Moara cu noroc

de Ioan Slavici
- nuvela psihologica realista -

Ioan Slavici a fost un scriitor, jurnalist si pedagog roman. Opera literară a acestuia este influențată de viața satului
ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,
oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor, în cele mai mici
detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.

„Moara cu noroc” este o nuvelă psihologica scrisă de Ioan Slavici, tratând consecințele pe care dorința de
îmbogățire le are asupra destinului uman, urmarindu-se dezumanizarea personajului principal sub influenta banului.
Majoritatea criticilor o consideră creația cea mai importantă a autorului, alături de „Pădureanca” și romanul „Mara”.

„Moara cu noroc” este o naratiune in proza realizata pe baza unui singur fir narativ si a unui conflict puternic ce
gliseaza in jurul personajului principal, cu un subiect concis, o structura riguroasa, surprinzand protagonistul in situatii limita.

Este prima nuvela realista avand o viziune veridica asupra realitatii ardelenesti, prin conturarea unor personaje bine
ancorate social. Tehnicile narative specifice sunt observatia, analiza psihologica si detaliul semnificativ. Dimensiunea
socialului este validata prin tema puterii in relatiile interumane si a parvenirii pe fundalul economic al patrunderii
capitalismului in Transilvania la sfarsit de secol XIX: luarea in arenda, spiritul intreprinzator, ideea initierii unei afaceri
individuale, posibilitatea imbogatirii prin artificii economice, sunt aspecte in jurul carora se construieste discursul narativ. O
alta dimensiune tematica, mai profunda, trimite spre avatarurile interiorului uman, ilustrate de Ghita prins intre doua
coordonate diferite: dragostea pentru Ana si pentru familie, pe de o parte, teama ca ar putea pierde stabilitatea financiara
greu dobandita, pe de alta. Dezechilibrul interior urmarit de-a lungul actiunii atesta caracterul psihologic al nuvelei.

Titlul este construit in jurul unui simbol, moara, deviat de la sensul de baza, convertit in carciuma: “oare cum pe
nesimtite moara a incetat a mai macina si s-a prefacut in carciuma”. Locul se afla la o rascruce, anticipand optiunile
personajului. Este deopotriva ironic si paradoxal, moara fiind in esenta sub semnul ghinionului.

Conflictul central al operei este de natura morala, psihologica, urmarindu-se treptat transformarile suferite de Ghita.
Protagonistul oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, pe de o parte, si dorinta de a sa imbogati alaturi de Lica, pe de
alta parte. Conflictul este de natura exterioara in relatia lui Ghita cu Lica, dar si cu Ana, cu soacra si autoritatile, precum si
una interioara dezvoltata la limita tragicului.

Timpul si spatiul sunt bine precizate, in spiritul realismului, actiunea desfasurandu-se in campia ardeana la sfarsitul
secolului XIX (Ineu, Arad), o societate in care ritmul existentei oamenilor este marcat de sarbatori religioase precum Rusalii,
Sfantul Gheorghe, Paste.

Incipitul si finalul se afla intr-un raport de simetrie. Naratiunea debuteaza cu vorbele soacrei lui Ghita, avand un
caracter gnomic, moralizator: „Omul sa fie fericit cu saracia sa caci pana la urma nu bogatia, ci linistea colibei tale te face
fericit”. Finalul este dominat tot de figura personajului episodic care concluzioneaza: ”asa le-a fost dat”, o viziune ce
evidentiaza conceptia poporului roman, obisnuit sa se impace cu destinul implacabil, neindurator.

Perspectiva narativa este obiectiva, heterodiegetica, iar naratorul omniscient isi dirijeaza cu sobrietate discursul
epic. Stilul nuvelei este sobru, concis, fara podoabe stilistice. Limbajul naratorului si al personajelor valorifica aceleasi
registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Oralitatea stilului este creata prin impresia de
spontaneitate a textului. Aceasta se realizeaza prin: dialog care da dinamism textului, expresii si cuvinte populare („daca e
vorba”, „muiere”) si arhaisme („samadau”, „arendas”), imagini vizuale (descrierea hanului) si simboluri (focul cu rol
purificator, crucile ce aduc nenorociri, moara ce „macelareste destine”).

Scena aparitiei lui Lica Samadau este semnificativa pentru evolutia sociala, psihologica a lui Ghita. Samadaul este
un adevarat agentmalefic menit a rasturna linistea familiei. Secventa este esentiala pentru intelegerea raportului dintre cei
doi . Lica este ofensiv si autoritar conducand discutia care ia aspectul unui interogatoriu, iar Ghita este defensiv si prudent,
raspunzandcu replici scurte si evazive. Samadaul se intereseaza de cei trei porcari care au trecut pe la han insa nu
asteapta raspunsul lu Ghita, precum l-ar fi stiut deja. Se instituie o relatie de vasalitate intre cei doi, al carui prim efect este
resimtit de Ghita, imediat dupa plecarea Samadaului pentru „a-i ascunde nevestei gandurile ce-l cuprinsesera”. Tot acum e
construit si portretul lui Lica de la exterior la interior, deoarece trasaturile fizice ii accentueaza dimensiunea caracterologica.
Este „inalt si slab”, are o eleganta care anuleaza duritatea ocupatiei sale: „Lica era porcar, insa dintre cei care poarta
camasa subtire cu floricele, pieptari cu bumbi de argint si bici”. Ana priveste „ca un copil” la calaretul care se apropie”,
neascunzandu-si uimirea in fata autoritatii emanate de acesta. Ca un adevarat stapan al locului, Lica isi exprima nedisimulat
dispretul fata de cele doua femeiprin interogatia retorica: „Vor fi si oameni pe aici?” . In interiorul acestei scene teatralizate,
Ghita isi ia rezerva suspiciunii in fata strainului, neoferindu-i informatii in legatura cu porcarii care trecusera pe la han fara sa
achite consumatia.

O alta scena semnificativa in ceea ce priveste atat evolutia interioara a lui Ghita, cat si cea exterioara in relatia cu
Ana este aceea in care o indeamna pe sotie sa joace cu Lica doar pentru a-i face pe plac acestuia: “Joaca, femeie, parca
are sa-ti ia ceva din frumusete!”, neintuind pericolul la care isi expune familia. Aflat sub fascinatia samadaului, Ghita ii
urmareste cele mai mici reactii, problematizandu-le, asa cum se intampla atunci cand Lica pune la cale jefuirea arendasului,
avand grija prin gesture intamplatoare si vorbe aruncate in fata oamenilor popositi la carciuma, sa abata banuielile asupra
lui Ghita. Acesta, naiv, se simte tulburat, nu de capcana pe care nu o intuieste, ci de perspectiva de a-l supara pe samadau:
“Sufletul I se pusese in turburare cand Lica ii spusese ca are o vorba cu arandasul”, deoarece isi dorea sa ramana la
moara: “Dar Ghita nu voia sa plece, nu-l lasa inima sa paraseasca locul la care in scurt timp putea sa se faca om cu stare”.
Spiritul malefic al lui Lica activeaza latura intunecata a lui Ghita, care se lasa acaparat de obsesia imbogatirii, slabiciune de
care va profita samadaul: “se gandea la castigul pe care l-ar putea face in tovarasia lui Lica, vedea banii gramada inaintea
sa si i se impaienjeneau ochii”.

In concluzie, opera literara “Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvela psihologica ce prezinta dezumanizarea
omului sub influenta banului. Slavici reuseste sa ilustreze in mod autentic viata satului ardelenesc, Alexandru Philippide
afirmand: “Lumea satelor, la noi a gasit in Slavici unul dintre cei dintai cronicari fideli si realisti”. In opinia mea, autorul a
construit o operă literară ce se bazează pe cunoașterea sufletului omenesc, cu un caracter moralizator, concepția sa fiind
un argument pentru cumpătare și păstrarea măsurii în toate.