Moara cu Noroc – Ioan Slavici

INTRODUCERE
Realismul este un curent artistic și literar care a apărut în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, ca o reacție la sensibilitatea și visarea romantică, prin imitarea cât mai veridică a
realității, inspirată de progresul deosebit al științelor și de metodele utilizate de acesta.

Se numesc realiste acele opere care apar drept cele mai veridice, cele care reproduc
realitatea cu cea mai mare fidelitate. Printre trăsăturile curentului literar realism se numără
prezentarea veridică, verosimilă și obiectivă a realității, observația tipurilor umane caracteristice,
reliefarea individului ca produs al societății în care trăiește, stilul impersonal, sobru și concis.

Nuvela este o specie a genului epic, de întindere medie (situată între schiță și roman), cu
o acțiune desfășurată pe un singur fir narativ. Are o intrigă riguros construită și un conflict
concentrat. Spre deosebire de povestire, de exemplu, unde accentul cade pe situația prezentată și
pe actul narării, în nuvelă accentul e pus pe complexitatea personajelor. În centrul discursului
narativ se află protagonistul, celelalte personaje gravitând în jurul lui pentru a-i susține evoluția.
De asemenea, dacă în povestire se observă subiectivitatea naratorială, în nuvelă se remarcă un
grad înalt de obiectivitate.
Ioan Slavici este unul dintre scriitorii care au introdus în literatura română filonul realist
popular, al povestirii şi al nuvelei inspirate din viaţa satului românesc transilvănean. Scriitorul
este un creator de personaje memorabile, un observator lucid şi realist cu vocaţie de pedagog
„Moara cu noroc”, creația literară a lui Ioan Slavici, publicată în volumul „Novele din popor”,
este reprezentativă pentru specia literară nuvela.

În nuvela ,,Moara cu noroc’’, apărută în 1881, Ioan Slavici ilustrează virtuţi morale,
sinceritatea, cinstea, cumpătarea, în nuvelele sale cu viziune pozitivă, sau defecte umane
exacerbate cum ar fi hoţia, crima, minciuna, în nuvelele cu final negativ.

CURENT
În primul rând, ca în orice altă nuvelă, și în „Moara cu noroc” acțiunea se desfășoară pe
un singur fir narativ. Astfel, discursul epic urmărește dezumanizarea personajului principal,
Ghiță, sub influența lui Lică Sămădăul. Orbit de dorința de înavuțire, protagonistul își pierde
treptat încrederea în sine, imaginea de om cinstit în fața colectivității rurale, îndepărtându-se, în
cele din urmă, de propria familie.
 În al doilea rând, accentul cade pe construcția personajelor, punctul de fugă al
discursului fiind reprezentat de Ghiță. Existența sa ficțională nu poate fi imaginată însă în
absența celorlalte personaje în care i se oglindesc calitățile și defectele. În relația cu bătrâna
soacră se relevă opoziția dintre mentalități: cea tradițională, care promovează valorile religioase
și familia patriarhală, conform căreia omul are un destin prestabilit, și cea așa-zis modernă,
capitalistă a cărei valoare supremă este banul. În relația cu Ana, la început, apare în ipostaza de
soț iubitor și tandru ca, pe parcursul nuvelei, să se distanțeze treptat de aceasta. Cel care îi
condiționează involuția ontologică, prăbușirea morală, este Lică, relația dintre cei doi fiind
urmărită pe tot parcursul nuvelei.

TEMA
Tema nuvelei urmăreşte, aşadar, efectele dezumanizante ale dorinţei de îmbogăţire, pe
fondul surprinderii lumii transilvănene a secolului al XIX-lea. Este urmărită transformarea
gradată a lui Ghiţă dintr-un om onest, harnic, care, ţine la valorile familiei, întru-un om dominat
de patima banului, de orgoliu şi de dorinţa de putere. Tema este dublată de cea a destinului
implacabil pe care Ghiţă are iluzia că-l poate modifica şi controla, urmărind liberul arbitru,
comiţând astfel ,,hibrisul’’ care va conduce în final la pedeapsa capitală.
Incipitul operei dezvăluie ipostaza unui Ghiță stăpân pe sine. Conștient de postura sa de
pater familias, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-și duce
familia pe calea bunăstării. Stăpânirea de sine, siguranța în asumarea propriilor decizii se relevă
în episodul narativ ce surprinde dialogul cizmarului cu bătrâna soacră: “Să stăm pe prispă la
soare… eu uitându-mă la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș și dumneata la tustrei. Iată
liniștea colibei!” Mutarea la cârciumă și apariția lui Lică Sămădăul marchează începutul
declinului protagonistului. Încrederea va fi înlocuită treptat de teamă, fapt ce reiese din
comportamentul cârciumarului, care începe să-și ia măsuri de precauție: își cumpără pistoale de
la Arad, își aduce doi câini de la Fundureni și își angajează o slugă nouă, pe Marti, “un ungur
înalt cât un brad.”
În plus, sub influența Sămădăului, Ghiță își periclitează și relația cu familia. La început,
bărbatul își dovedește iubirea față de soție și de copil, manifestată prin gesturi de tandrețe și grijă
excesivă. Influența lui Lică asupra cârciumarului îl va transforma pe acesta, astfel încât gesturile
de tandrețe vor fi înlocuite treptat de brutalitate. Naratorul omniscient surprinde metamorfozele
bărbatului care “nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, de îți era teamă de dânsul. Se
juca din ce în ce mai rar cu Ana, iar atunci când o facea, îi lăsa urme vinete pe corp.” Finalul
nuvelei îl surprinde pe Ghiță pe ultima treaptă a degradării sale morale. Orbit de furie și dornic a
se răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Dezgustată de
lașitatea soțului, pe care îl consideră “doar o muiere îmbrăcată în straie bărbătești”, Ana i se
dăruiește lui Lică.
În aceeași ordine de idei, creația literară a lui Ioan Slavici respectă particularitățile
nuvelei și la nivelul elementelor de structură și de compoziție ale textului narativ. Discursul epic
al nuvelei dezvoltă, inițial, un conflict exterior, între mentalitatea tradițională, bazată pe valori
morale, căreia îi dă glas bătrâna soacră a lui Ghiță, și mentalitatea capitalistă, fundamentată pe
valori de schimb, în care puterea supremă este banul. Acest conflict exterior este doar pretextul
pentru amplul conflict interior pe care îl dezvoltă textul, trăsătură specifică prozei de analiză
psihologică. Așa cum se prefigurează încă din titlu, firul narativ al nuvelei urmărește măcinarea,
până la dispariție, a constiinței protagonistului al cărui suflet este scindat între cele două chemări
lăuntrice: cea a moralității și cea a banului.
Cronotopul este unul bine precizat, facând posibilă încadrarea nuvelei în estetica
realistă. Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paști. Se observă aici viziunea tradițională a unui
autor, în concepția căruia existența ființei umane trebuie să se înscrie în sfera religiosului, a
moralității. Nu întamplător, sfârșitul tragic al personajelor care au încălcat principiile etice a avut
loc de sărbătoarea Paștelui, în tradiția populară, un moment în care sufletele sunt chemate la
Judecata de Apoi. Spațiul ficțiunii este fixat prin toponime reale: Ineu, Fundureni, Arad, Oradea,
Munții Bihorului.
În vederea obținerii aspectului verosimil al universului ficțional creat, ca trăsătură
specifică realismului, autorul alege, pentru nuvela sa, o perspectivă narativă obiectivă, cu o
viziune “dindărăt”, care îi aparține unui narator omniscient , omniprezent și extradiegetic, ce
narează la persoana a III-a. Obiectivitatea naratorială este însă încălcată, pe alocuri, prin
intervențiile batrânei soacre, ca voce auctorială ce dă glas înțelepciunii populare, ideii conform
căreia omul trebuie să se supună unui destin prestabilit.
Construcția subiectului reflectă preferința scriitorului pentru rigurozitatea clasicismului,
discursul narativ fiind structurat pe 17 capitole de o întindere aproximativ egală. Circularitatea,
realizată prin intervențiile bătrânei în incipitul și la finalul nuvelei, îi conferă operei lui Slavici
aspectul de univers ficțional închis, literatura realistă devenind, astfel, un crâmpei de existență
reală.
În concluzie, opera literară “Moara cu noroc” de Ioan Slavici rămâne reprezentativă atât
pentru viziunea realistă despre lume a autorului, cât și pentru specia literară nuvelă.