Moara cu noroc de Ioan Slavici

Relaţia dintre două personaje dintr-o nuvelă psihologică realistă: Ghiţă şi Lică

Întregul conflict al operei, indiferent sub ce aspect este privit – social, moral, psihologic – este
determinat de evoluţia relaţiei dintre cele două personaje centrale, Ghiţă şi Lică Sămădăul, şi
prin intermediul lor este înfăţişată o lume degradată moral, sub impulsul transformărilor
sociale.
Statutul Statutul celor două personaje este construit în scenele primelor capitole, atât
personajelor: Ghiţă, cât şi Lică încadrându-se în categoria personajelor realiste, ca tipuri
social, moral, umane specifice lumii reprezentate: Ghiţă este un mic întreprinzător,
psihologic cizmar sărac, purtat la moara cu noroc de visul îmbogăţirii. Lică are profilul
unui nelegiuit, stăpânul locului, om («bărbat») „ca de 36 de ani”, „om cu
stare”, „aspru şi nendurat”, „de care tremură toată lumea”, „de la care
nimeni nu îndrăzneşte să fure” şi care „stă de vorbă cu domnii”. Portretul
fizic subliniază statutul său, mai ales prin detaliile vestimentare: înalt,
uscăţiv, supt la faţă, cu ochii mici şi verzi, cu sprâncenele împreunate la
mijloc”, poartă cămaşă albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint, bici
de carmajin cu ghintuleţe de aur, semn al autorităţii de care se bucură în
lumea porcarilor, neam de oameni străvechi, cu legile lor, cu graiul lor. Din
punct de vedere moral şi psihologic, Ghiţă şi Lică se situează pe poziţii
contrare. În viaţa cârciumarului, Lică este o forţă negativă, o ispită,
întruchipând puterea şi atracţia banului, care îl aruncă pe om în zodia
zbuciumului sufletesc: „mi-ai luat liniştea sufletului!” Lică este stăpânul
adevărat al cârciumii, spaţiu foarte important în acţiunile sale nelegiuite: „la
moara cu noroc, în afară de arendaş şi de stăpânire, trebuie să te pui bine cu
el, să te faci om al Lică.” Acest statut de om al lui Lică îi dă lui Ghiţă de
gândit şi el se întreabă „ce va fi cerând Lică pentru ceea ce dă”.
Scene Scena reprezenativă pentru conflictul celor doi este cea din capitolul al V-
reprezentative lea: Lică vine la moară cu gândul de a-l omorî pe Ghiţă dacă nu va vrea să
fie „omul lui”. Înverşunaţi, simţind fiecare că şi-a găsit omul, niciunul nu se
dă bătut. Lică întâlneşte un om capabil să-i ţină piept, lucid, care intuieşte
puterea sămădăului de a omorî şi de a prăda: „puteţi să ne omorâţi pe toţi
câţi suntem aici şi nimeni n-are să ştie că voi ne-aţi omorât [...] fiindcă voi
sunteţi totdeauna mulţi şi tari, iar noi suntem totdeauna puţini şi slabi.”
Simţindu-se batjocorit când Lică îl face „mieluşel”, Ghiţă vorbeşte cu
înţelepciune, intuind că nu va strânge niciodată din muncă cinstită cât ar
putea aduna în tovărăşie cu Lică: „oamenii ca mine sunt slugi primejdioase,
dar prieteni nepreţuiţi.” Scena se termină în favoarea cârciumarului, care îi
spune, apoi, Anei, că Lică „e omul lui.”
Conflictul nuvelei evidenţiază relaţia dintre Lică şi Ghiţă. În plan social, se
conturează un conflict al intereselor, cele două personaje aparţinând unor
categorii sociale total diferite, intrând în conflict din dorinţa de supremaţie
asupra cârciumii. Conflictul ia o turnură morală: odată cu cei doi se înfruntă
binele şi răul din lume, din oameni, cinstea şi necinstea, domnia legii şi
legea răzbunării: „Pe Lică îl poţi speria cu o vorbă, dar nu-l poţi stârpi,
fiindcă el nu e om singur, ci un întreg neam de oameni din care unii se
răzbună pe alţii”. Cât despre latura psihologică a conflictului, se poate
 spune că Ghiţă ar vrea să intre în cârdăşie cu Lică, dar este prea slab
sufleteşte ca să-l domine până la capăt şi este preocupat de cum îl văd
ceilalți, despre care ar vrea să-l ştie „cinstit şi stricat” cu Lică. Gândul de a-l
omorî pe Lică se naşte în mintea cârciumarului cât timp stă la închisoare,
dar continuă să primească banii de la el, deşi ştie că sunt furaţi.
În capitolul al XII-lea, își modifică radical concepția despre cinste, ajungând
la o ideea absurdă pe care i-o împărtășește Anei cu seninătate: „cinstit nu e
decât acela care a astupat gurile rele”. Totuși, conștiința îi rămâne trează,
face diferența dintre bine și rău, dar nu are puterea de a se desprinde din
capcanele lui Lică, pe care îl sfidează inutil: „Tu nu eşti om, Lică, eşti
diavol!” Aşa, încetul cu încetul, în loc să-l dea prins pe sămădău lui Pintea,
îi trec prin mână toţi banii arendaşului.
Impresionat de cârciumar, Lică își recunoaște influența nefastă: „Tu ești om
cinstit, Ghiță, și eu am făcut din tine om vinovat.”
Ghiță o omoară pe Ana, convins că nu are alternativă la răul care a pus
stăpânire pe el.
Relaţia dintre Ghiţă şi Lică este una oscilantă, în care se înfruntă două destine, caracteristice
pentru mediul social, zugrăvit într-un moment de puternică atracţie spre rău.

Particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-o nuvelă psihologică realistă: Ghiţă

Toate evenimentele din nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici, alcătuind un singur fir epic, au
caracter verosimil, dar interesează în special prin efectele pe care le au asupra evoluţiei
dezumanizante a lui Ghiţă, puse în evidenţă în planul psihologic al operei, care
demonstrează natura conflictuală a personajului.
Statutul Ghiţă este un mic întreprinzător, cizmar sărac, purtat la moara cu noroc
personajului: de visul îmbogăţirii. Devine cârciumar, valorificând o oportunitate -
social, moral, aceea de a oferi familiei un trai mai bun. El înţelege că trăieşte un
psihologic moment de mari schimbări sociale: meseria sa nu mai are căutare -
oamenii au o singură pereche de cizme şi o poartă în braţe până la
biserică. Astfel că, în scurtă vreme, „liniştea colibei” s-ar putea să nu mai
fie suficientă. Psihologia cârciumarului este oscilantă, iar conflictul cu
sămădăul are o latură morală  Ghiţă este sancţionat aspru pentru actele
sale imorale, influenţate de Lică. Evoluţia sa este privită din perspectiva
moralei creştine, care prinde contur prin vocea bătrânei – „omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa”...
Mijloace de Caracterizarea
caracterizare
Caracterizare directă
Caracterizare La începutul operei, naratorul îi apreciază lui Ghiţă hărnicia şi dorinţa de a
directă făcută de prospera, spunând că este „om harnic şi sârguitor”. De asemenea, naratorul
narator înregistrează schimbarea de caracter a personajului, datorată îmbogăţirii. Ghiţă
devine mai sensibil, mai dur, îngândurat mai tot timpul, nestăpânit şi impulsiv,
stări redate prin stilul indirect liber: „îşi pierdea lesne cumpătul”, „se făcuse mai
de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai
nainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el”. Pierzându-şi „liniştea
sufletului”, Ghiţă are inima plină de amărăciune şi nu mai găseşte nicio
mângâiere în Ana: „chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai
 putea să răzbată până la inima lui plină de amărăciune”.
Prin stilul indirect liber, naratorul transcrie gândurile lui Ghiţă şi slăbiciunea lui
pentru bani. Din familist convins, ajunge să regrete că are nevastă şi copii:
„vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul
acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie.”
Împătimit după bani, Ghiţă rămâne totuşi conştient de faptele sale
nelegiuite. Naratorul punctează nu doar evoluţia personajului spre
dezumanizare, ci şi oscilaţia sa între cinste şi necinste. Nehotărât, vrea să
plece de la cârciumă, apoi se răzgândeşte, asociind moara cu destinul său,
cu schimbarea statutului social: „nu-l lăsa inima să părăsească locul în care
în scurt timp putea să se facă om cu stare.”
Ghiţă nu-şi cunoaşte limitele, se supraevaluează, prin raportare la Lică,
trăind cu iluzia că sămădăul va face cum îi va spune el: „nimic nu era în
el mai tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lică şi de a nu da
nici cât negru sub unghie îndărăt.”
Caracterizare Bătrâna îi laudă hărnicia şi preocuparea de a prospera, de aceea îi spune Anei că
directă făcută de Ghiţă „e un om harnic şi sârguitor şi aşa se gândeşte mereu ca să adune ceva
alte personaje pentru casa lui.” Tot ea îi vede şi slăbiciunea pentru bani, manifestată ca o
bucurie la vederea acestora, dar nu se teme decât pentru un câştig nelegiuit:
„are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul.”
Pintea are încredere neştirbită în el şi tocmai pentru că îl ştie cinstit, el ar putea
oricând să garanteze pentru onestitatea lui Ghiţă: „îl socotea pe Ghiţă om cinstit
şi vrăjmaş al lui Lică şi chiar acum, după cele ce aflase, ar fi fost gata să-şi bage
mâna în foc pentru dânsul.” Pintea îi reproşează doar că este prea slab şi prea
sincer, dar acest reproş trădează, de fapt, intenţia jandarmului de a-l prinde pe
Lică prin intermediul lui Ghiţă: „numai dac-ai fi şi tu mai viclean, dacă n-ai fi
fost atât de prost.”
Ghiţă îl uimeşte pe jandarm prin tăria de caracter mimată şi prin ura pe care
i-o poartă lui Lică, sentiment care îl determină să se folosească de Ana: „tare
om eşti tu, Ghiţă. […] Şi eu îl urăsc pe Lică, dar n-aş fi putut să-mi arunc o
nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.”
Lică, la rândul lui, este impresionat de stăpânirea de sine a lui Ghiţă şi de
imaginea bună pe care o are cârciumarul în ochii lumii, deşi s-a întovărăşit cu el:
„tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi eu am făcut din tine om vinovat.” Sămădăul este
chiar mândru de tovărăşia legată: „mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu
alăturea cu un om ca tine.”
Ana se îndepărtează treptat de Ghiţă, din cauza slăbiciunii, lipsei
discernământului, caracterului ascuns şi insensibilităţii, motiv pentru care îi
spune lui Lică să o ducă departe de soţul ei, care „nu e decât o muiere îmbrăcată
în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.”
Autocaracterizare Cârciumarul se exprimă plastic despre sine, într-un fel în care să-l
impresioneze pe Lică. Ghiţă lasă să se înţeleagă că, asemeni focului,
poate distruge sau poate fi de folos: „Lică, tu trebuie să înţelegi că
oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi.”
Exprimarea subtilă arată că lui Ghiţă nu-i convine statutul de „om al lui
Lică”, dar nici nu vrea să piardă tovărăşia acestuia.
Caracterizare indirectă
Caracterizare Ghiţă are slăbiciunea banilor, lucru care nu-l lasă să facă ceea ce îşi propune
indirectă dedusă pentru a rămâne om cinstit. Toate faptele sale sunt în contradicţie cu fondul său
din limbaj sufletesc onest: depune mărturie mincinoasă şi îl salvează astfel pe Lică, se
foloseşte de Ana, de care se îndepărtează treptat, fiind capabil să o ucidă cu
 sânge rece. Din familist convins, devine criminal, gestul fiind pus de el pe seama
unei forţe necunoscute care a pus stăpânire pe el: „știu numai că mi s-a pus ceva
de-a curmezișa în cap, nu mai pot trăi, iar pe tine nu pot să te las vie în urma
mea.”
Caracterizare Personaj interiorizat, Ghiţă vorbeşte puţin, fiindcă lupta se dă în
indirectă dedusă interiorul său. Prefăcut, aruncă în faţa adversarului său cuvinte dure,
din fapte, scene imitându-l sau ameninţându-l atunci când ştie că oricum nu poate
reprezentative acţiona. Râde silit atunci când este de acord să o lase pe Ana singură la
moară, pentru a fi a lui Lică: „Fă cu ea ce vrei! răspunse Ghiţă în glumă;
dar în dosul glumei se simţea mânia lui oarbă şi nesăţioasă.”
O scenă relevantă pentru decăderea sa morală are loc după proces. El alunecă şi
mai mult pe calea pierzaniei, singura lui grijă fiind să astupe cumva gura lumii,
dar este cuprins pentru prima dată şi de porniri criminale: „îi venise de sute de
ori gândul să ucidă pe cel care-l perduse.” Când se află în faţa lui Lică, tremură
„ca frunza de mesteacăn”, „râdea în pumni ori tremura de frică”, stări
contradictorii care demonstrează slăbiciunea lui pentru câştig, dar şi fondul
cinstit care nu-i dispare din suflet: „îşi punea de gând că are să plece şi să se
ducă, încât să i se piardă urma, însă el iar se dumirea şi aştepta ca Lică să vină
iar cu banii.”
Viaţa interioară dezumanizantă a lui Ghiţă simbolizează tentativa de a salva „un suflet vândut”.
„Ghiţă se prăbuşeşte pierdut în abisul pornirilor disperate, spre crimă, ca spre un gest de izbăvire.”
(Constantin Cubleşan).