Europa

Primul Război Mondial a schimbat harta politică a Europei,

cu înfrângerea Puterilor Centrale—între care Austro-
Ungaria, Germania și Imperiul Otoman—și cu preluarea
puterii de către bolșevici în Rusia în 1917, care în cele din
urmă a condus la fondarea Uniunii Sovietice. Între
timp, Aliații victorioși din Primul Război Mondial, cum ar fi
Franța, Belgia, Italia, Grecia și România, au dobândit
teritorii, și s-au creat noi state naționale prin prăbușirea
Imperiilor Austro-Ungar, Otoman și Rus.
Pentru a împiedica un nou viitor război mondial, Liga
Națiunilor a fost creată la Conferința de Pace de la Paris
din 1919. Obiectivele primare ale organizației au fost
prevenirea unui conflict armat prin securitate colectivă,
prin dezarmare, și prin soluționarea diferendelor
internaționale prin negocieri pașnice și arbitraj.

Adunarea Ligii Națiunilor, la Geneva, Elveția, 1930

În ciuda puternicului sentiment pacifist de după Primul
Război Mondial,[20] urmările sale încă au
produs naționalism iredentist și revanșard în mai multe
state europene. Aceste sentimente au fost deosebit de
marcante în Germania din cauza pierdierilor semnificative
teritoriale, coloniale, și financiare suferite prin Tratatul de
la Versailles. În temeiul tratatului, Germania a pierdut în
jur de 13% din teritoriul inițial și toate posesiunile sale de
peste mări, se interzicea anexarea de alte state de către
Germania, se impuneau despăgubiri, și se limitau
dimensiunile și capabilitățile militare ale țării.[21]
Imperiul German a fost dizolvat în Revoluția Germană din
1918-1919, și s-a instaurat un guvern democratic, mai
târziu cunoscut sub numele de Republica de la Weimar.
Perioada interbelică a adus conflicte între susținătorii noii
republici și adversarii extremiști de dreapta și de stânga.
Italia, ca aliat al Antantei, a obținut unele câștiguri
teritoriale după război; cu toate acestea, naționaliștii
italieni erau iritați de faptul că promisiunile făcute de
Regatul Unit și Franța pentru a asigura intrarea Italiei în
război nu au fost îndeplinite în acordul de pace. Din 1922
până în 1925, mișcarea fascistă condusă de Benito
Mussolini a preluat puterea în Italia cu un
discurs naționalist și cu o agendă totalitară și
de colaborare între clase  care a abolit
(d)

principiul democrației reprezentative, a reprimat mișcările

socialiste, de stânga și liberale, și a urmărit o politică
externă agresivă, expansionistă, care viza transformarea
Italiei într-o putere mondială, promițând crearea unui „Nou
Imperiu Roman”.[22]