Europa

Primul Război Mondial a schimbat harta politică a Europei, cu înfrângerea Puterilor Centrale—între care
Austro-Ungaria, Germania și Imperiul Otoman—și cu preluarea puterii de către bolșevici în Rusia în
1917, care în cele din urmă a condus la fondarea Uniunii Sovietice. Între timp, Aliații victorioși din Primul
Război Mondial, cum ar fi Franța, Belgia, Italia, Grecia și România, au dobândit teritorii, și s-au creat noi
state naționale prin prăbușirea Imperiilor Austro-Ungar, Otoman și Rus.

Pentru a împiedica un nou viitor război mondial, Liga Națiunilor a fost creată la Conferința de Pace de la
Paris din 1919. Obiectivele primare ale organizației au fost prevenirea unui conflict armat prin securitate
colectivă, prin dezarmare, și prin soluționarea diferendelor internaționale prin negocieri pașnice și
arbitraj.

Adunarea Ligii Națiunilor, la Geneva, Elveția, 1930

În ciuda puternicului sentiment pacifist de după Primul Război Mondial,[20] urmările sale încă au produs
naționalism iredentist și revanșard în mai multe state europene. Aceste sentimente au fost deosebit de
marcante în Germania din cauza pierdierilor semnificative teritoriale, coloniale, și financiare suferite prin
Tratatul de la Versailles. În temeiul tratatului, Germania a pierdut în jur de 13% din teritoriul inițial și
toate posesiunile sale de peste mări, se interzicea anexarea de alte state de către Germania, se
impuneau despăgubiri, și se limitau dimensiunile și capabilitățile militare ale țării.[21]

Imperiul German a fost dizolvat în Revoluția Germană din 1918-1919, și s-a instaurat un guvern
democratic, mai târziu cunoscut sub numele de Republica de la Weimar. Perioada interbelică a adus
conflicte între susținătorii noii republici și adversarii extremiști de dreapta și de stânga. Italia, ca aliat al
Antantei, a obținut unele câștiguri teritoriale după război; cu toate acestea, naționaliștii italieni erau
iritați de faptul că promisiunile făcute de Regatul Unit și Franța pentru a asigura intrarea Italiei în război
nu au fost îndeplinite în acordul de pace. Din 1922 până în 1925, mișcarea fascistă condusă de Benito
Mussolini a preluat puterea în Italia cu un discurs naționalist și cu o agendă totalitară și de colaborare
între clase(d) care a abolit principiul democrației reprezentative, a reprimat mișcările socialiste, de
stânga și liberale, și a urmărit o politică externă agresivă, expansionistă, care viza transformarea Italiei
într-o putere mondială, promițând crearea unui „Nou Imperiu Roman”.[22]