Comentariu la scena cinei

Marin Preda a fost unul dintre cei mai importanți romancieri

români din perioada postbelică. Dincolo de marele său talent, Marin
Preda a fost un intelectual lucid, conștient de urmările nefaste ale
ideologiei comuniste asupra literaturii.

Titlul „Moromeții”este reprezentativ și prin forma de plural

articulat ce ridică destinul individual la rang de generalitate ,căci în
familia Moromete se regăsește orice familie de țărani.

Incipitul precizează locul, „câmpia Dunării”, unde urmează să se

petreacă întâmplările şi timpul, care „avea cu oamenii nesfârşită
răbdare”, fiind în contrast cu finalul volumului, după fuga băieţilor lui
Moromete la Bucureşti, când timpul se precipită, se grăbeşte şi „nu
mai avea răbdare. Peste trei ani începea al Doilea Război Mondial”.

Între aceste două coordonate, cea a timpului răbdător şi a

timpului grăbit, în satul Siliştea-Gumeşti au loc întâmplări dramatice
esenţiale, care schimbă nu numai viaţa familiei Moromete, ci şi a
întregii colectivităţi rurale, deşi existenţa acesteia părea bine
consolidată, având rădăcini adânci în tradiţia milenară a neamului
românesc.

Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui Ilie

Moromete, împreună cu cei trei fii, Paraschiv, Nilă şi Achim, autorul
având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt,
replică sau gest, construind o scenă monumentală – episodul cinei –
cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce se derulează
după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.

Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii

proveniţi şi din alte căsătorii, o „familie hibridă”, generatoare de
conflicte în interiorul ei, „prin ignorarea realităţilor sufleteşti
individuale” (Mihai Ungheanu): Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai
mare decât soţia sa, Catrina, venise în această a doua căsătorie cu
trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete,
Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae.

Moromeţii se află la cină, strânşi „în tindă”, în jurul unei mese

mici, joase şi rotunde, „pe nişte scăunele cât palma”, aşezaţi „unul
lângă altul, după fire şi neam”. Cei trei fraţi vitregi stăteau spre
partea dinafară a tindei, „ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se
scoale de la masă şi să plece”, prevestind parcă fuga la Bucureşti; în
partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare stătea
întotdeauna Catrina, „iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca
şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete”. Autoritatea capului familiei este
sugerată încă de la început, deoarece „Moromete stătea parcă
deasupra tuturor”, veghindu-şi familia şi stăpânind „cu privirea pe
fiecare”.

În casa Moromeţilor, atmosfera pare tensionată, fiecare dintre

membrii familiei având nemulţumiri reale sau inventate, care
mocnesc, fiind gata să izbucnească şi să se transforme în certuri ce
aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei.
Principalul conflict se manifestă între Catrina Moromete şi cei trei fii
vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim.

Catrina îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui

Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente
erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete, Maria – zisă Guica
– nemulţumită, la rândul ei, de căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi
vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii, ca să poată
avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei.
Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei,
dar şi împotriva surorilor vitrege, Tita şi Ilinca, întrucât ele îşi făceau
„ţoale” noi, erau „vesele şi vioaie” şi li se strângea zestre pentru
măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să
umble.

Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, au o relaţie tensionată,

vizibilă în privirea copilului care ar fi vrut să se ducă la şcoală, să
înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut şi respingea ironic dorinţa
lui: „Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”. Băieţii
mai mari se află în conflict şi cu tatăl lor, căruia îi reproşează că „nu
face nimic, stă toată ziua”, iar pe ei îi scoală cu noaptea în cap ca să
plece la muncă şi nu-i slăbeşte din zori până seara cu ordine şi
porunci.

Paraschiv, Nilă şi Achim plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti,

ca să facă bani, sperând că toate calculele teoretice l-ar putea
convinge pe Moromete să-i lase şi argumentând că familia s-ar alege
cu un câştig important: „- Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu
lapte. Asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi. Într-o
săptămână…”. Însă tatăl, batjocoritor, le taie elanul: „înseamnă
prostia ta din cap”. Dornici de îmbogăţire, băieţii îl acuză pe
Moromete că nu e în stare de nimic, pe când „alţii, ca alde Bălosu”, se
pricep să câştige bani din vânzarea produselor. Ei îl bat la cap şi în
cele din urmă îl silesc să plece la munte cu cerealele ca să le vândă,
dar puţinul câştig îi nemulţumeşte şi îi reproşează că „a omorât caii şi
căruţa de pomană şi că şi-a bătut joc de munca lor”.

Moromete le satisface dorinţa şi îi lasă şi pe ei să plece la munte

ca „aducă un câştig mare”. Saturat de afluxul de cereale, preţul
scăzuse în zonele montane şi cei trei abia izbutesc să-şi scoată
„cheltuiala drumului”, spre satisfacţia cinică a lui Moromete, care „nu
se putu stăpâni şi strecură câteva aluzii batjocoritoare la adresa
priceperii fiilor săi”. Datoriile la bancă, plata „foncierii” şi traiul zilnic
al unei familii numeroase îl sufocă pe Moromete, care trebuie să se
descurce cumva, fără să piardă din pământ. Se hotărăşte să-i vândă
lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta „străjuia prin
înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului”, ca
simbol al trăiniciei şi al stabilităţii rurale.