Moromeții

Incipitul romanului contine atât repere spațiale și temporale, cât și o referire la un timp
benefic, răbdător: „in Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial,
se pare cã timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fară conflicte mari." Pe
parcurs insă, această constatare se dovedește a fi doar o iluzie a indivizilor care compun
colectivitatea săteascã și care cred in stabilitatea lumii lor, iluzie însușită voit și de narator.
Calmul și linistea societății rurale coexist cu semnele unui proces de destrămare a orânduirii
sătești de veacuri. Deși naratorul consimte în mod tactic la păstrarea iluziei țăranilor, referirea
simetricã de la finalul primului volum confirmă iminența destrămării: „Timpul nu mai avea
răbdare."
Actiunea primului volum, desfășurată pe parcursul verii, poate fi structurată in trei părți,
prezentând gradat destrămarea unei famili, care anunță schimbările ulterioare ale existenței
colectivității: scene din viața rurală, cum ar fi cina, tăierea salcâmului sau intâlnirile din Poiana
lui Iocan, secerișul patriarhal, plecarea baieților mai mari ai lui Moromete.
Cu intuiția unui mare romancier, Preda adunã personajele planului principal în prima
scenă important a romanului, care prezintă cina in familia Moromete: „Moromeții mâncau în
tindă, la o masã joasă și rotundă pe niște scaunele cât palma." În timp ce Catrina si copii făcuți cu
Moromete, Tita, Ilinca si Niculae, stăteau „lângă vatra", centru simbolic al unității familiei,
Paraschiv, Nilă și Achim, fii lui Moromete din prima căsătorie, „stăteau pe partea dinafară a
tindei, ca și când ar fi gata sã se scoale de la masă și să plece afară", detaliu semnificativ, care
anticipeaza plecarea lor, ce are loc spre finalul primului volum.
Legea nescrisă a superiorității si autorității paterne este respectat prin locul privilegiat pe
care îl ocupă la masã liderul familiei: „Moromete sta parcă deasupra tuturor. Locul lui era pe
pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare." Subiectele abordate la
masă sunt legate de educația lui Neculai, plătirea foncirii și plecarea băieților la București.
Limbajul este unul plin de amenințări, unul degradat, care este acompaniat de gesturi de violență
ale lui Ilie Moromete față de mezin. Neculai nu avea un scaun la masă, semn că el nu era încă
integrat în familie, iar atunci când Catrina propune să i se facă un scaun, are parte de un răspuns
agresiv, prin care îi este sugerată lipsa de empatie a băieților mai mari față de Neculai.
Incă de la început se contureaza coordonatele conflictului familial din cadrul familiei
Moromete, între Catrina și fiii vitregi și între copiii rezultati din cele doua căsătorii. Eroul central
se află si el angrenat într-un triplu conflict. Are neînțelegeri cu băieții din prima căsătorie,
generate de diferența de mentalitate dintre generatii, Paraschiv, Nilă și Achim se simt mereu
nedreptățiți și își învinuiesc tatăl că nu întreprinde afaceri rentabile pentru a trăi mai bine. Pentru
că Moromete vânduse în vremuri grele de secetă un pogon al soției, făcându-i promisiunea că va
trece casa pe numele ei, (amână onorarea acesteia de teamă cã se vor revolta copiii din prima sa
căsătorie și din impresia faptului că este nemuritor, crezând că atâta timp cât el este în viață soția
sa nuva avea parte de griji) între cei doi soți există permanent o tensiune, care răbufnește prin
reproșuri. A treia coordonată a conflictului vizează neîntelegerile lui Moromete cu sora sa,
Guica, nemultumită că Ilie se recăsătorise.
Existența familiei Moromete este strâns legatã de cea a colectivității rurale. Astfel,
duminica, in timp ce femeile merg la biserică, bărbatii, țáranii mijlocași, se adună in Poiana
fierăriei lui locan, pentru a comenta evenimentele politice, pe care le citesc în ziare. Aceștia,
"gălăgioși și parcă nerăbdãtori", îl așteaptă pe liderul spiritual al adunărilor, Ilie Moromete.
Urmând un ritual incetățenit, el intârzie întotdeauna, iar când isi face apariția pune mereu aceeasi
intrebare: „Ce e, mă, ce v-ați adunat aicea?". Apoi sunt citite și discutate evenimentele din presa
vremii, la care Moromete, Cocosilă, prietenul său, si Iocan sunt abonați. Chiar dacă simpatiile lor
politice nu coincid, dialogul reprezintă o manieră de a fi mereu informați.
Deși se afla în pragul unor transformări majore, oamenii simt nevoia să comunice,
neluând în seamă amenințările istoriei. Reprezentanții tradiției trăiesc permanent cu iluzia ca
pământul pe care il posedă le aparține și le va asigura existența ca si până atunci; apariția
comerțului, insá, schimbà relatia strânsá dintre tárani si pâmânturile lor, cáci banul devine
principala valoare a noii oránduiri. Táranii, precum Moromete, au tendinta de a neglija
schimbárile sociale, mentinând iluzia implinirii sufletesti prin intermediul bucuriilor spiritului.
Amenintarile istoriei sunt evidente, la nivel individual, prin sistemul opresiv al taxelor si
impozitelor impuse de stat. Relevant in acest sens este scena plății „foncierii”, a taxei funciare,
de la achitarea căreia Moromete încearcă, prin disimulare, sã se sustragă.
Chemat find de la fierărie, el intră în curte, evitându-i pe Jupuitu și pe cel care îl insoțea,
în speranța că nu va plati nici de această dată. Inițiază apoi un așa-zis dialog cu membrii familiei
sale, deși acestia nu erau prin preajmă, pentru a le demonstra nou-veniților ca, intr-o gospodărie,
treburile nu suportă amânare și că el este capul familiei: ‚Catrino, ia, fă, secerile astea" sau
„Paraschive, [...] nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci sãptămâni?" in mod
surprinzãtor, se îndreapta spre reprezentanții statului, strigându-le: "N-am". La spectacolul
actoricesc inițiat de tată se adaugă si cel al filicelor sale, atunci când Jupuitu are intenția de a
sechestra bunuri din casă. Și fiul său, care spune că Jupuitu nu se poate atinge de cai pentru că
sunt ai lui, nu ai tatălui său.
Într-un final, pentru a aplana conflictul, Moromete achită o parte din bani, având totuși
satisfactța că, din nou, nu a trebuit sã-i dea pe toți( doar 1000 din cei 5800 de lei pe care trebuia
să îi plătească).
Pe fondul conflictelor interne si asaltat de multitudinea datoriilor, el se hotărăște să taie
salcâmul din curte pentru a-l vinde vecinului său înstărit, Tudor Bălosu. Acesta râvnește de mult
timp la copacul falnic, dar, la intrebarea adresată lui Moromete, anume dacă îl vinde, i se
răspunde printr-o previziune asupra vremii, care nu are, în aparent, vreo legătură cu subiectul
discutției: „Să ții minte că la noapte o să plouă". În esență, așteptarea ploii reprezintă speranța că
se va coace grâul și, din vânzarea lui, la un preț bun, familia Moromete și-ar putea achita
datoriile. Întrucât previziunile nu se implinesc, sacrificarea copacului devine iminenta.