Moromeţii

de Marin Preda
Particularităţi de construcţie a unui personaj

Pregătit de proza scurtă din volumul de debut Întâlnirea din pământuri (1948) – nuvelele Dimineaţă
de iarnă, O adunare liniştită, În ceată sau schiţa Salcâmul – care prefigurează motive, întâmplări şi
personaje, primul roman scris de Marin Preda, Moromeţii, este alcătuit din două volume, publicate la
doisprezece ani distanţă: 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca model pe Tudor
Călăraşu, tatăl scriitorului, după cum mărturiseşte acesta în volumul Imposibila întoarcere: eroul preferat,
Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Personaj excepţional, al cărui destin exprimă
moartea unei lumi, el reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi de familie. Se poate constata
instaurarea odată cu Ilie Moromete a unei noi tipologii a ţăranului român. Spre deosebire de
întreprinzătoarea Mara din romanul omonim al lui Slavici, de Ion, ţăranul imaginat de Liviu Rebreanu,
posedat de obsesia pământului, sau de păstrătoarea de tradiţii Vitoria, din Baltagul lui Mihail Sadoveanu,
capul de familie al Moromeţilor se remarcă prin capacitatea sa de a valoriza latura spiritual-estetică a vieţii
în detrimentul celei pragmatic-materiale. Împroprietărit odată cu reforma agrară, Ilie consideră relaţia lui cu
pământul a fi una neproblematică. El nu doreşte nici extinderea lotului şi nici exploatarea lui în scopuri
comerciale, ci descoperă în el un garant al echilibrului său social şi interior, al păstrării unităţii familiei, în
fond o certitudine a dăinuirii unei orânduiri străvechi. În consecinţă, împlinirea lui provine tocmai din
contemplarea lumii prin intermediul căreia el nu se mai satură descoperind noi şi noi laturi revelatoare ale
existenţei cotidiene. Iar această bucurie de a trăi parcă în afara trecerii timpului nu poate fi năruită nici
măcar de faptul că familia sa nu-l înţelege. Spre exemplu, Ilie rămâne impasibil când Catrina îl
caracterizează drept leneş şi nesătul de sporovăială: Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi,
Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Nu altfel reacţionează tatăl
când fiii mai mari îl acuză că nu are spirit practic, mulţumindu-se să îşi afirme condiţia superioară prin
tristeţile, tăcerile sau ironiile sale: Curând însă Moromete […] îşi dădu seama nu fără dezamăgire că cei
trei băieţi ai lui, Paraschiv, Nilă şi Achim, nu văd niciun rost în aceste seri pierdute cu poveşti şi cu discuţii
despre Maniu şi Brătianu. De altfel, statutul de om inteligent, dotat, după cum observă cu surprindere
familia, cu ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau, îi conferă o poziţie
aleasă în sat: Cocoşilă, Iocan sau Dumitru lui Nae refuză să înceapă dezbaterile politice din poiană până ce
tovarăşul lor nu le citeşte şi interpretează articolele, iar Tudor Bălosu şi Jupuitu încep să deteste
parlamentările iscate de Moromete când vine vorba de încheierea unei afaceri, respectiv de plata fonciirii.
Până şi dezavantajele rezultate din stilul său hâtru şi ironic – de pildă, lipsa interlocutorilor (criza
comunicării) – sunt răsturnate de spiritualul ţăran „modern” (marginal, un fel de ultim mohican, ar fi de
spus Nicolae Manolescu) în puncte pozitive: Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbeşte singur şi
Moromete îi răspunse serios că asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită
să-i asculte gândurile. Astfel, Ilie rămâne unul dintre puţinele personaje ale literaturii române
individualizate prin dorinţa de a nu-şi schimba statutul social, moral şi psihologic, considerând că îşi poate
proteja condiţia dobândită (deşi nu demnă de invidiat, oricum dătătoare de linişte interioară) în faţa oricăror
prefaceri istorice şi politice.
Personajul este caracterizat în mod direct de către narator în debutul capitolului al X-lea din primul
volum: Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent '911, făcuse războiul) şi acum avea acea
vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.
Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea scoate în evidenţă libertatea individului, în ciuda
constrângerilor istoriei: Domnule […] eu totdeauna am dus o viaţă independentă. Lui Moromete nu-ii place
negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul tradiţional de viaţă, fundamentat pe
munca pământului familiei. De aici şi conflictul cu fiii mai mari, care au o dorinţă nemăsurată de câştig şi
care cred că tatăl nu face nimic toată ziua, îşi pierde timpul stând de vorbă cu prietenii lui în loc să meargă
la munte şi să vândă cu un preţ bun grâul. Cu toate acestea, Moromete are iluzia că poate comunica în
Pagina 1 din 2
familia lui, că nevasta şi copiii îl înţeleg, că gesturile şi frământările lui îşi găsesc ecou şi în sufletul lor, că
nu trebuie să le dea explicaţii spre a nu-şi ştirbi autoritatea. Deşi îşi iubeşte copiii şi le vrea binele, îşi
cenzurează orice manifestare faţă de ei. Ilustrativă, în acest sens, este scena serbării şcolare la care Niculae
ia premiul întâi, deşi tatăl, neinformat, se aştepta să rămână repetent. Stinghereala copilului, criza de friguri
care îl cuprinde în timp ce încerca să spună o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoţie
puternică, iar gesturile de mângâiere sunt schiţate cu multă stângăcie. Lipsa unei reale comunicări cu
familia reprezintă cauza dramei lui Moromete.
Disimularea este trăsătura esenţială a personajului. Semnificativă în acest sens este comedia pe care
o joacă în faţa agenţilor fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuţie de duminică. Întrând în curte, trece pe
lângă cei doi agenţi ca şi cum aceştia ar fi invizibili, strigă la Catrina, despre care ştie că se află la biserică,
şi la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o ţigară şi numai după ce agenţii sunt
gata să-i ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăşte să scoată banii.
Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trăsătură esenţială a lui Ilie Moromete, iar
exemple în acest sens sunt numeroase. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la un moment
dat: Te duseşi în grădină să te odihneşti că până acum stătuşi! Lui Nilă i se adresează la fel de sarcastic,
atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul: Ca să se mire proştii!
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este vorba mai întâi despre dezacordul dintre
tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a
înţelege lumea. Fiii cei mari îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele economiei
rurale, precum vecinul Tudor Bălosu. Cel de-al doilea conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia
lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei
pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea
promisiunii. Din această cauză, femeia simte cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila de bărbat şi de
copii, găsindu-şi iniţial refugiul în biserică. Criza se instituie în cel de-al doilea volum, când Catrina îl
părăseşte pe Ilie, după ce află de vizita lui la Bucureşti şi de propunerea făcută fiilor. Înstrăinarea este
definitivă. Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca fratele
rămas văduv să nu se mai căsătorească pentru a doua oară. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să
se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu fi singură la bătrâneţe. Faptul că Moromete se
recăsătorise şi că îşi construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care femeia
o transmite celor trei fii mai mari ai lui Moromete. Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie
Moromete şi fiul cel mic, Niculae. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care
trebuie să plătească taxele, îl ironizează sau susţine că învăţătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-şi
realiza dorinţa de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În volumul al doilea, acest conflict trece
pe primul plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă două mentalităţi diferite. Astfel, Ilie Moromete ilustrează
mentalitatea ţăranului tradiţional care vrea să-şi păstreze pământul, în vreme ce Niculae devine un
susţinător al comunismului, al mentalităţii colectiviste impuse de stat.
Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului, în incipit şi în paragraful
final al volumului. La început, pare îngăduitor, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa
se scurgea aici fără conflicte mari, pentru ca enunţul din finalul volumului, timpul nu mai avea răbdare, să
modifice imaginea timpului, care devine necruţător. Imaginea timpului răbdător reprezintă doar o iluzie a
lui Ilie Moromete, contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.

Pagina 2 din 2