rMorometii-Marin Preda

Primul roman scris de Marin Preda, “Morometii”, este alcatuit din doua volume, publicate la 12 ani
distanta: 1955, volumul I, 1967, volumul II. Tematic, acest roman aduce in prim-plan conditia taranului in
istorie, familia si modul de existenta patriarhal, specific satului traditional romanesc. Destramarea lui Ilie
Moromete ilustreaza destinul categoriei sociale a taranilor sub impactul schimbarilor istorice si politice:
al Doilea Razboi Mondial si instaurarea regimului comunist. Romanul reconstituie imaginea satului
romanesc intr-o perioada de criza si impune o tipologie noua in proza romaneasca. Constructia
personajelor este legata de conceptia neorealista a scriitorului.

Geneza romanului se bazeaza pe investigarea obiectiva a realitatii, dar si pe unele date autobiografice,
toate transpuse artistic intr-o epica densa, cu accente puternice pe psihologia personajelor. Viziunea
despre lume se contureaza in roman prin tematica abordata, prin conflict, prin particularitatile de
compozitie, prin evenimentele prezentate si, mai ales, prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra
vietii si intamplarilor.

Perspectiva narativa este una omniscienta, dar aceasta se dilueaza pentru ca autorul se foloseste si de
intermediari, personaje-reflector (Moromete si Niculae), care interpreteaza evenimentele si informatori
(Ilinca, Alboaica, Parizianu etc.) care transmit evenimentele fara sa le interpreteze.

Naratiunea, ca si limbajul personajelor, se caracterizeaza prin oralitate, personajele, ca si naratorul,

exprimandu-se spontan, nuantat, colorat. Este o oralitate a disimularii, completata de o atitudine ironica
subtila, dovada a inteligentei si perceperii ascutite a realitatii. Vorbirea directa se imbina cu cea indirecta
datorita stilului indirect liber.

Titlul romanului, constituit din pluralul numelui propriu “Moromete”, sugereaza tocmai faptul ca in
centrul actiunii ambelor romane sta familia lui Ilie, care este capul unei familii alcatuite din copii proveniti
din doua casatorii.

Actiunea se petrece in Campia Dunarii, in satul Silistea-Gumesti si incepe cu cativa ani inaintea celui de-
al Doilea Razboi Mondial, cand “se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare”. Verbul “se pare”
sugereaza iluzia unei vieti care parca s-a putea derula la nesfarsit in tiparele modelului existential rural.

Tema si viziunea despre lume sunt puse in evidenta prin diferte conflicte interne ale familiei si prin
conflictul social-politic. Primul conflict este cel dintre Ilie Moromete si cei trei fii ai sai: Achim, Nila si
Paraschiv, cu privire la importanta pamantului in asigurarea bunastarii familiei. Pentru Ilie, pamantul
semnifica garantia libertatii, iar cei trei baieti sunt interesati de o existenta independenta.

Al doilea conflict se desfasoara intre Ilie si Catrina, care se teme ca va ramane pe drumuri. Moromete a
vandut un pogon din lotul sotiei, promitand trecerea casei pe numele ei, insa el amana aceasta decizie,
astfel declansand frica femeii care isi simte averea amenintata.

Cel de al treilea conflict surprinde intrigile Mariei Moromete (Guica), sora lui Ilie, care ar fi vrut ca fratele
ei sa nu se casatoreasca a doua oara, pentru a nu fi nevoita sa plece din casa parinteasca si pentru a isi
gasi un rost in familia fratelui ei. Ea ii influenteaza pe cei trei baieti mai mari impotriva lui Ilie si ii indeamna
sa fuga de acasa.

In volumul al doilea predomina conflictul de natura politica. Povestea continua dramatic, cand tavalugul
istoriei ii va lua lui Ilie toate bucuriile: cei trei fii nu se mai intorc de la Bucuresti, fiul cel mic se indeparteaza
si mai tare de el, Catrina il paraseste si pleaca la fiica ei din prima casatorie, Alboaica. Ilie Moromete moare
singur, rezumandu-I doctorului, pe patul de moarte, esenta filozofiei sale de viata.

In scena cinei sunt anticipate aceste conflicte, ea relevand raporturile dintre membrii familiei. Pot fi
distinse grupurile si relatiile de simpatie sau opozitie, prin observarea asezarii fiecaruia la masa. Astfel,
inspre iesire stau grupati cei trei frati vitregi, Paraschiv, Nila si Achim, in vreme ce pe partea opusa se afla
copiii din casatoria cu Catrina, Niculae, Tita si Ilinca, adunati in preajma mamei. Deasupra tuturor, pe
prispa, se afla Moromete. Se poate observa sugerarea dorintei baietilor cei mari de a pleca pe ascuns de
acasa, conflictul dintre copiii din prima casatorie si copiii din casatoria a doua, autoritatea lui Ilie, care
inca reuseste sa ii tina uniti.

O alta scena semnificativa este cea din prima secventa a romanului, dupa intoarcerea la camp, cand
personajul Ilie Moromete este prezentat stand degeaba si fumand pe stanoaga podistii, din aceasta
atitudine dezvoltandu-se pe parcurs imaginea unui personaj care nu se lasa coplesit de viata, ci lupta
pentru a isi pastra libertatea interioara.

Ilie Moromete este personajul central al romanului. El este capul familiei Moromete în jurul căruia se
desfăşoară întreaga acţiune a primului volum. Este reprezentantul ţărănimii tradiţionale, ale cărei valori
le apără cu îndârjire. Nu ni se oferă date despre felul cum arată personajul deoarece acest lucru nu are
importanţă. Naratorul precizează doar că se afla între „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau
bucurii mari pot schimba firea cuiva.” Accentul se pune mai ales pe capacităţile intelectuale ale
personajului, datorită meditaţiilor şi concepţiilor sale despre viaţă a fost considerat de critici ţăranul filozof
al literaturii române.

Portretul şi evoluţia sa sunt urmărite în raport cu familia, cu ceilalţi săteni, cu statul şi cu pământul.
Este caracterizat direct atât de autor cât şi de celelalte personaje, dar acţiunile şi felul său de a vorbi spun
cel mai mult despre Ilie Moromete, deci caracterizarea indirecta este predominanta. Încă de la început
Moromete este prezentat în calitatea de cap de familie în care autoritatea nu îi este contestată. Această
autoritate este subliniată în scena mesei în care naratorul precizează că „Moromete stătea parcă deasupra
tuturor.” Deşi relaţiile cu familia sunt tensionate, Moromete doreşte ce e mai bine pentru fiii lui, dar nu
crede că acest lucru înseamnă îmbogăţirea. Simte că ceilalţi nu îl înţeleg şi atunci se izolează undeva în
grădină şi vorbeşte singur.

Niculae este fiul din cea de-a doua căsătorie a lui Moromete, cea cu Catrina, fiind mezinul familiei. Sarcina
principală a lui Niculae este să aibă grija de oaia neastâmpărată Bisisica, principala lui sursă de suferinţă,
prin care Preda distruge mitul mioritic, aşa cum, prin Niculae, distruge şi mitul copilăriei vesele şi lipsite de
griji. Scena cinei din prima parte a volumului I este revelatoare pentru statutul mezinului în cadrul familiei,
implicit în ochii tatălui – acesta era aşezat în dreptul mamei sale, stând pe jos, pentru că nu avea scaun.
Mezinul nu era, aşadar, un membru important al familiei, fapt dovedit şi de conflictul pe care îl va avea cu
tatăl sau în ceea ce priveşte dorinţa lui de a se duce la şcoală. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la
scoală şi, în ciuda acordului mamei sale, nu primeşte sprijin din partea lui Ilie, care trebuie să îi plăteasca
taxele. Acesta susţine ca învăţătura nu îi aduce niciun beneficiu şi îl ironizează: „altă treabă n-avem noi
acuma! Ne apucăm să studiem”. Moromete este mândru de fiul său mai mic, deşi nu îi arată, si va păstra
o relaţie specială până în final cu acesta. Când îşi dă seama că a fost înşelat de Achim încep marile
frământări interioare ale personajului. Semnificativ pentru noua stare de spirit a personajului este
monologul de pe câmp în care îşi apără dreptul la seninătate: „Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”.

Personajul principal este apreciat de cei din sat care îi ascultă tot timpul discursurile de duminică
dimineaţa de la fierăria lui Iocan. O trăsătură importantă pe care o subliniază naratorul este disimularea:
Moromete oferă un adevărat spectacol în episodul în care vrea să-l păcălească pe Jupuitu sau în episodul
în care discută cu Tudor Bălosu. Este apreciat pentru uşurinţa cu care, prin intermediul limbajului, iese din
situaţii dificile. Amână plata dărilor şi pentru că nu crede cu adevărat în puterea statului, consideră că
până la urmă statul va realiza că ţăranii nu au bani şi atunci nu le va mai cere dări. Credinţa într-o lume
care ar putea exista fără bani îi va fi zdruncinată până la sfârşitul romanului. Îi place să observe lumea care
îl înconjoară şi astfel ştie cum să se poarte cu fiecare: pe Tudor Bălosu şi pe fiul acestuia îi ironizează cu
fiecare ocazie, dar pe Ţugurlan îl tratează cu respect şi simpatie, iar lui Cocoşilă îi apreciază inteligenţa.

Spre deosebire de personajul Ion al lui Liviu Rebreanu, pentru ţăranul Moromete pământul nu este
o obsesie, el nu doreşte mult pământ ci doar atât cât să aibă din ce trăi. Sănătatea morală nu înseamnă
pentru el a avea bani ci a putea trăi senin, Moromete îşi doreşte liniştea căminului şi posibilitatea de a se
bucura de micile bucurii ale vieţii. Drama lui începe în momentul în care observă că familia nu îi
împărtăşeşte idealurile. Moromete nu este un ţăran obişnuit. Inteligenţa, ironia şi umorul îl deosebesc de
orice personaj din romanele anterioare care tratează lumea rurală. El însuşi este un simbol, fără să vrea,
pentru schimbările care se produc în acest univers: pentru Moromete este mult mai important să stea să
mediteze sau să discute politică decât să muncească. În romanul Ion a avea pământ era singurul lucru care
conta pentru un ţăran, ii definea personalitatea şi statutul în comunitate. În Moromeţii pământul nu mai
înseamnă bogăţie, avere, putere, ci libertatea morală a individului în raporturile sale cu lumea, oferindu-i
ţăranului posibilitatea de a contempla lumea şi de a medita.

Este un idealist aflat în contradicţie cu noile schimbări ale societăţii care până la urmă îl vor învinge:
deşi este capabil să păcălească autorităţile nu va putea păcăli şi istoria. După fuga celor doi fii începe să
înţeleagă că a fost victima unei iluzii şi că lumea prietenoasă şi timpul răbdător nu există decât în capul
lui. Drama lui Moromete nu stă în pierderea pământurilor ci în destrămarea familiei sale, dar aceasta
anunţă drama ţărănimii în general. Destinul său se va modifica treptat după fuga băieţilor, nu va mai lua
parte la întânirile din fierăria lui Iocan, nu va mai fi „centrul universului”, cum îl caracterizează Niculae,
relaţiile cu familia se vor degrada din ce în ce mai mult. Totuşi, până în clipa morţii îşi suţine cu tărie
părerile despre adevăratele valori ale vieţii şi nu poate accepta că există o lume mai bună decât cea
tradiţională. În momentul în care moare, îi spune doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă
independentă!”, o autocaracterizare care exprimă idealul şi filozofia sa.

Relaţia afectivă dintre Niculae si Moromete este şubrezită de lipsa acută de comunicare. Moromete are
impresia că cei din jur îl înţeleg şi că gesturile sale nu necesită nicio justificare, nicio explicaţie faţă de
aceştia. Este un tată autoritar, care nu acceptă să fie contrazis în vreun fel. Moromete îşi iubeşte însă
copiii. Ironia faţă de fiii săi se prezintă sub forma unor observaţii cu scop corectiv şi nu izvorăşte din dispreţ
sau răutate. De exemplu, lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la un moment dat: „Te duseşi
în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!” Totuşi, când vine vorba de manifestarea afecţiunii,
acesta îşi cenzurează orice gest. La serbarea de sfârşit de an şcolar, la care Niculae ia premiul I, Moromete
vine pregătit sa audă că fiul său rămăsese repetent. Scena denotă atât lipsa de interes a tatălui pentru
preocupările fiului său, pentru viaţa acestuia din afara gospodăriei, cât şi lipsa de încredere în capacităţile
intelectuale ale băiatului. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să recite
o poezie îl impresionează pe Moromete, dar gesturile sale de mângâiere sunt schiţate cu multă stângăcie.
Dorinţa sa de a-şi menţine poziţia de autoritate în familie printr-un comportament dur, uneori chiar aspru,
a dus tocmai la slăbirea relaţiilor dintre membrii acesteia, dovadă fiind şi fuga de acasă a fiilor celor mari
cu oile şi caii la Bucureşti.

Dupa cum marturiseste Marin Preda intr-un interviu, Ilie Moromete este personajul preferat al intregii
sale opere, o proiectie literara a tatalui sau, Tudor Calarasu. Acesta reprezinta un tip aparte de taran in
literatura romana, cu o serie de calitati care il fac memorabil. Viziunea despre lume in acest roman
surprinde dramatica iluzie ca viata isi poate continua cursul in tiparele traditionale, in conditia in care
istoria modifica si distruge tipare existentiale.