Fragmentul incepe cu uimirea tatalui in momentul in care isi vede fiul pe scena ca premiant, la

sfirsitul clasei a patra.

Puternic impresionat, Moromete cauta sa-si stapineasca emotia, preocu-pindu-se de palaria pe

care i-o imprumutase copilului pentru serbare, ca si cum acesta ar fi fost lucrul cel mai important.
induiosarea care-l cuprinde pe Moromete se asociaza unui sentiment de vinovatie:

"Saracul de el, nu i-am luat deloc o palarie si uite ca nu e invatat s-o poarte, sta cu ea pe cap".

"Palaria" pare sa sublinieze, ca un amanunt semnificativ, legatura dintre cei doi (momentul
reperarii lui Niculae coincide cu recunoasterea palariei). .
Moromete nu mai poate dialoga cu Cocosila, prietenul sau. Fragmentul incepe cu:

"Moromete vru sa raspunda", dar personajul paraseste scoala tot fara sa fi raspuns unei intrebari:

"Moromete nu-i raspunse."

Cele doua fraze pe care i le adreseaza totusi lui Cocosila sint, de fapt, spuse pentru sine. Daca
adaugam la aceasta faptul ca personajul nu numai ca nu adreseaza nimanui nici un cuvint (desi se
afla intr-un loc unde, se presupune, cunostea pe toata lumea), dar din clipa descoperirii ca baiatul
e premiant si e bolnav ("el nu mai auzi nimic din serbare ), intelegem ca pentru Ilie Moromete
"spectacolul" lumii inceteaza, interesul pentru propriile reflectii inceteaza, personajul iese din
sine si-si indreapta toata atentia spre fiul sau.

Este un moment decisiv. Moronrete, care sesiza cele mai subtile detalii, care, nu mai departe, la
aceasta serbare, venise, trecind pe drum ca un remarcabil personaj si parca regizind un spectacol,
acum se retrage din viata exterioara, dominat de intimplare, neajutorat.
Prada emotiei si ingrijorarii, personajul capata miscari bruste aproape brutale. Mersul sau repezit
ii sperie pe copiii adunati pe coridorul scolii.
Moromete descopera o data cu premierea lui Niculae si crizele lui periodice, de care "nu stia", si
pe care oricum nu le-ar fi luat in seama. Intre grijile mari ale subzistentei, "frigurile" nu_prezinta
un pericol grav. Putem banui ca era o maladie frecventa printre tarani. Moromete descopera
ambele "fenomene" in momentul in care Niculae se afla pe scena serbarii. De o mare subtilitate,
autorul sugereaza ca numai in aceasta situatie - de evidenta fortata, urcat pe o scena - il poate
vedea, in sfirsit, Ilie Moromete pe Niculae al sau. Parintele paruse a fi orb pina atunci. Fraza "De
unde mai rasarise si el (...)?" e limpede in acest sens. Moromete, capabil, asa cum intelegem
citind inregul volum, sa vada dincolo de suprafata lucrurilor, are nevoie de un podium ca sa-l
vada pe mezin.
El isi descopera in momentul premierii fiul, si nu descopera un copil oarecare, ci constata ca
baiatul e altfel decit ceilalti membri ai familiei, ca are o fire neobisnuita in mediul din care
provenea.
Exista doua articulatii narative ale fragmentului in discutie: scena serbarii si drumul spre casa.
Ele corespund celor doua idei esentiale ale acestui fragment. Pe cea dintii deja am prezentat-o:

tatal afla ca in baiatul plapind, cu capul mare si aparenta neinsemnata, exista ceva deosebit,
neasteptat si ingrijorator. Secventa drumului este si mai reprezentativa. Acum intelegem
consecintele proaspetei descoperiri a lui Moromete, ale revelatiei lui. Deruta personajului este
prezentata gradat Glasul lui Moromete oscileaza. De la vorbirea apasata din coridorul scolii ("-
Hai p-aici pe la soare, raspundea Moromete soptit."

). Gesturile ii sint la fel de nesijgure. Cind baiatul se lasa p_evine, Moromete "se uita in jur
zapacit", "nemaistiind ce sa faca"! Urmarea acestei dezorientari este ca Moromete nu se ocupa,
cum ar fi firesc, intii de copil, ci aduna cele citeva carti si coronita cazute. Miscarile ii sint
"sfioase" noteaza autorul, "el se apleca incetisor" - ceea ce, desigur, nu-i sta in fire. in aceste
observatii, de o mare finete analitica, constatam nu numai "zapaceala" personajului, ci si
respectul sau aproape inconstient, pentru o lume la care nu avusese acces* lumea cartilor, a
scolii, a invataturii. Remarcam, de asemenea, tandretea (duiosia) parintelui fata de semnele
materiale, concrete ale reusitei lui Niculae. Ilie Moromete este destul de mindru de sine si
acesata frumoasa "umilinta" il scoate din comportamentul sau obisnuit.
Momentul in care ramine cu "buzele deschise", "cautind aer", cu rasuflarea taiata, semnifica
panica eroului, iesit din mediul sau obisnuit, zbatindu-se pentru o clipa ca un peste pe uscat.
Faptul e cu atit mai graitor, cu cit scriitorul nu explica in nici un fel "sufocarea" lui Moromete.
Desigur starea sufleteasca in care se afla ii provoaca personajului aceasta tulburare respiratorie.
Dar miscarea g aproape simbolica.

Instrainarea dintre tata si fiu este evidentiata aluziv: ei nu-si pot acorda gesturile. Se stinjenesc
reciproc. Sint mereu in contratimp., Baiatului ii face rau miscarea lui Moromete, care il ia in
brate, iar acestuia nu-i convine reactia copilului la respectiva miscare. Pentru ca Niculae, chinuit
de boala isi imbratiseaza, de fapt parintele. Marin Preda nu foloseste insa acest cuvint, tocmai
pen-jru a arata ca gestul imbratisarii era exclus din relatiile celor doi. imbratisarea nu reprezinta o
exteriorizare afectiva din partea lui Niculae, ci, cum am spus, o reactie a starii lui fizice, este
involuntara; neintentionata. Dar chiar si asa, ea il stinjeneste pe Moromete, desi el ii poarta de
grija si il iubeste (afectiune evidenta in atitudinea lui de stingace tandrete pe tot parcursul
drumului). O asemenea complicata situatie psihologica este exprimata de autor foarte succint si
precis: "bratele incolacite de git nu-i convenira insa lui Moromete."

Moromete "bolboroseste"; intre cuvintele sale se intercaleaza puncte de suspensie - semn al

destramarii ordinii interioare. Mai mult, fraza lui este ilogica:

"va imbolnaviti asa, fara nici o socoteala."

Nedorind sa se lase coplesit de duiosie, de dragoste, Moromete mai gaseste resurse pentru o
dojana formala, inecata insa de emotie. Se fereste sa se uite la copil din acelasi motiv al
insuportabilului (pentru el) sentiment de iubire care-4 copleseste. Vorbeste singur - indiciu de
mare tulburare la orice fiinta omeneasca -, si cu atit mai mult la Moromete, care era un ora
rational si stapinit. Observatia:

"ca niciodata, facea pasi mari si repezi" - era adica prada unei mari agitatii launtrice - este foarte
graitoare, pentru ca pregateste fraza cea mai importanta (pentru intelegerea personajului) din
acest fragment (care este esential si in cadrul romanului), fraza ce rezuma drama lui Ilie
Moromete:

"Parea nemultumit si dezorientat, atins tocmai in linistea sa netulburata".

Deodata ochii lui Moromete ramasera pironiti pe scena. El murmura, nevenindu-i parca sa creada:
- Cocosila! Ma! Ala nu e Niculae al meu?
- Premiul intai la baieti, Moromete Niculae! spuse invatatorul.
Moromete nu se mai indoi, mai ales ca isi recunoscuse palaria pe capul mare al fiului.
- Saracul de el, nu i-am luat deloc o palarie si uite ca nu e invatat s-o poarte, sta cu ea pe cap.
Elevului incepura sa-i clantane dintii; mana cu care se tinea de catedra ii tremura; foarte incapatanat,
el incerca totusi sa-si spuna poezia.
- Ce-are, ma, baiatul tau, de ce nu l-a lasat sa sfarseasca? intreba Cocosila.
Moromete nu-i raspunse. Se smulse din loc si o lua repede spre poarta din dosul scenei. Din momentul
acela el nu mai auzi nimic din serbare
-Ma, ce e cu tine? De ce tremuri?
- Pai azi imi vine randul la friguri; nu stii ca doua zile ma lasa una ma ia?
Nu stia, de unde sa stie? Parca frigurile erau o boala care sa fie luata in seama?
Clantanea acum neintrerupt si gemea; coroana de flori ii cazu in tarana si cartile ii alunecara si ele de
sub brat si se imprastiara pe jos. Moromete se uita in jur zapacit si nemaistiind ce sa faca se apleca si
stranse lucrurile copilului; ii lua coroana de jos cu niste miscari sfioase, abia atingand buchetele de flori,
apoi aduna cu aceleasi miscari line cartile imprastiate.
Barbatul facu o miscare sa-l apuce de subsuori, dar se opri si-si intinse gatul in aer; sub barbie i se
ridicase si ramasese intepenit marul lui Adam; omul cauta aer cu buzele deschise si inghiti adanc si cu
cazna ghemul care ii taia rasuflarea; apoi se apleca, vari un brat sub picioarele chircite ale baiatului si
apucandu-l cu celalalt peste mijloc il ridica de la pamant. Se pare insa ca aceasta miscare ii facu rau
bolnavului, pentru ca el isi incolaci strans bratele de gatul parintelui si se lipi gemand de pieptul lui;
bratele incolacite de gat nu-i convenira insa lui Moromete.
Glasul sau se auzi bolborosind in linistea de vara a soselei:
- Hai, ma! Hai, ma! Prapaditule! Lovi-o-ar moartea de treaba, va imbolnaviti asa, fara nicio socoteala.
Moromete porni cu baiatul in brate si mergand se ferea sa se uite la copil; vorbea singur si ca niciodata
facea pasi largi si repezi. Parea nemultumit si dezorientat, atins tocmai in linistea sa neturburata. Ce era
cu Niculae asta? De unde mai rasarise si el cu povestea asta a lui cu scoala? Si ce vroia la urma urmei?