Moromeții, de Marin Preda

Fișe cu citate:

1. ”În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare
că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte
mari.” ” ... Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-și piardă și ele orice
interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război modial. ”

2. ”Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă, care mi-a fermecat nu

numai copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în
realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil și profund pentru toată
viața.”

3. –

4. ”Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ’911, făcuse războiul) și acum
avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari
mai pot schimba firea cuiva.”

5. ”Era capul unui om care se uita parcă în jos. Fața îi era puțin trasă. Nasul se
prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie, drept și scurt, cu ceva din liniștea
gânditoare a frunții. Era el, Moromete, așa de... așa de serios, și de... Da, el era, dar
parcă era... Era așa cum îl cunoșteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără
Iocan și Cocoșilă, fără Dumitru lui Nae și... fără parlament.”

6. ”Fără să se știe, copiii se așezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire și neam.
Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau pe partea dinafară a tindei, ca
și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De
cealalată parte a mesei, lângă vatră, jumatate întoarsă spre străchinele și oalele cu
mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei
frați, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculaie, pe Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu
Moromete.”

7. ”Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pe pragul celei de-a doua
odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toți ceilalți stăteau umăr lângă
umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică (...). el ședea bine pe pragul lui, putea să se
miște în voie.”

8. ”Moromete stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se

uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vdea că n-ar fi rău sacă s-ar ivi cineva (...).
Din mâna lui, fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă și fără scop.”

9. ”Da, am discutat odată să-ți vând un salcâm! Poate am să ți-l vând... poate n-o să ți-l
vând... de ce trebuie să ne grăbim așa?!... ” părea el să-i spună.”

10. ”Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era așa cum și-o închipuia el, care
credea că speranțele sunt bucurii adevărate și nenorocirile numai ale altora, și care,
Moromeții, de Marin Preda

în loc să se oprească pe loc, să se trezească și să se înspăimânte, trece pe drum liniștit

și încrezător și dădea bună-ziua.”

11. ”Dar i-am iertat mereu. Am făcut tot ce trebuia, le-am dat tot ce era, la toți, fiecăruia
ce-a vrut... ce mai trebuia să fac și n-am făcut?... ce mai era de făcut și m-am dat la o
parte și n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau și nu le-am dat? A cerut
cineva ceva de la mine și eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun
pentru ei pe care să-l fi ocolit fiindcă așa am vrut eu?”

12. ”Până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe
ce s-o alege de el! (...) că tu vii să-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume și
că trebuie să dispărem... și de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume și că mai
degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu? (....) așa că vezi (...) eu te las pe tine să
trăiești!... dar rău fac, că tu vii pe urmă și-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe
lumea asta... și ce-osă mănânci, măi Bâznae? Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule?”

13. ”Toată viața le-am spus și i-am învățat – dar pe tine să te vedem dacă ești în stare cel
puțin de-atât! O să fii în stare? Nu să-i îmbraci și să le dai să mănânce, că asta e
lesne (...) dar ce le spui?! Ce-i înveți? (...) și-or să te învețe ei pe urmă minte când or
îmbătrâni... o să-și șteargă picioarele de tine, că n-ai știut să faci din ei oameni.”

14. ”Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că vroiam să ți-l plătesc...
drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer. – Să ții minte că la noapte o să
plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore! zise el.”

15. ”Stați, lăsați-l, că am înțeles ce vrea să spună: (...) trei chestiuni rezultă din cele
spuse de Țugurlan: că numai cine are lot poate să facă politică, alta cădin pricina lui
Cocoșilă a rămas Ion al Miai fără pământ, și a treia că nu suntem mai deștepți decât
Ion al lui Miai, nu e așa, Țugurlane?... (...)”

” – Adică, se răsuci Moromete spre Cocoșilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte,
adică ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii! Cocoșilă nu răspunse, se
uita invidios la Moromete care știa să găsească în ziar astfel de lucruri.”

16. ” – Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!... – Într-adins,
răspunse Moromete, Într-adins, Nilă, îl tăiem, înțelegi? Așa, ca să se mire proștii!
Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă. (...) Adică da!... treci cu ei încoa să cadă
salcâmul pe ei.”

17. ”Păi nu ți-am spus că n-am? zise Moromete nevinovat. Ce să-ți fac eu dacă n-am? De
unde să dau? N-am (...). ia, ici o mie de lei, și mai încolo, așa, mai discutăm noi! Ce
crezi, că noi fătăm bani?”

18. ”De astă dată drumul fusese și mai aventuros și Moromete povesti totul într-o seară,
cu glas neobișnuit, și fu ascultat cu uimire. Descopereau toți, Cocoșilă, mama, fetele
– până și cei trei – că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le
scăpau, pe care ei nu le vedeau.”
Moromeții, de Marin Preda

19. ”Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea

pământul, iar existența banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (când trebuia să-i
dea, îi dădea cu gesturi disprețuitoare de aruncare și blestema, mărimea, culoarea și
mirosul lor).”

20. ” Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă.”