CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE DIN ROMANUL MOROMETII DE MARIN PREDA

Romanul Morometii de Marin Preda este un roman de creatie, construit in jurul unei tipologii. Autorul pleaca in construirea personajului sau, Ilie Moromete, de la tatal sau, Tudor Calarasu, modelul sau literar: Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profound pentru toata viata. Imi iubeam tatal, o personalitate puternica, si stiam ca va juca un rol decisiv in viata mea, ceea ce s-a si intamplat: am scris despre el Morometii, o mie de pagini. Drama unui taran idealist, urmarita pe parcursul a doua mari etape, inainte de razboi si dupa razboi, pana in zilele noastre. Personajul central al romanului Morometii de Marin Preda este un taran roman din Campia Dunarii, din satul Silistea- Gumesti, iar timpul existentei sale este unul al traditiilor arhaice. Relatia pe care o are cu pamantul sau este una dialectica: taranul se defineste prin acest pamant, iar eventuala lui imprastiere sau pierdere conduce la anularea sa ca apartenenta la o categorie sociala. Personajul romanului traverseaza drama taranului legat de randuielile vechi ale satului: fonciirea, impozitele, datoriile la banca, taxele pentru Niculae la scoala. El simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei durabile. (E. Simion) Intreg romanul se construieste simetric dintr-o realitate refacuta prin prisma gandirii acestui personaj: Ilie Moromete este un axis mundi, iar satul al carui exponent este devine el insusi un model pentru felul in care romanul inceputului de secol se concepe pe sine in raport cu lumea. Ca personaj literar, Ilie Moromete nu seamana cu nici un alt prototip literar. Despre Ilie Moromete, scriitorul spune ca era contingent 911- facuse primul razboi mondial-, aflat acum intre tinerete si batranete, cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva. Moromete- tatal este personajul- pivot care ofera alternativ spectacolul alterarii unei lumi exterioare agresate de timpul care nu mai avea rabdare cu oamenii si pe cel al tragediei lumii interioare a omului care-si simte inutilitatea in lupta inegala dintre individ si istorie. Morometii este vazut ca un roman polemic; scriitorul descopera complicatiile necunoscute ale sufletului rural, un fel particular de a gandi al taranului, in afara oricarei dorinte de imbogatire.

Ilie Moromete are un total de paisprezece pogoane de pamant- lotul Catrinei primit ca vaduva de razboi si al lui, improprietarit si el- pe care reuseste la inceput sa le pastreze intacte. Primul semn al unor vremuri grele pentru el a fost taierea salcamului, simbol al stabilitatii si trainiciei, care sunt acum periclitate. Fire contemplativa si sentimentala, el este incapabil de negustorie pentru a face bani, starnind, astfel, nemultumirea, mereu crescanda, a baietilor sai, Achim, Nila si Paraschiv. Moromete nu se lasa doborat de situatie si il trimite pe fiul sau, Achim cu oile la Bucuresti, iar apoi ii cere primarului, Aristide un imprumut. El nu stia insa de planul fiilor sai de a fugi de acasa, cu oile si caii. Apoi Moromete va vinde lui Tudor Balosu o parte din pamant si locul din spatele casei. Cu banii luati cumpara doi cai, plateste fonciirea, datoriile la banca si lui Aristide, ramanand ca necunoscuta solutia acestor probleme pentru viitor: din nou rata la banca, din nou fonciirea, di nou Niculae. Lumea lui Moromete, din primul volum al romanului, este cea de la fieraria lui Iocan, unde el era asteptat pentru a se incepe discutiile, semn al prestigiului sau real. Aici petrecea seri lungi cu prietenul sau Cocosila si cu Dumitru lui Nae, discutand politica cu umor si ironie; erau seri ale bucuriei sufletesti, ale contemplatiei lumii, ale placerii vorbei, caci puterea personalitatii lui Moromete sta in cuvant. Placerea vorbei lui Moromete starnea mania Catrinei, care izbucnea: Esti mort dupa sedere si tutun lovi-o-ar moartea de vorba, de care nu te mai saturi!. Inteligenta ascutita, ironia, spiritul sau mucalit cu care priveste oamenii dinlauntrul sau, logica lui interioara individualizeaza personajul. Ilie Moromete scapa logicii obisnuite, comune, a lui Tudor Balosu, vecinul sau imbogatit, ceea ce-l va infuria pe acesta. Moromete este un bun observator si moralist, dar si un disimulat. Ascunzandu-si gandurile, intentiile, el tatoneaza partenerul de discutie, se amuza pe seama prostiei, a ingamfarii, a limbajului pretios al acestuia. El il ironizeaza pe Victor, feciorul lui Balosu, pentru limbajul sau. Pentru cei din jur, Ilie Moromete este sucit, de neinteles, imprevizibil. Sunt scene, devenite memorabile, ca aceea dintre Balosu si Moromete privind salcamul, episodul in care Jupuitu vine sa-i ceara fonciirea, desfasurata scenic, printr-o acumulare de gesturi, miscari, taceri de mare efect comic. Suceala firii lui, cum spune Catrina, reactiile lui, altele decat cele obisnuite, rezultat al firii lui contemplative si reflexive, pe fondul unui umor ironic structural, alcatuiesc universul interior al lui Ilie Moromete, personalitatea sa inconfundabila. Exista in firea lui Moromete o anumita candoare ramasa din copilarie in strafundurile fiintei sale pe care si-o apara fata de impactul dur cu viata, dar si
2

un refuz de a iesi din lumea lui. El isi prelungeste iluzia ca poate trai ocolit de evenimente. Un taran isi apara seninatatea si iluziile, luptand cu o ironica inteliganta contra amenintarilor; desi se afla strans intr-o menghina care nu-l slabeste, el spera intr-un dar al naturii sau intr-un miracol, cu incapatanarea celui care refuza sa se adapteze valorilor unei lumi pe care banul, tranzactiile si afacerilor de tot felul au uratit-o. (N. Manolescu) Ilie Moromete nu stie sa-si exteriorizeze aceasta candoare, duiosia si dragostea, nici chiar fata de copii. Scena in care fiul cel mic, Niculae, e zgaltait de friguri la serbarea scolara, cand a luat premiul intai, il surprinde pe Moromete- tatal, al carui suflet se zbate de spaima, duiosie, ingrijorare, dragosteexteriorizate in gesture stangace, tremurande. La antipodul lui Ion, personajul romanului cu acelasi nume, al lui Liviu Rebreanu, Ilie Moromete nu este o structura instinctuala, biologica, ci una rationala. Ilie Moromete este o constiinta (M. Ungheanu). Scena ploii, cand Moromete este udat pana la piele de o ploie repede si calda este revelatoare. Monologul sau interior arata efortul permanent al lui Moromete de a intelege lumea, schimbarile satului. Vorbind nu se stie cu cine, el intreaba, analizeaza, raspunde, isi suceste pe toate partile framantarile proprii. O intreaga filozofie de viata, o etica eterna se cuprinde in ganduri rostite de Moromete, stand in ploaie. Hotararea indarjita cu care sapa, grija pentru a salva niste biete paie, ascunde, de fapt, zdruncinarea intregii sale fiinte, dinlauntrru ei. Ceva in el se clatina, dar vrea sa impinga cat mai departe realitatea care il copleseste. Ploaia ii da puterea de a-si analiza gandurile, rostul vietii lui de pana atunci, legaturile cu oamenii, dar mai ales cu cei trei fii ai sai- Paraschiv, Achim si Nila, rana ramasa nevindecata-. Moromete este o puternica fire reflexiva. Privind la santul facut in ploaie, el ramane in contemplare, desprins de toate: Dar Moromete parca nici n-auzea si zadarnic fata se apropie si il trase de mana, din ploaie. Dispretuit si parasit de copiii care fug la oras, macinat de disensiunile familiei, perspectiva incerta il face sa simta ca timpul ii este potrivnic, nu mai este rabdator, si lumea a iesit din rosturile ei stiute. Toate se vor repercuta inlauntrul sau, asupra firii lui. Desi arata indepartat si nepasator, ca atunci cand vanduse salcamul lui Balosu, Moromete nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa sau la drum pe stanoaga. Nici nu mai fu auzit raspunzand cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Deci alte iluzii spulberate- ale comunicarii si contemplatiei. Moromete nu se impaca cu gandul ca rosturile taranesti trebuie schimbate. Dispuse radial, celelalte personaje isi organizeaza viata in functie de el, iar atunci cand forta lui le copleseste, incearca sa se rupa de el, intorcandu-se
3

impotriva lui. Loviturile pe care le primeste Moromete au drept rezultat alterarea relatiilor mult mai profunde cu societatea si cu mediul. Trei ani mai tarziu izbucneste cel de-al doilea razboi mondial. Romanul se incheie rotund, infirmand cele spuse la inceputul sau: Timpul nu mai avu rabdare. Volumul al doilea, vazut ca romanul esecului unei familii, al insingurari batranului sef al clanului si al mortii sale (C. Ungureanu), continua sa aiba in centrul sau pe Ilie Moromete, intrat insa din ce in ce intr-un con de umbra, acum conturandu-se tot mai puternic fiul cel mic, Niculae. Moromete face ultima incercare, nereusita, de a-si adduce baietii acasa, in sat. Toate iluziile in care Moromete crezuse se risipesc rand pe rand: pastrarea pamantului intact, baietii si dragostea lui dureroasa, neinteleasa de acestia, rostul existentei sale. Dizolvarea familiei Moromete continua prin moartea lui Nila in lupta la Cotul Donului. Paraschiv va sfarsi lovit de o boala de piept, numai Achim se descurca in comert. Moromete se simtea incoltit de ceva nemilos, care nu numai ca nu-l ierta, dar ameninta sa se tina de el cu o indarjire din ce in ce mai mare sis a nu-l lase nepedepsit pana in clipa mortii. Parasit la batranete de Catrina, Ilie ramane doar cu fata cea mica, Ilinca si cu un numar de prieteni noi: Costache al Joachei, Giugurdel, Matei Dimir. Ironia lui se indreapta acum catre Bila, Isosica, Manta Rosie, Adam Fantana, deveniti figure centrale ale satului. Autoritatea lui in sat scade, oamenii nu-l mai asculta ca alta data. Intr-un sat cuprins de febra schimbarii din temelii, aflat pe drumul socializarii, Moromete ramane impasibil. Nimic nu-l clinteste din lumea lui, a satului dinainte, traditional. El ramane neincrezator si ironic fata de schimbari, cu intelepciunea data de experienta vietii lui. Tacerea, insingurarea si trufia spiritului sau sunt elementele ce-l definesc in amurgul vietii; in iluzia ca poate trai ocolit de evenimente sta maretia tragica a personajului (E. Simion). Batran, aproape de 80 de ani, imputinat la trup, ratacea in nestire, cu ciomagul in mana, pe langa garduri, pe camp. Cazut la pat, el exprima in cateva vorbe crezul vietii sale, in care a ramas neclintit: Domnule,eu totdeauna am dus o viata independenta. Este axa fundamentala a filozofiei sale de viata. Ilie Moromete nu este un filozof dar el insusi reprezinta o intreaga filozofie, o filozofie arhaica, brutala, rudimentara a taranilor, dar de o profunzime greu de egalat. Moromete este un element exponential al unei lumi de mult apuse; el confera romanului o aura de miticism, dezvaluindu-se ceea ce a fost candva taranul roman. Inceputul destramarii ruralitatii romanesti; romanul nu surprinde numai destramarea familiei Moromete ci a unei categorii sociale, a unui univers.
4

Ca personaj literar, Ilie Moromete este o aparitie inedita, fascinanta pentru toti cei din jurul sau datorita magiei cuvantului. El este un om al pamantului, al satului traditional, o fire reflexiva, cel mai complex tip de taran din literatura romana prin adancimea si frumusetea sufletului sau.