CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE

Scrie un eseu de 600-900 de cuvinte, despre particularităţile de construcţie a unui

personaj dintr-un roman postbelic. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
 prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea
personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
 prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul/ conflictele textului narativ studiat;
 relevarea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvenţe
narative/ situaţii semnificative sau prin citate comentate;

EPOCA

Perioada postbelică a cunoscut influența mai multor tendințe literare și ideologice. Pe de

o parte, autorii consacrați în perioada interbelică precum Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, G.
Călinescu își continuă activitatea. Pe de altă parte, se manifestă o literatură proletcultistă aservită
regimului comunist și reprezentată de autori precum Mihai Beniuc, Alexandru Toma, Dan
Deșliu, Maria Banuș. Nu în ultimul rând, scriitorii neomoderniști, Marin Sorescu, Nichita
Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, se remarcă prin ironie, spirit ludic, parodie, vers liber,
intelectualizarea poeziei și a prozei, reinterpretarea miturilor. În domeniul prozei, cel care
domină ,,obsedantul deceniu” (anii ʹ50-ʹ60) este Marin Preda, scriitor realist preocupat atât de
condiția țăranului în romanul Moromeții, cât și, ulterior, de cea a intelectualului în opera Cel mai
iubit dintre pământeni.

AUTORUL

Marin Preda este un scriitor realist care a debutat în ziarul „Timpul” cu schiţa
„Pârlitu´”(1942). În anul 1948 autorul publică volumul de nuvele „Întâlnirea din pământuri”,
volum ce anunţă marile sale romane: Moromeţii (volumul întâi în 1955, iar volumul al doilea în
1967), Marele singuratic (1972), Delirul ( 1975), Cel mai iubit dintre pământeni (1980.

Până la apariţia romanului modern în literatura română, una dintre temele dominante este
cea rurală, prezentarea lumii satului românesc, fie în maniera idilică (Duiliu Zamfirescu), fie în
manieră realistă (I. Slavici, L. Rebreanu). Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu,
Marin Preda sunt scriitorii care oferă reperele unei tradiţii solide în evoluţia prozei româneşti de
inspiraţie rurală. În romanul ,,Ion” al lui Liviu Rebreanu, este prezentată drama unui ţăran
ardelean care trăieşte într-o societate pentru care pământul e, mai mult decât un mijloc de
subzistenţă, un criteriu al valorii individuale. Condiţia ţăranului, ilustrată în romanul ,,Ion”, îşi
găseşte o replică peste timp în romanul ,,Moromeţii”, al lui Marin Preda. Naturii primare,
tumultuoase, a lui Ion i se opune Ilie Moromete, ,,cel din urmă ţăran”, aşa cum l-a numit Nicolae
Manolescu, fire histrionică şi contemplativă care nu mai luptă pentru a stăpâni spaţiul, ci pentru

1
a scăpa de teroarea timpului. Satul lui Marin Preda din primul volum este un univers închis,
refractar la noul ce vine din exterior şi urmând ritmurile eterne ale naturii, ciclurile biologice.
În primul volum al romanului, tema familiei este mai precis conturată. Acţiunea se
petrece într-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti, în preajma celui de-al Doilea Război
Mondial. Romanul este construit dintr-un număr mare de personaje din planuri diferite, dar care
dobândesc un sens unitar, plasate în universul satului şi al unei familii pe cale să se destrame.
Există o legătură strânsă între incipit şi final, tema romanului fiind sintetizată în două cuvinte :
omul şi timpul (,,se pare că timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii” – ,,timpul nu mai avea
răbdare”). Astfel, tema familiei poate fi subordonată celeilalte teme obsedante din opera lui
Preda – relaţia fiinţei umane cu timpul. Pe parcursul acţiunii romanului, familia are de suferit o
serie de transformări, ca urmare a numeroaselor conflicte ce se declanşează între membrii
familiei Moromete, dar şi a tranziţiei suferite de satul românesc în perioada din preajma celui
de-al Doilea Război Mondial. Romanul va urmări, aşadar, procesul destrămării familiei
Moromete sub presiunea unor factori exteriori sau a unor elemente de comportament.
Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor
Călăraşu, modelul său literar: ,,Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care
mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în
realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa".
Ca instanță narativă, Ilie Moromete este personajul principal al romanului şi unul dintre cele mai
complexe personaje masculine din literatura noastră. Complexitatea şi « capacitatea de a ne
surprinde în mod convingător » sunt argumente pentru încadrarea sa în categoria personajelor
rotunde (cf. E. M. Forster, Aspecte ale romanului) sau tridimensionale (cf. W. C. Booth,
Retorica romanului ). De asemenea, Moromete este un personaj eponim prin relația cu titlul,
reflector deoarece interiorizează acțiunea, regresiv, deoarece involuează în volumul al doilea,
realist din punctul de vedere al curentului literar ce influențează particularităţile de construcţie a
acestuia.
Ca referent uman, adică din punctul de vedere al persoanei pe care o întruchipează, Ilie
Moromete beneficiază atât de prosopografie, cât și de etopee. Astfel, portretul fizic al
personajului este conturat în cadrul adunării de la fierăria lui Iocan, trăsăturile sale fiind
prezentate în mod indirect prin intermediul bucății de humă arsă modelată de Din Vasilescu:
,,Era capul unui om care se uita parcă în jos. Fața îi era puțin trasă. Nasul i se prelungea din
fruntea boltită în jos, spre bărbie, scurt și drept, cu ceva din liniștea gânditoare a frunții.” Scena
ploii integrează, de asemenea, un portret fizic al personajului: ,,Grumazul lui Moromete arăta
roșu ca arama, în care timpul săpase ciudate semne asemănătoare și ele cu pământul”.
Portretul moral al lui Ilie Moromete este conturat atât prin caracterizarea directă,
realizată de narator, alte personaje şi autocaracterizare, cât şi prin caracterizare indirectă prin
acţiune, limbaj, mediu, nume, relaţii cu alte personaje. Caracterizarea directă a naratorului
conturează imaginea lui Moromete între ,,tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau
bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Un alt exemplu semnificativ de caracterizare directă
realizată de narator este comentariul acestuia într-o scenă care îi are ca protagoniști pe Ilie
Moromete și pe Țugurlan: ,,Moromete, care avea acel fel uimitor al său de a fi, de a vedea
lucrurile și faptele oamenilor cu niște ochi limpezi și neturburați, se dovedea că nu înțelegea
nimic când altcineva era la fel ca el.”
Catrina îl vede uneori cu ochi buni, fiind gata să se amuze la glumele lui, însă, de cele
mai multe ori îi face reproșuri și crede că are ,,sufletul negru de răutate și tutun”. Cocoșilă îl
numește ,,prost”, dar, în realitate, îl admiră pentru că ,,știa să găsească în ziar astfel de lucruri”.

2
Aristide îl consideră ,,ciudat", la fel ca și Jupuitu care afirmă ,,rasă de om ca dumneata n-am mai
pomenit". Niculae îl înțelege cel mai bine considerând că tatăl său era: ,,un om care gândea și
gândirea sa era limpede". Prin autocaracterizare este evidențiată libertatea interioară a lui
Moromete în raport cu oamenii din jur, dar și cu aspectele materiale ale existenței: ,,Domnule,
[...] eu totdeauna am dus o viaţă independentă.”
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea
scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru ,,firea
sucită” a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se
gândeşte că e posibil să i-1 vândă, dar se poate să nu-1 vândă, însă răspunde cu voce tare: ,,Să ţii
minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu", subînţelegând că
s-ar putea să scape şi altfel de datorii, decât tăind salcâmul. Stârneşte deseori reacţii uluitoare
celor din jur. După plecarea agentului fiscal, Moromete este cuprins de o ,,ciudată voioşie” şi-i
mărturiseşte lui Bălosu ,,l-am păcălit cu două sute de lei [...] i-am dat numai o mie [...]. Bălosu
se uita la el cu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea.”
Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz
de necaz conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române.
Citirea ziarelor în poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete, discuţiile purtate
aici au rolul de a clarifica şi explica ideile din articolele publicate, de a descifra sensurile
profunde ale politicii vremii, şi nu de a prezenta fapte de senzaţie. El este, cu siguranţă, în viaţa
colectivităţii, o autoritate care-i domină prin replici bine gândite, pline de ironie: ,,Lasă-1,
mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?".
Când se hotărăşte să taie salcâmul nu spune nimănui, îl trezește pe Nilă în zorii zilei, care este
uluit de decizia tatălui său: ,,De ce să-1 tăiem? Cum o să-l tăiem?", dar și de răspuns: ,,Aşa, ca să
se mire proştii!”. După aceea, la aceeaşi întrebare a lui Paraschiv, Moromete îl pune pe Nilă să-i
răspundă, care, citându-1 pe tatăl său, îi spune cu bucurie: ,,Ca să se mire proştii”. Trimiţând pe
Nilă să vină cu cei doi cai pentru a doborî salcâmul tăiat pe trei sferturi, acesta aduce caii chiar
în direcţia în care urma să se prăbuşească pomul, iar Moromete exclamă cu umor: ,,Adică da!...
Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei”. Exemplele sunt numeroase, ,,a face haz de necaz”
fiind o adevărată filozofie de viaţă a lui Moromete. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi
spune ,,Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!” sau certând fetele, care se
duseseră la scăldat, în loc să-şi ajute mama să pregătească masa: ,,Dacă vă iau de păr şi
mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineaţă".
Moromete este o fire autoritară, iar naratorul îl prezintă încă de la începutul romanului ,,stând
deasupra tuturor” şi stăpânind ,,cu privirea pe fiecare”. Ironia ascuţită adresată copiilor sau
Catrinei, cuvintele deseori jignitoare (,,ca să se mire proştii”), educaţia dură în spiritul muncii şi
hărniciei (,,mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă”) se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată
strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familia de la
destrămare.
Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care privește existența ca pe un
spectacol. La începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiştei,
gândindu-se că ,,n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva [...] oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era
acum timpul de ieşit în drum". Auzindu-se strigat, se bucură: ,,iată că se ivise totuşi cineva”.
Din nefericire, persoana respectivă este Tudor Bălosu, țăranul dornic să acumuleze o avere
însemnată, dar inferior din punct de vedere intelectual lui Moromete. De altfel, atunci când
fusese întrebat de ce vorbește singur, protagonistul operei ,,răspunse serios că asta e din pricină
că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.” Necazurile,

3
dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti taxele, destrămarea familiei îl
copleşesc pe Moromete, dovedind că într-adevăr numai ,,nenorocirile mari” pot schimba firea
puternică a lui Moromete. În finalul volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, ,,nu mai fu
văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nu mai fu auzit răspunzând cu
multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind”. Din Ilie Moromete de acum
rămăsese numai ,,capul de humă arsă”, pe care i-l modelase cândva din lut Din Vasilescu.
Personajul nu mai participa la adunările din poiana lui Iocan, care, ,,lipsite însă de omul lor, [...]
aveau să-şi piardă şi ele curând orice interes.”
Ilie Moromete este considerat de Eugen Simion un ţăran-filozof, frământările sale despre
soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu fiind relevante
pentru firea sa reflexivă. Meditând asupra propriei vieţi, când părăsit de fiii cei mari şi familia se
afla în pragul destrămării, Moromete se gândeşte că greşise considerând că ,,lumea era aşa cum
şi-o închipuia el” şi că nenorocirile sunt ,,numai ale altora”. Simţindu-se singur, îşi caută liniştea
pe câmp, în afara satului, unde poate vorbi cu sine însuşi, întrebându-se ,,cum să trăieşti dacă nu
eşti liniştit?”. O secvenţă ilustrativă este aceea când Moromete se aşază pe o piatră albă de hotar,
,,cu capul în mâini”, punându-şi un şir nesfârşit de întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva,
căutând explicaţii pentru declinul în care se afla familia sa. Gândurile sumbre se îndreaptă spre
o autoanaliză a atitudinii de părinte, a conflictului dintre generaţii şi se consolează: ,,Am făcut
tot ce trebuia [...] le-am dat [...] fiecăruia ce-a vrut [...]. I-am iertat mereu".
Relevantă pentru această trăsătură este şi scena ploii, când Moromete, udat până la piele de o
,,ploaie repede şi caldă”, cugetă şi exprimă o adevărată filozofie de viaţă printr-un monolog
interior, analizează condiţia ţăranului în lume, precum şi relaţia dintre tată şi copii. El se întreabă
,,ce-o să mănânci, mă, tâmpitule?” cu un glas plin de amărăciune şi compasiune. Dezamăgit în
etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se consolează cu faptul că şi-a
făcut datoria de părinte: ,,tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în
momentul de faţă", deşi ei au fugit ca nişte trădători şi ,,n-au vrut să-1 muncească". Grija lui
pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-a arătat iubitor cu
ei, este limpede că le-a dorit totdeauna binele: ,,toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat [...] dar pe
tine să vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atâta [...] că de mâncare e lesne, dar ce le spui? [...]
şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai
ştiut să faci din ei oameni”.
Din perspectivă personală, se poate spune că, în construcția personajului, se reflectă
ideea că posibilitatea comunicării e o iluzie, deoarece Moromete consideră că soția și copiii îl
înțeleg și nu-și poate reprima mirarea când descoperă că aceștia interpretează diferit
comportamentul său. El crede că pământul este garantul independenței și se autoiluzionează însă,
crezând că și fiii săi se raportează la fel la pământ, destinul său apropiindu-l de profilul unui Don
Quijote autohton.
În concluzie, romanul ,,Moromeții” impune un personaj inedit, considerat ,,cel din urmă
țăran” într-un roman al ,,deruralizării satului”. (Nicolae Manolescu)