Caracterizarea Otiliei Mărculescu

EPOCA INTERBELICĂ

În cultura română perioada interbelică a resimţit influenţa a două mari curente literare:
tradiţionalismul susţinut de Nichifor Crainic, cristalizat în jurul revistei „Gândirea” şi
modernismul promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul Sburătorul şi revista cu acelaşi
titlu. În perioada antebelică gândirismul a fost anticipat de sămănătorismul concretizat în jurul
revistei „Sămănătorul” şi poporanismul teoretizat de Garabet Ibrăileanu în paginile revistei
„Viaţa românească”. Scriitorii reprezentativi ai tradiţionalismului sunt Vasile Voiculescu, Ion
Pillat, Aron Cotruş, Adrian Maniu. Pe de altă parte, teoreticianul modernismului a formulat
principiul sincronismului, susţinând autonomia esteticului, intelectualizarea poeziei şi a
prozei, romanul obiectiv, citadin, în care să fie valorificat tipul intelectualului şi trecerea
poeziei de la epic la liric. Autorii influenţaţi de modernism sunt: Camil Petrescu, Hortensia
Papadat Bengescu, Anton Holban în domeniul prozei şi Ion Barbu, Lucian Blaga, Tudor
Arghezi în domeniul liricii.

AUTORUL

G. Călinescu este un important critic şi istoric literar, romancier, poet şi dramaturg.

Cele mai cunoscute opere aparţin domeniului criticii şi istoriei literare: Istoria literaturii
române de la origini până în prezent -1941, Opera lui M. Eminescu, Ion Creanga (Viaţa şi
opera), prozei Cartea nunţii-1933, Enigma Otiliei-1938, Bietul Ioanide -1953, Scrinul negru-
1960, genului dramatic Șun, mit mongol sau Calea netulburată-1940, Ludovic al XIX-lea-
1964, domeniului liricii Lauda lucrurilor.

Otilia Mărculescu este personajul principal al romanului Enigma Otiliei, roman

realist, social, interbelic. Ea este fiica celei de-a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu,
reprezentând un personaj eponim, dar şi tridimensional (cf. W. C. Booth) prin complexitatea
şi transformările sufleteşti pe care le suferă. Otilia pare a fi singura fiinţă care trăieşte cu
adevărat în acest roman, prin firea sa imprevizibilă, spontană, contradictorie. Titlul
anticipează tema romanului care pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei şi care
face din operă o poveste a enigmei feminităţii. În intenţia scriitorului, cartea purta titlul
,,Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-
copii, în contextul epocii interbelice.
Titlul Enigma Otiliei sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori absurd
care-l uimeşte pe Felix: ,,Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte
G. Călinescu, justificând titlul romanului. Pentru orice tânăr de 20 de ani, fata care îl respinge,
dar îi dă în acelaşi timp dovezi de afecţiune, va fi enigmatică".
Personajul e caracterizat atât direct de către narator, alte personaje şi prin
autocaracterizare, cât şi indirect, prin acţiune, comportament, relaţii cu alte personaje, mediu,
limbaj. Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi atribuie rolul de observator
lui Felix, la începutul romanului: ,,faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi
mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic …era o mare

1
libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”. Portretul personajului se completează
prin alte trăsături, precum cochetăria, bunul-gust în vestimentaţie: ,,Fata subţirică, îmbrăcată
într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc...”
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine
soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că,
deşi este superficială, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: ,,când tu
vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian” sau ,,Noi, fetele, Felix,
suntem mediocre, iremediabil mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.
Otilia are capacitatea de a-şi analiza lucid sentimentele: ,,Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce
vreau, eu sunt pentru oameni blazaţi ca Pascalopol”. Astfel, ea ar prefera ca Pascalopol să-i
fie unchi, dar nu-l refuză nici ca soţ, pentru că este un bărbat ,,chic, delicat, care-i poate oferi
imposibilul fără să-i ceară nimic”.
Personajul îşi dezvăluie complexitatea şi prin caracterizarea indirectă. Astfel,
descrierea camerei fetei corespunde modelului balzacian, care propune tehnica focalizării.
Descrierea cadrului în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia
personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul ei
dezordonat şi pasional: ,,Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în
felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de
mătase mototolite…” Faptul că era interesată de moda vremii justifică bunul-gust,
rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie.
Comportamentul fetei este derutant pentru cei din jur. Ea impresionează prin
naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă oricând farmecul jocurilor
copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile de fân, aleargă. Trăieşte din plin
viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: ,,Îmi vine uneori să râd,
să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!” Alteori, Otilia are înclinaţii spre filozofie şi
poezie. Urcată cu Felix pe un stog cu fân, ea spune: „Ce-ai zice dac-am cădea deodată în cer?
Nu ne-am mai opri (…) Atunci Pascalopol ar rămâne pierdut în urma noastră.”
Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte
personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica reflectării
poliedrice. Astfel, moş Costache ,,o sorbea umilit din ochi'' şi o consideră fata cuminte şi
iubitoare, ,,fe-fetiţa mea”, pe care o protejează, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei.
Aurica o invidiază, considerând-o rivală în cucerirea bărbaţilor: ,,E o şireată, caută numai
bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Stănică vede în Otilia ,,o fată faină, deşteaptă”, ,, nostimă fată,
deşteaptă'', dar ,,şireată'', colegii lui Felix o consideră ,,cea mai elegantă conservatoristă”,
Aglae o detestă, prin apelative precum ,,dezmăţata”, ,,stricata”, ,,o fată fără căpătâi'',
,,zănatica”. De altfel, Aglae îi inoculează de timpuriu complexul orfanului. Ea consideră că
Otilia urmăreşte, vicleană şi interesată, moştenirea lui Costache Giurgiuveanu şi că e o femeie
de moravuri uşoare: „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie…”
În schimb, Weissmann o preţuieşte pentru eleganţă şi frumuseţe, dar îi sesizează şi
profunzimea caracterului: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în
amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă.”
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce, pentru
Felix, Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că nu poate delimita
sentimentele virile de cele paterne. În opinia moşierului rafinat, Otilia este ,,o fiinţă gingaşă'',
,, o ştrengăriţă'', ,,o floare rară '', ,,o artistă''. Felix o consideră frumoasă, inteligentă, altruistă:
„Otilia e foarte frumoasă şi apoi e cultă şi talentată”, „frivolă numai în aparenţă, în
fond…inteligentă şi profundă.” Pentru ambele personaje masculine, Otilia este, într-o anumită
etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. O altă tehnică valorificată în
caracterizarea Otiliei este comportamentismul, tânăra dezvăluindu-şi personalitatea prim
modul în care acţionează şi reacţionează.

2
 Otilia nu ţine cont de reguli, caracterul ei imprevizibil nu poate fi încadrat într-un
tipar. Pleacă la Paris cu Pascalapol, după care îşi reia viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Opiniile ei despre femei îi justifică în mare măsură faptele: „o femeie ignorată de
bărbat e un monstru. Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult din instinct, e să nu
pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. Cât crezi tu că mai am de trăit, în
adevăratul înţeles al cuvântului? Cinci, şase ani.” Observaţia trădează şi o clarviziune de
femeie matură cu forţa de a privi adevărul în faţă. Faptele o dezvăluie altruistă, atentă la
dorinţele şi necesităţile celor apropiaţi (îl convinge pe moş Costache că nu vrea să fie înfiată
şi nici trecută în testament, nu vrea să frâneze cariera lui Felix) şi chiar faţă de adversari
(dăruieşte pianul Auricăi). Vestimentaţia o arată doritoare de lux, dar având şi bun-gust.
Caracterizarea prin nume poate fi privită din două perspective, deoarece Otilia este
un nume de origine germanică însemnând ,,cea bogată". Din punct de vedere material, Otilia
nu are o situație fericită, deoarece nu-l poate moșteni pe Costache Giurgiveanu, dar din punct
de vedere spiritual, Otilia este înzestrată cu numeroase calități.
În concluzie, Otilia poartă o mască dincolo de care nu trece nimeni. La începutul
relaţiei lor, Felix recunoaşte: „Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă.” Însă, în
epilog, vede în ea doar o femeie frumoasă, lipsită de interes. Are suficienţa să creadă că a
înţeles-o, dar o judecă doar după imaginea din fotografie, limitându-se la acea mască.
Afirmaţia din acest moment a lui Pascalopol: „Pentru mine e o enigmă” arată că a rămas
singurul care îşi dă seama de profunzimea Otiliei. Atitudinea personajului face mai uşoară
înţelegerea afirmaţiei surprinzătoare a lui G. Călinescu: „Flaubertian, aş putea spune și eu
«Otilia cʹest moi» , e fondul meu de ingenuitate şi copilărie…Otilia e oglinda mea de argint.”