Caracterizare Niculae Moromete

Dacă fiii mai mari ai lui Ilie Moromete înţeleg că adaptarea la structuri sociale noi înseamnă să fugă
de acasă, pentru Niculae, cel mai mic dintre copiii familiei, fuga nu este o opţiune. În acest personaj alter-
ego, scriitorul sintetizează aspiraţiile unui neadaptat, ale unui om care tinde să-şi depăşească limitele
pentru a-şi găsi drumul.
Ilie şi Niculae Moromete devin, în circumstanţele descrise în roman, personaje complementare, a
căror evoluţie repetă aceleaşi structuri, în alte condiţii istorice. În Siliştea – Gumeşti, tatăl este, înainte de
război, sufletul întâlnirilor duminicale din poiana fierăriei lui Iocan. Părerea lui este respectată mai mult
decât a primarului, el ştie să aplaneze conflicte ( semnificativă în acest sens e scena în care îl calmează pe
Ţugurlan, furios că el e mai sărac decât alţi săteni ) şi să impună respect – îl ironizează pe Tudor Bălosu,
ia hotărâri care nu sunt contestate ( tăierea salcâmului, plecarea lui Achim la Bucureşti ). După război,
Moromete pare să se retragă în spaţii din ce în ce mai strâmte. Poiana fierăriei lui Iocan rămâne o
amintire, zăbovitul pe stănoaga podiştei în căutarea unui partener de dialog nu mai are rost când satul e
plin de necunoscuţi. Spaţiul în care se limitează este prispa casei proprii, unde se adună câţiva dintre
„vechii liberali”, într-o încercare de a regăsi nişte structuri familiare, fără ca, totuşi, discuţiile să le
anuleze neliniştile cu privire la ce vor fi vrând „alde” Bilă, Isosică sau Ouăbei. Într-un destin simetric,
Niculae parcurge în sens invers nişte etape, de la copilul ignorat în familie până la activistul care e trimis
de comitetul regional de partid să supravegheze desfăşurarea campaniei agricole în satul natal, ajungând,
însă, să se izoleze la fel ca tatăl pe prispa casei, într-o fermă horticolă de la marginea Bucureştiului.
Destinul lui Niculae ilustrează ideea că fiul şi-a însuşit, pe nesimţite, principiile tatălui, chiar dacă,
aparent, le contestă. Fiecare dintre cele două personaje se situează pe poziţia contemplatorului, care
finalizează evoluţia dificilă a relaţiilor dintre tată şi fiu.
Copilăria lui Niculae este marcată de o dorinţă de neînţeles pentru cei din familia sa şi mai ales pentru
tatăl care a crezut întotdeauna numai în principiile ţăranului tradiţional: să meargă la şcoală. În ciuda
încăpăţânării tatălui de a nu-i lua în seamă ceea ce el consideră un moft, Niculae perseverează în a merge
la şcoală, în puţinul timp pe care i-l lasă îndatoririle din cadrul familiei: mersul pe câmp cu oile şi ajutorul
pe care trebuie să i-l dea mamei în treburile gospodăreşti, adică tot ceea ce face un copil obişnuit al unui
ţăran din Siliştea - Gumeşti.
Una dintre primele scene ale romanului ilustrează, la nivel simbolic, statutul diferit al băiatului în
raport cu ceilalţi membri ai familiei: în scena cinei în familie, Niculae este singurul care nu are un scăunel
la masă, fiind nevoit să se aşeze pe jos. Este, în această lipsă de preocupare a tatălui de a modifica
dimensiunile mesei după nevoile noii familii, un semn că fiul mai mic nu a atins încă vârsta la care să-i fie
luate în seamă necesităţile.
Dintre toţi copiii, Niculae îi seamănă în cea mai mare măsură tatălui, pe care îl înţelege altfel decât o
fac fraţii lui mai mari. Este ilustrativă în acest sens scena în care Moromete, întors de la munte după ce
face negoţ cu cereale, povesteşte despre întâlnirea cu munteanca cu ochi albaştri, iar Niculae îl ascultă
fascinat, descoperind ciudatul dar al tatălui de a transfigura o lume reală într-o poveste plină de vrajă. Tot
el imită, maliţios, comportamentul patern, când îi întinde lui Paraschiv, care lucra la poarta nouă, cuiele
cu vârful ascuţit în sus, provocând furia fratelui mai mare.
Portretul lui Niculae Moromete se construieşte treptat, predominante fiind modalităţile de
caracterizare indirectă. În lumina acţiunilor pe care le întreprinde personajul, dobândeşte relief mai ales
portretul moral, din care se desprinde, ca trăsătură dominantă de caracter, capacitatea de a fi atent la
ceilalţi, fascinaţia urmăririi spectacolului oferit de indivizii din jur şi mai ales de propria familie.
Caracterizarea directă, realizată din perspective altor personaje şi a naratorului, evidenţiază câteva
elemente de portret fizic, care pălesc în raport cu trăsăturile morale: „Aşa cum se oprise, cu obrajii negri-
galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămaşă şi cu
picioarele desculţe şi pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.”
 Pe măsură ce se maturizează, şi acest fiu al lui Moromete se înstrăinează de familie, niciodată însă
definitiv, cum o fac fraţii mai mari, care nu au niciun regret că au părăsit satul. Înstrăinarea de tată are mai
multe explicaţii, dar cea mai evidentă este aceea că „Moromete îi spuse că s-a terminat şi cu istoria lui cu
studiile, să stea acasă şi să pună mâna pe sapă”. Gestul tatălui de a nu-i mai plăti taxele de şcolarizare este
cu atât mai inexplicabil cu cât Moromete are o situaţie financiară satisfăcătoare. Băiatul nu înţelege
raţionamentul ascuns al tatălui – dorinţa de a-l păstra măcar pe acest din urmă fiu alături de el, ca să aibă
cui să lase „rostul lui” de o viaţă - , iar tatăl nu înţelege încăpăţânarea fiului de a-şi urma destinul.
Devenind activist, sub influenţa noului notar din sat, Niculae crede că „omul are nevoie de o nouă
religie a binelui şi a răului” şi declară că va fi „primul apostol” al noii religii. După o perioadă agitată, în
care organizează campania de recoltare a cerealelor şi de strângere a cotelor prin satele şi comunele
învecinate şi apoi în satul său, Niculae descoperă că „noua religie” în care crezuse cu tot sufletul e, de
fapt, un joc politic în care toţi îşi urmăresc interesele, fără să ia în calcul finalitatea acţiunilor pe care le
întreprind. „Alde” Isosică, Bilă, Mantaroşie, Gae, Zdroncan, Plotoagă urzesc tot felul de comploturi, fără
a le putea finaliza, pentru că interesele lor contrare se anulează reciproc.
Satul devine de nerecunoscut, relaţiile dintre săteni se schimbă, pentru că în comunitatea închisă, în
care toată lumea se ştia şi comunica, apar, nu se ştie de unde, „ca dintr-o groapă fără fund”, tot felul de
indivizi care nu au nicio legătură cu lumea din Siliştea-Gumeşti. În noile structuri sociale, Ilie Moromete
nu-şi mai găseşte locul. Politica, motiv de petrecere şi de amuzament în timpul adunărilor liniştite din
poiana fierăriei lui Iocan, devine laitmotivul existenţei rurale în volumul al II-lea. Aristide pune la cale
comploturi, ca să distrugă partidul comunist din interior, nimeni nu crede că liberalii şi ţărăniştii nu vor
mai avea nici un cuvânt de spus în privinţa destinelor sociale. Când constrângerile se înmulţesc, însă,
oamenii, derutaţi la început, sunt nevoiţi să accepte evidenţa: nimeni nu poate să scape determinismului
social. Discuţiile dintre Niculae şi Ilie Moromete dobândesc, în acest context, sensul unei confruntări între
două moduri de a concepe viaţa. Tânărul Moromete crede într-o nouă religie a binelui şi a răului şi, odată
câştigat de ideile socialismului, devine apostolul lor inflexibil. Ideile fiului întâmpină protestul tatălui,
care nu se obişnuieşte cu gândul că ceea ce a făcut el a fost greşit şi că rosturile ţărăneşti trebuie
schimbate. Iluzia lui Moromete că lumea nu trebuie să se schimbe îi conferă acestui personaj o aură
tragică. O scenă antologică din al II-lea volum accentuează ideea că Ilie Moromete nu se va obişnui
niciodată cu ideile promovate de fiul său. Bătrânul ţăran, udat până la piele de o ploaie de vară, sapă cu
hotărâre un şanţ care să-i apere şira de paie, în timp ce în altă parte a satului se pregătesc răsturnări
spectaculoase. În încăpăţânarea cu care vrea să apere „nenorocitele paie” se descifrează atât disperarea
unui om care nu poate trăi după alte rosturi, cât şi dorinţa de a-i demonstra fiului că „până în clipa din
urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul acesta cine ştie ce s-o alege din el!” Deasupra satului
de altădată, cu ierarhii sigure, satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor pline de spirit, se abat
„evenimente pline de viclenie”. Satul arahaic, civilizaţia moromeţiană sunt sortite dispariţiei. Şi autorul ,
alături de personajul său emblematic, lasă „râurile tulburi ale istoriei să invadeze această mică aşezare
liniştită”. ( Eugen Simion )
Exclus din comitetul raional de partid, Niculae nu are altă alternativă decât să-şi urmeze drumul
iniţial, adică să-şi finalizeze studiile. Moromete însuşi înţelege că ar fi fost mai bine dacă l-ar fi dat la
şcoală la timp, motivaţia bătrânului fiind, însă, alta, decât a fiului: „ca să nu umble el pe urmă de gât cu
toţi ăştia ca de-alde Isosică. Vezi, aicea am greşit.” Tatăl şi fiul înţeleg, pe căi diferite, că realitatea vieţii
lor se schimbă fundamental: tatăl, stând pe prispă şi conversând cu vechii liberali, fiul participând la
colectivizare, deci implicat în acţiune. În cele din urmă, cei doi se întâlnesc în acelaşi punct, Niculae
descoperind că frumoasa utopie a „religiei binelui” nu poate supravieţui pentru că nu are o bază ancorată
în realitate.
În cei zece ani în care lipseşte de acasă şi toţi cei din sat îl cred mort, Niculae păstrează datele
esenţiale ale vieţii din Siliştea, pe care le transferă în spaţiul închis şi izolat al serelor la care a ajuns
inginer horticol. Convieţuieşte cu Mărioara Fântână, are un copil cu ea, chiar dacă faptul că nu sunt
cununaţi stârneşte mânia Catrinei. În fond, aşa fac şi alţi ţărani din Siliştea copilăriei lui Niculae, care se
însoară chiar şi când au copii mai mari.
 Din perspectiva aceleiaşi „concepţii despre lume”, conflictele cu Ilie Moromete nu vor fi niciodată
atât de adânci încât să fie ireconciliabile. De aceea, discuţiile în contradictoriu ale tatălui şi ale fiului nu
sunt decât modalităţi de clarificare a unor principii de viaţă: „Zilele treceau, el avea să îmbătrânească
mâine, poimâine şi bărbatu-acesta stătea puţin pe-acasă, cine ştie dacă avea să-l mai vadă… Şi atunci
trebuia venit lângă el şi trezit din somn, să se uite la el şi să-l audă vorbind, să-i vadă chipul tânăr cu orice
risc, chiar dacă se supără…” La rândul lui, Niculae înţelege că „tatăl său era un om care gândea şi
gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminţi putea să-l facă să-l dea la
şcoală, ci cu argumente.”
Mai mult decât fraţii lui, Niculae va conserva mentalitatea ţărănească, iar fiecare acţiune a lui va purta
amprenta unei lumi arhaice. E lumea lui Ilie Moromete, pe care tatăl i-o dăruieşte, pe nesimţite, fiului, în
lungile discuţii în contradictoriu despre rostul ţăranului pe lume, despre gospodăria agricolă, despre
necunoscuţii care ajung peste noapte mai mari în sate, despre lumea copilăriei fiului, care se transformă.
Şi lumea această ţărănească, în care bunul simţ primează asupra tuturor celorlalte trăsături, este darul cel
mai de preţ pe care tatăl i-l face fiului şi, dincolo de limitele ficţiunii, creatorul personajelor sale.