GHIȚĂ

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI DIN NUVELA PSIHOLOGICĂ MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI

În opera literară Moara cu noroc de loan Slavici se relatează fapte, întâmplări, evenimente, de
către un narator, prin intermediul personajului. Acesta este o figură simbolică în universul creației, trăind
în spațiul ficțional creat de autor.
Personajul, homo fictus, ființă imaterială, care există în şi prin cuvinte se insinuează în interiorul
operei literare prin intermediul naratorului, instituindu-se ca fortă emergentă de putere. Astfel, Ghiță
este protagonistul operei Moara cu noroc, fiind actant în cele mai multe momente ale acţiunii.
După semnificația morală, acesta pendulează între statutul de personaj pozitiv şi negativ, fiind primul
personaj nelinear din literatura română. În incipitul nuvelei, trăsăturile lui Ghiță îl recomandă ca personaj
pozitiv, însă de-a lungul evenimentelor se schimbă profund, dezumanizându-se.
După mobilitatea în cadrul narațiunii, este un personaj mobil, dinamic, care se schimbă pe parcursul
acţiunii, metamorfoză generată de procesul dezumanizării.
După complexitatea psihologică, Ghiță este un personaj rotund, multidimensional, având capacitatea de
a surprinde cititorul în mod convingător, prin reacții imprevizibile, gesturi și atitudini memorabile (se
lasă dominat de dorința răzbunării, folosind-o pe Ana ca momeală în demascarea lui Lică).
Personajul este construit pe două dimensiuni: una exterioară (Ghiță, inițial cizmar, apoi cârciumar,
este căsătorit, având doi copii), şi alta interioară (Ghiță, analizat ca ființă psihologică ce se luptă cu sine,
conturându-se astfel un proces al dezumanizării).
Modalitatea artistică prin care naratorul îşi construieşte personajul, reflectându-i trăsăturile, cu
precădere cele morale, este caracterizarea. Prin această modalitate duală, ce imbină mijloace de
caracterizare directe şi indirecte, autorul exprimă funcția axiologică a personajului.
Ghiță, personaj nelinear, suferă procesul dezumanizării, umbrind trăsăturile pozitive dovedite la
începutul nuvelei cu trăsături negative, conturate pe parcursul acesteia. Personajul este caracterizat
direct prin discursul de tip portret, realizat de câtre narator, prin autocaracterizare şi prin descrierea
făcută de alte personaje. Din perspectiva internă, vorbind despre sine, Ghiță subliniază dominanța
slăbiciunilor sale, la început că un punct de sprijin în autoapărare: „Ei! Ce să îmi fac?... Aşa m-a lăsat
Dumnezeu!... Ce să fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea! Nici cocoșatul nu e însuşi vinovat
că are cocoașa în spinare.”, apoi cu disperarea omului ce a pierdut controlul asupra sa şi cu părere de
rău: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveți [...] un tată om cinstit [...] tatăl vostru e un ticălos.” Autorul îl
descrie ca un om „înalt şi spătos, modest, tot mai ursuz şi pus pe gânduri, e om deştept şi blând la fire,
dar om cuminte .” Acesta este caracterizat în mod direct şi din perspectiva altor personaje: „ Tare om eşți
tu, Ghiță, grăi Pintea pe gânduri .” Ana îi surprinde sufletul înnegrit de patima câştigului necurat: „Eşți un
om netrebnic şi grozav trebuie să te fi ticăloşit tu în ține , dezvăluindu-şi disprețul față de soțul ei: „ Tu eşti
om, Lică, iară Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăşti, ba chiar mai rău decât aşa.”
Caracterizarea directă este completată de o amplă caracterizare indirectă, trăsăturile fiind
deduse din comportamentul lui Ghiţă, gândurile şi convingerile sale, precum şi din relația cu celelalte
personaje. Sărăcia, prețuită de Slavici în alte nuvele pentru puterea ei miraculoasă de a menţine
echilibrul sufletesc al omului, liniştea vieții lui, devine, la începutul nuvelei Moara cu noroc, motiv de
puternice frământări, dându-i lui Ghiţă un sentiment de inferioritate. El identifică sărăcia cu lipsa
demnităţii şi doreşte să se îmbogătească nu pentru a trăi bine, ci pentru a fi cineva, pentru a fi respectat.
Nemulțumit de condiţia sa socială, el simte că ar putea face şi altceva, mai rentabil, decât să cârpească
cizmele sătenilor şi, în ciuda rezervelor exprimate de soacra sa, se hotărăşte să abandoneze liniştea
colibei din sat şi să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Prologul nuvelei este esențial pentru
înţelegerea dramei pe care o va trăi ulterior Ghiță: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba
nu bogăția, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Aceste cuvinte rostite de mama Anei se constituie atât
într-o sentință, cât şi într-un avertisment, prevestind evenimentele ce vor marca parcursul personajului.
La început, viața de cârciumar este prosperă. Blând şi cumsecade, el transformă cu repeziciune moara
lăsată în paragină, într-un han primitor. Schimbarea funcţiei originare a morii, aceea de a măcină grâul,
coincide cu destinul personajelor, această preschimbare transformând-o într-un loc al pierzaniei, ce
măcina suflete. Fericirea şi pacea inițială a protagonistului sunt într-o strânsă legătură cu relația
acestuia cu Ana, bazată pe dragoste şi înțelegere, Ghiță apreciind calitățile soţiei sale: „inima îi râdea
când Ana cea înțeleaptă şi așezată se aruncă răsfățată asupra lui.”
Momentul intrigii, ce schimbă cursul evenimentelor, îl constituie apariția lui Lică Sămădăul la
Moara cu noroc. Ana intuieşte că Lică este un om rău şi primejdios, iar în sinea lui, Ghiță îi confirmă
bănuiala, însă înțelege că, pentru a rămâne hangiu, trebuie să devină omul Sămădăului. După ce acceptă
tovarăşia lui Lică, eroul întră în mecanismul necruțător al afacerilor necinstite, schimbându-se treptat:
„nu mai zâmbea că mai înainte, ci râdea cu hohot încât îi venea să te sperii de el”. Bunătății şi cinstei le
ia locul ispita îmbogățirii. Inițial, Ghiță încearcă să fie autoritar şi stăpân pe sine, accentuând faptul că nu
vrea să fie supus de nimeni „nu crede că poţi să mă ții de frică, să-ţi fie frică de mine”, îi spune acesta lui
Lică. Este înfrânt însă de forța morală a adversarului său şi îi acceptă jocul, acesta fiind momentul
psihologice care marchează începutul degradării psihice şi morale a personajului. Cu cât vâltoarea
tăinuirilor, a faptelor nelegiuite îl atrage mai adânc, cu atât Ghiță se îndepărtează de cei apropiați: „Ana,
pe care o privea cu atâta drag mai nainte, încetul cu încetul se înstrăinase de dânsul [...] El insuşi se
înstrăinase de dansa. [...] Și-ar fi dat adesea toată viața pentru ca să mai poată simți, fie chiar pe o singură
clipă, bucuria pe care o simțea odinioară când privea la dânsa.” Iubirea şi devotamentul pentru familie
au pălit însă în fața dragostei pentru bani: „vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă
ochii: de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună, pe un an, doi, capul în primejdie”,dar dorința de
a-şi apăra familia îl determină să colaboreze cu jandarmul Pintea. Ghiță începe un joc dublu, fiecare faptă
nelegiuită, fiecare ban acceptat de la Lică, pecetluind legătura dintre el şi Sămădău. Consecințele faptelor
sale, arestul, judecata, îi provoacă mustrări de conştiință. Acesta îşi face reproșuri, cerându-şi iertare în
fața Anei, dezvăluind astfel umbra omului bun, iubitor şi cinstit de altădată: „lartă-mă, Ana, iartă-mă cel
puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului.” Lică îi exploatează slăbiciunea pentru
bani, însă îi descoperă şi o altă slăbiciune, pentru care îl părăseşte pe Ghiță, după ce el a pierdut până şi
lupta cu sine însuşi, cu pulsiunile instinctuale ale sângelui: slăbiciunea de „femei, ba chiar mai rea decât
această, de o singură femeie”. De la complicitate la crimă mai rămâne doar un pas, iar Ghiță devine
ucigaş, înjunghiind-o pe Ana. Crima din final se naşte din disperarea unui om care nu mai are nimic de
pierdut, care încearcă să reducă la tăcere glasul propriei conştiinţțe a vinovăţiei. Sub raport moral,
sfârşitul lui Ghiță, împuşcât de Rauf, omul lui Lică, se succede aproape firesc. Cum Slavici pedepseşte
capital fiecare personaj ce atentează la normele morale ale societății, Lică sfârşeşte asemenea, mort,
cu capul zdrobit de trunchiul unui copac, din dorinţa de a rămâne liber, fără să înfrunte pedeapsa justiției.
Pentru a purifica locul afacerilor necurate, cârciuma este mistuită de un incendiu.
În concluzie, Ghiță este un personaj complex, primul personaj nelinear din literatura română.
Entitatea să se modifică profund în procesul dezumanizării, imaginea acestuia la începutul operei literare
putând fi privită în antiteză cu cea din final. Intuind că sub presiunile covârşitoare la care este supus, îl
va salva compromisul dintre trăirile instinctuale şi normele morale ale societații, Ghiță sfârşeşte prin a
se înstrăina de familie, ruptură care, alături de patima banilor, îl conduc spre pedeapsa finală.
Protagonistul operei literare Moara cu noroc nu este un exemplu demn de urmat, dar se conturează
drept eroul unei întâmplări ce devine o adevărată lecţie de viaţă.