Caracterizarea lui Ghiță, Moara cu noroc

Definiția personajului
Considerat o „ființă de hârtie”(în termenii lui Roland Barthes) sau un actant al comunicării
ficționale, personajul își limitează existența la paginile cărții, conturând în mod indirect
viziunea autorului asupra lumii imaginate și implicit, mesajul operei

Specificul personajului din nuvela psihologica

În nuvela psihologică, personajele sunt reprezentative pentru diferitele tipologii umane, iar
întreaga narațiune vizează frământările interioare ale individului, complexitatea unui suflet
simplu, cât și transformarea lui de-a lungul acțiunii.

Introducerea personajului
Un astfel de personaj este Ghiță din nuvela psihologică „Moara cu noroc”, scrisă de Ioan
Slavici și publicată în 1881. Opera pune în lumină sondarea vieții interioare a lui Ghiță prin
tehnici moderne ale analizei psihologice, fiind un personaj dinamic, care se schimbă profund
pe parcursul firului narativ.

Statutul social, moral, psihologic

Ghiță este personajul principal al nuvelei, un personaj rotund, care este surprins în incipitul
operei avand statutul social de cizmar. Acesta este căsătorit cu Ana, împreună au un copil și
locuiește cu soacra sa. Cei trei au un trai modest, căci Ghiță, cizmar fiind, nu are suficienți
clienți în sat pentru a-și îmbunătăți starea gospodăriei. Prin urmare, acesta aspiră la o situație
mai prosperă din punct de vedere material, la un statut superior, conturând o dimensiune
morală a harniciei, a spiritului practic, a responsabilității și a iubirii față de familie. Treptat,
această figură paternală, ideală conform societății patriarhale, va trece printr-un proces de
abrutizare alert, cauzat de oscilația între familie ca emblemă a lumii tradiționale, iar pe de altă
parte afacerile aflate la limita legii, fiindu-i astfel marcată profund latura psihologică.

Elemente ale textului narativ semnificative

Perspectiva naratorului (1) obiectiv si impersonal permite descrierea verosimilă a evoluției
sociale a lui Ghiță, cât și redarea zbuciumului interior. Astfel, prin intermediul stilului
indirect liber și a monologului interior se creionează o analiză psihologică de excepție.
De altfel, complexitatea personalității lui Ghiță este redată pe tot parcursul acțiunii și prin
intermediul mijloacelor de caracterizare (2). Portretul său fizic este doar schiţat („om înalt
și spătos”), accentul căzând pe caracterul moral şi psihologic.
Inițial, el este caracterizat în mod direct de către narator ca un bun meseriaș, om harnic,
blând și cumsecade. Din momentul apariției lui Lică, începe procesul de înstrăinare al lui
Ghiță de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului trădează conflictul interior (3).
Acesta constă în tensiunea care decurge din sentimentele și opțiunile contradictorii ale
aceluiași personaj. În text, Ghiță are de ales între două situații: fie să devină bogat, dar
corupt, prin intermediul lui Lică, fie să rămână sărac, dar fericit alături de familia sa. La
prima întâlnire cu Lică, Ghiță încearcă să fie autoritar, dârz, să reziste propunerile necinstite
dar tentante ale acestuia, dar este înfrânt de forța morală pe care o exercită Sămădăul asupra
tuturor.
Naratorul marchează schimbarea interioară și de comportament a personajului: Ghiță devine
„ursuz”, „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot încât îți venea să te sperii de el”.
Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice, sondând reacții, trăiri, în cele mai
adânci zone ale conștiinței personajului. Acțiunile, gesturile și atitudinea lui Ghiță revelează
nesiguranța care îl domină, teama și suspiciunea instalate definitiv in el, așa cum reiese din
caracterizarea indirectă. Tensiunea acumulată îl determină pe fostul cizmar să regrete că are
nevastă și copii, refuză să dea amănunte despre afacerile cu Lică, îndepărtându-se de Ana
încet, dar sigur: „îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa". Ghiță
își face reproșuri, are remușcări sincere și dureroase: „Iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puțin tu,
căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe fața pământului”. Într-o altă situație, într-o efuziune a
sentimentelor paterne, își deplânge prăbușirea, căreia nu i se poate împotrivi „sărmanii mei
copii, voi nu mai aveți un tată cinstit!”, prin intermediul monologului adresat.

Principala trăsătură redată prin 2 scene reprezentative

Singura modalitate de a-și păstra iluzia echilibrului rămâne pentru protagonist încercarea de a
le da celorlalți impresia că e stăpân pe situație, din moment ce a învățat din experiența
relațiilor capitaliste că „cinstit nu e decât omul care a astupat gurile rele”. Însă, cele mai
apropiate persoane ale sale, soția Ana și dușmanul Lică, dezvăluie cu ușurință principala sa
trăsătură de caracter - dezumanizarea.
|
Se remarcă mai întâi episodul narativ dedicat procesului, unde protagonistul jură strâmb,
devenind în felul acesta complicele lui Lică. Deși are remușcări și își cere iertare soției și
copiilor pentru rușinea de a fi arestat, Ghiță încearcă să își justifice faptele prin destinul tragic
ursit: „Ce să fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?! Nici cocoșatul nu e însuși
vinovat că are cocoașă în spinare [...]”. Această scuză nu îl reechilibrează, totuși, interior,
după cum demonstrează portretul pe care prin intermediul stilului liber Ana i-l face la finalul
judecății. Bărbatul care înainte avea spatele drept, se arăta puternic și plin de viață, apare
acum cu pielea obrajilor încrețită și cu părul încărunțit pe la tâmple, involuția sa spirituală și
psihologică fiind evidentă chiar și la nivel corporal.

O altă scenă semnificativă este reprezentată de finalul nuvelei, respectiv scena uciderii Anei,
care pune în lumină paroxismul degradării umane a protagonistului, simptomatică fiind
relația cu Lică. Dorind să îl lecuiască pe Ghiță de slăbiciunea pentru o singură femeie, Lică
stabilește planul de seducere a Anei, pe care i-o cere lui Ghiță. Supus autorității Sămădăului,
acesta acceptă, abandonându-și cu lașitate femeia în brațele unui bărbat străin. Ana devine
astfel femeia adulterină, victimă a atracției pentru un bărbat puternic, la antipod aflându-se
Ghiță pe care îl considera „o femeie îmbrăcată în haine bărbătești”. Protagonistul intervine
prea târziu și își ucide nevasta, iar la rândul său este ucis de oamenii lui Lică. Astfel, este
evidențiată consecința nefastă a relației cu un tâlhar din dorința de îmbogățire care depășește
perceptele morale. Descrierile minuțioase ale gesturilor criminalului depăsesc rolul strict de
creare a iluziei realității glisând spre evidențierea patimii, cruzimii și nebuniei care au pus
monopol pe omul obsedat de înavuțire și răzbunare.
În concluzie, personajul Ghiță este reprezentativ pentru universul rural românesc, fiind un
om simplu, cinstit, dar care din dorința de îmbogățire alunecă pe o pantă a dezumanizării
ireversibilă, având un destin tragic, cu valoare moralizatoare pentru cititori.