Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluția politică a spațiului românesc în

Evul Mediu, având în vedere:

1- precizarea unui izvor istoric în care sunt atestate autonomiile locale din spațiul românesc
intracarpatic în secolele al IX-lea – al XI-lea și menționarea a două caracteristici ale acestora;
2- menționarea a două informații din Diploma Cavalerilor Ioaniți referitoare la autonomiile locale din
spațiul sud-carpatic;
3- prezentarea unei acțiuni desfășurate în prima jumătate a secolului al XIV-lea, în procesul de
constituire a statului medieval românesc din Sudul Carpaților;
4- formularea unui punct de vedere referitor la acțiunile politice desfășurate în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, în spațiul românesc dintre Carpați și Dunăre şi sustinerea printr-un argument
istoric.

REZOLVARE

În Evul Mediu, spațiul românesc a avut o evoluție spectaculoasă, astfel că la început forma de
organizare a românilor era obștea sătească, mai târziu apărând formațiuni mai cuprinzătoare,
denumite autonomii locale. Aceste formațiuni au fost însă unificate prin eforturile
conducătorilor români, dând naștere primelor state medievale românești. (INTRODUCERE)

Pentru secolele al IX-lea și al XI-lea, autonomiile locale existente în interiorul arcului

carpatic și Banat sunt atestate în două izvoare istorice scrise: Gesta Hungarorum, respectiv
Legenda Sfântului Gerard. O caracteristică a autonomiilor locale este că au la bază obștea
sătească. O altă caracteristică este faptul că sunt conduse de voievozi cu atribuții
militar-administrative. (1)

În ceea ce privește spațiul sud-carpatic, autonomiile locale sunt menționate în documentul

istoric Diploma Cavalerilor Ioaniți, act emis în data de 2 iunie 1247. Informațiile pe care
Diploma le oferă cu privire la aceste autonomii sunt legate de obligațiile economice și
militare ale acestora și de forma politică de organizare. Forma lor politică de organizare era
atât cea a voievodatului, cât și cea a cnezatului și se aflau în diferite grade de dependență față
de Regatul Ungariei, întrucât în diplomă sunt menționate anumite „venituri și foloase”, cu
care ei erau îndatorați față de vistieria regală. (2)

Încercările conducătorilor români de a unifica autonomiile locale pentru formarea statelor

medievale, s-au lovit de rezistența maghiară. Totuși, marele voievod de la sud de Dunăre,
Basarab I, reușește să unifice autonomiile locale și întemeiază statul Țara Românească,
confirmat fiind de către izvoarele istorice. Inițial, regalitatea maghiară înregistra procesul de
unificare înfăptuit la sud de Carpați, recunoștea nou stat întemeiat, iar Basarab I accepta
suzeranitatea Regatului Maghiar. Ulterior, între voievodul român și regele maghiar au avut
loc o serie de neînțelegeri, soldate cu o bătălie la Posada în 1330. Această luptă s-a desfășurat
deoarece unificarea formațiunilor de la sud de Dunăre a presupus și includerea Banatului de
Severin sub autoritatea lui Basarab I, teritoriu care se afla sub autoritate maghiară. În
desfășurare, armatele maghiare reocupă Banatul de Severin. Basarab I solicită pacea regelui
Carol de Anjou, însă acesta o refuză, continuând expediția militară. Voievodul român îi atrage
pe maghiari într-un loc natural favorabil oștilor romane, într-un loc îngust, iar după patru zile
de luptă, victoria este obținută de partea românilor. Prin urmare, această bătălie a însemnat
sfârșitul suzeranității maghiare și apariția primului stat românesc independent. (3)

Un punct de vedere referitor la acțiunile politice desfășurate în a doua jumătate a secolului al

XIV-lea, în spațiul românesc dintre Carpați și Dunăre este că au avut drept principal obiectiv
consolidarea statală. Un argument istoric care susține acest punct de vedere este reprezentat
de întemeierea Mitropoliei Țării Românești în 1359, cu sediul la Curtea de Argeș. Principalul
motiv pentru care a fost întemeiată această Mitropolie este deoarece era necesară o
consolidare statală, în urma obținerii independenței prin lupta de la Posada. Cel care a
întemeiat Mitropolia a fost Nicolae Alexandru, urmașul lui Basarab I. Aceasta a fost
recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol. Ca urmare, în acest context s-au pus bazele
unei instituții importante din Evul mediu românesc, care a sprijinit domnia în activitatea sa și
a consolidat statul. (4)

În concluzie, evoluția spațiului românesc în Evul Mediu a fost marcată de formarea statelor
medievale prin unificarea formațiunilor prestatale, denumite și autonomii locale. După
constituire, statele medievale trec printr-o etapă de consolidare când are loc organizarea
instituțiilor centrale. (CONCLUZIE)