Caracterizarea lui Ghiță

Scriitor reprezentativ al literaturii române, încadrat în galeria “Marilor Clasici”, Ioan Slavici a
excelat ca nuvelist. În acest sens, a fost considerat creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura
română. S-a impus în peisajul literar românesc prin nuvelele: “Moara cu noroc”, “Pădureanca”,
“Comoara” şi “Popa Tanda”, care a ilustrat o viziube de ansamblu asupra satului românesc din zona
Ardealului din a- II- a jumătate a secolului al XIX-lea. În calitate de romancier, a realizat opera “Mara”, iar
opera sa memorialistică cuprinde volumele “Amintiri” şi “Lumea prin care am trecut”.
Nuvela “Moara cu Noroc” a fost considerată capodopera lui Ioan Slavici, fiind publicată în
volumul “Nuvele din popor” (1881)
Nuvela “Moara cu Noroc” se încadrează în tiparele prozei realiste, de factură psihologică,
întrucât ilustrează trăsături specifice.
Realismul nuvelei este conferit de următoarele aspecte: Fixarea exactă a coordonatelor spațio-
temporale a cronotipului, încadrarea personajelor în tipologi bine adaptate mediului social din care fac
parte: tipul cizmarului, a cârciumarului, a arendaşului etc, simetria incipit-final, reprezentată prin
cuvintele bătrânei şi finalul închis al operei, realizat prin rezolvarea conflictului, impresia de veridicitate,
verosimiditate, evidențierea principiului estetic, iluzia vieții, reconstituirea cu fidelitate a atmosferei din
acea vreme prin intermediul principiului estetic “culoarea locală”, prezența naratorului omniscient,
omniprezent, heterodiegetic, care creează acțiunea şi dă viață personajelor, viziunea lui fiind narativă şi
focalizarea 0.
Ghiță este protagonistul întâmplărilor din nuvela ”Moara cu noroc”, fiind un personaj surprins în
proces involutiv, iar complexitatea lui se evidențiază prin faptul că este alcătuit din ”lumini și umbre”.

Statut social, psihologic și moral al actantului:

La începutul nuvelei, Ghiță este surprins în ipostaza de cizmar, sărac, nemulțumit de statutul social umil
și dornic de a asigura familiei sale un trai mai bun. Arandarea cârciumii de la Moara cu noroc determină
ascensiunea la nivel social a personajului, care devine cârciumar. Strâmbarea satutului social, determină
transformări negative atât la nivel psihologic, cât și la nivel moral. în plus el apare în ipostaza de pater
familias, fiind capul unei familii de tip tradițional.

La nivel psihologic, personajul Ghiță ilustrează tipologia individului instabil emoțional, ușor
influențabil.

Moral, protagonistul nuvelei este la început un om onest, stăpân pe sine. Fiind încrezător în
propriile-i forțe, el nu ține cont de sfaturile înțelepte date de soacra lui și se întovărășește cu Sămădăul.
Astfel, Ghiță își pierde treptat încrederea în sine și devine slab în fața tentației permanente de a se
îmbogăți.

Trăsătura de caracter a actantului care poate fi evidențiată pe tot parcursul derulării

întâmplărilor este slabiciunea sa. O secvență semnificativă o reprezintă monologul lui Ghiță, în care își
spune :” Ei ce să-mi fac dacă Dumnezeu m-a făcut așa? Ce să fac dacă e ceva în mine mai tare decât
voința mea”. De aici reiese incapacitatea lui Giță de a se schimba, alegând însă să învinovățească
divinitatea. O altă secvență semnificativă o reprezintă decizia lui Ghiță de a o folosi pe Ana pe post de
momeală, cu scopul de a avea un avantaj împotriva lui Lică. Prin acest lucru își arată detașamentul față
de familia sa și apropierea de apogeul declinului său psihologic, care apare în ultimele scene din nuvelă.

Modalități de caracterizare a personajului

Complexitatea personalității lui Ghiță reprezintă un privilegi favorabil pentru narator de a-i realiza
detaliat caracterizarea directă și indirectă. Naratorul obiectiv îl caracterizează la începutul nuvelei pe
Ghiță, ilustrând hărnicia lui și dorința de a prospera: ”om harnic și sârguitor”. Ulterior, el înregistrează
etapele involuției sale morale, punînd accent pe anumite trăsături de caracter: ”se făcuse mai de tot
ursuz, nu mai zâmbea ca mai-nainte, ci râdea cu hohot de-ți venea să te sperii de el” ;” își pierdea lesne
cumpătul”.

Prin stilul indirect liber, naratorul ilustrează gândurile lui Ghiță, zbuciumul său sufletesc,
evidențiinnd etapele degradării sale morale, cauzate de patima pentru bani.

Bătrâna îl laudă pe Ghiță pentru hărnicia pe care o dovedește, însă ea întuiește slăăbiciunea
pentru bani a ginerelui sau, afirmând: ”Are și el, ca tot omul o slăbiciune: îi râde inima când își vede
sporul”. Pintea, jandarmul, are la începutul nuvelei o părere pozitivă despre Ghiță, putând să garanteze
pentru onestitiatea acestuia, însă devine dezamăgit când constată că cârciumarul și-a aruncat soția în
brațele dușmanului, doar pentru a se răzbuna pe acesta:” Și au îl urăsc pe Lică, da n-aș fi putut sa-mi
arunc o soție ca a ta în brațele lui Lică...”. Lică însuși evidențiază la începutul nuvelei o atitudine
favorabilă în raport cu cârciumarul, dar constata că slăbiciunea acestuia pentru bani, adesându-se:” Tu
ești om cinstit, Ghiță ,și eu, om făcut din tine om vinovat”. Ana se îndepărtează treptat de soțul ei, din
cauza caracterului ascuns, introvertit al acestuia, a patimii pentru bani și a insensibilității pe care el o
demonstrază în diferite situații de viață. Ana îl considera pe Ghiță : ” o muiere îmbrăcată în haine
bărbătești, ba chiar mai rău decât așa”.

Autocaracterizarea relevă existența unui personaj duplicitar, împătimit de câștigul rapid, obținut
pe căi necinstite, dar în același timp, tulburat de ideea căderii în păcat, prin complicitatea cu Sămădăul.
Actantul este caracterizat indirect prin fapte și relații pe care le stabilește cu celelalte personaje.

Toate faptele lui Ghiță sunt în contradicție cu fondul său sufletesc de om cinstit, astfel, el depune
mărturie falsă la tribunal, doar pentru a-l apăra pe Lică, se îndepărtează treptat de Ana și de copii, din
familist convins, el devine criminal, gestul lui fiind pus pe seama unei forțe exterioare care acționase
asupra lui și pe care nu a putut-o controla.

Personaj interiorizat, Ghiță vorbește relativ puțin, întrucât adevărata ”luptă” este cu sinele.
Modalitățile psihologice evidențiate de narator pentru a exprima zbuciumul lăuntric al protagonistului
sun monologul interior și stilul indirect liber.

Discursul epic valorifică, încă de la începutul nuvelei un conflict exterior determinat de

mentalități şi interese opuse. Bătrâna este adepta traiului tihnit, ilustrând mentalitatea tradițională, în
timp ce ginerele ei doreşte bunăstare materială, fiind adeptul mentalității moderne capitaliste. Aveastă
opozițue între mentalități devine, în nuvelă, un real pretext pentru ilustrarea conflictului interior
psihologic. Naratorul obiectiv ilustrează trăirile intense ale cârciumarului Ghiță,evidențiind oscilația lui
între firea onestă de început şi modul în care se transformă sun influența banilor: îşi pierde afecțiunea
pentru familie şi devine criminal.
Ghiță este un personaj slab, tragic, pentru că pierde lupta cu sinele și se lasă pradă propriilor sale
iluzii. ”Sancționarea drastică a personajului e pe măsura faptelor săvârșite, lui lipsindu-i stăpânirea de
sine, simțul măsurii și cumpătului” (Pompeliu Marcea).