Caracterizare Ghiţă

Scriitor clasic al literaturii române, alături de Creangă, Caragiale şi Eminescu,

Slavici este în acelaşi timp unul realist, operele lui accentuând dimensiunea
moralizatoare. În viziunea lui, pentru ca un text să fie valoros trebuie să ofere şi o
învăţătură cititorului. El aduce în literatura română un nou tip de realism, și anume
cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori.  Nuvela ”Moara cu noroc”  se înscrie
în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă,
specificul descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale. Astfel, nuvela
aparține realismului prin elementele de minuțioasă observație sociologică și psihologică,
dar si prin sfericitatea structurii compoziționale care sugerează ciclicitatea vieții. Nuvela
începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul care trage concluziile în
tragediile antice. Concepția asupra lumii este una fatalistă, destinele personajelor se
supun unei ordini superioare.
Ca specie literară, textul este o nuvelă, adică specie a genului epic, în proză, de
întindere medie, cu acţiune desfăşurată pe un singur fir narativ şi concentrată asupra
construcţiei personajului principal.
Publicată în volumul ,,Novele din popor"(1881) ,,Moara cu Noroc" este o
nuvelă realist-psihologică despre care George Călinescu spunea că este atât de solidă,
încât poate părea roman.
Titlul conţine motivul hanului situat la răscruce de drumuri, frecvent întâlnit în
literatura noastră. Astfel, dacă Sadoveanu în ,,Hanu Ancuţei" îl considera un spaţiu
protector, al poveştilor, hanul este valorizat negativ de Slavici, reprezentând un spaţiu
malefic intrat sub zodia nenorocului, căci se subliniază ideea că norocul de bani este
iluzoriu, efemer. Aşadar, este evidentă intenţia ironică a autorului.
Tema este degradarea omului ca urmare a setei de bani, dublată însă de tema
destinului şi a fascinaţiei maleficului. Aceasta evidentiază profund personajul
principal şi viziunea autorului despre lume, despre viaţă.
Trăsăturile psihologice ale textului sunt tematica, conflictul de natură interioară,
monologul interior şi sublinierea zbuciumului personajului sfâşiat de dorinţe
contradictorii.
 Protagonistul nuvelei, Ghiţă este cel în jurul căruia gravitează întreaga acţiune şi
celelalte personaje, ilustrând cele trei straturi tematice ale textului (social, psihologic,
moral), dar şi teza, învăţătura formulată de bătrână, simbol al înţelepciunii şi experienţei
de viaţă. Eroul lui Slavici este, aşadar, un personaj dilematic, imagine a omului care se
lasă dominat de slăbiciunea sa. Procesul devenirii sale este surprins prin mijloacele
moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic, prin
faptele şi gândurile protagonistului, prin însumarea opiniilor celorlalte personaje.
Devenirea sa tragică se adânceşte prin căderea dintr-o ipostaza în alta, dinspre omul
moral spre cel imoral.
Din punct de vedere tipologic, incipitul nuvelei îl surpinde pe Ghiţă ca tipul
ţăranului dornic de a-şi îmbunătăţi condiţia socială de cizmar sărac. Pe parcursul
discursului narativ, însă, protagonistul se individualizează prin patima sa nefirească
pentru bani. Ghiţă este un personaj rotund, caracterul său modificându-se pe parcursul
naraţiunii. Statutul social al protagonistului este surpins încă de la început: el este
cizmarul sărac, care-şi doreşte un trai mai bun pentru familia sa. Este capul unei familii
de tip patriarhal, conştient de faptul că pe umerii săi apasă toate greutăţile familiei şi, de
aceea, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Noul statut social pe care-l
dobândeşte, cel de cârciumar, coincide şi cu dezumanizarea unui personaj care nu are
puterea de a se sustrage mirajului îmbogăţirii
Din punct de vedere psihologic, comportamentul lui Ghiţă relevă un caracter
slab. Se arată neputincios în faţa tentaţiei de a se îmbogăţi şi dă vina pe un destin
potrivnic.
La început, protagonistul are tăria morală de a-și asuma destinul celorlalți și se
dovedește un om harnic, iubitor și cinstit. Devenit cârciumar și pus în situația de a-și
asigura prosperitatea materială doar prin întovărășirea cu Lică, un personaj asupra cărora
planează cele mai negre suspiciuni, Ghiță își pierde treptat respectul de sine și
fermitatea morală, ajungând să accepte tâlhăria și crima.

Pe parcursul discursului narativ, se relevă caracterul slab, ușor influențabil al

protagonistului. Semnificativă este prima întâlnire dintre Ghiță și Lică, moment în
care Sămădăul își impune în fața noului cârciumar propriile reguli: „Eu vreau să știu
totdeauna cine trece pe aici, cine umblă pe drum, cine ce zice și cine ce face. Cred că ne-
am înțeles”. Dacă pentru Ghiță relațiile dintre oameni se bazează pe respect, pentru Lică
relația cu partenerul de afaceri înseamnă subordonare.

Caracterul slab al protagonistului se reflectă și în finalul nuvelei, când Ghiță,

orbit de furie și dornic a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele
Sămădăului. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl consideră „doar o muiere
îmbrăcată în pantaloni”, Ana i se dăruiește lui Lică Sămădăul. Conștientizând că el
însuși e vinovat pentru gestul soției, Ghiță o ucide pe femeie, „înfigându-i adânc cuțitul în
inimă”. La rândul său, Ghiță este împușcat de Răuț la ordinul lui Lică.

Acțiunea urmărește efectul alienant al banilor, dar și al lipsei comunicării. Ghiță

dorește să-și îmbunătățească situația materială și se mută la Moara cu noroc. O vreme
lucrurile merg bine și prosperă prin muncă cinstită alături de familie. Sosit la han, Lică
exercită, prin cinismul său, o dominaţie ciudată asupra lui Ghiţă, a cărui fire slabă face
concesii, cedează treptat. În relaţia stăpân – subordonat, Lică işi calculează cu abilitate
fiecare mişcare, lovind în demnitatea lui Ghiţă, în mândria şi orgoliul bărbatului, în
autoritatea lui.
Din momentul în care intră în cârdăşie cu Lică, Ghiţă începe să sufere de mania
persecuţiei: merge la Arad, îşi cumpără două pistoale, face rost de doi câini ciobăneşti şi
de o slugă de încredere. Devine ursuz, irascibil, suspicios, iar zâmbetul lui candid este
acum înlocuit de un râs care produce impresia de nefiresc.
Atracţia irezistibilă a unui câştig nesperat nu înlătură anxietatea. Ghiţă vrea, de
câteva ori, să plece din pustietatea aceea, naratorul insistând în acest sens asupra senzaţiei
de spaimă pe care o trăieşte eroul, pentru că există o permanenta înfruntare între fondul
cinstit al lui Ghiţă şi ispita imbogăţirii (Ghiţă vrea să plece, renunţă, iar vrea să plece, iar
renunţă). În această situaţie, el găseşte că soluţia cea mai bună este duplicitatea (să pară,
adică, om cinstit, dar să fie tovarăş cu Lică). În aceasta încercare este însă o echilibristică
periculoasă, care, în curând, îşi va dovedi eşecul lamentabil.
Manipulându-l, Lică îl înfrânge și distruge legătura sa cu Ana, legătură care ar fi
putut să îl salveze moral. Totuși, reacția lui Ghiță nu este cea scontată de Sămădău -
departe de se vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el echivalează trădarea Anei cu
moartea însăși. Ca eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiță o ucide pe Ana
și este ucis de Răuț. Lică își pierde luciditatea , își uită șerparul, îl recuperează și este în
pericol de a fi prins de Pintea cu probe incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui
(”Acu m-a ajuns mânia lui Dumneze!”), se sinucide și trupul lui este aruncat de jandarm
în râu. A doua zi, singurele personaje nevinovate- bătrâna și copiii -plâng morții și
pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil al vieții.
Conflictul este şi el relevant pentru construcţia personajului deoarece surprinde
cu mijloace realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu în cazul
lui Ghiţă: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra imaginea de om cinstit, el se
angajează într-un conflict inegal cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de
dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului,
de la stăpânirea orgolioasă și indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața
copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe: ” Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi
fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea!?” Oscilând între atitudini
contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile
concrete, pentru indecizia de a se separa cu hotărâre de rău.
Evoluţia personajului principal poate fi înţeleasă numai prin raportare la
celelate personaje, în care i se oglindesc calităţile şi defectele. Semnificativă, în acest
sens, este relaţia dintre Ghiţă şi Lică.
Între Ghiţă şi Lică are loc o confruntare de voinţe care subliniază forţa celor
doi şi care va sfârşi prin hotărârea celui dintâi de a-i duce lui Pintea dovezile vinovăţiei
Sămădăului. Deci opţiunea finală a eroului este aceea de a se situa, cu sacrificiul suprem,
de partea Legii. Înţelegând că şi-a distrus căsnicia şi viaţa, Ghiţă renunţă la jocul dublu şi
la disimularea geloziei şi a urii şi actionează întâia oară cu fermitate. Însă revenirea la
valorile morale autentice nu mai este cu putinţă şi personajele vor plăti cu viaţa abaterea
de la norma etică. Nu întâmplător, caracterizarea prin nume este şi ea relevantă, el
purtând numele desacralizat al Sfântului Gheorghe, sugerând antieroul care se lasă înfrânt
de balaur.
 Destinul cizmarului se înscrie, asadar, sub semnul unei fascinaţii a răului, ca
dramă a abdicării de la demnitate şi moralitate, dramă a incomunicarii şi însingurării,ca
eşec existenţial generat de slăbiciuni şi vanitate, de ambiţii fără măsură.
Slavici creează eroi introvertiţi, secretoşi, care vorbesc puţin, dar ale căror vorbe
redau impresia de echivoc, senzaţia de neprevăzut.