CONTEXTUL ISTORIC AL EPOCII PAȘOPTISTE

Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă tulbure, poate cea mai
transformatoare, din istoria modernă a românilor, prin care evenimentele
revoluționare din 1848 au avut loc printr-o mișcare socioculturală amplă.
Eliberarea națională se reflectă și în conținutul Tratatului de la Adrianopol (1829),
prin care Moldova și Țara Românească au câștigat autonomie administrativă și
libertate de comerț și au intrat în cercul economic european.În ciuda tuturor
represiunilor, sentimentele anti-feudale s-au intensificat, iar cererile pentru
modernizarea sistemului guvernamental și restricțiile privind abuzul de putere de
către marea aristocrație au răsunat peste tot.
CONTEXTUL SOCIAL AL EPOCII PAȘOPTISTE
În preajma revoluției de la 1848, lupta pentru eliberare socială și națională a
devenit o opinie publică progresistă în cele trei provincii românești, o expresie larg
răspândită a conștiinței naționale și a marcat începutul revoluției burghezo-
democratice. Pentru a înțelege rolul politicii în perioada pașoptistă, iată un citat a
lui Mihail Kogălniceanu: „Politica a devenit sufletul lumii moderne de astăzi;
este un ciclu puternic care inspiră toate gândurile și ideile”. Statul modern
reprezintă o comunitate de interese care transcend relațiile cu clasa socială, religia
și monarhia. O națiune modernă este o construcție ideologică și culturală care
implică o varietate de componente materiale și simbolice:
limba acceptata, cunoscuta și vorbita de toți;
istorie legitimata de continuitatea cu înaintașii străluciți;
eroi exemplari pentru calitățile unei națiuni;
instituții (teatru, filarmonica) și monumente culturale (muzee, statui);
folclor intrat din circulația orala în cea scrisa;
locuri memorabile vizitate periodic;
peisaje definitorii pentru natura ținuturilor;
mentalitate specifica reflectata în viață cotidiana;
însemne oficiale – imn și drapel
Construcția identității naționale este formată dintr-o elită de scriitori, istorici,
lingviști, politicieni, avocați, profesori și jurnaliști. Comportamentul lor acoperă
toate domeniile vieții publice și culturale: educație și jurnalism, teatru și
filarmlonică, societăți culturale și literare.
CONTEXTUL CULTURAL AL EPOCII PAȘOPTISTE

Din punct de vedere cronologic, epoca pașoptistă se află între 1830 și 1860. În
legătură cu evenimente politice și sociale importante, această împărțire în timp,
fără nicio rigiditate, este asociată cu retragerea pământurilor românești de sub
stăpânirea otomană, un început de dinamism economic și câștigarea libertății
politice. În acest moment, găsim o activitate culturală vibrantă bazată pe un amplu
program de luptă politică. În ultimii doi ani și jumătate ai perioadei pașoptiste, ca
reacție la imitarea și influența culturii occidentale, s-au dezvoltat în mișcarea
culturală un ethos puternic, valori naționale și mari inițiative culturale menite să
susțină această direcție. În perioada pașoptistă s-au pus bazele unei adevărate
renașteri culturale românești. Educația, jurnalismul, drama, literatura, știința au
atins o dezvoltare fără precedent. Au fost create societăți culturale și științifice, a
crescut numărul revistelor și a altor periodice, s-au tipărit cărți cu litere mari, s-a
format o masă de lectură, s-a organizat o bibliotecă de romane, s-a înființat o viață
artistică specifică românească, care a dezvoltat masa pe baza tradiţiilor populare
Mişcare culturală. În primul deceniu al acestei perioade, folosirea limbii greacă a
fost limitată la note, scrisori și unele traduceri. Cultura română se deschide acum
mișcărilor intelectuale occidentale, franceza luând locul greacai, limba larg vorbită
în Europa.

Fabula ,,IEPURELE, OGARUL ȘI COPOIUL’’ de Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 la Târgoviște - 25 noiembrie 1885 la

București) a fost un poet și povestitor român. S-a născut în mahalaua Lemnului din
Târgovişte în 1810, al patrulea copil al lui Mihai Alexandrescu (vameş şi
vistiernic) şi al Măriei. Era încă orfan și sărac, dar era foarte strălucitor și avea o
memorie extraordinară încă de la o vârstă fragedă. Învață greacă și franceză. Ajuns
la București, a fost student la pensiunea Sfântul Sava, iar cunoșțințele sale despre
clasici l-a surprins pe colegul său, Ion Ghica. A început cu poezii publicate la
„Curierul Românesc” condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia să a fost
influențată de ideile care au pregătit revoluția din 1848. În 1848 a fost redactor la
ziarul „Poporul suveran”. A fost ultimul fabulator adevărat din literatura română
și ne-a lăsat cu vreo 40 de fabule în care adevărul a fost mușamalizat din cauza
cenzurii din partea autorităților (câine și cățeluș, bou și vițel, justiție de leu, vulpe
liberală Stai). La 29 mai 1860, Grigore s-a căsătorit cu Raluca Stamatin, dar câțiva
ani mai târziu a dezvoltat o boală psihică inescuzabilă, cauzată de otrăvirea cu
belladona, potrivit unor relatări. Obligat să se retragă din viața publică și să renunțe
la activitatea literară, reluată cu intermitențe, în momente de remisie fără
deznodământ decisiv, Alexandrescu avea să mai trăiască 25 de ani.
Fabula lui Grigore Alexandrescu Iepurele, Ogarul și Copoiul a fost publicată în
volumul final al autorului intitulat Meditații, Elegii, Scrisori, Satire și Alegorii
(1863). Iepure, ogar și copoiul este o poezie epica, cu subiect narativ la fel că
celelalte specii ale genului epic în versuri: balade, poezii eroice, legende și
epopee. O fabula este o poveste alegorică în care figura de stil dominanta este
personificarea.Din punct de vedere compozițional fabula are doua parți inegale că
pondere: sceneta propriu-zisa, mai mare că întindere, narativa, prezentând o
povestire, de obicei din lumea animalelor, care este o alegorie, iar cea de-a doua
parte, așezata de obicei la sfarșitul fabulei, o reprezintă morala sau invațatura ce se
desprinde din narațiune, decodificând întâmplarea narata și sugerând atitudinea
autorului.În mod atipic, fabula Iepurele, ogarul și copoiul de Grigore Alexandrescu
începe cu morala, concentrata în primele patru versuri ale fabulei: „Calitațile
noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume drept crime reproșate;/
Aceasta se întâmplă de cate ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor rele.”
Povestirea propriu-zisa debutează sub semnul timpului nedeterminat, sugerat de
adverbul „odată”: „Iepurele odată/ Fu tras la judecata/ De un ogar.” Autoul
prezinta falsul „conflict de interese” dintre ogar și copoi, pe de o parte, și iepure,
pe de alta parte.Ogarul iși începe acuzația contra iepurelui pe un ton înalt, solemn,
cu o invocație care amintește de modul de adresare către o zeitate („O, tu ce
prezidezi senatul căinesc”), cu scopul de a impresiona, de a flata judecătorul,
intenția autorului fiind, evident, de ironie fața de discursul, plin de ifose și pompa,
caracteristic elitei și celor care vor să salveze aparențele. În fond, toți au aceeași
calitate dominanta: iuțeala deplasării. Exista totuși o mare diferența: în timp ce
ogarul aleargă după prada, iepurele, în postura de urmărit, „fuge parca ar fi gonit
de vijelii” doar pentru a-și salva pielea. Goana iepurelui care „merge tot cotiș” și
„n-are umblet creștinesc” – fapte demne de condamnat în opinia ogarului
urmăritor – trezește reacția violenta a ogarului care depun plângere către
președintele senatului căinesc, copoiul. Într-un proces înscenat, sentința este,
evident, previzibila: „Pe el nici îl ascult, purtările le știu,/ Orice pentru el crez,
și iată-l osândit/ Să fie jupuit./ Carnea vă rămâne pentru judecător,/ Iar labele
vor fi pentru jeluitor.” Conform acestei afirmații, alegoria fabulei Iepurele ogarul
și copoiul de Grigore Alexandrescu, evidențiaza sistemul corupt de justiție, ogarul
întruchipând pe procurorul sau omul legii (polițist) abuziv, absurd prin discursul
susținut, copoiul pe judecătorul părtinitor care nu da dreptul acuzatului să-și
expună punctul de vedere („Pe el nici îl ascult, purtările le știu,/ Orice pentru el
crez, și iată-l osândit/ Să fie jupuit.”), iar iepurele reprezentând victima, acuzatul,
paratul într-un proces înscenat în care i se reproșeaza, în mod absurd, faptul că nu
se lasă acuzat (respectiv prins pentru că iepurele are o calitate extraordinara, aceea
de a fugi foarte repede mai ales pentru că trebuie să-și salveze pielea), așa cum
reiese din morala fabulei: „Calitațile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în
lume drept crime reproșate;/ Aceasta se întâmplă de cate ori prin ele/ Oprim
executarea intențiilor rele.” Din punct de vedere formal, fabula Iepurele, ogarul
și copoiul de Grigore Alexandrescu nu respecta regulile versificației, textul având
o mare libertate în privința măsurii versurilor (versuri de 6-12 silabe) dar optând
pentru o rima tradiționala pereche: „Iepurele odată/ Fu tras la judecata/ De un
ogar. În tufe atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe fară apel el da.” Deși este o
opera literara epica, modul de expunere dominant este dialogul cu rol în
evidențierea trăsăturilor morale ale personajelor (ogarul - șiret, copoiul – părtinitor,
corupt), construite antitetic (ogarul și copoiul – acuzatorii, iepurele -
victima).Valoarea creației este susținuta și de arta scriitorului Grigore
Alexandrescu, de a folosi un limbaj adecvat statului personajelor și cerințelor
dialogului viu ce conferă oralitate stilului.Fiind o narațiune de scurta întindere, în
care sunt satirizate defecte omenești cu scopul de a le îndreptă, personajele fiind
animale, iar autorul exprimandiu-și opinia critica despre cele prezentate, opera
literara Iepurele, ogarul și copoiul de Grigore Alexandrescu este o fabula.

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT

de George Călinescu
Opera monumentala , de referință în cultura romana și comparabila doar cu b
creațiile unor mari istorici literari străini , precum de Sanctis ori G. Landson ,
Istoria literaturii … a fost publicata de G. Călinescu în 1941 , în „ timpuri de
suferință națională ” , cu scopul de a da „ oricui încrederea că avem o strălucită
literatura ” , care slujește „ drept cea mai clara harta a poporului roman ” .Un prim
element de noutate al acestei lucrări este acela al perspectivei estetice asupra
întregii evoluții a literaturii romane în timp , acordând atenție doar personalităților
care au creeat o opera cu valori artistice și renunțând la autorii ( mai cu seama din
literatura veche ) care au numai merite ce țin de istoria culturii în general , precum
Coresi . Pe de alta parte , personalități ale trecutului literaturii noastre sunt privite
într-o noua lumina , în măsură în care anunță modalități artistice ale unor scriitori
de mai tărziu : la cronicarii munteni descoperă , de exemplu , „ mișcarea teatrului
unui Delavrancea ” sau fraze caragialești .G. Călinescu reia și aplica în Istoria
literaturii … ideea , enunțată în lucrarea Principii de estetica , după care „ nu e cu
putință o critica fară perspectiva totala istorica ” , după cum și istoria literaturii
trebuie să apeleze la criteriile estetice ale criticului : „ […] istoria literara este o
istorie de valori și că atare cercetătorul trebuie să fie în stare întăi de toate să
stabilească valori , adică să fie critic ” .Istoria literaturii … , comparata de unii
comentatori cu un roman ale cărui personaje ar fi scriitorii , vădește faptul că , în
personalitatea lui G. Călinescu , istoricul literar și criticul se asociază cu prozatorul
de mare talent : pagini precum cele dedicate portretului lui N. Iorga sau descrierii
Rășinarilor se înscriu printre filele antologice ale literelor romanești .O frumoasa
lectura pentru tânără generație e capitolul dinIstoria Literaturii Romane a lui
Călinescu, care se întitulează Descoperirea Occidentului. Acolo, el face un fel de
recensământ alromanilor din diferite provincii istorice, care au avut vreodată de a
face cu Europa și vorbește deacest vis , care a apărut în mintea romanilor destul de
devreme. Ne-am văzut oarecum izolați siam privit cu fascinație lucrurile care se
desfășurau în Occident. Nu trebuie să uitam că Occidentul începea pe vremea
aceea la Brașov. Daca vă uitați la geografia Bisericii Catolice saula zona de
separație dintre catolicism și ortodoxie, care s-a negociat foarte dificil și
surprinzător până prin sec. XIV și care a cunoscut interesante dezvoltări și mai
tărziu, toate acestea au construit o lunga antologie de viziuni epocale romanești
despre lumea aceasta îndepărtată. Se spune că intaiele semene de occidentalizare
au fost în jurul anului 1700 și se dorea largireaorizontului cultural prin occidentul
cultural.Însă Tarile Romane nu au fost niciodată în Europa,începuturile
occidentalizării dezvăluind o puternica ținută feudala. George Călinescu ne spune
că Petru Cercel autor deversuri italiene,este primul caresimbolizeaza aceasta
occidentalizare. Au mai fost însă încercări de occidentalizare că cea a lui Eraclid
Despotul(1561-1593)care prin întemeierea uneiuniversitati la Cotnar încercă un fel
de occidentalizare. Din păcate religia le-a înăbușit acest proiect. Ideea lui
G.Caliescu de texte traduse este esențială, deoarece există deja traduceri în limba
română, în special literatură occidentală și traduceri din Principatul Unit și
Transilvania. Există multe exemple de traduceri din limbile occidentale, cum ar fi
Merope și Brutus-Voltaire; Philip și Oresta-Alfieri; de la greacă la Harith și
Polydora de uz etic, altfel erau foarte populare la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
În concluzie putem spune că Occidentul ne-a fost adus în Romania, dacă putem să
ne exprimam așa de către oameni învățați și s-a făcut resimțit cu ajutorul
neologismelor, textelor traduse, jurnalelor apărute prin anii 1700-1800, dar mai
ales datorită religiei
BIBLIOGRAFIE
1. Ileana Nicoleta Sălcudeanu , ,,SOCIAL ȘI CULTURAL ÎN CONTEXT
EUROPEAN’’ , ,,CONTEXTUL TEORETIC’’ , ed.RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2013, pag. 15-68.
2. Iancu Bălăceanu, ,,MEMORIILE UNUI PAȘOPTIST-MODEL’’ ,,Copilăria.
Șederea la Paris. Revoluția de la 1848’’ ,ed.HUMANITAS, București, 2019, pag.
21-36.
3. Eugen Lovinescu, ,,VIAȚA ȘI OPERA LUI GRIGORE
ALEXANDRESCU’’ ,,Cap III ,ed.MINERVA, Cluj-Napoca, 2016, pag.30- 50.
4. Grigore Alexandrescu, ,,IEPURELE OGARUL ȘI COPOIUL’’ , ed.Ștefan,
Cluj-Napoca, 2005, pag.55-56.
5. George Călinescu, ,,ISTORIA LITERATURII ROMÂNE. DE LA ORIGINI
PÂNĂ ÎN PREZENT ’’ ,,cap I EPOCA VECHE – cap XXX NOUA
GENERAȚIE’’, ed.Semne-Artemis, București, 2008, pag.17-399.