POEZIA EPICĂ

Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu( 1810-1885), unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române din perioada paşoptistă. El a
fost simpatizant al Revoluției de la 1848 și a participat la lupta pentru Unirea Principatelor (1859). Ca scriitor, a debutat alături de
alţi mari scriitori paşoptişti cum ar fi Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Cârlova, toţi fiind încurajaţi de îndrumătorul literar
Ion Heliade Rădulescu. Alexandrescu a rămas in conștiința posterității prin fabulele sale între care se înscrie “Iepurele,
ogarul și copoiul”, publicată în ultimul volum antum intitulat “Meditații, elegii, epistole, satire si fabule” (1863).
Fabula = este specia genului epic, ce conține o scurtă povestire alegorică, în versuri sau în proză, în care sunt satirizate
defecte omenești, cu scopul de a le îndrepta. Ea este, așadar, o povestire alegorică( alegoria este procedeul prin care trăsăturile de
caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor maști de animale, plante sau obiecte ), în care figura de stil dominantă este
personificarea. Tema fabulei “Iepurele, ogarul și copoiul” este satirizarea justiției, în care dreptatea este totdeauna si partea
celor puternici, înscenând procese celor umili, pentru avantaje evidente.
Pricipalul mod de expunere este dialogul și de aceea fabula are aspectul unei scenete cu trei personaje, dintre care două
intră în dialog – ogarul și copoiul – iar al treilea – iepurele – este doar personajul incriminat.
Titlul “Iepurele, ogarul și copoiul” este enunțiativ, deoarece numește cele trei personaje ale fabulei care intră în
conflict. Relațiile spaţio-temporale definite printr-un timp nedeterminat, “odată”, semnificând faptul că falsul principiu al
unei justiții părtinitoare se poate manifesta în orice timp și în orice societate, exemplul fabulist nefiind nici pe departe singular.
Locul judecăţii “ în tufe”, desemnează un spaţiu ascuns, întunecos, inpropriu unei judecăţi drepte.
Compozițional, această fabulă este alcătuită din două părți inegale, organizate atipic, deoarece morala, concentrată în
patru versuri, se află la începutul poeziei. Morala (patru versuri) decodifică încă de la început ideea că, pentru cel umil, chiar
calitățile definitorii pot constitui tot atâtea capete de acuzare și-l pot duce la moarte. Constituția României prevede un principiu de
bază al statului de drept: “Nimeni nu este mai presus de lege”. Morala fabulei reliefează tocmai încălcarea acestei legi
fundamentale a justiției, iar pentru această nedreptate sunt invocate drept acuze tocmai cele mai importante calități ale iepurelui.
Caracterul de generalitate al încălcării flagrante a principiului de drept este relevat de folosirea persoanei I plural, fabulistul
sugerând că pilda povestită se poate referi la oricare dintre noi: “Calitățile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume drept
crime reproșate”.
Narațiunea propriu-zisă are două parți:  o expozițiune care explica statutul personajelor și pricina procesului;  un
dialog purtat între ogarul-reclamant și copoiul-judecător.
În expozițiune se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un ogar, iar copoiul, instanța judecătorească,
obișnuiește să dea sentințe definitive, fără să existe posibilitatea unui apel, adică cel declarat vinovat nu are dreptul să facă recurs:
“În tufe atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe fără apel el da” Ogarul își începe denunțul împotriva iepurelui folosind un ton
declamator, ce sugerează invocația adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a-l linguși, pe copoiuljudecător: “O, tu ce prezidezi
senatul cel câinesc” Acuzele care-l incriminează pe “ticălosul” iepure constituie și cele mai importante însușiri ale acestui animal:
el fuge foarte și cotit, “parc-ar fi gonit de vijelii”, încât nu poate fi prins de urmăritori. Vinovăția iepurelui constă în acest mod de a
alerga șerpuit și dovedește, fără dubiu, după cum argumentează ogarul, faptul că iepurele nu este cinstit, nu se deplasează drept și
previzibil, ci perfid și amăgitor, “merge tot cotiș/ Și sare curmeziș/ [...] n-are pas, nici umblet creștinesc”. Finalul acuzării este
aluziv făcând referire la eșecul copoiului care nici el nu putuse prinde iepurele. Copoiul are puteri depline în ceea ce privește
împărțirea dreptății pe care o deviază în interes personal. Documentat și convins de vinovăția iepurelui, “copoiul cafeniu” decide
să nu-l mai asculte pe împricinat şi dă sentința de osândire la moarte, apoi să fie jupuit și carnea să-i revină judecătorului, iar
labele să constituie despăgubirile ce se cuvin reclamantului: “Să fie jupuit,/ Carnea va rămânea pentru judecător,/ Iar labele vor fi
pentru jeluitor. “
Cele trei personaje ale fabulei au o însușire definitorie comună: toți trei aleargă foarte repede; deosebirea constă în
faptul că ogarul și copoiul sunt câini de vânătoare și fuga rapidă îi ajută să-și prindă prada, pe când iuțeala iepurelui îl ajută să-și
salveze pielea, deoarece el este cel vânat. Morala acestei fabule este alegorică, situația narată referindu-se la oameni, care, deși
sunt asemănători din punct de vedere al calităților preponderente, ei se deosebesc net prin scopul și interesul fiecăruia, decisive
fiind rangul social și învestirea într-o funcție care să implice putere de acțiune în vederea obținerii de avataje personale. Oamenii
puternici nu mai știu cum să-i jupoaie și sa câștige de pe urma celor umili, pe când cei hăițuiți incearcă să găsească mijloace
instinctive de supraviețuire, dar care pot deveni acuzații “fondate”, adevărate “crime” pentru condamnare. Prozodia fabulei nu
impune reguli stricte de versificație, specia având o mare libertate în realizarea măsurii și a ritmului.
În fabula “Iepurele, ogarul și copoiul”, Grigore Alexandrescu îmbina versurile lungi de 13-14 silabe cu cele de 6-7 silabe.
Rima este împerecheată, poezia nefiind structurată în strofe. Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă și deloc
forțată a expresiilor neologice, aflate mai ales în morala fabulei – “executarea intențiilor rele”, “crime reproșate”, “sentințe fără
apel” – cu expresii/cuvinte populare specifice oralității, utilizate în dialogul dintre cele două personaje: “Sufletul mi-a scos”, “d-o
fi cum am aflat”, “fu tras la judecată”, “osândit”, “jeluitor”. De remarcat pentru oralitatea limbajului este perfectul simplu al
verbelor: “fu”, “se adresă”, “strigă”. Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete – “intențiilor rele”, “copoiul cafeniu” – , principalul
procedeu stilistic fiind personificarea, deoarece in fabulă conversează animalele – ogarul și copoiul - printr-un dialog sugestiv, din
care reiese trăsăturile caracteriale ale acestor personaje: lăcomia, ipocrizia, meschinăria, abuzul de putere, corupția, încălcarea
normei fundamentale a justiției de către cei puși acolo să vegheze la corectitudinea împlinirii dreptații și venalitatea.
Fabula “Iepurele, ogarul și copoiul” de Grigore Alexandrescu este o poezie epică deoarece este, prin definiție, specie a
genului epic în versuri, având ca moduri de expunere narațiunea și dialogul, personajele reprezentare de ogar și de copoi sunt total
implicate în acțiunea de condamnare a iepurelui la moarte, iar figurile de stil reduse sunt reprezentate, în principal, de
personificare.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes (Esop, La Fontaine), dar satira lui respectă
specificul național, în aceste creații artistice fiind ridiculizate aspecte legate de actualitatea politică a vremii, de raporturile sociale
tipice, bazate de obicei pe contradicția dintre demagogul, parvenitul, conducătorul abuziv pe de o parte, și omul mărunt și naiv, dar
de bună credință, pe de altă parte.
Stilul concis, veridicitatea dialogului, ritmul alert al versurilor ce au măsura inegală, toate acestea înlesnesc transmiterea
mesajului educativ al fabulei şi demonstrează virtuţile de mare scriitor ale lui G. Alexandrescu.