Poezia a fost publicata in revista „Romanul literar" din 7 ianuarie 1907, fiind inclusa in volumul Plumb(1916).

Textul debuteaza cu o semnificativa descriere a spatiului de „afara", in aparenta loc ce i-ar putea asigura
individului libertatea dorita si orizontul necesar. In realitate insa, acest „afara" dominat de o noapte (sugestie a
opacitatii, a limitei, a lipsei de perspectiva) pe care epitetele o plaseaza sub semnul materialitatii apasatoare {„uda",
dar mai ales „grea") unde, ca si realitatea supusa actiunii distructive a acvaticului, omul insusi este amenintat de
moarte („te-neci"). Dominat de „ceata" (din seria „noptii", sugerand aceeasi lipsa de perspectiva), spatiul de afara se
impune in egala masura ca un teritoriu artificial, in care lumina „dintai", amintire si certitudine a momentului mitic al
genezei, este inlocuita cu acele felinare prezentate prin trei epitete, toate intarind ideea lipsei de substanta, a lipsei de
semnificatii intr-un context mai larg, caci lumina felinarelor „decupeaza" doar fragmente, parti, nu intamplator „fara
de zare":
„Prin ceata - obosite, rosii, fara zare –
Ard afumate, triste felinare".
Secventa motiveaza (si pregatestE) comparatia din finalul strofei, prin care spatiul de afara este echivalat cu
interiorul limitat, emblematic in fond pentru conditia ingrata a individului bacovian: felinarele afumate si triste ard,
asadar, „Ca intr-o crasma umeda, murdara".
Perspectiva subliniat obiectiva, de neutru decor, este urmata de o imagine subiectiva, conturata in cea de a
doua strofa, sugestie ca individul este nevoit sa se adapteze lumii, neputandu-i-se de altfel sustrage. in aceasta situatie
„noaptea" nu mai este o prezenta obiectiva, ea nu „este", pur si simplu, ci „pare" in mod obligatoriu .mai neagra", in
timp ce umezeala primeste dimensiuni aproape diluviene:
„Sivoaie-n case triste inundara".
Într-un spatiu al periferiei („mahalali" - omul bacovian pierzand constiinta unui centrU) imaginea auditiva devine inca
o data semn al bolii unui individ ce nu se integreaza universului, el insusi in plina dezintegrare.
Comparatiile din strofa a treia asaza eul intr-o serie exemplara, in primul rand pentru a ramane in sfera culturalului,
intr-un reper cert, intangibil, nesupus degradarii:
„Ca Edgar Poe, ma reintorc spre casa
Ori ca Verlaine, topit de bautura".
Consecinta „topirii* nu poate fi aici decat anularea constientei in primul rand, totul pentru a dobandi dorita indiferenta
protectoare:
„Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa".
Fiindca, „topit" de bautura in consistenta sa, omul se transforma intr-o marioneta, intr-un adevarat mecanism, cu
miscari absolut previzibile:
„Si cad, recad, si nu mai tac din gura".
Însasi vorbirea este denuntata ca un mecanism, constand in exclusivitate ca o sonoritate goala, caci, oricum, in
universul bacovian, comunicarea sta sub semnul intrebarii.