Tema fabulei „Iepurele, ogarul și copoiul” este satirizarea justiției, în care dreptatea este totdeauna si

partea celor puternici, înscenând procese celor umili, pentru avantaje evidente.

Pricipalul mod de expunere este dialogul și de aceea fabula are aspectul unei scenete cu trei
personaje, dintre care două intră în dialog – ogarul și copoiul – iar al treilea – iepurele – este doar
personajul incrimat.

Compozițional, această fabulă este alcătuită din două părți inegale, organizate atipic, deoarece
morala, concentrată în patru versuri, se află la începutul poeziei, după care urmează sceneta propriu-
zisă, care este mai mare ca întindere.

Titlul „Iepurele, ogarul și copoiul” este enunțiativ, deoarece numește cele trei personaje ale fabulei.

Relațiile temporale narative sunt definite printr-un timp nedeterminat, „odată”, semnificând faptul că
falsul principiu al unei justiții părtinitoare se poate manifesta în orice timp și în orice societate,
exemplul fabulist nefiind nici pe departe singular.

Morala este reprezentată de patru versuri și decodifică încă de la început ideea că, pentru cel umil,
chiar calitățile definitorii pot constitui tot atâtea capete de acuzare și-l pot duce la pedeapsa cu
moartea. Principiile juridice, înscrise în cele mai vechi documente, consemnează înfăptuirea dreptății
pentru orice om, indiferent de poziția socială, averea sau religia acestuia.

Un străvechi dicton latin înlătură cu fermitate orice compromis justițiar – „Fiat justitia, pereat mundus”
(„Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea”) -, iar Constituția României prevede un principiu de
bază al statului de drept: „Nimeni nu este mai presus de lege”.

Morala fabulei reliefează tocmai incălcarea acestei legi dunamentale a justiției, iar pentru această
nedreptate sunt invocate drept acuze tocmai cele mai importante calități ale împricinatului. Caracterul
de generalitate al încălcării flagrante a principiului de drept este relevat de folosirea persoanei I plural,
fabulistul sugerând că pilda povestită se poate referi la oricare dintre noi: „Calitățile noastre cele mai
lăudate/ Ne sunt ades în lume drept crime reproșate;”. Însușirile meritorii ale unei ființe umile pot fi
considerate adevărate „crime” atunci când ele zădărnicesc împlinirea intereselor egoiste și meschine
ale celor puternici: „Aceasta se întamplă de câte ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor rele”.

Narațiunea propriu-zisă are două parți:

*o expozițiune care explica statutul personajelor și pricina procesului;

*un dialog purtat între ogarul-reclamant și copoiul-judecător.

În expozițiune se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un ogar, iar copoiul, instanța
judecătorească, obișnuiește să dea sentințe definitive, fără să existe posibilitatea unui apel, adică cel
declarat vinovat nu are dreptul să facă recurs: „În tufe atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe fără apel
el da”.

Ogarul își începe denunțul împotriva iepurelui folosind un ton declamator, ce sugerează invocația
adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a linguși, prin prea-mărire, pe copoiul-judecător: „O, tu ce
prezidezi senatul cel câinesc”. Acuzele care-l incriminează pe „ticălosul” iepure constituie și cele mai
importante însușiri ale acestui animal: el fuge foarte și cotit, „parc-ar fi gonit de vijelii”, încât nu poate
fi prins de urmăritori. Vinovăția iepurelui constă în acest mod de a alerga șerpuit și dovedește, fără
dubiu, după cum argumentează ogarul, faptul că iepurele nu este cinstit, nu se deplasează drept și
previzibil, ci perfid și amăgitor, „merge tot cotiș/ Și sare curmeziș/ […] n-are pas, nici umblet
creștinesc”. Finalul acuzării este aluziv privind eșecul copoiului, care nici el nu putuse prinde iepurele,
ironia fiind îndulcită de apelativul „măria-ta”.
Copoiul, în calitate de prezident al senatului câinesc, are puteri depline în ceea ce privește împărțirea
dreptății, pe care o deviază în interes personal. Documentat și convins de vinovăția iepurelui,
„copoiul cafeniu” decide să nu-l mai asculte pe împricinat, așa cum prevede norma juridică
fundamentală, aceea de a fi audiate ambele părți. Copoiul știe, așadar, foarte bine ce greșeala gravă
săvârșise iepurele alergând șerpuit pentru a nu fi prins, aceasta fiind singura modalitate eficientă de
supraviețuire. În consecință, „copoiul cafeniu” dă sentința de osândire la moarte, apoi să fie jupuit și
carnea să-i revină judecătorului, iar labele să constituie despăgubirile ce se cuvin reclamantului: „Să
fie jupuit,/ Carnea va rămânea pentru judecător,/ Iar labele vor fi pentru jeluitor. ”

Cele trei personaje ale fabulei au o însușire deinitorie comună: toți trei aleargă foarte repede;
deosebirea constă în faptul că ogarul și copoiul sunt câini de vânătoare și fuga rapidă îi ajută să-și
prindă prada, pe când iuțeala iepurelui îl ajută să-și salveze pielea, deoarece el este cel vânat.

Morala aceste fabule este alegorică, situația narată referindu-se la oameni, care, deși sunt
asemănători din punct de vedere al calităților preponderente, ei se deosebesc net prin scopul și
interesul fiecăruia, decisive fiind rangul social și învestirea într-o funcție care să implice putere de
acțiune în vederea obținerii de avataje personale. Oamenii puternici nu mai știu cum să-i jupoaie și sa
câștige de pe urma celor umili, pe când cei hăițuiți incearcă să găsească mijloace instinctive de
supraviețuire, dar care pot deveni acuzații „fondate”, adevărate „crime” pentru condamnare.

Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificație, specia având o mare libertate în realizarea
măsurii și a ritmului. În fabula „Iepurele, ogarul și copoiul”, Grigore Alexandrescu îmbina versurile
lungi de 13-14 silabe cu cele de 6-7 silabe. Rima este împerecheată, poezia nefiind structurată în
strofe.

Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă și deloc forțată a expresiilor neologice,
aflate mai ales în morala fabulei – „executarea intențiilor rele”, „crime reproșate”, „sentințe fără apel” –
cu expresii/cuvinte populare specifice oralității, utilizate în dialogul dintre cele două personaje:
„Sufletul mi-a scos”, „d-o fi cum am aflat”, „fu tras la judecată”, „osândit”, „jeluitor”. De remarcat pentru
oralitatea limbajului este perfectul simplu al verbelor: „fu”, „se adresă”, „strigă”.

Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete – „intențiilor rele”, „copoiul cafeniu” – , principalul procedeu
stilistic fiind personificarea, deoarece in fabulă conversează animalele – ogarul și copoiul – printr-un
dialog sugestiv, din care reiese trăsăturile caracteriale ale acestor personaje: lăcomia, meschinăria,
abuzul de putere, corupția, încălcarea normei fundamentale a justiției de către cei puși acolo să
vegheze la corectitudinea împlinirii dreptații și venalitatea. Ipocrizia ogarului este măiestrit ilustrată
prin fraza plină de emfază, în care invocația nu este adresată vreunei puteri divine, vreunui zeu, ci
copoiului: „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”.

Fabula „Iepurele, ogarul și copoiul” de Grigore Alexandrescu este o poezie epică deoarece este, prin
definiție, specie a genului epic în versuri, având ca moduri de expunere narațiunea și dialogul,
personajele reprezentare de ogar și de copoi sunt total implicate în acțiunea de condamnare a
iepurelui la moarte, iar figurile de stil readuse sunt reprezentate, în principal, de personificare.

Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar satira lui respectă
specificul național, în aceste creații artistice fiind ridiculizate aspecte legate de actualitatea politică a
vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradicția dintre demagogul, parvenitul,
conducătorul abuziv pe de o parte, și omul mărunt și naiv, dar de bună credință, pe de altă parte.

Referindu-se la valoarea fabulelor lui Grigore Alexandrescu în literatura

română, Paul Cornea afirmă: „Tehnica fabulistică este excelentă:
pertinența dialogului, vioiciunea înscenarii, caracterizarea sugestivă a
personajelor, șiretenia onctuoasă a povestitorului, libertatea schemei
metrice – totul dovedește concordanța dintre cerințele genului si ale
scriitorului”.