Iepurele, ogarul şi copoiul

de Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii

române din prima jumătate a secolului al XIX-lea a rămas în conştiinţa
posterităţii prin fabulele sale, între care se înscrie Iepurele, ogarul şi copoiul,
publicată în ultimul volum antum, intitulat „Meditaţii, elegii, epistole, satire şi
fabule” (1863).
Tema fabulei „Iepurele, ogarul şi copoiul” este satirizarea justiţiei, în care
dreptatea este totdeauna de partea celor puternici, înscenând procese celor umili,
pentru avantaje evidente.
Principalul mod de expunere este dialogul şi de aceea fabula are aspectul
unei scenete cu trei personaje, dintre care două intră în dialog – ogarul şi copoiul
– iar al treilea – iepurele – este doar personajul incriminat.
Compoziţional, această fabulă este alcătuită din două părţi inegale,
organizate atipic, deoarece morala, concentrată în patru versuri, se află la
începutul poeziei, după care urmează sceneta propriu-zisă, care este mai mare ca
întindere.
Titlul „Iepurele, ogarul şi copoiul” numeşte cele trei personaje ale fabulei.
Morala este reprezentată de patru versuri şi decodifică încă de la început
ideea că, pentru cel umil, chiar calităţile definitorii pot constitui tot atâtea capete
de acuzare şi pot duce la pedeapsa cu moartea. Însuşirile meritorii ale unei fiinţe
umile pot fi considerate adevărate „crime” atunci când ele zădărnicesc împlinirea
intereselor egoiste şi meschine ale celor puternici: „Aceasta se întâmplă de câte
ori prin ele / Oprim executarea intenţiilor rele”.
Naraţiunea propriu-zisă are două părţi: o expoziţiune care explică statutul
personajelor şi pricina procesului și un dialog purtat între ogarul-reclamant şi
copoiul-judecător.
În incipit se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un ogar,
iar copoiul, instanţa judecătorească, obişnuieşte să dea sentinţe definitive, fără să
existe posibilitatea unui apei, adică cel declarat vinovat nu are dreptul să facă
recurs: „În tufe atuncea prezida / Copoiul, şi sentinţe fără apel el da”.
Ogarul îşi începe denunţul împotriva iepurelui folosind un ton declamator,
ce sugerează invocaţia adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a linguşi, prin
prea-mărire, pe copoiul-judecător: „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”.
Acuzele care-l incriminează pe „ticălosul” iepure constituie şi cele mai
importante însuşiri ale acestui animal: el fuge foarte repede şi cotit, „parc-ar fi
gonit de vijelii”, încât nu poate fi prins de urmăritori. Vinovăţia iepurelui constă
în acest mod de a alerga şerpuit şi dovedeşte, fără dubiu, după cum argumentează
ogarul, faptul că iepurele nu este cinstit, nu se deplasează drept şi previzibil, ci
perfid şi amăgitor, „merge tot cotiş / Şi sare curmeziş / […] n-are pas, nici umblet
creştinesc”. Finalul acuzării este aluziv privind eşecul copoiului, care nici el nu
putuse prinde iepurele, ironia fiind îndulcită de apelativul „măria-ta”.
Copoiul, în calitate de prezident al senatului câinesc, are puteri depline în
ceea,ce priveşte împărţirea dreptăţii, pe care o deviază în interes personal.
Documentat şi convins de vinovăţia iepurelui, „copoiul cafeniu” decide să nu-l
mai asculte pe împricinat, aşa cum prevede norma juridică fundamentală, aceea
de a fi audiate ambele părţi.
Copoiul ştie, aşadar, foarte bine ce greşeală gravă săvârşise iepurele
alergând şerpuit pentru a nu fi prins, aceasta fiind singura modalitate eficientă de
supravieţuire. În consecinţă, „copoiul cafeniu” dă sentinţa de osândire la moarte,
apoi să fie jupuit şi carnea să-i revină judecătorului, iar labele să constituie
despăgubirile ce se cuvin reclamantului: „Să fie jupuit. / Carnea va rămânea
pentru judecător, / Iar labele vor fi pentru jeluitor”.
Cele trei personaje ale fabulei au o însuşire definitorie comună: toţi trei
aleargă foarte repede. Deosebirea constă în faptul că ogarul şi copoiul sunt câini
de vânătoare şi fuga rapidă îi ajută să-şi prindă prada, pe când iuţeala iepurelui îl
ajută să-şi salveze pielea, deoarece el este cel vânat.
Morala acestei fabule este alegorică, situaţia narată referindu-se la oameni,
care, deşi sunt asemănători din punct de vedere al calităţilor preponderente, ei se
deosebesc net prin scopul şi interesul fiecăruia, decisive fiind rangul social şi
învestirea într-o funcţie care să implice putere de acţiune în vederea obţinerii de
avantaje personale. Oamenii puternici nu mai ştiu cum să-i jupoaie şi să câştige
de pe urma celor umili, pe când cei hăituiţi încearcă să găsească mijloace
instinctive de supravieţuire, dar care pot deveni acuzaţii „fondate”, adevărate
„crime” pentru condamnare.
Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificaţie, specia având o
mare libertate în realizarea măsurii şi a ritmului. În fabula Iepurele, ogarul şi
copoiul, Grigore Alexandrescu îmbină versurile lungi de 13-14 silabe cu cele de
6-7 silabe. Rima este împerecheată, poezia nefiind structurată în strofe.
Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă şi deloc
forţată a expresiilor neologice, aflate mai ales în morala fabulei – „executarea
intenţiilor rele”, „crime reproşate”, „sentinţe fără apel” – cu expresii / cuvinte
populare specifice oralităţii, utilizate în dialogul dintre cele două personaje:
„Sufletul mi-a scos”, „d-o fi cum am aflat”, „fu tras la judecată”, „osândit”,
„jeluitor”. De remarcat pentru oralitatea limbajului este perfectul simplu al
verbelor: „fu”, „se adresă”, „strigă”.
Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete – „intenţiilor rele”, „copoiul
cafeniu” -, principalul procedeu stilistic fiind personificarea, deoarece în fabulă
conversează animalele – ogarul şi copoiul – printr-un dialog sugestiv, din care
reiese trăsăturile caracteriale ale acestor personaje: lăcomia, meschinăria, abuzul
de putere, corupţia, încălcarea normei fundamentale a justiţiei de către cei puşi
acolo să vegheze la corectitudinea împlinirii dreptăţii şi venalitatea. Ipocrizia
ogarului este măiestrit ilustrată prin fraza plină de emfază, în care invocaţia nu
este adresată vreunei puteri divine, vreunui zeu, ci copoiului: „O, tu ce prezidezi
senatul cel câinesc”.
Fabula „Iepurele, ogarul şi copoiul” este o poezie epică deoarece este, prin
definiţie, specie a genului epic în versuri, având ca moduri de expunere
naraţiunea, şi dialogul, personajele reprezentate de ogar şi de copoi sunt total
implicate în acţiunea de condamnare a iepurelui la moarte, iar figurile de stil
reduse sunt reprezentate, în principal, de personificare.