Latinitate si dacism

Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-alungul secolelor de
oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe cea dacica, fie interacţiunea lor.
Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al disputelor privitoare la originea poporului
român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte şi două curente de idei, Latinitatea şi
dacismul

1.Latinitatea limbii române

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea
limbii latine de către populaţia autohtonă.

Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne,
traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani,
cuprinşi între 106 – 274 / 275. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecinţele
acesteia au fost de natură etno-lingvistică.

Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam.Ideea latinităţii, concept imperativ
de afirmare a identităţii etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat şi ca o firească necesitate de
cunoaştere a originilor, de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a avut un timp îndelungat de cristalizare
şi de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari din secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore
Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir şi
atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).

Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei imigraţioniste, a originii
sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei promovează şi evidente exagerări – originea pur
romană a poporului român şi a limbii, cu urmări în tendinţele de purificare a limbii de elementele nelatine,
perpetuate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

Opinii ce susţin latinitatea limbii

Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor din cele trei
ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la Bruxelles şiterminată in 1536.

El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică
în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante. […] Moldovenii au aceaşi limbă,
obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin imbrăcăminte. […] Limba lor şi a celorlalţi
valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copiii din Roma.
 În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii
materne ii revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost
primul cronicar moldovean de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii române,
într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special
acestei probleme şi intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”.El spunea ca:
„de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.

Pentru a convinge cititorii deacest adevăr el accentuează unele paralelisme lexicale

latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina;
muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al nostru, noster si altele multe den limba latinească, că
de ne-am socoti pre ămaruntul, toate cuvintele le-am inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).

Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin înlucrările lor sorgintea latină a limbii
române.

În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”,

cronicarul MironCostin realizează o sinteză a schemei structurii limbii
române: „Unde trebuiasă fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în
loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul;
frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba –
barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai
târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-
au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”.
Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşiilor”, aşa cum
indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului,
din ce izvor şi seminţe sînt ulăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările
ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa
şi românii poartă numele romanilor.”

Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi scrierea
etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea
lor cu neologisme latineşti.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor, conchide că acest
lucru reiese din patru elemente: „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din
nume.”
Asemenea lui SamuilMicu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a
mai multor neamuri…”, încearcă să dovedească orginea romană a poporului
român: „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche… s-au prăsit apoi
toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din
partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao,
aşişderea şi din romanii precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia,
Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei,
carii s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre
urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei,
întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni,
mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt,
adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (…)”.
În cultura noastră, Dimitrie Cantemir, este unul dintre cei mai erudiţi umanişti.Reluând o temă a
cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” înfăţişează
trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem urmaşii
unui popor care a creat ocivilizaţie şi o cultură clasică”.
„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor„ este ultima operă a lui Dimitrie
Cantemir, ce infaţişează concepţia savantului asupra formării poporului român şi a
limbii române, tratând, cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de
izvoare, originile poporului român şi evoluţia sa până la al doilea descălecat,
momentul întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi Moldova.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte,
deasemenea, despre originea românilor, susţinând ca aceştia sunt descendenţii
romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romana la nordul
Dunării:

„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii
şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iarănoi, rumânii, sîntem
adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval,
dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat
aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă sătrag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai
ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să
află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi,
cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea
dintr-o fântână au izvoît şi cură”.
 Evocarea romantică a înfruntării dintre daci şi romani; Momentul zero al
etnogenezei

Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor

primordiale ilustrate de universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza,
creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. Dacia este, în poezia lui
Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Mai
toată poezia eminesciană de inspiraţie istorică se află în genere în amplul
poem din 1872 ,,Memento mori”. În ,,Memento mori” evocarea epocilor se
realizează la limita visului cu istoria şi cu filosoficul.Şi el susţine ideea
latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese
diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în
literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină,
dar îl vom curăţi de toateuscăturile.

2. Dacismul
Unde este istoria noastră, istoria pierdută? Chiar am fost un popor mic şi neînsemnat? Nu, cu siguranta.
Să ne amintim că suntem singurii care nu am atacat vreodată un alt popor, că pentru noi a fost o datorie
sfântă să neapărăm pământul pe care Zeii ni l-au dăruit. Noi ne-am născut aici, şi aici vom muri. Să ne
amintim de strămoşii noştri Pelasgi, despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci şi mai
apoi de Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am dat sau care ni s-a dat, suntem aceiaşi. Să nu
uităm să fim mândrii de trecutul nostru, de spiritul nostru ce e mai presus de trupurile trecătoare.

Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea, şi caracterizat prin
exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească.
 Etnogeneza
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental in istoria noastră naţională, întrucât
arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit
statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea,
romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane in condiţiile convieţuirii cu populaţiile
migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-
sud-est european.

Teritoriul pe care a avut loc acest proces complex rămâne, „problema cea mai grea din istoria limbii
române” după părerealui Ov. Densusianu. În principiu, discuţia rămâne înca deschisă, dar până acum
cele trei teorii despre geneza etnolingvistică românescă sunt:
1. Teoria originii nord si sud dunărene – Susţinută de istorici şi de filologi: Puşcariu, Al. Rosetti şi
confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice. Această teorie afirmă că
procesul de etnogeneză a poporului român şi a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat,
care cuprindea regiuni situate la nordul şi la sudul Dunării: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei,
Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară iar Dunărea a fost un hotar administrativ, politic şi
strategic ce a permis mobilitatea populaţiei si a favorizat menţinerea
caracterului unitar al limbii române.
2.Teoria originii nord-dunărene – Avansată de personalităţi ilustre ale culturii
româneşti vechi şi moderne: Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu. Această teză nu a
beneficiat de demonstraţii ştiintifice convingătoare şi de aceea are numai valoare
istorică.
3.Teoriile originii sud-dunărene – a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai
ales de autori străini. Ei susţineau că formarea poporului român şi a limbii române
la sudul Dunârii a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană. Fr. J. Sulzer spunea
că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi incă mai puţin din romanii din Dacia lui
Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca
un popor care a venit aici in timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat
fiinţă in Moesia, Tracia şi in regiunile de acolo de primprejur, nu în
Dacia”.
În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea
românilor la nordul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul
imediat următor”. În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost
omorâţi în masă după 106, insă anumite dovezi găsite (1000 de
localităţi, inscripţii din alte provincii romane ce atestă prezenţa soldaţilor
de origine dacă) dovedesc faptul că dacii nu dispăruseră după anul 106
ci şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu.
 Originea Limbii române

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi specialişti consideră
că limba română provine din limba latină a romanităţii, latina vorbită în părţile de est ale Imperiului
Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale
(italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale (catalana în Spania,
sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia) sau au dispărut (dalmata).
Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română: “este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală a
Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia
Superioară si Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele
noastre”.

În timp, limbile s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări (fonetice, gramaticale şi
lexicale), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă
nouă. Transformările sunt un fenomen continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm praguri dar se consideră
că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea, iar pentru română, s-au
propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI – VII sau VIII – IX.
Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală română s-au conservat din
latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1
la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi
prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri
fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu
etc.) şi care sunt frecvente în vorbire.
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului (limba vorbită de
populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În
cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace (indoeuropeană),
din care nu s-au consemnat cuvinte în scris.
In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de „limba română
comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Această limbă nu este nici atestata, nici
cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii comparative. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în
jurul poporului vorbitor de limba română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară
diferite dialecte precum:
 Daco-român

 Aromân

 Istroromân

 Meglenoromân
 III. Influenţe
1. Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi încep din secolul al VI-lea odată cu
migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe cale populară – prin contacte cu
populaţii slave, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în Ţările
Române. Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale
până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă.
2. Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul fundamental –
gând, oraş, fel, etc.
3. Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, datorită
relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct (arvună, catarg, flamură, mătase, stol,
triastă, zale) sau mai târziu, până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave (busuioc, comoară,
corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ).
4. In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă. Lexicul turcesc,
care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în secolele ulterioare este cel
legat de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele curţii: liliac, lalea, acadea, cafea, geam, cazan,
saltea.
După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române,
caracterizată prin unificare şi modernizare.
Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape (în 1828
IonHeliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care
se adapta pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de
tranziţie în care literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice;
documentele oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului
latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile
romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi din latină (Împrumuturi din franceză:
şampanie, restaurant, birocraţie, abajur, abandon, caiet, etc.)
Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în Transilvania) şi rusa (la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova şi Ţara Românească).
Împrumuturi din germană: şurub, şniţel, bilaz, cartof, pantof, şnur, halbă.
 Bibliografie
 Grigore Ureche “Letopisetul Tarii Moldovei”
 Gheorghe Şincai „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”
 Stolnicul Constantin Cantacuzino „Istoria ţării româneşti”
 Vasile Pârvan ,,Getica”
 Piru Alexandru – Istoria literaturii romane de la inceput pana azi
 Russu Ion – Etnogeneza romanilor
 http://cuvantultinerilor.ro/didactic/latinitate-si-dacism-referat/