1

2
 Originea latina a limbii romane
 Motivele sustinerii latinitatii
 Mitul dacic :1.Ceramica
o 2.Mituri
o 3.Costume
4.Armele dacilor
 Viata spirituala a dacilor:
o 1.Locuri de cult
o 2.Preoti
o 3.Sacrificii
 Latinii urmasii tracilor
 Limba Daca devine Romanica
o 1.Procesul de romanizare
o 2.De la latina populara la limba romana
o 3.Mostenirea latina
 Viata spirituala a romanilor
o 1.Ritualuri publice
o 2.Ritualuri particulare
 Mostenitea spirituala lasata de romani
 Anexe
o 1.Citate
o 2.Sindromul amestecarii limbilor
o 3.’’Cantecul gintei latine’’
o 4.’’Revolta fondului nostru nelatin’’
o 5.Cu seriozitate despre originea limbii
romane.

3
 Baza oricărei literaturi naţionale
este viaţa spirituală a poporului, iar
organul ei de exprimare este limba lui.
Născută pentru a servi ca mijloc de
comunicare, limba n-a putut să nu atragă
atenţia asupra sa.
Temelia limbii şi a poporului
român o reprezintă conceptele de
„latinitate şi dacism”. Latinitatea este un
curent de idei referitor la originea latină a
unui neam, iar dacismul este un curent
ideologic autohton, afirmat la începutul
secolului al XX – lea şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei
dacilor în etnogeneza românească.
Limba română, reprezentantă a latinitaţii răsăritene, a
fost de-a lungul timpului , cântată şi slavită în lucrările lor de mulţi
scriitori români, care şi-au închinat viaţa şi munca lor patriei, fiind
conştienţi de sorgintea nobiă a acestei limbi şi de cultura pe care
aceasta o presupune. Latinitatea este un concept care desemnează un
curent de idei referitor la originea latină a unui neam.
Primul care demonstrează latinitatea limbii române este
Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării
Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba
noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la
Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat
graiul”.Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de
etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic

4
panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba
latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care
susţin în lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în
versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron
Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii române :
„Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în
loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo
– omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas
chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici
deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte
ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat
şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul moldovenilor,
din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul
îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi
seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi
românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri:
„ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă
numele romanilor.”
Tot aici, Miron Costin prezintă şi câteva obiceiuri romane,
păstrate şi astăzi, cum ar fi toastul la petreceri şi aniversări, precum
şi ritualul îngropării mortului.
Dimitrie Cantemir prezintă rădăcinile adânci ale „romano-moldo-
vlahilor”, săpând adânc în istorie până la înstreinarea lui Eneas la
Laţium”, continuând cu întemeierea Romei de către Romulus, şi
ajungând la anul 107, „anul tocmirii firii omeneşti” : „Iară a romano-
moldo-vlahilor niam, de vom vre să credem adeverinţii, care în hronice
mărturiseşte, de-i vom căuta ce mai de pre urmă vîrstă, (de cînd
adecă Traian înpăratul din Roma, înpărătiasa cetăţilor, alegînd
cetăţeni romani, în
Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe la anul tocmirii firii omeneşti
107, să fie început. Dei vom cerca ce de pre mijloc vîrstă, o vom găsi
de odată cu Romulus, Roma, şi cu numele roman, adecă cu şepte sute
cincizăci şi trii de ani mai denainte, decît a să naşte Domnu Hs. De-i
vom iscodi ce d-început naştere, precum de la răzsipa Troadii, şi de

5
la înstreinarea lui Eneas la Laţium, adecă în ţara lătinească, a vechilor
semne şi scrisori mărturisesc....[...]..Într-acesta chip dară, pre
romano-moldo-vlahii noştri, Roma maica, din lăuntrurile sale născîndu-
i i-au aplecat şi i-au crescut; Traian părintele, cu obiceele şi armele
romaneşti învăţîndu-i, a Dachii adevăraţi moştenitori i-au pus şi cu
curat sîngele fiilor săi, pre Dachia, care mai denainte varvară iera, au
evghenisit-o.”
Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării
româneşti” vorbeşte, de asemenea, despre originea românilor,
susţinând că aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi în Dacia,
afirmând astfel continuitatea daco-romană la nordul Dunării : „Iară
noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi
credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici
şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii,
sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie
Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi
l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut
şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi
rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi
den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi
într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai
osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai
sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi
ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvoît şi cură.”

6
 Teoria formării poporului român se bazează pe celebra
afirmaţie a lui Grigore Ureche, care, nu se ştie de ce, a scris că „toţi
românii de la Rîm (Roma, adică) se trag”. Apoi, diferiţi cărturari,
scriitori, istorici, au dezvoltat teoria incredibilă a formării poporului
român, pe care marea majoritate a românilor o acceptă automat
astăzi, în ciuda incoerenţei sale. Xenofilia intelectualilor români şi-a
spus cuvântul, considerând civilizaţia romană mult superioară tradiţiei
dacice, când realitatea este exact pe dos. Minciuna
latinizării/romanizării dacilor a fost creată în secolul XIX, odată cu
Şcoala Ardeleană şi continuă într-un mod ciudat pâna în zilele
noastre. Deşi există dovezi copleşitoare care ne fac să punem la
îndoială originea latină a acestui popor se continuă şi în zilele noastre
susţinerea unei teze care pare din ce în ce mai neştiinţifică. Cei care
au pus în circulaţie această idee ( originea latină a poporului nostru )
au fost intelectualii din Şcoala Ardeleană, care aveau o intenţie
lăudabilă în fond, prin susţinerea latinităţii acestui popor. Un motiv
politic pur. O minciună nobilă pentru un scop nobil. Au recunoscut-o
Iorga, Titulescu etc.

Stapânirea maghiară din acele timpuri, susţinea că ea este

promotoarea civilizatiei vestice ( de origine latină ), civilizaţie
superioară, iar ei sunt datori să scoată popoarele pe care le
stapâneau la "lumina" civilizaţiei. Sub acest pretext, ungurii au
subjugat şi exploatat popoarele din centrul Europei. Intelectualii
români au căutat să combată această teorie. Ei s-au folosit de
cucerirea Daciei de către romani pentru a încerca provocarea unei
dispute ideologice pe aceasta tema.

Aceştia au exagerat în mod evident şi deliberat contribuţia

romanilor la formarea poporului român, mergând pâna acolo încât au
pretins că noi suntem un popor latin. Cei mai categorici în respingerea

7
oricărui amestec al romanilor cu dacii sunt Samuil Micu şi Petru
Maior, care îşi fac din exterminarea dacilor şi din faptul că printre
coloniştii aduşi de la Roma se aflau şi familii aristocratice garanţia
purităţii latine a poporului român ca şi a „nobleţei” sale: „... [Traian]
foarte mulţi lăcuitori au adus în Dachia din toată lumea romanilor,
dară mai ales din Roma şi din Italia, precum adeverează inscripţiile,
care până-n zioa de astăzi custă [există], mai cu samă în Ardeal; din
care inscrpţii aceaia încă se dovedeşte, că nu numai gloate mişele [din
oameni de rând], ci şi familii de frunte au fost duse sau strămutate în
Dachia.”

Nu putem trece, desigur, nici peste erorile învăţătorilor Şcolii

Ardelene, cu privire la puritatea latină a originii limbii şi poporului
român, ca şi peste alte neajunsuri derivând din această concepţie
greşită. Am vazut, până acum, că tot susţin – mai mult sau mai puţin
consecvent – originea romană a poporului şi limbii române. Pe această
linie, pentru ei, românii nu erau decât urmaşii nealteraţi ai coloniştilor
romani aduşi în Dacia de împăratul Traian, după cum limba română era
latina vorbită de aceştia, dar coruptă de-a lungul secolelor, datorită
influenţelor străine la care a fost supusă de urmaşi. Ei susţin, în
principiu, dispariţia elementului autohton daco-getic şi, ca atare,
neagă aportul acestuia la formarea limbii şi a poporului român.
Este binecunoscut faptul că s-a încercat o latinizare forţată a
limbii, care a eşuat, doar pentru a dovedi acest lucru. Se dorea să
comunice faptul ca poporul român nu are nevoie să fie civilizat de
către aşa zişii reprezentanţi ai civilizaţiei latine în această zonă.
Ideea ce o susţineau este că acest popor este urmaşul poporului
roman în această zonă şi nu este nevoie ca cineva să ne civilizeze.
Poporul român s-a născut civilizat, s-a născut latin. Astfel puteau sa
combată pe plan ideologic stăpânirea magiară din aceste vremuri. Deşi
a disparut motivul pentru care s-a recurs la această teorie, ideea a
ramas şi s-a perpetuat într-un mod ciudat şi, astăzi, o învăţăm la
orele de istorie.
Considerăm că acest lucru trebuie remediat şi istoria reală a
acestui popor trebuie să fie cunoscută de fiecare român. Elevul

8
român trebuie să ştie cine îi sunt străbunii lui. Cei care cunosc istoria
reală a acestui pamânt sunt priviţi cu circumspecţie de persoanele
care nu ştiu adevărul şi cred ceea ce au învăţat.
Tot un demers în acest sens, al latinizării poporului nostru, a
fost şi adoptarea cuvântului român/românesc/România aşa cum îl ştim
noi azi când a fost creat statul România (fiind anume plagiată
denumirea proprie Imperiului Bizantin pentru denumirea statului nou
format), a fost introdus alfabetul latin, a început introducerea de
latinisme şi franţuzisme... anume atunci termenul mai vechi
rumîn/rumînesc/rumînie/rumîneasca a fost inlocuit cu român (cu î din
a) pentru a "latiniza" mai mult în mod artificial aceste denumiri.
În lucrarea sa „România, inima vechii Europe”, Dr. Lucian Iosif
Cueşdean susţine că numele de „rumân” nu semnifică nicidecum
„urmaş al Romei”, aşa cum spunea Grigore Ureche în a sa lucrare, ci
„om de pe râu”: „RUMÂN este primul ţăran european. Firesc, numele
lui este legat de râu. Nu există agricultură fără apă”.

9
 Geto-dacii, dupa spusele lui Herodot, au
fost cei mai viteji si drepti dintre traci. In
acele vremuri indepartate, tracii erau cel mai
numeros neam dupa indi, ocupand mai mult de
jumatate din teritoriul Europei. Hotarele tarii
getilor, Dacia, corespund cu teritoriul
Romaniei de astazi, cel al Ungariei, o parte din
Bulgaria si Ucraina, intinzandu-se de la muntii
Carpati pina la nord de Dunare si de la raul
Nistru pâna la raul Tisa. In vremea domniei regelui Burebista (sec 1
inaintea erei noastre) granita de vest a Daciei a ajuns la lacul
Constanta din Elvetia de astazi.
Popor razboinic, cu o religie politeista la inceput, dacii vedeau in
moarte o eliberare. Credinta in zeul suprem Gebeleizis ii facea
neinfricati pe campul de lupta, virtute ce s-a pastrat si dupa ce
vechea religie a fost inlocuita de cultul lui Zalmoxe. La fel ca si la
alte neamuri hiperboreene, adevarata viata incepea in lumea de
dincolo, alaturi de zeul patron. Daca radeau si se veseleau la moartea
unuia dintre ei, cand se nastea un copil plingeau si se intristau de
soarta pe care o va avea acesta in lume. Educati in spiritul vitejiei si
al onoarei, dacii erau razboinici de temut in ochii oricarui neam din
antichitate.
Vracii daci erau recunoscuti in lumea antica drept foarte
priceputi. Ei spuneau ca pentru a vindeca trupul trebuie sa vindeci
intai sufletul, si aplicau acest pincipiu in leacurile lor. Deoarece
cetatile si asezarile dacilor erau construite in munti, pentru a nu fi
expuse atacurilor, dacii erau obisnuiti cu iernile aspre si salbaticia.
Traiul acesta a dus la o relatie stransa cu natura, insa nu in genul
celei prezente la celti. Viata dacilor era dominata de manifestarile
vremii, de distantele mari strabatute prin salbaticie si de
singuratatea muntilor neiertatori

10
  CERAMICA DACICA

Vestigiile cele mai numeroase ce se scot la

lumină într-o aşezare antică, întâmplător ori prin
cercetări sistematice, sunt, în chip firesc, vasele de
lut legate nemijlocit de viaţa cotidiană a omului. Ele
constituie documente de primă importanţă si de
inestimabilă valoare, mai ales pentru acele perioade
din istoria poporului nostru când izvoarele scrise
lipsesc ori sunt zgârcite în amănunte.
Evoluţia ceramicii daco-getice cunoaşte mai multe etape. O
primă fază (protodacică sec. VI—V î.Ch.), când evoluţia formelor este
abia la început, putând fi urmărite retrospectiv până în epoca
bronzului, constituind trunchiul de bază pe care se vor grefa
diferitele influenţe străine, în faza veche (sec. IV î.Ch.) vor lua
naştere vasele specific daco-getice, grupate în două mari categorii:
ceramică fină şi de uz comun, ambele lucrate cu mâna în manieră
tradiţională, în faza următoare (sec. III—II î.Ch.) va fi însuşită
tehnica roţii olarului, care va duce la o sporire considerabilă a
producţiei. In noua tehnică vor fi transpuse formele proprii şi vor fi
însuşite şi altele străine (greceşti, celtice, sud-tracice, romane etc.).
Faza următoare (l00 î.Ch. — l06 d.Ch.) este cea de deplină maturizare
şi de largă răspândire în toată lumea geto-dacică. Acum sunt definitiv
cristalizate toate formele: cana cu o toartă, vasul cu picior de tip
fructieră, opaiţul tronconic (ceaşca dacică), vasul de tip borcan,
vasele de provizii (chiupuri), străchinile, oalele simple etc.

 MITURI

Deoarece mitologia dacilor este foarte veche, ea provine din

nevoia omului de a-si gasi locul in lume. Miturile dacilor sunt strans
legate de modul de viata al acestui popor. Conditiile aspre de viata
determinate de locuitul in munti, singuratatea si salbaticia reliefului
au dus la un set de mituri legate de elementele primare ale naturii.

11
Vremea, distantele mari si amenintarea salbaticiei constituie o parte
importanta a mitologiei si magiei dacilor.
Magia si ritualurile dacice erau practicate si de barbati, si de femei,
insa cele doua sexe aveau roluri diferite. Barbatii puteau deveni
vrajitori ce comandau puterile majore ale naturii, un fel de gardieni ai
neamului, pe cand femeile se ocupau de descantece, fertilitate si
relatiile intre oameni. In Getica, jucatorul va intalni vraji bazate pe
incantatii si formule magice reale, culese din folclor.
Miturile ancestrale au fost alterate de adoptarea crestinismului
ca religie oficiala pe teritoriul Romaniei de azi. Ca in orice proces de
asimilare, crestinii au integrat miturile locului in propria credinta,
insa le-au conferit o valoare negativa, malefica, pentru a indeparta
oamenii de la vechile credinte si obiceiuri. Preotii crestini nu neaga
vechile ritualuri, ci le descriu ca pe manifestari satanice, ceea ce
este o metoda mult mai eficace decat negarea. Noi am gasit miturile
pe care le vom prezenta in joc in aceasta forma alterata, insa am
inlaturat cu atentie partile ce pot fi usor recunoscute drept influenta
crestina, pentru a prezenta forma originala a credintei dacilor.

 COSTUMUL NATIONAL

Cunoşti o ţară, un popor, pornind

de la oameni şi de la obiectele
plăsmuite de ei, alături de limbă,
obiceiuri şi tradiţii, costumul popular
constituie o emblemă de recunoaştere,
o marcă a identităţii etnice, un
document cu certă valoare istorică şi
artistică totodată.
Extrem de divers, costumul celor
90 de zone etnografice cuprinse în
provinciile istorice româneşti:
Maramureş, Bucovina, Moldova,
Basarabia, Dobrogea, Muntenia,
Oltenia, Banat, Crişana, ce înconjoară,

12
de jur împrejur, inima ţării, Transilvania, se prezintă unitar şi
inconfundabil cu veşmântul etniilor vecine sau conlocuitoare: secuii,
germanii, maghiarii, turco-tătarii, armenii, evreii, sârbii, lipovenii,
bulgarii, ucrainenii, ţiganii.
Pe fondul alb se detaşează motivele ornamentale dispuse după
regulile de bază ale ornamenticii populare: repetiţia, simetria,
alternanţa şi dinamica mişcării. Stăpânind legile contrastului şi ale
armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic, creatoarea populară
ştie să asigure unitatea compoziţională a costumului, realizând
acorduri cromatice deosebit de rafinate, cu un minim de mijloace de
expresie
Aşa cum remarca poetul filosof Lucian Blaga, în „Trilogia
culturii”, "în asemănare cu cromatica altor popoare, cea românescă
reprezintă cazul rar al unei arte populare de natură clasică, în sensul
că e măsurată discret... Prin funcţia pozitivă a golului, a câmpului ca
factor ritmic prin acest mod degajat, arta populară românească
reprezintă în răsărit o insulă de duh european... duh al măsurii."
Culorile vii nu sunt niciodată stridente, iar culorile potolite nu sunt
niciodată mohorâte.

 ZALMOXIS

Zalmoxis (sau Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) era zeul suprem în

mitologia dacică. Unii au văzut în Zamolxe zeul suprem si unic al
getilor, altii numai pe patronul lumii subpămîntene, al împărătiei
mortilor, iar altii l-au identificat cu Gebeleizis, zeu geto-dac al
cerului si al luminii. De aici concluzia unora cu privire la monoteismul
geto-dacilor, în opozitie cu opinia acelora care cred că religia
strămosilor nostri era politeistă, ca a celor mai multe dintre
popoarele antichitătii. Herodot vorbeşte despre cultul lui Zamolxis
astfel :” Iată în ce fel se socot ei nemuritori : credinţa lor este că ei
nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis. Tot în al cincilea an
aruncă sorţie, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul, îl
trimit ca solie la Zalmoxis, încredintându-i de fiecare dată nevoile
lor. Trimiterea solului se face astfel : câţiva dintre ei, aşezându-se la

13
rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de
picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi,
făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful suliţelor. Dacă în cădere,
omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor;
dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, huluindu-l că este un om rău;
după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun
solului cât mai este în viaţă. Când tuna şi fulgera, tracii, despre care
este vorba, trăgeau cu săgeţile spre cer,şi îşi ameninţau zeul, căci ei
nu recunoşteau vrun alt zeu afară de al lor”.

 ARMELE DACILOR

SECUREA
A fost gândită nu numai ca unealtă cât
mai ales ca armă, cu mânerul prelung
îmbrătisat de muche si cunoscută sub
numele de CATEIA, este prezentă pe
Columnă sub trei forme de astă dată fără prelungirea muchiei pe
mâner, dar cu tăisul lat în formă de cornul lunii si legătura lamei cu
teaca gâtuită.

LANCILE
Se fabricau într-o puzderie de forme si modele de
la mici vârfuri de tepusă la fiare enorme de lănci de
50 cm, de la forme simple fără aripi până la forme
care copiază frunza de salcie sau dafin de la forme
de simple lănci de împuns la darde de aruncat si
până la forme complexe cu fierul în formă de
flacără. La capătul de jos majoritatea erau
prevăzute cu un pinten ascutit de fier pentru a
putea fi înfipte în pământ împotriva cavaleriei

14
SCUTUL
Era alcatuit dintr-o mica
parte de metal,
respectiv manusa interioara si umbo-ul exterior, iar corpul de lemn
captusit cu piele.Forma cea mai des intilnita era cea ovala de mari
dimensiuni si mai rar rotund si mic,dar ambele variante erau bogat
ornamentate

CUTITUL
Ca si securea, cutitul era în acelasi timp si unealtă dar si armă, motiv
pentru care a fost foarte folosit. Se purta în teacă, la chimir si avea
multe forme:

1. cutite cu lama lată, dreaptă si tăis convex

2. cutite cu lama îngustă, muchie convexă si tăis drept. Din aceste
cutite derivă tipurile de cutite dacice, cu tăis aproape ca al cosorului
de vie, reprezentat des pe monumente si foarte folosit de daci
3. cutitul cu lama în forma de s, derivate din cutitele din perioada
bronzului
4. cutite cu mânerul de fier îmbrăcat în lemn sau os si terminat în
formă de bulb sau buton. O categorie aparte o reprezintă cutitele-
cosor specifice dacilor, foarte eficace în lupta corp la corp. Sunt
arme foarte late si cu vârful brusc încovoiat având lama de 20-30 de
cm. Mânerul de lemn prinde coada cosorului prin înfigere dar si cu
ajutorul unui inel de fier.

15
 SPADELE
Spadele scurte aveau o
lungime de cca. 0,50 cm
din care mânerul cam 12-
15 cm cu tăis dublu.
Aceste spade serveau la
tăiat prin lovire de sus în
jos.În timp sub influenta
celtică lamele spadelor
au ajuns la lungimi
considerabile de până la
un metru si o lătime de
5-6 cm.

SICA
Arma caracteristică dacică cu vârful treptat îngustat si curbată în
formă de seceră si cu un singur tăis pe partea concavă. Tipurile mai
de calitate au fost produse în număr foarte mare astfel încât
aproape toti bărbatii valizi erau înarmati unitar ba au fost si
exportate la celti, sarmati si bastarni.

SULITA
Este de fapt o lance mai mică si mai scurtă folosită la împuns dar mai
ales la aruncat fie cu mâna fie mai des cu balista.

16
  Cultul

Herodot il prezinta pe Zalmoxis ca fiind in

legatura cu Pitagora, construindu-si apoi o
camera de primire pentru cetatenii de frunte,
carora le vorbea despre nemurire, apoi stand
ascuns intr-o camera subterana timp de trei ani
si in al patrulea an aparand iarasi printre oameni.
Din toate acestea s-a putut deduce caracterul
"misteric" al cultului lui Zalmoxis, acest cult
comportand adica rituri initiatice ca in religiile
de mistere grecesti. Este adevarat ca Herodot
nu prea a dat crezare informatorilor sai greci de
la Marea Neagra, dar unele aspecte ale religiei
geto-dacilor in ceea ce priveste locurile de cult,
preotii si riturile vin in sprijinul afirmatiei cu
privire la caracterul misteric al cultului lui
Zalmoxis.

 Locurile de cult.

Despre locurile de cult ale geto-dacilor nu se stia decat ceea ce

spusese Strabon, cum ca marele preot al acestora, devenit apoi zeu,
isi avea resedinta intr-o pestera de pe varful muntelui Cogaionon,
munte identificat astazi in chip ipotetic cu Dealul Gradistei din
Muntii Orastiei. Nu s-au gasit pana acum urme de cult in pesterile
care au fost cercetate. In schimb, sapaturile arheologice din anul
1949 au dat la iveala urmele unui important numar de sanctuare geto-
dacice, asezate, cele mai multe dintre ele, in Muntii Orastiei (jud.
Hunedoara), la Costesti si mai ales la Gradistea Muncelului, unde a

17
fost Sarmizegetusa, vechea capitala a statului dac. Aceste sanctuare
erau de doua tipuri: patrulatere si circulare. Cele in forma de
patrulater constau din siruri de coloane de lemn sau de piatra,
asezate pe tamburi de calcar. Cele in forma circulara constau din
stalpi asezati in cerc si grupati intr-un chip semnificativ.

Existenta unor sanctuare de tip diferit, asezate uneori in apropiere

unele de altele, constituie un serios argument in favoarea tezei
politeismului geto-dacic.

 Preotii

Preotii aveau un mare rol in viata geto-dacilor, la fel cu acela al

druizilor la celti. In fruntea clerului geto-dac sedea un mare preot,
care locuia, cum relateaza Strabon, intr-o pestera de pe varful
muntelui Cogaionon. Primea la el numai pe rege si pe insotitorii lui
pentru a le da indrumari din partea zeilor. Nimic mai important nu se
facea fara consultarea marelui preot, detinatorul tainelor divine si al
procedeelor divinatorii si magice.

Ca mare preot se citeaza, in afara de Zalmoxis insusi, un anume

Zeuta. In timpul regelui Burebista se mentioneaza personajul
istoric Deceneu, care, dupa spusele lui Iordanes, a intreprins o mare
reforma culturala si a clerului geto-dacic, fiind pana la urma zeificat.
Este cunoscuta influenta lui Deceneu asupra regelui si asupra
poporului, cerandu-le sa-si distruga viile, pentru a feri poporul de
betie. Alt mare preot cunoscut este Comosicus, care era si rege.
Pe langa implinirea cultului, preotii geto-daci aveau insusirea de
judecatori ai poporului. Ei erau de asemenea medici. Erau folositi si
ca soli pentru incheierea tratatelor sau pentru mijlocirea pacii.

18
  Sacrificiile

Sacrificiul omenesc este mentionat sigur in religia geto-dacilor

de Herodot, care spune cum, in fiecare al cincilea an, se desemna prin
tragere la sorti un sol, care sa duca zeului toate dorintele si
rugamintile poporului. Cel care iesea la sorti era apucat de maini si de
picioare si aruncat in varful sulitelor. Daca nefericitul sol murea
indata, inainte de a atinge pamantul, insemna ca sacrificiul a fost
primit si toata lumea era multumita. Daca, dimpotriva, solul nu murea,
era batjocorit in tot felul, ca unul care a fost nevrednic de cinstea
care i s-a facut si se tragea la sorti un alt ambasador la zeu.

Probabil ca si la geto-daci sacrificiul uman a avut la inceput ca scop

potolirea maniei zeului si castigarea bunavointei lui. Observam insa ca
sacrificiul geto-dacic se repeta numai dupa patru ani si atunci se
sacrifica numai o singura persoana. Credem ca Parvan a avut dreptate
sa remarce ca, in vreme ce la alte popoare se sacrificau prizonieri de
razboi si criminali, la geto-daci se sacrificau, prin tragere la sorti, cei
mai buni dintre ei. Cu siguranta au existat si sacrificii de animale, de
oase de animal arse.

19
 Unul dintre marii noştri
istorici, Nicolae Densusianu, ne
oferă un răspuns plauzibil, în
lucrarea sa "Dacia preistorică":
"latina vulgară" pomenită de
istorici, era limba marelui neam al
tracilor, iar latina era o "tracă
literară". De asemenea, el ne
spune, că "romanii la
Sarmizegetusa n-au avut nevoie de tălmaci".Un indiciu important in
acest sens, il reprezintă două bazoreliefuri de pe Columna lui Traian.
Una dintre aceste icoane ne înfăţişează o deputaţiune de ţărani daci
(comati), care, văzându-se ameninţaţi de legiunile puternicului
Imperiu Roman, se prezintă înaintea împăratului ca să ceară pace. Cu
gesturile agitate ale mâinilor lor şi în atitudinea unor oameni, care îşi
expun nevinovăţia lor, ei se adresează direct împăratului, fără
interpreţi, şi tot fără interpreţi le răspunde şi Traian.

Un al doilea relief ne înfăţişează momentul cel mai important

din primul război. Trei regi ai dacilor, urmaţi de o imensă deputaţiune
se prezintă înaintea împăratului spre a declara în formă solemnă
supunerea lor. Toţi depun armele lor jos pe pământ. Unii cad în
genunchi, întinzând mâinile către tribunalul împăratului, rugându-l
pentru pace, alţii stau în picioare, cu mâinile împreunate înainte, ori la
spate, în modul cum sunt reprezentaţi pe monumentele antice
prizonierii de război. Şi de astă dată, columna lui Traian ne
înfăţişează pe daci adresându-se împăratului de-a dreptul, fără
mijlocirea vreunui interpret oarecare. Deci rămane de reţinut faptul
că dacii se înţelegeau cu cotropitorii încă de cand Dacia nu devenise
parte integranta a Imperiului Roman.

20
 Deci, limba latină era deja cunoscută de către populaţia
autohtonă, iar asimilarea acesteia nu a avut loc nicidecum în urma
stabilirii coloniilor romane în teritoriu.
Cele mai multe notiţe despre caracterul limbii barbare, ce se
vorbea la Dunărea de jos, le aflăm în poemele lui Ovidiu, scrise în
exilul său de la Tomi.
În „Ponticele” şi în „Tristele” sale, Ovidiu aminteşte adeseori de
modul de vorbire al geţilor şi al sarmaţilor, o limbă pe care dânsul o
învăţase în timp de 6 ani aşa de bine încât adeseori îşi atribuie chiar
titlul de poet dac şi sarmat.
În altă elegie, Ovidiu scrie: „Mi se pare că eu însumi am uitat limba
latină şi am învăţat să vorbesc ca geţii şi sarmaţii”.
După cum vedem, există o mare asemănare între limba geţilor şi
limba latină. Fondul ambelor limbi era comun.
Limba geţilor era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă
barbară latină. Limba dacilor avea un caracter latin şi după Horaţiu,
contemporanul lui Ovidiu.Cum se poate explica altfel faptul că
dispunând de mijloace reduse de comunicare, neexistând un
învăţământ de masă, ţăranii acestor locuri (vechii daci) au reuşit să
înveţe limba latină atât de bine, creând o limbă unitară pe un teritoriu
atât de vast, limba pe care istoria nu a creat-o nici macar în Italia,
unde şi în zilele noastre dialectele din nord (Toscan şi Lombard) şi
cele din sud (Calabrian şi Sardinian) fac oamenii să nu se înţeleagă
între ei. Mai mult, sutele de alte dialecte din Italia (se estimează că
ar exista circa 1500) dovedesc că peninsula Italica nu a fost
"romanizată" acasă la ea. Astfel cum se explică "romanizarea"
noastră de către cuceritorii Daciei?
Acelaşi fenomen îl întâlnim şi în Franţa unde un provensal nu se
înţelege cu un normand, vorbind limbi atât de diferite. O multitudine
de dialecte există şi în ţara noastră, dar diferenţele dintre acestea
nu sunt o piedică în faţa comunicării dintre oameni, ele fiind foarte
mici şi neafectând structura limbii. Un maramureşean şi un oltean se
înţeleg făra probleme, iar exemplele ar putea continua la infinit,
pentru că situaţia din "România" este unică aproape în Europa, unde
oamenii sunt capabili să comunice între ei prin limba însuşită de mic

21
copil acasă, şi nu doar prin limba literară studiată în şcoli, aşa cum se
întamplă în Franţa, Italia, Anglia, etc.
Şi atunci cum se poate să credem că, vechii ţărani daci au
învăţat atât de bine limba latină de la soldaţii din legiunile romane,
recrutaţi din toate provinciile imperiului, şi care - culmea! - nu ştiau
nici ei prea bine latina?
 Romanii s-au tras din traci (şi din perspectivă
mitologică)
“Neamul Tracilor este, după acela al Inzilor, cel mai numeros din
lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă Tracii s-ar înţelege
între ei, el ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai
puternic decât toate neamurile.”

Tracii → Troia
Zona din sudul Dunării, între Marea Neagră, Marea
Marmara şi Marea Egee a fost denumită şi Tracia. Tradus în
greceşte, numele zonei a devenit Europa, atribuit cu timpul întregului
continent. [...] Cele peste o sută de triburi plămădite din pământul
acestui spaţiu, ca rod firesc, au fost întotdeauna adânc înrădăcinate
şi niciodată nu s-au lăsat înstrăinate. [...] Aşa şi neamul tracilor, prin
triburile mai prolifice, a rodit şi s-a răspândit, fie la marginea
teritoriului său de vieţuire, fie deplasându-se la mari distanţe, peste
mări, cum au fost tracii din Asia Mică. [...] Aşa au ajuns Dardanii să
ridice oraşul-cetate Dardania-Troia.
(Iosif Constantin Drăgan – ‘’Noi, Tracii ‘’)
Troia → Roma
O legendă despre întemeierea Romei, care îşi are originea în
Grecia Antică, povesteşte modul în care personajul mitologic Aeneas
din Troia a întemeiat aşezarea Lavinium şi a inaugurat o dinastie în
care aveau să se nască cu câteva secole mai târziu Romulus si Remus.
În „Iliada”, un poem grecesc epic scris de Homer în secolul VIII î.C.,
Aeneas a fost singurul erou troian important care a supravieţuit în
urma distrugerii Troiei de către Grecia (vezi fig. 13, 14, 15, 16). Un
pasaj din această operă spune că el şi descendenţii săi aveau să
conducă Troia, dar din cauza că nu a existat nici o însemnare cu

22
privire la o asemenea dinastie în Troia, istoricii greci au propus ideea
că Aeneas şi descendenţii săi s-au mutat în alte locuri.

 Concluzie

Din lucrurile prezentate mai sus, ajungem la concluzia că

Romanii se trag din Traci, deoarece Tracii au întemeiat Troia, ai cărei
locuitori au migrat în zona Romei atunci când Troia a fost distrusă de
Greci, lucru păstrat în operele lui Homer („Iliada’’) şi Virgiliu
(„Eneida’’).

23
 Dupa cum am vazut
in prima parte a studiului
de caz, dacii au stat la
baza formarii poporului
roman , dar un rol
deosebit de important l-
au jucat romanii.Dupa cum
stim de la istorie, pentru
cucerirea Daciei s-au
purtat 2 razboaie : primul
avand loc intre anii 101 –
102 e.n. si al doilea in 105 – 106 care s-a soldat cu cucerirea Daciei.
După cucerirea romană ,în provincia Dacia s-a impus limba latină,limba
oficială a Imperiului.Procesul de romanizare presupune mulţi factori
convergenţi: urbanizarea şi organizarea politico-administrativă a
provinciei,prezenţa armatei.Colonistii"aduşi",după expresia unui autor
antic,din toată lumea romană,au ca limbă comună tot
latina.Inscripţiile descoperite,atât în Dacia,cât şi în
Dobrogea,demostrează romanizarea populaţiei locale.
Cuvinte din fondul tragic,subzistă în noua limbă
vorbită,desemnând realităţi din domeniul vieţii pastorale.
Cucerirea Daciei a însemnat atât introducerea dreptului roman ca
formă de justiţie cât şi impunerea sistemului educaţional
roman:şcoliile după model greco-roman reprezintă un element
important în cadrul procesului de romanizare.

24
  Procesul de Romanizare

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric

fundamental în istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a
format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la
care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia,
cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor,
continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu
populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la
crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european .
În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi
lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile
provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare. Romanizarea a
prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi
culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării social-
economice constituind un fenomen de masă cu valori formative
esenţiale în etnogeneza poporului român.
Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană
au însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului popor de
plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Ca provincie romană, Tracia
cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile forme de
viaţă romană stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au
cunoscut o intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni ne putem
da seama din marele număr de oraşe şi sate, castre şi aşezări
mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere, mine şi variate alte
înteprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă
susţinut cu dârzenie, într-un efort colectiv înnoitor de ţară.
Toponomia indigenă a teritoriilor trace a fost preluată aproape
integral de ocupanţii romani, conservată cu amplificări şi adaosuri, în
mare parte romanizată.
Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre
o integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia
unui număr restrâns de daci, rămaşi în afara frontierelor provinciei

25
create de Traian. Cu timpul însă, datorită legăturilor economice cu
imperiul şi atraşi de civilizaţia romană, ei s-au romanizat treptat.
În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice
romane, dar mai ales în urma ocupării unei considerabile porţiuni din
vastul teritoriu traco-dac de către romani, populaţia autohtonă ce
vorbea limba indo-europeană tracică a trecut prin transformări
culturale, politice şi chiar social-etnice profunde, supusă unui larg
proces deznaţionalizator în general lent şi îndelungat, pe alocuri însă
mai accelerat, violent, având ca primă urmare înlocuirea treptată a
limbii proprii indigene şi adoptarea limbii latine (romanice) în care s-
au strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Dovada optimă a unei
intense desfăşurări a vieţii social-economice şi a romanismului
provincial între limitele Daciei carpatice o constituie bogăţia
exuberantă a produselor şi a diverselor materiale cu caracter practic
sau artistic.
Putea populaţia autohtonă a Daciei să rămână străină de formele
romane şi de limba oficială care se auzea în toate ungherele
provinciei, în viaţa publică, administrativă, militară, economică, socială
din toate centrele mai mari sau mai mici? Este foarte greu de
presupus că, cel puţin după două-trei generaţii, băştinaşii să fi
continuat a se ţine mereu departe de contactul cu civilizaţia şi viaţa
romană, să fi păstrat nepotolită ura contra Romei.
Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului
documentar din Dacia (epigrafic, arheologic etc) rezultă cu absolută
certitudine că aici elementul conducător şi „exploatator” al
provinciei, armatei şi municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în
mare parte deposedaţi şi exploataţi, ci imigranţii, italici sau
provinciali.
Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării ca proces oficial,
organizat şi sistematic: romanizarea lingvistică şi romanizarea
nonlingvistică.
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru
apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către
populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul
contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-

26
daca. Această substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces
încet, îndelungat, paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea
garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu
reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi
comercianţi. În astfel de condiţii, limba latină era elementul de
unitate şi de coeziune, situat deasupra diversităţii sociale, politice,
etnice şi lingvistice.
Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii
romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275.
Această perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faza de
maximă forţă şi eficienţă a romanizării ca proces oficial şi organizat,
durata reală fiind sensibil mai mare. Procesul a continuat şi după
părăsirea Daciei, cu aproximaţie, până în secolul al VII-lea: limba
latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi spirituală n-au
putut fi retrase o dată cu armata sau cu funcţionarii publici.
Deosebită este poziţia Dobrogei, care va rămâne parte integrantă a
Imperiului până în anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen
ireversibil iar, consecinţele acesteia au fost de natură etno-
lingvistică.
În cultura românească, meritul întâietăţii în afirmarea ideii de
latinitate a limbii materne îi revine lui Grigore Ureche (1590-1647).
Succinta lui demonstraţie se clădeşte pe semnalarea, nu lipsită de
erori, a unor paralelisme lexicale latin-române: „De la râmleni, ce le
zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina;
muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi
altele multe den limba lătinească, că de ne-am socoti pre amăruntul,
toate cuvintele le-am înţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei)
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, iniţial ca argument în disputa
istorico-politică privind drepturile românilor în Transilvania,
cărturarii ardeleni de formaţie clasică vor avansa ipoteza,
neîntemeiată însă, a originii pur latine a limbii române .
Argumentată şi formulată în variante intuitiv-empirice sau
riguros ştiinţifice, „latinitatea limbii române” este o idee
fundamentală, cu o apariţie constantă în cultura românească
medievală şi modernă.

27
Romanizarea nonlingvistică a constat în preluarea de către populaţia
autohtonă a unor elemente de civilizaţie spirituală şi materială
romană – rituri, credinţe, forme de organizare administrativă, tipuri
de edificii sau aşezări umane, obiecte de uz curent.
În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau obiceiuri şi
credinţe păgâne peste care s-au revărsat mentalităţile civilizate ale
cuceritorilor latini. Creştinismul s-a întins cu uşurinţă în întregul
Imperiu Roman prin convertirea unui număr mare de oameni. Dacia a
beneficiat de numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie ei soldaţi,
fie civili, care umpleau închisorile imperiului şi, pentru a nu fi
sacrificaţi, au găsit uşor scăpare în trimiterea lor în noua colonie
imperială. Acesta este sensul golirii închisorilor şi colonizării Daciei,
cu creştini, nu cu tâlhari, condamnaţi pentru cine ştie ce delicte
grave. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori
şi chiar foşti consuli, datorită, probabil, soţiilor lor, femeile fiind
acelea care s-au convertit mai lesne.
În anii 271-274 armatele romane părăsesc spaţiul provinciei
Dacia pe care nu o mai puteau apăra în faţa atacurilor populaţiilor
migratoare. Însă nu putea fi evacuată întreaga populaţie romană din
Dacia, ipoteză confirmată arheologic şi numismatic.
Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării poporului
român a stat un proces îndelungat şi neîntrerupt, început din perioada
existenţei regatului dac, continuat după 106 sub influenţa romană, iar
după 271 influenţat de migratori. În concluzie, românii sunt unici,
având un caracter etnic total diferit de celelalte popoare ce îi
înconjoară.

 De la latina populara la limba Romana

O LIMBA ROMANICA

28
 Limba romana face parte din familia limbilor romanice, impreuna
cu limba franceza, italiana, portugheza, spaniola, catalana, provensala,
retoromana, sarda, dalmata.
Toate limbile romanice au evoluat din limba latina, care, vorbita
initial in regiunea din jurul Romei, se extinde pe teritoriul vast al
Imperiului Roman. In secolul al V-lea d.H., Imperiul se prabuseste, se
rup legaturile cu centrul (Roma), dar si intre provinciile romane. In
tinuturile cucerite se impune latina vulgara (populara), vorbita de
colonistii stabiliti in acele locuri si folosita in administratia romana ca
unic mijloc de comunicare cu populatiile autohtone.
Contactul lingvistic intre cuceritori si cuceriti are ca efect
abandonarea treptata a limbilor autohtone in favoarea latinei
populare. In timp, insa, ele constituie substratul care confera
individualitate limbilor romanice nou formate.
Latina clasica este varianta scrisa a limbii latine, folosita
incepand din secolul al III-lea i.H. si pana in secolul al VI-lea d.H. Ca
limba oficiala a Imperiului si ca limba vorbita de paturile culte,
respecta riguros normele lingvistice, se pastreaza ca limba literara in
operele autorilor clasici. Din secolul al VI-lea d.H., latina culta
supravietuieste, ca limba a culturii medievale, pe tot cuprinsul
Europei, in opere stiintifice, in corespondenta dintre carturarii
vremii, in cancelariile imperiale, dar si ca limba de cult a crestinilor
din Apus.
Latina populara (vulgara) reprezinta varianta orala a limbii
latine, folosita in vorbirea familiara, receptiva la inovatii si ignorand
aspectele normative. Este singura limba de comunicare intre
diversele populatii ale Imperiului Roman si suporta schimbari din
partea vorbitorilor autohtoni cuceriti. In fiecare provincie apar alte
modificari, determinate de limba vorbita de localnici. Se creeaza
astfel premisele aparitiei limbilor romanice.

29
 MOSTENIREA LATINA

Procesul de transformare a latinei populare dureaza cateva

secole si are anumite particularitati in spatiul de la nordul si sudul
Dunarii, determinate de rusticitatea vietii economice si sociale;
lingvistii folosesc termenul latina dunareana. Se pot reconstitui liniile
de evolutie la fiecare nivel al limbii.
In fonetica actioneaza mai multe legi:
• vocala i dupa consoana produce modificarea consoanei (dicere >
dzicere > zicere) sau disparitia ei;
• se transforma vocalele a accentual, o si e in pozitie nazala (adica
urmate de n sau n + consoana, m + consoana) in a, u, i sau i;
• grupurile consonantice se modifica: ct > pt; cl > el' > k' [chi]; gl > gl'
> g' [ghi];
• legea rotacismului (consoana 1 in pozitie intervocalica devine r);
In morfologie, apar cateva schimbari importante:
• verbul are cele patru conjugari ca in latina si cu aceleasi vocale
tematice: conj. I -a > -a (lat. cantare > rom. canto); conj. a II-a -e >
-ea (lat. habere > rom. avea); conj. a III-a -e > -e (lat. scribere > rom.
scrie); conj. a IV-a -/ > -i (lat.fugire > rom.fugi);
• se mentin cele trei moduri verbale personale (indicativ, conjunctiv,
imperativ) si trei moduri nepersonale (infinitiv, gerunziu, participiu);
• se pastreaza pronume si numerale, dar si numeroase adverbe si
prepozitii.
Vocabularul dovedeste mostenirea latina, la analiza fondului principal
lexical. Criteriul de evaluare il reprezinta frecventa folosirii
cuvintelor de catre vorbitori. Sunt de origine latina cuvintele din
seriile semantice cu circulatie: om, corp omenesc, familie, culori,
natura, vegetatie, animale domestice si animale salbatice, actiuni
cotidiene si fenomene ale naturii.

30
  Locasurile de cult

Templele romane au imitat in

constructie pe cele etrusce(de obicei
patrate) si pe cele grecesti(de forma
dreptunghiulara). Astfel de temple
au fost prezente in Roma ( tempul de
pe Capitoliu) dedicate triadei:
Jupiter, Juno, Minerva sau tempul
dedicat zeului Marte, amplasat in
Campul lui Marte. Existau si temple in forma rotunda ca cel dedicate
zeitei Vesta. Existau si locuri retrase, grote sacre (lucus).Templele
mai mici se numeau aedicule. Dupa o perioada de decline, catre
sfarsitul republicii, templele devin din ce in ce mai marete la
inceputul imperiului.

 Preotii

N-a existat la romani o casta sacerdotala. Cultul putea fi

implinit si de alte persoane decat preotii, ca de exemplu de anumiti
functionari ai statului, iar preotii asistau numai si vegheau ca formele
cultului sa fie implinite cu cea mai mare exactitate.
Persoanele destinate cultului se grupau in colegii si corporatii.
Institutia colegiala a pontificilor a fost intemeiata, dupa traditie, de
regele Numa. De fapt, pontificii erau inteleptii din epoca cea mai
veche latina, detinatorii traditiilor poporului, care s-au reunit mai
tarziu in colegiu, la inceput de 3, apoi de 5, de 9, de 15 si in sfarsit de
16 pontifici. Ei inregistrau principalele evenimente din viata statului,
alcatuind asa-numitele Annales maximi. Tot lor le era incredintata
intocmirea calendarului religios si civil. In fruntea colegiului

31
pontificilor era Pontifex Maximus. El era cel mai mare preot al
statului.
Pontificii aveau in subordinea lor pe flamini (flamines), preotii
unor anumite divinitati, care aveau grija de aducerea sacrificiilor
zeilor respectivi. Erau 3 flamines maiores: flamen Dialis, flamen
Martialis si flamen Quirinalis, si 12 flamines minores.Tot in
subordinea si directa supraveghere a lui Pontifex Maximus erau si
vestalele, fecioarele consacrate templului zeitei Vesta. Acestea, in
numar de sase, erau alese de Pontifex Maximus din familiile nobile
sau cu foarte buna reputatie si introduse in ordinul lor cu anumita
ceremonie. Vestalele intrau in ordin la varsta de 6-10 ani si erau
angajate pe 30 de ani. Primii 10 ani erau de pregatire, in ceilalti 10 ani
erau preotese si ultimii 10 ani erau indrumatoarele noilor venite. Dupa
30 de ani puteau sa se casatoreasca. Multe insa ramaneau in atrium
Vestae.
O particularitate a religiei romane o forma existenta
"corporatiilor" sacerdotale, ai caror membri se recrutau din familiile
aristocrate. Cele mai importante corporatii sacerdotale erau cele ale
salienilor, lupercilor si arvalilor.

 Riturile publice

Cultul public consta la inceput din rugaciuni, voturi, purificari si

sacrificii. Rugaciunea (precatio) era socotita ca avind o putere
magica. Din aceasta cauza trebuia rostita fara nici o schimbare sau
greseala.
O forma speciala de rugaciune era supplicatio, rugaciune
solemna ceruta poporului de catre senat in cazuri de calamitati
publice, epidemii, foamete sau ca multumire pentru vreo victorie
militara. Intreg poporul lua parte la aceasta ceremonie, care dura un
anumit numar de zile. Poporul intra cu ramuri de laur in templele
deschise, facea libatii de vin si ardea tamiie, in vreme ce matroanele,
cu parul despletit, se roteau imprejurul altarelor cu mainile ridicate
spre cer.

32
 Votul (votum) era socotit ca mijlocul cel mai eficace pentru a se
castiga bunavointa si ajutorul zeilor, carora li se promiteau in schimb,
in chip conditionat, ofrande, sacrificii etc.
Purificarile aveau mare importanta la romani. Scopul lor nu era
atat curatirea de greseli morale cat spalarea de unele atingeri
impure.
Sacrificiile ocupau si la romani locul cel mai important in cult,
fiind randuite cu extrema amanuntime.

 Riturile particulare

Cultul particular nu avea la romani un ritual unic, fiecare familie

implinind actele de cult potrivit propriei sale traditii. Ritul obisnuit
consta in a oferi focului libatii in timpul mesei.
La noua zile dupa nastere, copilul era stropit cu apa si
recunoscut de tata, care ii punea un nume. La varsta pubertatii, in
ziua de 14 martie (Liberalia), se dezbracau hainele de copil si se
punea toga barbateasca, ceremonia sfarsindu-se printr-un sacrificiu.
Cea mai solemna ceremonie a cultului familial era casatoria.

33
 Civilizaţia şi cultura
romană a asimilat vechile
civilizaţii mediteraneene,
experienţele etruscilor în
construcţii , tehnici şi
materiale , ca şi tradiţiile
greceşti şi ale popoarelor din
Asia Mică, impunându-se
lumii antice ca o civilizaţie
unitară .
Roma a lăsat moştenire
posterităţii opere de artă de o
valoare inestimabilă . Monumentele numeroase , rămase din timpul
civilizaţiei romane, arată marea varietate de forme ale construcţiilor
romane. Scara şi proporţiile monumentale, impresionantele
conceptii ale bazilicilor, ale termelor şi monumentelor funerare,
noua tehnică constructivă a arcurilor şi bolţilor, construcţia
rezervoarelor, a podurilor, a apeductelor şi viaductelor, a şoselelor,
a arcurilor de triumf, fac din arhitectura romană “ o enciclopedie
morfologic a arhitecturii “. Constructiile romane ilustrează
măreţia , grandoarea şi autoritatea republicii şi a Imperiului ,
sentimentul de supremaţie al romanilor asupra lumii .
Arhitectura a oferit forme de manifestare particulare care au
fost impuse de cerinţele vieţii publice de stat ale societăţii Romei
antice. Pietele publice, bazilicile, amfitreatele, templele , termele ,
locuinţele particulare , magazinele , ofereau ansambluri incluse în
concepţia urbanismului roman , care trasa reţeaua străzilor şi a
arterelor de circulaţie, între zona centrală şi zidurile cetăţii .
La Roma au fost construite numeroase forumuri , de către
împăraţii romani care le-au dat numele: Cezar, Augustus, Traian ,
Nerva , Vespasian . Cel mai important dintre acestea este Forumul lui

34
Traian , construit la începutul secolului al-II-lea . Compus din două
piete cu un arc de triumf , cu statuia lui Traian , cu templul de cult al
împăratului , cu bazilica Ulpia şi Columna lui Traian, apare şi astăzi ca
cel mai impresionant dintre forumurile romane .

 Columna lui Traian

Romanii au construit
forumuri pretutindeni unde
armatele victorioase au rămas
şi au trăit ca fortă de
ocupaţie , din vestul până în
estul continentului european ,
pânî în Asia Mica sau nordul
Africii . Dintre toate însă ,
ansamblul forumurilor imperiale
din Roma rămâne cel mai
impresionant . Bazilica, în lumea romană, era o
construcţie care servea ca tribunal , curte de justiţie sau bursă.
Mari construcţii cu vaste săli de reuniuni având spaţiile
interioare împărţite prin coloane şi porticuri, bazilicile erau locul
unde se întâlneau bancherii , negustorii, oamenii de afaceri. Bazilica
Emiliana , care era curte de justiţie, sau Bazilica Giulia, ridicată
de Cezar, sunt reprezentative pentru clădirile elegante , bogate
în coloane şi sculpturi din marmură.
Amfiteatrul – Colosseum-ul inaugurat în anul 80 (în vremea lui
Titus Flavius), este numit şi amfiteatrul Flavian. Este considerat
cel mai mare amfiteatru roman. Avea o arenă imensă iar subsolul
era ocupat de magazine, cuşti cu animale sălbatice, cabine ale
gladiatorilor. În arenă aveau loc luptele oamenilor cu animale,
dueluri între gladiatori, curse, etc. Colosseum-ul îmbina trei stiluri
arhitectonice clasice: doric, ionic şi corintic . El simbolizează
continuitatea istorică a vieţii Romei în decursul secolelor.

35
  Colosseum
(70-80) este cunoscut
sub această denumire
datorită unei statui
gigantice a Împăratului
Nero care se afla în
apropierea sa, dar
adevaratul său nume este
Amfiteatrul lui Flavian.
În el se desfăşurau
luptele dintre lei si
creştini, precum şi alte
spectacole fiind una din
cele mai cunoscute piese de arhitectură din lume.

Termele erau ansambluri arhitectonice, ample ca suprafaţă,

având băi publice, băi termale, vestiare, săli şi spaţii rezervate
sportului, biblioteci, curte interioară, locuri de plimbare, săli de
conferinţe. Celebre ca frumuseţe, bogăţie şi eleganţă, termele
erau centrul existenţei citadine în care societatea romană îşi
consuma activitatea. Statuile şi decoraţiile rafinate din marmură şi
mozaic împodobeau sălile şi coridoarele. Capacitatea celor mai
spaţioase ansambluri de terme era între 1600 şi 3000 de
persoane . Dacă cele mai vechi şi luxoase sunt Termele lui
Agripa (27-25 î.Hr.), cele mai cunoscute la Roma sunt Termele lui
Caracalla , construite în anul 212 , Termele lui Diocletian şi
Termele lui Constantin .

36
  Gheoghe Şincai:

„Neamul care se
foloseşte de una şi aceeaşi
limbă, coruptă neîndoios, dar
romană sau latină, diferită
totuşi de italiană, franceză,
spaniolă, însă apropiată cel
mai mult de vallică şi de
italiană, nu numai eu, ci şi alţii
am crezut de cuviinţă să o
numim cu numele general daco-romană, de aceea că, vorbindu-se în
diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite de la acele
regiuni sau de la părţile lor...”

 Petru Maior:

„...Din cele până aci despre limba lătinească cea comnu zise
lesne se poate afla începutul limbei româneşti. Aceaia se ştie că
mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara rămăşiţe sânt
românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele împăratului
Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit cu acea limbă
lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia. Aşadară limba
românească e acea limbă lătinească comună, carea pre la începutul
sutei a doao era în gura romanilor şi a tuturor italianilor...

37
 ...Aceaia se pricepe, căci întră români sânt mai multe dialecte...
Însă, măcar că limba românilor e împărţită în mai multe dialecte, a
căror osebire mai vârtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea unor
slove, totuşi românii cei dincoace de Dunăre toţi se înţeleg laolaltă;
bani, cărţi nice nu au fără o dialectă singură: desclinirea dialectelor
numai în vorbă se aude...”

 Mihai Eminescu:

„Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia

Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am
transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de
aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic
cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile.”
„Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte
româneşti şi-au sfârşit de mult evoluţiunea lor; în momentul în care
românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată, de secole
deja.”
„Despre limba principalilor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene circulă
încă în marele public opinii în general suficient de eronate. E drept că
reprezentanţii Şcolii Ardelene puneau în teorie un accent foarte
apăsat pe <<romanitatea>> limbii noastre, dar nu din vina lor această
împrejurare va duce mai târziu la exagerările lipsite de umor ale
latiniştilor.”

 Dinu C. Giurescu(„Istoria ilustra a românilor”):

„Creştinismul daco-roman, ca şi limba lor, este de caracter latin

şi adoptarea lui a avut loc treptat, prin difuzarea în masa locuitorilor,
nicidecum printr+o hotărâre a unei autoritaţi centrale(rege,
principe), ca şi în alte ţări.”

38
  Samuil Micu:

„Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii ce astăzi sânt

în Dachiia sânt din romanii cei vechi, că tot cel ce ştielimba cea
latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea
românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea
neamuri varavare, măcar rău stricată, tot o au ţinut românii în
Dachiia; care lucru cu totul de c rezut face cum că ei sunt adevăraţi
fii şi nepoţi ai romanilor celor vechi carii preste toată lumea
împărăţea [...] Nici să poată zice că românii s-au împrumutat din
limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu romanii. Că românii
cei ce acum sânt în Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare şi
nici o împărtăşire nu au cu romanii din Italiia, de vreme ce sunt
departe unii de alţii, şi în mijlocul lor multe osibite neamuri lăcuiesc,
care osibită limbă au. Iar bine să poată zice cum că românii au luoat
unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la unguri, pentru că
aceste neamuri şi stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu
românii lăcuia şi să trăbuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei
învăţaţi bine l-au cunoscut şi l-au însemnat...”

 Miron Costin(„ Istorie în versuri polone despre Moldova şi

Ţara Românească”):

„Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al

mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem
cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte
au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte
mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte
ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat
şi puţine cuvinte slavoneşti.”

39
  Constantin Cantacuzino(„Istoria ţării româneşti”)

„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni,

ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii
bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară
noi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den
carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-
au supus şi l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor
aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să
trag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai
ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi
moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă,
măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea
altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe
aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână
au izvoît şi cură.”

 Lucian Boia(“Istroie şi mit in

conştiinţa romaneasca”,1997):

„Originile nu se impun de la sine, ca un

fapt obiectiv.Putem dacă vrem,să apelăm
la fel de bine la formarea Romei sau la
cultura Cucuteni, la geţii lui Herodot sau
la Traian, la primele unelte din silex sau
la descălecatul lui Negru Vodă,la Burebista sau la Cuza.Este, în
toate cazurile o alegere şi alegerea nu se face în nici un caz dupa
vreun reper ştiinţific obiectiv, ci pornind de la fondul ideologic şi
de la proiecte prezente ale comunitaţii. ”

40
 (criticul Adrian Pora…)

Lumea sufara de "sindromul

amestecarii limbilor”....de fapt in
mod natural ajungi sa gindesti in
limba in care esti obligat sa
supravietuiesti. Momentul de
"trecere" de la o limba la alta este
nespus de straniu si dureros. Incepi
sa intelegi metafora Babilonului si
"amestecarii limbilor".

Exerienta emigrarii, unica,

este un soi de experienta
"initiatica" in sine, amintind de
moartea si renasterea rituala, simti cum mori incet, tu cel nascut in
limba ta si cum renasti in alta limba. Dar inevitabil, te simti
"incomplet", parca refacut din diverse bucati adunate si "cusute"
anapoda de un zanatec Doctor Frankenstein .Doream sa fac o
precizare: nu inteleg din ce motiv am renuntat la Vlah si Vlahia si "am
adoptat" Romania si Roman. In acest sens spuneam ca a fost preluata
"abuziv si tarziu" denumirea populara utilizata in Bizant pentru
partea rasariteana a fostului Imperiu Roman, respectiv denumirea de
Romania...[fara "i" din "a"] Sub acest nume se definea chiar si prin
anii 1200-1300 ce mai ramasese din Imperiul Bizantin... [in amintirea
fostului Imperiu Roman de Rasarit....asa se pastrase denumirea
populara] Personal nu inteleg din ce motiv "ai nostri" au renuntat la
vlah in favoarea numelui de roman.....

Ai dreptate cind zici de "fondul geometric" care a fost pastrat

in folclor, venit direct din "matricea primordiala". Sa vezi cum

41
persista latent fondul geometric, chiar la popoare arabe, inca
nomade, dar care au fost infestate candva, prin stravechi contacte
cu aceste arhetipuri formale. De curand am intrat in magazinul de
antichitati si covoare al unui afgan de origine, are "pravalia" deschisa
chiar pe strada "zonei zero" a comertului de lux torontez, adica pe
Yokville Ave. Am ramas socat sa vad imensa colectie [sau mai curand
imensul depozit] de covoare orientale din pravalia lui Ahmed, are de
la covoare vechi Anatoliene, pana la productii "tribale" ale diverselor
grupuri de arabi nomazi din zona Afganistan si vecinatatii geografice.
De la motivele geometrice de pe vasele neolitice,"scoarte" si "stalpi",
pana la "figurativul" scoartelor oltenesti ! Incredibile asemanari,
chiar surprinzatoare, daca ai in vedere ca multe vin din indepartatele
meleaguri ale Mogulilor sau ale fostului regat Bactrian sau mai nou,
locul noilor fundamentalisti islamici aflati inca in
seminomadism.....Iteresant persistenta acestor motive arhetipale in
spatii care acum sunt populate cu 100% alte populatii fata de
initialele straturi etnice din antichitate. Dar cum spui si tu, esenta a
fost preluata chiar daca prin alchimii imposibil de depistat.

Rombul, meandrul si triunghiurile opuse, supravietuiesc inca in

covoarele Orientului Mijlociu.....Culmea e ca asa "tribali" cum sunt,
de ei stie o lume, de noi aproape nimeni........Intelegi furia mea?
Fiul meu a zis lui Ahmed: "stii ca avem si noi lucruri asemanatoare in
tara nostra ? Dar mult mai vechi....sun multe facute de oamenii
romani, din epoca de piatra...". Vai, saracu Ahmed nu pricepea nimic,
am incercat eu sa "insailez" o scurta poveste despre arhetipurile
formate in zorii civilizatiei, despre spatiul Carpatic, Anatolia si
spatiul Egeean.....afganul nu intelegea nimic, cred ca a zis ca sunt un
"freak" . Cert e ca din simpatie, fiul meu a primit cadou de la Ahmed,
un mic si superb covor manual, lucrat prin Orient.

Oficialii romani sunt... In fine, sper ca macar in viitor se va

putea face ceva, sper sa se mai "primeneasca" clasa de functionari
culturnici si sa putem face ceva vrednic pentru Romania, nu pentru ei
personal. Mai sunt oameni deosebiti pe acolo, chiar din cei care
inteleg acest fel de "actiuni de reabilitare culturala" sau mai curand

42
spus de "self promotion", dar sunt prea putini acum..... Stiu toata
povestea cu colonistii romanii si ocuparea procentuala a teritoriului
nostru, componenta etnica a "legiunilor", am studiat povestea in
amanuntime, pe la 16 ani, adica atunci cand am avut prima "criza
etnogenetica" majora....fiind la varsta specifica intrebarilor de genul
"cine suntem ? de unde venim?...."

Eu am o alta "teorie" fata de dl Savescu, una mai putin

spectaculoasa, chiar modesta si naturala. Tind sa cred ca dacii nu
vorbeu un soi de latina, acest aspect nu implica automat asimilarea
"sentintei" cum ca traco-geto-dacii sau romanizat in esenta
dimensiunii lor interioare...nici vorba ! Cred ca mai curand a fost un
proces firesc, intamplat cu mult timp dupa cedarea coloniei Dacia
catre "noii federati", Gotii. Vechii locuitori geto-daci, au fost initial
"dezarticulati" de agresiunile romane si mai apoi de numeroasele
invazii devastatoarelor ale populatiilor migratoare. Ancestralele
populatii vlahe [sau post daco-gete, cum preferi], indiscutabil
sedentar-agricole [chestia cu esenta nomada sau prfund
transhumanta... e cam penibila], au fost nevoite sa se "sprijine"
cumva, asa ca au strans relatiile cu cei apropiati de nivelul lor de
civilizatie, asa ca vechii dusmani au devenit in timp parteneri egali,
aflati si ei la grea incercare....din motive comune. Mai cred ca in
aceasta imensa ecuatie trebuie sa nu uitam de elementul crestin si de
faptul ca limba de promovare a acestuia a fost pentru multa vreme
latina.....iar mai apoi au fost produse sintezele slavo-bizantine de tipul
alfabetul Glagolitic si mai apoi Cyrillic . De remarcat ca intre zona te
timp a "ex-voto-ului de la Biertan" si primele texte cu caractere
chirilice, vlahii nu au prea fost tentati de scrierea greaca a vechilor
vecinilor Pontici sau mai apoi, a stapanitorilor bizantini....Ba chiar
atunci cand au putut, au provocat rascoale dure contra autoritatii
bizantine [ce domnea pe o mica parte a teritoriului nostru].

Se produce o sinteza ciudata, aici intelegi cam ce latina vorbeau

"colonistii" de atunci si "noii cetateni ai romei"...fix cum se
"vorbeste" engleza in Toronto, adica cu sute de accente amestecate,
completante de multe ori de cuvinte din alta limba, scapate den

43
greseala de "noul canadian"....dar sa nu uitam cate culturi sunt
amestecate acum in Canada si pe acest continent in special ! Se va
naste incet un nou popor, cum o sa arate el si cat de vital o sa fie....nu
stim. Dar este straniu sa vezi tinerii afro-asiatici sau afro-arabi sau
te miri ce noi incrucisari uluitoare....Cum simt acestia ? Care sunt
"valorile" la care se aliniaza ? Greu de zis, dar un lucru surprind cu
claritate, exista un "filon ancestral al locului", chiar daca vechii
bastinasi au fost haituiti de mult spre Nord....dar acest spirit renaste
chiar exprimat in noua limba a invadatorilor anglo-saxoni.... Eu unul
sunt mandru ca sunt VLAH si sunt convins ca prin vinele mele curge
amesrtecat atat sangele cucutenienilor cat si al celor veniti mai
tarziu, al dacilor si celor veniti dupa.... Vrem sau nu sa recunostem,
suntem o imensa sinteza, asa cum sunt si actualii italieni, iranieni sau
greci..... Sper sa nu ma intelegi gresit, nu spun ca vechii daci au fost
"asimilati" de romani, cred ca au fost complexe procese, unele chiar
amintind de "principiul vaselor comunicante"

Cântecul gintei latine

44
 Vasile Alecsandri

„Latina gintă e regină

Între-ale lumii ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreţ îndreaptă paşii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină,

Cu farmec dulce, răpitor;
Străinu-n cale-i se înclină
Şi pe genunchi cade cu dor.
Frumoasă, vie, zâmbitoare,
Sub cer senin, în aer cald,
Ea se mirează-n splendid soare,
Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte

De-ale pământului comori
Şi mult voios ea le împarte
Cu celelalte-a ei surori.
Dar e teribilă-n mânie
Când braţul ei liberator
Loveşte-n cruda tiranie
Şi luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată,

Când faţă-n cer cu Domnul sfânt
Latina gintă-a fi-ntrebată
Ce a făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus şi tare:
,,O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii săi plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!”

45
 La 18 Mai 1878, la Mirceşti a fost
publicată una dintre capodoperele
literaturii române, ”Cântecul gintei
latine” în care Alecsandri a îmbinat
patriotismul cu admiraţia pentru
moştenirea primită din stramoşi.Pentru el
şi pentru mulţi alţii, originea latină este
o onoare, un lucru de care toţi românii ar
trebuii să se simntă mândrii şi tocmai din
acest motiv a scris o poezie închinată
neamului, gintei latine.

De-a lungul a patru strofe a câte

opt versuri cu măsura de 7-9 silabe, ritm
trohaic şi rimă încrucişată, poetul slăveşte originea poporului nostru
numinând latina ”regina între a lumii ginte mari”.” Cântecul gintei
latine abunda în epitete fie ele simple sau duble, substantivale sau
verbale: ”stea divită”, „timpi seculari”, „farmec dulce, răpitor”,
„frumoasa, vie, zambitoare”,”cer senin”,”aer cald”, „splendid soare”(cu
inversiune),”mare de smarald.Pe lânga epitete, Alecsandrii foloseşte
şi personificari: „merge-n capul altor ginte”, „se scaldă în mare de
smarald”,”loveşte în cruda tiranie”. Chiar mai mult decat atât, ginta
latină este tratată ca un veritabil personaj ce întrebat de Dumnezeu
ce a făcut pe acest pamant , răspunde evlavioasă că a reprezentat
credinţa, aici făcându`se aluzie la faptul că poporul latin era creştin,
o altă comoară de preţ moştenită din străbuni.” Cântecul gintei latine”
este un adevărat exemplu de patriotism ce ne învaţă să ne preţuim
originile, să fim mândrii şi onoraţi de trecutul nostru ca popor şi să
mulţumim pentru tot ce am dobândit de la vitejii stramoşi carora le
datorăm limba, pămânatul, unitatea şi prestigiul unei ţari ce de a
lungul istoriei a luptat şi încă mai luptă pentru un viitor mai bun,
pentru libertate, dreptate si adevăr.

46
 Revolta fondului nostru nelatin

Lucian Blaga

Acest orgoliu al latinitatii noastre e mostenirea unor vremuri

cand a trebuit sa suferim rasul batjocoritor al vecinilor, care cu orice
pret ne voiau subjugati. Azi e lipsit de bun-simt. Vorbim despre
spiritul culturii noastre; vrem sa fim numai atat: latini - limpezi,
rationali, cumpatati, iubitori de forma, clasici - dar vrand-nevrand
suntem mat mult. Insemnatul procent de sange slav si trac, ce
clocoteste in fiinta noastra, constitute pretextul unei probleme, care
ar trebui pusa cu mai multa indrazneala. [...]
Cunoastem experimentul incrucisarii unei flori albe cu floarea rosie a
aceleiasi varietati. Biologii vorbesc despre asa-numitele dominante.
Ce inseamna cuvantul acesta? Ca in generatiile noua ce se nosc din
impreunarea celor doua flori - insusirile uneia dintre ele sunt
stapanitoare; bunaoara cele mai multe vorfi albe. S-a dovedit insa ca
din cana in cana cu oaresicare ciudata regularitate reapar si insusirile
curate ale celeilalte flori. E o izbucnire din Mister, cand nici nu te
astepti. Vechile insusiri le-ai crezut pierdute pentru tot-deauna, ele
se afirma totusi din timp in timp in toata splendoarea trecuta. Intr-o
indepartata analogie cu experimentul acesta biologic - atat de
convingator in simplitatea sa - se poate spune ca in spiritul romanesc
e dominanta latinitatea, linistita si prin excelentd culturala. Avem
insa un bogat fond latent slavo-trac, exuberant si vital, care oricat
ne-am impotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului,
rasarind puternic in constiinte. Simetria si armonia latina ne e
adeseori sfartecata de furtuna care fulgera molcom in adancimile
oarecum metafizice ale sufletului romanesc.
E revolta fondului nostru nelatin.
Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale stramosilor. Intre ei sunt de
aceia pe care ii ocrotim si-i imbratisam cu toatd cdldura, din motive
istorice si politice; dar avem si stramosi pe care ii tratam ca pe niste

47
copii vitregi ai nostri. Atitudine lipsitd de intelepciune deoarece cu
cat ii tinem mai mult in fraul intunericului. cu atat va fi mai aspra,
mai tumuduloasa - putand sa devina fatala” priviliagiatilor " de azi.
Istoria noastra se proiecteaza mai mult inviitor decat in trecut.
(Lucian Blaga, Revolta fondului nostrum nelatin
in revista Gandirea )

Exista si cuvinte de origine slava care pot numi situatii fundamentale;

unele dintre ele sunt, daca nu sinonime, oricum dintr-o sfera
semantica similara cu acelea invocate de Calinescu din fondul latin (a
nadajdui, duhuri, varsta, plugar, glie, oranduiala, ogor, grebla, crivat,
viscol, vazduh etc.). La fel, cuvintele de origine latina pot arata, la
randul lor, infirmitati sufletesti si trupesti (misel, imputit, lenes,
nebun,marsav, scarnav, trandav, nauc) sau pot traduce si ele ,,groaza
infernala si eschatologica"
(Mircea Martin, G. Calinescu
si ,,complexele" literaturii
romane, 1981)

,,Desi staruie asupra importantei primordiale a fondului latin de care

leaga vechimea si demnitatea noastra, G. Calinescu intelege ca forta
si farmecul limbii romane nu sta in puritatea ei, ci, dimpotriva, in
amestecul rodnic al unor elemente si valori eterogene."
(Mircea Martin, G. Calinescu
si ,,complexele" literaturii
romane, 1981)

Cele zece limbi romanice au statut diferit, unele sunt limbi

nationale (portugheza, spaniola, franceza, italiana, romana), iar altele
sunt limbi regionale: catalana (Catalunya, regiune autonoma din estul
Spaniei), provensala (sudul Frantei), retoromana (dialecte din estul
Elvetiei), sarda (insula Sardinia, apartinand Italiei). Limba dalmata,

48
vorbita pe coasta dalmata din Croatia, a disparut la sfarsjtul secolului
al XlX-lea (ultimul vorbitor al dalmatei se stinge din viata Tn 1898).
Astfel, limba romana ramane singura in grupul limbilor romanice
orientale

,,De la ramleni, ce le zicem latini, paine, ei zic panis; came, ei zic cam,
gaina, ei zic gaiina; muiarea, mulier, fameia, femina; parinte, pater,, al
nostru, noster fi altele multe den limba latineasca, ca de ne-am socoti
pre amaruntul, toate cuvintele le-am intelege."
(Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei)

Dialectele limbii romane:

• dialectul daco-roman s-a dezvoltat in nordul Dunarii, pe teritoriul

actual al Romaniei, are numarul cel mai mare de vorbitori, a evoluat
ca limba literara, dar si-a diversificat in timp varietal regionale, sub-
dialecte: banatean, crisean, maramuresean, moldovean si muntean:
• dialectul aroman s-a dezvoltat in zone din mai multe tari balcanice
(Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria), scris cu alfabet grecesc, apoi
latin, are o literatura culta; aromanii au trecut si in secolul al XX-lea
prin stramutari dintr-o zona in alta, datorita tramantarilor istoriei;
multi s-au stabilit in Romania;
• dialectul megleno-roman are pozitie intermediara intre cele doua,
cca. 5000 de vorbitori in zone restranse si compacte (regiunile
Meglen si Salonic din Grecia, Voivodina din Serbia, orasele
Gevgelija si Skopje din Macedonia); lipsesc scrierile culte, iar
literatura populara s-a pastrat sn cateva culegeri de la inceputul
secolului al XX-lea;
• dialectul istro-roman se afla in curs de disparitie, cca 1500 de
vorbitori, in nord-vestul Croatiei (mai ales sate din peninsula Istria);
are o literatura populara (dominata de basme scurte, snoave,
proverbe), putine scrieri culte.

49
 Cu seriozitate despre originea limbii române

Mihai Vinereanu

Titlul acestei lucrări poate ridica semne de întrebare pentru

aceia ce îşi închipuie că originea limbii noastre este un fapt clar şi

bine stabilit.

Cercetarea atentă a mai multor limbi indo-europene antice şi

moderne precum sanscrita, hitita, lituaniana, letona şi mai ales

albaneza dezvaluie cercetătorului multe surprize. Nu este o

exagerare să spunem că cel puţin în anumite privinţe româna se

apropie de sanscrită la fel de mult ca şi de latină. Avem rom. pământ,

sansc. bhuman ( < *gh(d)em or ghemon), dar lat. terra, ori rom. boier,

lit. bajoras, alb.bujar, precum si sansc. bharu. Altele au corespondent

atât în latina, dar şi în sanscrită, dar cel sanscrit este mai apropiat

sau aproape identic cu cel românesc. De exemplu rom. apa, sansc. ved.

apa, av. ap, hit. uappe, dar lat. aqua, ori rom. soare, sansc. surya , lit.

saule, lat. sol-is. Trebuie precizat că aceste asemănări se datorează

fondului comun indo-european şi nu este vorba aici de nici un fel de

împrumuturi, aşa cum de multe ori s-a crezut. Dacă aceste limbi au

anumite elemente lexicale, morfologice ori sintactice în comun nu

înseamnă că avem de-a face în mod necesar cu împrumuturi. Cum am

menţionat mai sus natura împrumuturilor se poate stabili în baza unor

legi fonologice.

50
Acum la începutul celui de-al treilea mileniu cred că este în sfârşit

timpul să spunem că ideea latinităţii, susţinută în mod continuu de la

Şcoala Ardeleană încoace, trebuie revizuită la modul cel mai serios.

Nu este o exagerare să spunem că aceasta idee a fost o piedică

serioasă în calea acelor cercetători (romani sau străini) care s-au

ocupat cu studiul originii limbii şi poporului român. Nu poate contesta

nimeni că această idee a avut puternice motivaţii sociale şi naţionale

pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania şi apoi

pentru a găsi un loc poporului român în Europa modernă, dar cred că a

venit în sfârşit timpul ca adevărul istoric să primeze, pentru că

adevărul trebuie spus mai devreme sau mai târziu indiferent cum ar

arăta. În cazul nostru nu avem decât să promovăm o istorie absolut

ieşită din comun cu care mulţi, foarte multi s-ar mândri.

S-a făcut mult caz pe tema colonizării Daciei şi romanizării populaţiei

locale. S-a mers de la ideea extremă ca populaţia Daciei a fost

exterminată (Şcoala Ardeleană), Dacia fiind repopulată cu vorbitori

de limbă latină, până la altă idee extremă că Dacia a rămas pustie

dupa retragerea lui Aurelian (Rosler et comp.). Evident că ambele

sunt teorii extremiste în flagrantă contradicţie cu adevărul istoric.

Între aceste două extreme există o serie de alte teorii bine

cunoscute, dar care nu aduc mai multe servicii adevărului istoric.

Pentru a fi mai convingător să trecem în revistă doar câteva fapte

istorice. Mai întâi trebuie precizat că romanii nu au ocupat (şi

51
eventual colonizat) decât 1/7 din actualul teritoriu de la nordul

Dunării în care se vorbeşte româneşte.

Xenopol spunea că cucerirea Daciei de către romani a constituit o

greşeală politică, ceea ce este corect. El susţine că Dunărea nu

trebuia depăşită constituind o bună apărare. O provincie întemeiată

peste Dunăre era greu de apărat. Intr-adevăr imperiul putea fi mai

uşor de apărat pe Dunăre. De fapt cred că romanii au înţeles acest

lucru, dar desigur în politică există mai întotdeauna mai multe soluţii

la o problemă, totul este să se gasească soluţia cea mai adecvată.

Romanii au considerat probabil că pentru o mai bună aparare a

imperiului este bine să ocupe şi ţărmul stâng. Un regat puternic la

nord de Dunăre, în imediata vecinate a graniţei imperiului, condus de

un rege şi o nobilime ostilă Imperiului Roman, constituia un pericol

permanent pentru romani. Se ştie că dacii treceau des Dunărea

atacând provinciile romane de la sudul Dunării. În plus, un factor

esenţial care a contribuit la invadarea Daciei au fost avuţiile Daciei şi

în special aurul dacilor din Munţii Apuseni. Punctând aceste date

reiese că romanii nu au intenţionat vreodată să ocupe şi să controleze

tot teritoriul regatului dacic, nicidecum să-l şi colonizeze ceea ce nici

nu au facut. Pe scurt, scopul trecerii la nord de Dunăre a fost de a

elimina un regat care constituia un pericol pentru Roma şi de a-i jefui

bogăţiile.

52
Însă la numai 11 ani de la terminarea celui de-al doilea război daco-

roman, încep invaziile de tot felul. Provincia Dacia Traiana cuprindea

doar Oltenia, Banatul şi sud-vestul Transilvaniei. Ne putem da seama

acum în ce condiţii a putut avea loc romanizarea acelei fracţiuni de

teritoriu al Daciei ocupat de romani. În această atmosferă de

permanent conflict dintre stăpânitori şi localnici, romanizarea

localnicilor nu putea fi de profunzime. Faptul că s-au găsit multe

inscripţii romane în Dacia, acesta nu este un semn că populaţia

satelor era romanizată. Doar populaţia oraşelor obişnuia să-şi pună

astfel de inscripţii care populaţie era vorbitoare de limbă latină, în

marea lor majoritate nefiind băştinaşi; ori această populaţie împreună

cu armata s-a retras odată cu retragerea lui Aurelian, cum spun şi

autorii antici. Pe aceste afirmaţii şi-a bazat şi Rosler teoriile sale

bineînţeles distorsionindu-le. Populaţia băştinaşă locuia la sate şi

desigur nu obişnuia să-şi pună inscripţii (sau dacă îşi puneau nu erau

din piatră şi nu au rămas), aşa cum faceau coloniştii de la oraşe,

vorbitori de latină.

Întrebarea cheie este cum au reuşit aceşti daci băştinaşi, locuind în

teritoriul ocupat de romani să răspândească o limbă (pe care mulţi din

ei nu o cunoşteau bine) pe o rază de peste 1000 de kilometri spre

nord şi răsărit. Mai ales spre răsărit, această arie este cu mult mai

întinsă. Chiar astăzi aproape pe tot teritoriul Ucrainei sunt vorbitori

de limbă română. Acest lucru devine şi mai imposibil dacă ne gândim

53
că invadatori de tot felul veneau din aceeaşi direcţie. Explicaţia cea

mai plauzibilă esta una singură: strămoşii acestor vorbitori de limbă

română, cu alte cuvinte români, au trăit pe acele meleaguri de mii de

ani. S-a trecut prea uşor peste aceste date, ori este ştiut de toată

lumea că ştiinţa se face numai şi numai pe bază de dovezi. Ca să

exemplific cum s-a făcut şi se mai face încă de către unii încă ştiinţa,

dau mai jos un citat din "Istoria limbii române" a lui Al. Rosetti. Când

vorbeşte de teritoriul de formare al limbii române, el spune: "Limba

română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată

cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă adică:

Oltenia, Banatul şi Transilvania şi celălalte teritorii care n-au intrat

sub autoritatea romană, fiind locuite de către 'dacii liberi', Muntenia

şi sudul Moldovei" şi textul continuă în aceeaşi bine cunoscută limbă

de lemn prin care se reuşeşte performanţa unică de a vorbi fără să

spui nimic. Rosetti şi ca el mulţi alţii nu-şi bazează argumentaţia pe

date istorice sau lingvistice, ci pe anumite şabloane stereotipe, care

nu spun nimic.

54
 Lucian Boia – „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Humanitas,
2000
 Adolf Armbruster – „Romanitatea românilor. Istoria unei idei”, ed.
Academiei, 1972, pp. 38-66
 Sorin Mitu – „Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni”, ed.
Humanitas, 1997, pp. 273-282
 Ovidiu Babu-Buznea – „Dacii în conştiinţa romanticilor noştri:
schiţă la o istorie a dacismului”, ed. Minerva, 1979
 Deac, Augustin – „Istoria adevărului istoric” (vol. I), Ed. Tentant,
2001
 Densuşianu, Nicolae – „Dacia preistorică”, Ed. Meridiane, 1986
 Dragan, Iosif Constantin – „Noi, Tracii – Istoria multimilenară a
neamului românesc „– Ed. Scrisul românesc, 1976
 Eliade, Mircea – „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, 198Gheorghe, Gabriel – „Studii de cultură şi
civilizaţie românească”, Fundaţia Gândirea, 2001
 Gramatopol, Mihai – „Artă şi arheologie dacică şi romană”, Ed.
Sport - turism, 1982
 Internet
 George Calinescu:”Istoria literaturii romane”,editura Minerva,1983
 Dinu C. Giurescu- „Istoria ilustra a românilor”
 Constantin Cantacuzino- „Istoria ţării româneşti”
 Miron Costin- „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara
Românească”
 Nicolae Densuşianu- "Dacia preistorică"
 Vasile Alecsandri- „Cantecul gintei latine”
 Lucian Blaga- „Revolta fondului nostru nelatin”

55
 Dicu Cristina
 Dodoc Alexandru
 Ghicu Sabrina
 Ghimis-Dumitrescu Daniela
 Hasna Robert

 PROFESOR COORDONATOR: Oprea Geanina

 Clasa a XI-a A
 C.N. „Mircea cel Batran” Rm.Valcea

56