Sunteți pe pagina 1din 17

Incursiune în istoria şi civilizaţia Romei antice

Conform legendei, Roma a fost construită de Romulus în anul 753 î.Hr. Se spune că Romulus şi
Remus au fost răpiţi de lângă mama lor şi lăsaţi lângă râul Tibru, să moară de foame. I-a găsit o lupoaică
şi i-a îngrijit până s-au făcut mari. Marte, zeul războiului şi tatăl lor, le-a poruncit să construiască o cetate
pe cele şapte coline de lângă râul Tibru. În timp ce Romulus trăgea prima brazdă pentru a delimita
viitoarea aşezare, Remus râdea de el. Acest fapt i-a atras moartea. Rămas singur, Romulus a ridică cetatea
pe care o numeşte Roma şi domneşte peste supuşii săi vreme de 30 de ani.
Oraşele romane erau numite urbe. Aveau magazine şi pieţe, de unde locuitorii Romei puteau cumpăra
legume, fructe, carne, ulei. Dacă centrul vieţii unui oraş grecesc era agora, cel al unui oraş roman era
forumul. La un capăt al forumului se afla basilica, locul unde se întâlneau cei care făceau legile. Romanii
bogaţi aveau case frumoase, numite villa, cu grădini mari, chiar cu baie şi încălzire centrală. Cei săraci
locuiau cu chirie în case mai mici sau în clădiri cu mai multe etaje, asemănătoare blocurilor de astăzi.
Pentru că erau cele mai înalte clădiri de pe stradă, blocurile erau numite insulae.
Roma antică
De frica incendiilor, nu toate casele aveau bucătării; într-o bucătărie se aflau:
plita pentru gătit, cu un burlan pentru eliminarea fumului, amfore cu apă, cu
ulei, farfurii pentru servitul mesei, vase pentru gătit, mirodenii. Cei care nu
aveau bucătării puteau cumpăra mâncare caldă de la bucătăriile publice. Apa
proaspătă era problemă foarte importantă a oraşelor, întrucât se ştia că apa
murdară aduce boli. Pentru transportul apei, romanii au construit apeducte,
canale amplasate pe pante înalte, pentru ca apa să curgă de-a lungul lor şi să
ajungă în oraş.
Romanii erau foarte atenţi şi cu igiena corpului lor şi de aceea
au construit băi publice: terme, în care aveau acces toţi cetăţenii.
Vizita la baia publică nu avea numai scopul igienei, ci şi pe acela
al întâlnirilor cu prietenii sau scopul discuţiilor de afaceri.
Romanii au inventat încălzirea centrală la băile publice şi la case.
Aceasta se făcea cu ajutorul unor spaţii lăsate între pereţii dubli
sau sub pardoseală, prin care circula aer cald ( produs în cuptoare
subterane, în care sclavii întreţineau permanent focul). Apeduct roman

Terme romane
Îmbrăcămintea romanilor era formată din următoarele piese: bărbaţii purtau o tunică şi o togă (bucată de
pânză colorată, înfăşurată pe corp). Femeile aveau rochii numite stole şi şaluri fine peste coafurile
complicate, în care îşi prindeau ace şi piepteni frumos împodobiţi. Dacă nu aveau suficient păr pentru a
realiza aceste coafuri, femeile purtau peruci din păr natural. Era la modă să îşi pudreze faţa şi să-şi fardeze
ochii. Bijuteriile mari, semn al bogăţiei, erau foarte căutate, chiar dacă erau greu de purtat. Multe dintre
ele se foloseau pentru a prinde faldurile bogate ale tunicilor şi togilor.
În caz de război, soldaţii trebuiau să se deplaseze
repede dintr-o parte de Imperiu în alta, aşa că
Imperiul era împânzit de drumuri drepte, pietruite, pe
care se putea circula uşor. Se călătorea cu calul, cu
căruţe trase de boi sau pe jos. Imperiul Roman a ajuns
aşa de mare şi a rezistat atât de mult datorită armatei
sale foarte bine antrenate,formată din locuitori din toate
regiunile cucerite. Soldaţii, puternici şi rezistenţi, erau
bine instruiţi să apere Roma, putând mărşălui 30 de km
pe zi. Armele soldatului erau o sabie scurtă pentru
lupta de aproape şi o suliţă, numită pilum. Purtau o
o armură făcută din plăci de metal suprapuse şi un coif
pe cap. De asemenea, aveau un scut curbat, care le
apăra corpul de armele duşmanilor.

Romanii au preluat sistemul de educaţie grecesc.


În şcolile romane, micuţii familiilor bogate învăţau poezia,
matematica, gramatica, istoria, latina şi greaca. Anul şcolar
începea pe 24 martie, după sărbătoarea dedicată zeiţei Minerva
ocrotitoarea şcolii şi a copiilor. Copiii romani începeau orele
înainte de răsăritul soarelui şi mergeau la şcoală cu lumânarea.
La prânz, aveau o pauză în care mâncau şi se odihneau, după
care orele continuau până târziu. Pentru a învăţa să scrie,
foloseau un stylex, un instrument din lemn sau din bronz
ascuţit la un capăt, cu care scriau pe o tăbliţă de ceară. Ştergeau
tăbliţa netezind cu capătul opus al stylex-ului.
Principalii zei ai romanilor au fost: Jupiter- zeul luminii şi al fenomenelor cereşti; Iuno soţia credincioasă
a lui Jupiter, simbolizând zeiţa lunii. Ca zeiţă a lunii ea s-a contopit cu Diana, zeiţa vânătorii. Este
cunoscută cu atributele protectoare a logodnicilor, călăuză a mireselor la casa logodnicului. Vesta cea mai
frumoasă zeiţă romană, luminoasă şi curată ca flacăra focului; proteja semănăturile şi era simbolul
maternităţii. Vulcanus era zeul trăsnetului şi al soarelui arzător, apoi a devenit zeul focului devastator, iar
în cele din urmă, zeul focului dătător de viaţă. Saturn patrona belşugul, bogăţia, abundenţa, era
propagatorul viţei de vie şi îngăşătorul ogoarelor. Minerva, zeiţă cunoscută şi la etrusci şi la greci, era
patroana înţelepciunii, a artelor şi a meşteşugurilor de tot felul.
Mercurius este zeul comerţului şi al comercianţilor, patron al câştigurilor dobândite din schimburile
negustoreşti. Avea ca pasăre sfântă cocoşul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.
Faunus este zeitatea animalelor pădurii, proteja oamenii împotriva lupilor şi din această cauză purta şi
numele de Lupercus.
Zeiţa Vesta

Zeul Jupiter şi zeiţa Iuno


Zeiţa Diana

Zei din Pantheon


Prin lumea dacilor

În urmă cu 4000 de ani, teritoriul ţării noastre era locuit de către daci. Dacii făceau parte din neamul
tracilor, popor care s-a aşezat în Peninsula Balcanică. Aşezaţi la nord de Dunăre, locuitorii acestui
teritoriu, au fost numiţi de către greci "geţi", iar de către romani "daci".Strămoşii noştri trăiau organizaţi în
triburi, fiecare trib fiind condus de către o căpetenie militară. Purtau pantaloni lungi înnodaţi la glazne,
tunică scurtă, cu mâneci, şi aveau capul acoperit cu o căciulă conică. Femeile îmbrăcau o cămaşă plisată la
gât şi pe piept, cu mâneci scurte.

Dacii erau înarmaţi cu săbii mari, încovoiate (sica), securi,


lănci, arcuri cu săgeţi şi scuturi. Steagul lor era din metal şi
reprezenta un cap de lup cu gura deschisă. Erau viteji, nu se
temeau de moarte, iar când plecau la război beau apă din
Dunăre, pe care o socoteau sfântă.
Societatea dacilor era împărţită în grupe de oameni, în
funcţie de avere. Nobilii, numiţi tarabostes sau pileati
(deoarece purtau căciulă din blană de miel), erau cei mai bogaţi
din rândul acestora fiind aleşi regii, comandanţii militari şi
preoţii.
Venind din rândul nobililor, doar preoţii aveau dreptul de a
se ocupa de ştiinţă: astronomia, medicina, interpretarea
semnelor cereşti, etc.
Marele preot juca un rol foarte important, fiind omul cel mai
ascultat de rege. După moartea regelui, marele preot putea
prelua tronul.
O altă categorie de oameni o formau comatii (pletoşii), oameni liberi, de rând. Ei erau ţărani, păstori,
meşteşugari şi negustori.
Locuinţele dacilor erau ridicate din materiale de construcţii aflate la îndemână: lemn, piatră, argilă.
Casele celor mai săraci erau simple colibe făcute din împletituri de nuiele lipite cu lut, cu acoperişul de
stuf. Casele celor bogaţi aveau fundaţii din piatră şi mai multe încăperi.
Dacii îşi construiau cetăţi fortificate, în care erau ridicate sanctuare destinate ceremoniilor religioase.
Cetăţile de tip dava erau centre politice, religioase şi
meşteşugăreşti ale nobilimii dace, având în jurul lor un
teritoriu în care se găseau sate.
Dacii erau politeişti, crezând în existenţa mai multor
divinităţi. Principala divinitate era Zamolxes, "Zeul
nemuririi". Ei credeau în nemurirea sufletului, văzând
moartea ca o simplă schimbare de ţară. În credinţa lor,
după moarte, dacii urmau să ajungă pe tărâmul lui Zamolxes.
După ce romanii au reuşit să îşi extindă imperiul
până la Dunăre, la graniţa cu dacii, conflictele
dintre cele două popoare au devenit inevitabile.
Dorind să pună capăt pericolului reprezentat de
daci, împăratul roman Domiţian a organizat
două campanii militare în Dacia în anii 87 şi 88
d. Hr. În urma păcii din 89, Dacia devine un
regat clientelar Romei.
Războaiele daco - romane. Procesul de romanizare

Odată cu urcarea pe tron a împăratului Traian, acesta a dorit să cucerească Dacia, purtând două războaie
împotriva dacilor, între anii 101 -102 şi 105-106. Fiind în fruntea celei mai puternice armate din lume din
acea vreme, Traian îl înfrânge pe regele dacilor Decebal în anul 106., reuşind să cucerească Dacia. Astfel
Dacia devine o provincie a Imperiului Roman, locuitorii săi fiind supuşi procesului de romanizare.
Traian Decebal Columna lui Traian

A fost împărat al Romei În anul 87 d.Hr., în momentul


între anii 98- 117, numele în care romanii au atacat Dacia,
complet: Marcus Ulpius Decebal (87-106 d.Hr.) devine
Nerva Traianus,s-a născut rege al dacilor şi reuşeşte să
la data de 18.IX.53 şi a facă din poporul său o mare putere.
decedat la 9.VIII.117 d.Hr. După înfrângerea definitivă a dacilor
Tatăl: Marcus Ulpius Traianus în anul 106 d.Hr.,Decebal s-a sinucis
Mama: Morcia pentru a evita umilinţa captivităţii.
Urmaşi:Hadrian (adoptat)
Scena de pe Columna lui Traian
Armata romană a ocupat o mare parte din Dacia, care a fost transformată în provincie a Imperiului. Au
fost instalate legiuni de soldaţi şi s-au aşezat în Dacia negustori, meseriaşi, agricultori, etc. din diverse
părţi ale Imperiului Roman. Ei au adus în Dacia felul de viaţă al romanilor, civilizaţia şi cultura acestora.
Fiind ţară bogată, Dacia a prosperat, pentru romani ea era într-o vreme "Dacia cea fericită", Dacia felix,
cum i s-a spus în latineşte.
Geto-dacii s-au deprins încetul cu încetul cu instituţiile, cu civilizaţia şi cultura romană, împletind-o cu
propria lor cultură şi civilizaţie. Însuşirea limbii latine a durat în jur de 100-150 de ani, peste 2600 de
inscripţii scrise în latineşte şi descoperite pe teritoriul ţării noastre atestă acest fenomen.

Mai întâi au învăţat latineşte numai cei care aveau mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia
romană, cu ofiţerii sau cu soldaţii romani, cu negustorii, cu antreprenorii de lucrări publice; apoi, pe
măsură ce munceau alături de romani, învăţau latineşte tot mai mulţi băştinaşi. O bună bucată de vreme s-
au folosit două limbi: geto- daca şi latina apoi în decurs de 2-3 generaţii, geto-dacii au vorbit din ce în ce
mai des latina populară.
Transformarea limbii latine în limbă română nu s-a realizat la întâmplare ci conform unor legi
fonetice:
1. l intervocalic s-a transformat în r:
lat. filum > fir
lat. gula >gură
2. vocala â, specifică limbii române, a apărut, mai ales, când vocala a accentuată din latina populară
este urmată de n, n+consoană sau m+consoană:
lat. panis >pâine
lat. blandus >blând
3. Vocala e urmată de consoana n a dat i:
lat. bene >bine
lat. dentem >dinte
4. vocala e accentuată a trecut în diftongul ie:
lat. pectus >piept
lat. pellis >piele
5. vocala o accentuată urmată în silaba următoare de a sau e a trecut în diftongul oa:
lat. porta >poartă
lat.sole >soare
6. h de la începutul cuvântului, a căzut:
lat. homo >om
lat. herba >iarbă
7. au dispărut consoanele finale:
lat. caput >cap
lat. dolus >dor
8. grupurile ct,cs, gn s-au transformat în pt, ps, mn:
lat. lacte >lapte
lat. coxa >coapsă
lat. lignum >lemn

După anul 271, armata şi administraţia romană au părăsit Dacia. Împăratul Aurelian a socotit că este
mai bine să apere imperiul de pe malurile Dunării. Ei au lăsat populaţia daco-romană fără apărare în faţa
migraţiunii vandalilor, vizigoţilor, avarilor, hunilor dar mai ales a slavilor. Slavii sunt pomeniţi în Dacia
pentru prima dată în secolul al VI-lea. Pătrunderea slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a produs mari
schimbări. Prin secolul al VII-lea atât în nordul ca şi pe malul drept al Dunării, se vorbea o limbă română
comună întregii populaţii. În urma migraţiunii popoarelor, această limbă comună s-a fărâmiţat. Unităţile
ligvistice izolate au evoluat apoi în forme specifice, condiţionate de împrejurările social- istorice ale
fiecărui grup.
Astăzi există patru dialecte ale limbii române:
 dialectul dacoromân
 dialectul aromân (mecedoromân)
 dialectul meglenoromân
 dialectul istroromân
Dialectul dacoromân a evoluat în limbă naţională,
cunoscând ramificaţii teritoriale:
 subdialectul muntean
 subdialectul bănăţean
 subdialectul crişean
 subdialectul maramureşean
 subdialectul moldovean
Nicio influenţă ce s-a exercitat de-a lungul
timpului nu a reuşit să-i schimbe limbii române caracterul profund latin. Limba română a moştenit
sistemul morfologic al limbii latine populare: declinările substantivului, genurile gramaticale, adjectivul
cu gradele de comparaţie, articolul şi pronumele. S-a păstrat numeralul de la unu la zece. Verbul a păstrat
cele patru conjugări ale limbii latine. Adverbele, prepoziţiile şi conjuncţiile, cu puţine excepţii sunt de origine
latină. La nivelul vocabularului, în fondul principal, 60% sunt cuvinte de origine latină, 21% cuvinte de
origine slavă şi doar 0,2% sunt cuvinte din substratul dac.
Primul document cunoscut scris în limba română, este o scurtă scrisoare din anul 1521, Scrisoarea lui
Neacşu din Câmpulung. În ea se comunică judelui Braşovului că turcii fac pregătiri militare cu corăbiile
lor de pe Dunăre, ca să atace, probabil Transilvania, prin Banat.
"I pak dau stire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu ca împaratul au eşit den Sofiia şi
aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au venit un om de la Nicopoe de
mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniiata pre Dunăre în sus. I
pak să ştii că bagă den tote oraşele câte 50 de omin să fie ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins
neşte meşter den Ţrigrad cum vor treace aceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniiata.I pakspui
domnietale de lucrul lu Mahamet beg cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş şi de gineri-miu Negre cumu
i-au dat împăratul slobozenie lui Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara Rumânească iară el să
treacă. I pak să ştii domniiata că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamed beg, mai vârtos de
domniele voastre. I pak spui domnietale, că mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnietale,
iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele
voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine."

Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului Johannes Benkner
Latinitate şi dacism în operele cărturarilor

Latinitatea şi dacismul sunt concepte care desemnează două curente de idei ce străbat cultura şi literatura
română. Ideea de latinitate începe să fie afirmată la noi de generaţia cronicarilor- secolele al XVI-lea -al
XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de
Dimitrie Cantemir, atingând apogeul prin reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai,
Petru Maior). Alături de idei valoroase- unitatea şi continuitatea românilor- ei promovează şi evidente
exagerări cum ar fi originea pur romană a poporului şi a limbii române, înlăturarea din limbă a tuturor
elementelor nelatine (purismul).Împotriva acestor exagerări se vor situa, în primul rând, reprezentanţii
Junimii ( în special Titu Maiorescu).
Dacismul îşi face simţită prezenţa odată cu interesul
romanticilor pentru etnogeneză şi pentru mitologia din
spaţiul traco-dac. Se conturează ca un curent de idei, mai
ales în perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu
orientarea tradiţionalistă. Cunoaşte câteva puncte de
maxim interes, între care apariţia, în 1926, a
monumentalei opere a lui Vasile Pârvan, Getica, de
referinţă în istoriografie. Motivaţiile apariţiei şi
persistenţei celor două curente de idei sunt dintre cele
mai diverse (politice, psihologice, culturale, economice).
Tocmai de aceea ele au, în vreme, un caracter relativ
unitar, cu interferenţe, cu reveniri şi deplasări de accent
pe una sau alta dintre poziţii.
Poetul premodern, Gheorghe Asachi, închină o odă
Maicii Rome, în care vede esenţa latinităţii poporului
român:

Între surpate temple,obelisce şi coloane,


Ca un turn de fier întreagă stă Columna lui Traian
Pre ea văd: Istrul se pleacă Iasienei legioane
Cum cu patria sa pere-a Decebalului oştean
Şi cum în deşarta Dacie popor nou se-ntemeiază,
De-unde limba,legi şi nume a românilor derază.
În grădin-asta Evropei, unde rostul dulce sună,
Şi pictura, armonia, prin un farmec a supus
Pe a lumii sclavi şi domnii, care pururea s-adună,
Plini de dorul amirarei, de la nord şi de l-apus
Un român al Daciei vine la străbuni, ca să sărute
Ţărna de pe-alor mormânturi şi să-nveţe-a lor virtute!
(Gh. Asachi, La Italia)
Publicat în anul 1876, în ziarul Timpul, Cânticul gintei latine i-a adus lui Vasile Alecsandri, în 1878
premiul Societăţii pentru studiul limbilor romanice din Montpellier (Franţa). Pentru opinia publică
românească, acest premiu constituia nu numai o binevenită recunoaştere a valorii lui Alecsandri, ci şi
afirmarea noastră ca naţiune europeană:
Latina gintă e regină Ea se mirează-n splendid soare,
Între-ale lumei ginte mari; Se scaldă-n marea de smarald.
Ea poartă-n frunte-o stea divină, Latina gintă are parte
Lucind prin timpii seculari. De-ale pământului comori
Menirea ei e tot înainte Şi mult voios ea le împarte
Măreţ îndreaptă paşii săi. Cu celelalte-a ei surori,
Ea merge-n capul altor ginte, Dar e teribilă-n mânie
Vărsând lumină-n urma ei. Când braţul ei liberator
Latina gintă e vergină, Loveşte-n cruda tiranie
Cu farmec dulce, răpitor; Şi luptă pentru-al său onor.
Străinu-n cale-i se înclină (V.Alecsandri Cânticul gintei latine)
Şi pe genunchi cade cu dor.
Frumoasă, vie, zâmbitoare,
Sub cer senin, în aer cald
Mihai Eminescu, în poemul Memento Mori, evocă în manieră romantică
înfruntarea dintre daci şi romani, momentul zero al etnogenezei. În
accepţiune eminesciană, evocarea cuceririi Daciei de către romani este
văzută la dimensiuni cosmice. Zamolxe, zeul tutelar al dacilor, participă la
luptă ca simbol al rezistenţei tuturor forţelor pământului străbun în faţa
romanilor. Decebal apare nu în ipostază eroică, ci palid, privind cu durere la
iluştrii săi străbuni:

Şi-n zenit opri oştirea-i peste armia romană.


-Decebal! el strigă-n nouri- îi detun, îi iau în goană
Şi Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arată palid în fereastra naltă-ngustă
Şi coroana şi-o ridică către-imaginea augustă
Şi se uită cu durere la divinii săi străbuni.
Iar pe plaiuri verzi de munte oştile-urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite-
Rupt e şirul lor pe-alocuri de al soarelui foc roş.
( M.Eminescu Memento Mori)
"Fantoma după care alergăm, căutând sufletul trac, se vădeşte iluzorie numai când încercăm să o
prindem din afară. Să ne oprim şi să ne cufundăm în noi înşine. Să ne lăsăm ispitiţi nu de ceea ce năzuim
să fim, ci de ceea ce suntem. Ajunge să facem acest pas, pentru ca de îndată ispita reziduală pe care
ajunge să o recunoaştem abia în : barză, varză, viezure şi mazăre, transmite nouă fără să ne dăm seama
cum, se preface într-un factor care transfigurează totul.
Nu trebuie să te aşezi lângă Columna lui Traian ca să dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din
Hunedoara nu s-a schimbat până astăzi ori pentru că printre ostaşii lui Decebal recunoşti cuşmele
ţăranilor din Ţara Oaşului despre rostul cărăra se întreabă mulţi istorici care nu au fost niciodată prin
ţara asta."(M.Vulcănescu Ispita dacică)

Ispita dacică este o conferinţă rostită de Mircea Vulcănescu la Sala Dalles din Bucureşti, în 31 mai
1941, prin care filozoful încearcă să determine coordonatele esenţiale ale specificului naţional, ale
spiritualităţii româneşti.
Cercetările ultimelor decenii aduc în prim plan noi perspective: Mircea Martin, de exemplu, în studiul
G. Călinescu şi complexele literaturii române explică natura şi motivaţia "complexelor" culturii naţionale
raportate la cele europene şi prezintă contraargumentele lui Călinescu la această problemă prin afirmarea
vechimii poporului şi limbii române, prin explicarea sensului tradiţiei, prin atitudinea faţă de
ruralism.Alexandru Duţă în Cultura română şi civilizaţia europeană modernă extinde cercetarea dincolo de
domeniul strict literar, analizând raporturile dintre fenomenul naţional şi cel occidental.
De-a lungul timpului, disputele cu privire la conceptele de latinitate şi dacism au provenit dintr-o
nevoie de autodefinire a identităţii. Aşa cum arată Dumitru Micu, în cultură a fost necesr să ne întoarcem
mereu la începuturi, să reluăm iar şi iar totul de la capăt. Mereu ne-am văzut obligaţi să repetăm că "de
la Râm ne tragem", că suntem români şi vorbim româneşte, că e normal să scriem cu caractere latine, de
vreme ce limba noastră derivă din latină, că n-am părăsit nicicând nicio clipă meleagurile pe care
locuim. În mentalitatea colectivă, obiceiurile, limba, credinţele şi convingerea statorniciei noastre au fost
pilonii de rezistenţă ai românilor.
Bibliografie:
1. Blaga, Lucian Revolta fondului nostru nelatin rev. Gândirea,1921
2. Bulgăr, Gheorghe Scriitori români despre limbă şi stil, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984
3. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, ed. Minerva,
Bucureşti, 1988
4. Deac,Augustin Istoria adevărului istoric (vol. I) Ed. Tentant, Giurgiu, 2001
5. Drăgan, Iosif Constantin Noi, Tracii -Istoria multimilenară a neamului rimânesc, Ed. Scrisul
românesc, Craiova,1976
6. Eliade, Mircea De la Zamolxe la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1986
7. Gheorghe, Gabriel Studii de cultură şi şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea,
Bucureşti,2001
8. Ivănescu Gheorghe Istoria limbii române, Ed. Junimea,Iaşi, 1989
9. Lungu, Ion Şcoala Ardeleană, Ed. Viitorul românesc, 1995
10. Martin, Mircea G.Călinescu şi "complexele literaturii române,ed. Albatros, Bucureşti, 1981
11. Pandele, Liviu Transilvania-Terra Dacica Ed. Romprint, Braşov, 2005
12. Rosetti, Alexandru Istoria limbii române, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,Bucureşti, 1978
13. Russu, Ion Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1981
Există un moment în viaţa fiecărui om în care ia cunoştinţă cu faptul că "el este". Felul în care
reacţionează insul la descoperirea acestui "este", diferenţiază de la o persoană la alta. Consider
să cred că cei mai mulţi inşi caută să înţeleagă de ce "sunt" şi mai ales de ce sunt "aşa cum sunt".
Punând acest "eu" sub lupa interogatoare a propriei conştiinţe, individul începe să observe
diferenţele dintre el şi cei din jur, îşi dă seama că nimic din ceea ce vede în jurul său nu depinde
de el, aşa cum el însuşi nu este fiindcă ar fi vrut să fie.
În acest context românul obişnuia să ştie cine este şi de ce este, de unde vine şi încotro se
îndreaptă. "Suntem daci?";" Suntem romani?", aceste două chestiuni au atras interesul istoricilor,
arheologilor, lingviştilor, etnologilor, poeţilor din diverse timpuri şi epoci, folosind argumente
pro sau contra în favoarea unei ipoteze. Având în vedere complexitatea acestui subiect şi
controversele trecute şi prezente asupra lui, afirmăm că nu suntem în măsură să oferim un
răspuns întrebărilor anterioare, dar avem certitudinea că putem să informăm şi să ajutăm în
formarea unei opinii.
prof. Mărieş Adora
Grup Şcolar Tehnic Baia Mare
Clasa a XI-a C

LATINITATE ŞI DACISM
-Studiu de caz-

coordonator:
prof. Mărieş Adora