Clasa a XI-a B

Profesor: D-na Andraşciuc Dana

 FIŞA STUDIULUI DE CAZ

Titlu: Între istorie şi mit

Tema: Romanitate ş dacitate
Componenţa grupei de elevi:
1. Alexandru Emil Eduard
2. Ardelean Vlăduţ
3. Bucur Diana Corina
4. Bufte Lia Maria
5. Coman Andreea Diana
6. Pop Adelina
Calendarul cazului:
Pregătire:
Susţinere:

2
 Cuprins

I. Introducere...................................................................................
........3

II. Argumente susţinând originea latină sau dacică a poporului

român

a) Mitul fondator: Baba Dacia – Baba

Dochia.........................................4
b) Dochia şi
Traian....................................................................................5
c) Date istorice ~ romanizarea Daciei.......................................................6
d) Romanitatea românilor........................................................................10
e) Formarea limbii
române......................................................................12
f) Elogiu adus latinităţii în creaţia lui
Alecsandri……………………...16
g) Caracteristici ale
dacilor......................................................................18
h) Continuitatea dacilor după cucerirea
romană......................................23
i) Sinteza spirituală: creştinismul la daco-
romani...................................25
j) Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul României........27

III. Concluzie............................................................................................42

IV. Bibliografie .......................................................................................

.43

V. Anexe
Anexa 1: Imparatul roman Traian............................................................44
Anexa 2: Imparatul dac Decebal..............................................................45

3
 Anexa 3: Trophaeum Traiani....................................................................46
Anexa 4: Columna lui Traian...................................................................47
Anexa 5: Ruinele Sarmizegetusei.............................................................48

Introducere

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească,

problemă care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema
originilor. Situaţia ne apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşi
timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu
relativ târzii organizări statale.
Cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin vorbesc despre
originile noastre romane, negând existenţa elementului dac. De altfel, Miron
Costin redactează prima istorie care arată originile pur romane ale poporului
său, „De neamul moldovenilor”, linie continuată de Dimitrie Cantemir, apoi de
Şcoala Ardeleană, cel mai de seamă reprezentant al ei în acest domeniu fiind
Petru Maior. De altfel, o sumară anchetă asupra mărturiilor europene din sec.
XV-XVIII relative la originea românilor, relevă ideea descendenţei românilor
din coloniile romane aduse de Traian în Dacia. Teoriile savanţilor români ai
Şcolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai) care
pledau pentru originea pur romană a românilor, au fost preluate de partizanii
teoriei imigraţioniste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptau
ad litteram mãrturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) şi Eutropius
(Breviarium, VIII, 6, 2) dupã care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, respectiv
Dacia ar fi rămas lipsită de bărbaţi ca urmare a îndelungatelor războaie contra
lui Traian, apreciate ulterior ca fiind doar formule retorice, neconfirmate de
inscripţiile care folosesc termeni normali pentru definirea unei victorii, respectiv
înfrângeri militare - vicit, triumphavit, superavit.
Odată cu evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului
XIX, ideea persistenţei elementului dacic, ca o componentă fondatoare a
poporului român, capătă o nouă dimensiune. Tonul este dat chiar de un om
politic, Ion C. Brătianu, şi este continuat cu mare avânt de către Haşdeu, care
devine susţinătorul cel mai fervent al continuităţii dace, cu argumente
lingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial, şi de Cezar
Bolliac în sensul căutării de vestigii materiale dacice. În intervalul 1870-1880,
se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român, care din

4
romane pure, ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane. Dacă
Grigore Tocilescu şi Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere limitată a
elementului dacic în această sinteză, A. D. Xenopol aduce argumente de ordin
toponimic şi antroponimic în favoarea prezenţei elementului autohton.
În concluzie: Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucru
analizând argumentele lingvistice, etimologice ş istorice, dar şi literatura
română care conţine diferite referiri la originea poporului.

Mituri fondatoare

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de

literatură populară. De pildă în descântece, cimilituri sau unele colinde.
Arhaicele rituri de construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul
României, au trebuit să străbată veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca
să ajungă la noi sub forma legendei „Meşterului Manole”, povestea zidarului de
mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească surparea clădirii, indicând
concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei, definită ca mitul
estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare,
tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel
al „Meşterului Manole”, de care am amintit mai sus.
Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a
poporului român.
Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhală
şi este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia,
devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioada
matriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambele
genuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) şi Baba
Dochia. În Basarabia se întâlneşte „Baba Marta" în care s-a recunoscut numirea
lunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe cînd în
Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc „zilele babelor"
G. Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând „constituirea însăşi a
poporului român" este mitul „Traian şi Dochia” . Chiar dacă o fiică a lui
Decebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi
şi poate fi pus în legatură cu numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o
pronunţie traco-dacică a numelui Dacia, aşa cum Troian este forma
antroponimului Traian, în limba rustică. Ptolomeu, pe la mijlocul secolului II,
d.H., în lucrarea sa „Îndreptar geografic”, înregistrează între oraşele din Dacia,
Dochidava, cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifica „Decidava,
localitate în Dacia de miazănoapte”.

5
 În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a studiat
prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în
fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea
a fost „înfrîntă de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munti, spre
răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase să fie pângărită de împărat”. Şi
atunci Dochia a fost prefacută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lânga ea”.
Traian, trecând pe lânga ea a întrebat-o daca a vazut prinţesa dacă, iar Dochia
i-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba Dochia a
rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.
DOCHIA ŞI TRAIAN
de Ghorghe Asachi

Sub muntele Pion, în Moldova

I II
Între Piatra Detunată La frumseţe şi la minte
Ş-al Sahastrului Picior, Nici o giună-i samana,
Vezi o stâncă ce-au fost fată Vrednică de-a ei părinte,
De un mare domnitor. De Deceval, ea era.
Acolo de rea furtună Dar când Dacia-au împilat-o
E lacaşul cel cumplit, Fiul Romei cel mărit,
Unde vulturul răsună Pre cel care-ar fi scapat-o,
Al său cântec amorţit. De-a iubi a giuruit.
Acea doamnă e Dochie, Traian vede astă zână;
Zece oi, a ei popor, Deşi e învingător,
Ea domnează-n vizunie Frumuseţei ei se-nchină,
Preste turme şi păstori. Se subgiugă de amor.

III IV
Împăratu-n van cată Traian vine-n astă ţară,
Pe Dochia a-mblânzi; Şi de-a birui deprins
Văzând patria ferecată, Spre Dochia cea fugară
Ea se-ndeamnă a fugi. Acum mâna a întins.
Prin a codrului potică Atunci ea, cu grai fierbinte,
Ea ascunde al ei trai, "Zamolxis, o, zeu, striga,
Acea doamnă tinerică Te giur pe al meu părinte,
Turma paşte peste plai. Astăzi rog nu mă lăsa!'
A ei haină aurită Când întinde a sa mână
O preface în şăiag, Ca s-o strângă-n braţ, Traian,
Tronu-i iarba înverzită, De-al ei zeu scutita zână
Schiptru-i este un toiag. Se preface-n bolovan.

V
El pietroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;

6
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.
Date istorice ~ romanizarea Daciei

Pentru români, singurul popor neolatin din sud-estul europei, romanizarea

poporului şi a populaţiei daco-getice din antichitate prezită o importanţă
deosebită, pentru că acest proces desfăşurat în ţinuturile carpato-danubiene-
pontice, stă la baza constituirii şi apariţiei poporului pe arena istoriei.
În conceptul de romanizare includem cele două laturi fundamentale ale
aceluiaşi proces unitar şi anume:
a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată,
latinofonă, venită din toate părţile Imperiului Roman, adică romanizarea
prin colonizare;
b) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au
adoptat limba latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au
preluat obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea
şi însăşi fiinţa lor etnică.
Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporţii şi
cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală, în
care se remarcă totodată şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi baza
etnică pe carea ea s-a altoit.
Pentru Dacia, pornim de la premisa că romanizarea sub ambele laturi
menţionate mai sus a fost deplin posibilă şi a devenit o realitate ce se poate
demonstra documentar.
Procesul de sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisi
erau urmasi ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai
mult decât probabil ca geneza poporului român are un caracter de altoire etnica
a doua popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele
urmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numele
românilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI,
poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele
istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoarele

7
romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care
pastram numele stapânitorilor".
Este îndeobşte cunoscut că cea mai mare parte a Daciei lui Decebal,
cucerită cu mari eforturi militare şi transformată lui domnia lui Traian în
provincie romană (anul 106) a fost desprinsă din lumea popoarelor aşa-zise
„barbare” de la nordul Dunării şi încadrată în comunitatea Imperiului
Roman.De aici înainte până la Aurelian, când aparatul de stat roman a fost
retras la sud de Dunăre, istoria Daciei ocupată de romani este istoria unei
provincii a Imperiului.
Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de
organizare politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba
latină, întreg sistemul de organizare şi felul de viaţă roman provincial. Dar în
toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizaţia, moravurile şi
tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şi
economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.
După ce Traian a învins Dacia, aici a început o colonizare masivă.
Bogăţiile Daciei atrăgeau ca un miraj mulţimi de colonişti. Eutropius spunea că:
„Traian, după ce a cucerit Dacia, a adus aici din tot imperiul roman mari
mulţimi de oameni, ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”.
Imediat după cucerire, la fel ca în alte provincii de frontieră, pe teritoriul
nord-dunărean au staţionat numeroase trupe romane: două legiuni (Legiunea
XII Gemina la Apulum, Legiunea V Macedonica la Potaissa) şi trupe auxiliare.
Pe lângă aceştia, în provincie au fost aduşi funcţionari ai aparatului
administrativ, comercianţi, meşteşugari, oameni de afaceri, slujitori ai religiei,
sclavi. Aceştia au determinat progresul vieţii economice în Dacia. Totodată s-au
dezvoltat şi artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost înfiinţate colegii, care
erau în fapt asociaţii de tipul breslelor sau asociaţii etnice şi religioase, în scopul
de ajutor reciproc sau de practicare a cultului.
Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium
Provinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui Legatus
Augusti era in fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C.
s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si "preotul incoronat al celor
trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae Augusti Coronatus
Daciarum III", dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru, divin. Preotii
care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes
Augustalium, foarte impunator
Prezenţa romanilor s-a făcut simţită şi prin modernizarea statului,
construcţia unei vaste reţele de drumuri, înfiinţarea unor aşezări civile, ridicarea
unor aşezări rurale la nivel de oraş şi chiar întemeierea unei capitale pe locul
celei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia Traiana Augusta Dacica

8
Sarmizegetusa. Numărul oraşelor s-a ridicat la 11, unele luând fiinţă încă din
timpul lui Traian.
Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri,
castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip
de fortificatii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au
intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia
romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri:
colonii, municipii si sate.
Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta
(Turnu-Severin); Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula
(Rosca); Aquae (Calan).
Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad),
Tibiscum (Jipa, lânga Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). Dinu
C. Giurescu afirma ca mai exista alte 91 de localitati, datând din epoca Daciei
Traiane al caror statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Aceste
localitati si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman.
Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decât coloniile, care
erau alcatuite din cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la
Roma pe inaltii demnitari si puteau fi alesi la rândul lor. Intre municipii, unele
aveau mai multe drepturi iar altele mai putine, existând insa posibilitatea
evolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar
unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o
puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse de
un consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni.
Dintre acestia se alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in municipii) cu atributii
similare primarilor si ajutorilor de primari de astazi. Ei aveau si atributii
judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo, condusi de unul dintre ei,
numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o
perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor -
colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de estetica
urbana si pe questori, care corespundeau casierilor. Orasele mai aveau de
asemenea câte o persoana importanta, care putea sa le sprijine sau sa le apere,
dupa cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestatii extraordinare.
Aparatorii se numeau patroni sau defensori.
Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace
de mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite. Soselele romane erau
lucrate dintr-un strat gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele cu un
ciment a carui exceptionala formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa ne
reamintim ca si cimentul dacic, folosit la zidurile cetatii Sarmizegetusa, de

9
exemplu, era extraordinar, nepermitând patrunderea nici macar a unei lame
subtiri intre blocurile de piatra si a carui formula s-a pierdut de asemenea.)
Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi de piatra foarte bine
cimentate intre ele, astfel incât drumurile rezultate erau extraordinar de durabile.
Este poate locul sa comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limba
româna cuvântul pamânt vine de la pavimentum, care era in latina "strada
pavata", in timp ce cuvântul latin "terra" (care este cel din care deriva in
celelalte limbi romanice "pamânt") a dat in limba româna cuvântul tara, cuvânt
care trimite la pamânt, la posesiunea teritoriala, ceea ce este foarte elocvent
pentru un popor care este poporul român care a locuit pe aceleasi pamânturi, din
preistorie si pâna astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numite
imperiale si se ramificau in drumuri mai mici, colaterale, de mai mica
importanta. Multe dintre soselele construite de romani urmau traseul vechi,
dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi romane. Un "miliarium",
adica o piatra indicând distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in anul 108,
dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timp
dupa cucerirea Daciei.
Sinteza daco-romană a dus la apariţia antroponimelor romane în Dacia.
Fără îndoială că antroponimele de factură romană nu aparţineau exclusiv
romanilor sau italicilor, ele fiind purtate şi de proviniali romanizaţi sau în curs
de romanizare, care preferau să-şi schimbe numele vechi cu nume romane.
Trebuie neapărat să amintim faptul că „romanizarea efectivă a dacilor
supuşi se exercită asupra unei populaţii la care civilizaţia romană începuse să
pătrundă cu cel puţin o sută de ani mai devreme” (C. Daicoviciu, Romanizarea,
p. 263), adevăr susţinut de numeroşi învăţaţi români (V. Pârvan, N. Iorga etc.).
Coexistenta daco-romana. Dacia a ramas sub stapânirea romana mai putin
de 170 de ani (106-275 d.H.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se
explica prin durata, destul de scurta de altfel, ci mai ales prin conjugarea foarte
eficienta a doua popoare ce aveau stramosi comuni si a doua limbi inrudite.
Aceasta ar fi o explicatie ce ar tine cont de preistorie.
După retragerea Aureliană procesul de romanizare nu s-a încheiat, acesta
s-a continuat o vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a
creat o limbă şi o civilizaţie proprie, cum afirmă Maria Comşa.
Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul Daciei
Traiane, avea loc romanizarea Dacilor liberi, a carpilor şi costobocilor.
În concluzie, Dacia a fost romanizată efectiv, creându-se o populaţie
daco-romană, care a constituit nucleul singurului popor romanic în estul
romanităţii.

10
 Romanitatea românilor

Cucerirea lui Traian impuse populaţiei geto-dace o noua direcţie de

dezvoltare, de la care simbioza geto-daco-romană nu va putea fi abatută nici de
evenimentele care păreau menite sa condamne la dispariţie romanitatea nord-
dunăreana: retragerea armatei şi administraţiei ocrotitoare si odată cu ele a
instrumentului de apărare a acestui crâmpei al României orientale de primejdia
năvălirii popoarelor migratoare.
In veacurile care s-au succedat după dispariţia puterii Romei in partea de
răsărit a imperiului, românii s-au menţinut si afirmat acolo unde au rezistat
elementului migrator, inainte de toate slavilor, si acolo unde Bizanţul in ciuda unor
eforturi aproape permanente n-a reuşit sa obţina decât rezultate efemere aparţiale,
anume in spaţiul nord-dunărean.
Scrisoarea împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul este printre
primele documnte care atestă naşterea poporului român din anul 980 D.H. numele
sub care întâlnim poporul roman în hrisovul imperial este cel de vlahi.
La începutul altor mărturii ce afirmă răspicat originea romană a poporului şi
limbii române se afla un alt împărat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul pe
la mijlocul veacului al X-lea. Ii numeşte români pe aceşti coloni de origine romană
totodată afirmând că ei ar fi urmaşi ai unor locuitori colonizaţi de către împaraţii
romani „ei se numesc români şi acest nume l-au păstrat până astăzi”.Aflăm deci că
aceşti urmaşi ai colonizării romane işi zic romani şi că li se mai zicea români in
vremea lui Constantin al VII-lea; împaratul deci nu face altceva decât sa reproducă
cele spuse de ei sau despre ei.
Prima afirmaţie cu privire la sfârşitul procesului de formare etnică şi
lingvistică a poporului român se bazează pe Strategikonul lui Maurikios care
menţionează existenta elementului roman la nord de Dunăre la începutul veacului al
VIII-lea şi în Acta s. Demetri (despre controversata chestiune română în scrieri
istorice, continuitatea românilor in Dacia) dovada persistenţei elementului roman la
nord şi sud de Dunăre la sfârşitul sec. al VIII-lea şi în a doua jumatate a celui
următor.

11
 Apărută în sec al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop afirmarea
drepturilor politice ale poporului român din Transilvania. Pătrunşi de ideile
iluministe, reprezentanţi acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi
Budai – Deleanu, priveau instrucţia , prin şcoală sau prin intermediul cărţii, ca un
mijloc de luminare şi de progres, modul prin care se ajungea la conştiinţa de sine, la
descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca oameni. Opera
de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin tematica ei, unitatea
românească şi originea pur romană a poporului român.
Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a
românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a
doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”
Asemenea lui, şi Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai
multor neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea romană a poporului român :
„Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii
cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei
carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii
pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au
prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu
vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi
ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani
şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori
cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani
de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.
Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al
rădăcinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spaţiu
discutării purităţii neamului nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei
probleme în opera cu caracter polemic „Istoria pentru începutul românilor în
Dachia”.

12
 Formarea limbii române
Limba română provine din latina populară vorbită sau latina vulgară (lat.
vulagaris=popular).
Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi romanice: italiana,
spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau
retoromana şi franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul al
XIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.
Procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al VII-lea.
Invaziile popoarelor migratoare: goţii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au
influenţat limba, fără a modifica fondul principal de cuvinte şi structura
gramaticală de origine latină.
Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte etimologie, iar metoda cu
ajutorul căreia lucrăm se numeşte metoda istorico-comparativă.
Folosind această metodă s-au stabilit reguli fonetice, asemănări şi
deosebiri între limba română şi latină sau între română şi celelalte limbi
romanice. Iată câteva din regulile de evoluţie a limbii:
I) un “ l ” simplu, între două vocale, pronunţat aspru, devine “ r “
ex: lat. filum > fir;
lat. gula > gură;
lat. palus > păr.
Totuşi “ l “ dublu, nepronunţat aspru, nu devine “ r “
ex. lat. callis > cale;
lat. olla > oală
II) orice m, n, s şi t din forma de bază dispar din rostire atunci când se găsesc
la sfârşitul unui cuvânt, sau al uneia din formele lui gramaticale:
ex. lat. filum > film > fira > fir

III) “ b “ între două vocale cade:

13
 ex. caballus > caballu > calu > cal
sebum > sebu > seu
tibi > ţie
Morfologia limbii române moşteneşte, în bună măsură, realitatea limbii
latine populare. Majoritatea părţilor de vorbire, flexibile şi inflexibile, sunt
moştenite din limba latină: substantivul, cu cele trei declinări; articolul;
adjectivul cu gradele de comparaţie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru
conjugări.
Sintaxa limbii române simplifică timpurile şi modurile verbale, modifică
topica, cu predicatul la sfârşitul propoziţiei, preferă raportul de coordonare faţă
de cel de subordonare, etc. dar are ca bază aceeaşi latină populară.
Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60-66% de
origine latină, moştenit. Acestora li se adaugă aproximativ 100 de cuvinte
izolate (abur, brad, barză, brusture, cătun, galbează, guşă) şi 2200 de nume
proprii (Arges, Criş, Dunăre, Motru, Mureş, Olt, Prut, Someş, Timiş, Tisa) de
cuvinte moştenite de la daco-geţi. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au
lăsat influenţe şi în fondul principal de cuvinte. Astfel, din slavă avem:
(aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleşte, boală, milă, cocoş,
deal, a iubi, muncă, noroc, vorbă; din maghiară: chip, fel, gând, oraş; din turcă:
alai, cişmea, ciulama, ciubuc; din neogreacă: cărămidă, a pedepsi, prosop; iar
din franceză: bancnotă, a defini, geniu, stil etc (germana şi latina - Şcoala
Ardeleană).
Primul document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare din
anul 1521 "Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung". După această dată, avem
multe scrisori, acte de vânzare şi cumpărare, foi de zestre, însemnări, etc.; iar
după 1540, şi cărţi tipărite, cele mai multe la Braşov. Ele sunt traduceri
religioase din slavonă. Primele au fost traduse în Maramureş, unde li s-au gasit
manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a
tipărit în decurs de mai mulţi ani. La Orăştie s-a tipărit în 1581-1582 prima
parte din Vechiul Testament.
Cărţi religioase s-au publicat mereu după secolul al XVI-lea. Cu toate că
erau şi cărţi de legende şi chiar romane populare traduse, iar după 1600 se scriu
direct în limba română şi cronici despre istoria românilor, ele nu se tipăreau, se
copiau de mână şi circulau în mai multe cópii.

14
 Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii
gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul căreia se exprimă ideile culturii şi ale
ştiinţei, se numeşte limba literară.
Limba literară se deosebeşte de vorbire prin faptul că nu îngăduie
folosirea unor forme sau rostiri locale (pă în loc de pe, dă în loc de de, ghine
sau bini în loc de bine), întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire regională
(oghial -plapumă, batâr -măceş) sau a unor expresii familiare sau de mahala (a
feştelit, iacana, gagiu, mişto).
Pe lânga forma literară şi forma populară, regională, limba română mai
este şi limbă a literaturii artistice. În literatura artistică, baza este limba literară,
ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se înscrie în graiurile locale, unde
există literatura populară sau folclorică, dar care se transmite oral. Spre
deosebire de limba literară, limba literaturii artistice poate să întrebuinţeze orice
forme, cuvinte sau expresii, atât din limba populară, cât şi din graiuri. Prin
urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii cu scopul
de a ilustra intenţia scriitorului.
Dialecte ale limbii române sunt: dacoromâna (vorbită la nordul Dunării),
aromâna (vorbită în Macedonia), meglenoromâna (vorbită în Meglenia),
istroromâna (vorbită în peninsula Istria, disparută astăzi).
În cadrul dacoromânei se pot identifica unele deosebiri, ceea ce face să se
vorbească de subdialecte, fără însă a modifica unitatea (gramaticală) a limbii:
muntean, moldovean, maramureşean, crişan, bănăţean; dar se vorbeşte şi despre
graiuri: vrâncean, oltean, etc.
În secolul al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în
cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice. Însă în
1860 se instituie întrebuinţarea alfabetului latin. Câţiva din traducătorii acelei
perioade sunt : Simion Ştefan ( „Noul Testament de la Băldrad”) , Varlaam
( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – în versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”).
Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche
fiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil Micu şi
Gheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În secolul XIX,
Ion Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând numărul de litere
chirilice de la 43 la 27, iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de la
alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot în acest secol, presa, învăţământul şi
teatrul au o mare contribuţie în dezvoltarea limbii.

15
 Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche,
într-un capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special
acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care
conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i
amestecat graiul”.Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de
etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis,
găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de
n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în
lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri polone
despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin, realizează o
sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia să fie Deus, avem
Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde
era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul.
Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte
mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti.
În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte
slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii
lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere
felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi
Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte
neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii
poartă numele romanilor.”
Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus ele
mai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea
limbii naţionale. La baza ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a
fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui care
scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde înţelesul adânc al cuvintelor.

16
 Elogiu adus latinităţii în creaţia lui Alecsandri

În ciclul “Mărgăritărele” a lui Vasile Alecsandri poeziile latinităţii nu

sunt atât de importante pentru valoarea lor literară cât pentru cea ideologică.
“Santinela romană” este o sinteză a genezei poporului roman în registru eroic şi
vitejesc, grefată pe rezistenţa în faţa popoarelor migratoare. Parcursul poetic
rezumând luptele cu năvălitorii conţine fragmente exemplare de poezie
imitativă, remarcabile prin dinamismul ritmului şi energia enumerărilor verbale:

“Vin şi hunii, vin şi goţii

Vin potop, potop cu toţii
Pe cai iuţi ca rândunele
Cai sirepi ce fug ca gândul
De cutremură pământul
…
Vie! Ca o stâncă-naltă
Ce din vârf de munte saltă
Tună, se rostogoleşte
Cade, rumpe şi zdrobeşte
Codrii vechi din a sa cale
Până-n fund, în fund devale.
Astfel crunt ostaşul meu
Îşi zdrobeşte calul său
El îi spare şi-i răzbeşte
Snopuri, snopuri îi coseşte
Şi-i înfrânge, şi-i respinge
Şi-I alungă, şi-i învinge.”

17
 În Margăritărele , Alecsandri inaugurează tendinţa de consacrare literară
a originilor şi existenţei unice ale neamului precum şi intenţia de a populariza în
Europa latinitatea poporului român. Legăturile sale europene, prietenia cu mari
personalităţi literare ale vremii şi , în afara acestor fapte extra-literare, frecvenţa
în opera propriu-zisă a trimiterilor la vechimea ş nobleţea originii românilor
mărturisesc o întreagă strategie, desfăşurată pe toată durata vieţii, vizând
afirmarea dreptului de naţiune suverană a României.
Getta din “Fântâna Blanduziei” de care se îndrăgosteşte marele Horaţiu
este de origine geto-dacă, ceea ce dovedeşte că “Fântâna Blanduziei” este o
descriere metaforică a sincretismului dintre daci şi romani.
Drama “Ovidiu”, prin însăşi opţiunea lui Alecsandri pentru acest subiect,
era o formă de a vorbii lumii despre români printr-o asociere ilustră cu biografia
poetului roman exilat la Tomis. Ovidiu moar în piesa lui Alecsandri cu viziunea
profetică a unui popor ce se va naşte prin sinteza daco-romană şi cu afirmarea
oraculară a nemuririi latinităţii, a continuităţii acesteia în spaţiul carpato-
danubiano-pontic: “Dumnezeiri! Nu! Ginta latină în veci nu moare.”
Alecsandri era preocupat de versificarea unor detalii revelatoare istorico-
literare care să popularizeze legăturile de tradiţie dintre români şi celelalte
popoare din aria romanică, cel mai bun exemplu in acest sens fiind poemul epic
“Banul Mărăcină” în care dezvoltă o “raritate” istorico-literară ce se referă la
descendenţa valahă a celui mai important poet al Pleiadei, Pierre de Ronsard.
Versurile dedicate Italiei din Mărgăritărele (“Pe albumul domnişoarei Ida
Vegezzi Ruscalla”, “La Palestra”, “La Magenta”, “Pilotul”, ş.a.), fără a fi
nemijlocit propagandistice, au în subtext idea refacerii unei solidarităţi romanice
în Europa. Desigur, în acest context ideologic, cea mai important poezie rămâne
“Cântecul gintei latine” care i-a adus lui Alecsandri trofeul feliorilor de la
Montpellier, de care era atât de mândru şi care era întâiul premiu internaţional
de poezie al românilor.

18
 Caracteristici ale dacilor

Cine sunt daco-geţii ?

Pentru a afla cine sunt daco-geţii trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, până
ce vestitul Herodot îşi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , năzuind să
dea o veritabilă istorie universală pentru vremea lui, va închina şi geţilor mai
mult de câteva cuvinte. Herodot spune că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi mai
drepţi dintre traci” rezolvând astfel pentru noi problema aparenţei etnice a daco-
geţilor. „ Părintele istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o ramură nordică a marelui
neam tracic , ramură distinctă , intrucat numele lor generic e diferit şi
obiceiurile se deosebesc in multe privinţe.
Deşi scrie în a doua jumătate a veacului al V-lea î.e.n, Herodot se referă
la evenimente de la sfârşitul secolului precedent. Aşadar, geţii erau încă din
secolul al IV-lea prezenţi în ţinuturile noastre; informaţiile lui Herodot se
potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu Milesianul . La rândul lor,
arheologii au izbutit să demonstreze existenţa , în veacul al VI-lea , a unei
culturi materiale de tip hallastattian care se preyintă unitar pe tot cuprinsul ţării
noastre îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat ce merge până la începuturile
epocii bronzlui. Concluzia pe care specialişti au tras-o a fost că geţii nu locuiau
numai în Dobrogea , unde-i plasează Herodot, ci şi în restul României de astăzi
şi că ei nu se găseau aici numai din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme.
Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sînt unul şi acelaşi
popor . Geograficul antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi era
noastă , ne spune răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceaşi limbă, iar arheologia îi
intăreşte în mod indirect spusele prin dovedirea unitaţi depline a culturii
materiale create de dânşii. Astfel vom urma exemplul lui Strabo şi vom folosi
fără discernământ denumirile de daci, geţi, daco-geţi şi geto-daci ca însemnând
unul şi acelaşi lucru.

19
 Limba daco-geţiilor
Pentru a cunoşte ştiinţific o limbă nu e destul s-o poţi vorbi .
Ştiinţa limbii, chiar a unei limbi bine cunoscute , vii, vorbită în zilele
noastre, e o ştiinţă grea. Reconstituirea unei limbi este dificilă şi migăloasă ,
acelaşi lucru încercând să facă şi cercetătorii dispărutei limbi a dacilor.
Materialul de care dispun e atât de puţin şi atât de inegal încât, ei nici nu-şi
propun măcar ţelul ambiţios de a reconstitui , în sensul propriu al cuvântului ,
limba strămoşilor noştri geto-daci.
Principala problema în care învăţaţii sunt divizaţi o constituie raporturile
limbi vorbite de daco-geţi cu limba vorbită de tracii de la sud de Balcani . E o
singură limbă cu două dialecte? Sau sunt două limbi înrudite de aproape , dar
diferite totuşi? Pentru prima soluţie înclina cercetătorul român I. I. Russu,
întemeindu-se nu numai pe materialul lingvistic propriu zis cu care operează, ci
şi pe un pasaj strabonian care afirmă că dacii şi tracii vorbesc aceeaşi limbă.
După părerea lingvistului bulgar Gheorghiev, recent exprimată şi într-o
publicaţie română de studii clasice, traca şi daco-geta sunt limbi diferite, această
opinie e susţinută de deosebirile reale între regiune tracică şi cea daco-getică în
cea ce priveste structura numelor de localităţi ( multele din numele tracice de
aşezări se termină în –para , de exemplu : Bendipara, iar multe nume dacice în
–dava , de exemplu : Sucidava) şi de consideraţii făcute de învăţatul bulgar
asupra sistemului fonetic , după el diferit, al celor două limbi.
Lingvşti sunt nevoiţi să opereze cu un material extrem de redus şi
unilateral . Lipsesc aproape cu desăvârşire textele, ori cat de scurte şi de
modeste , în limba traco-dacică. La Grădiştea Muncelului s-a găsit un vas de lut
ars cu o inscripşie în limba dacică stampilată pe pereţii lui , inscripţia constă
însă numai din trei cuvinte dintre care două sunt nume proprii. Din străvechea
limbă a tracilor şi a dacilor s-au păstrat doar neînsemnate fragmente . La lexico-
grafi şi alţi autori antici s-au păstrat câtev a glose traco-dacice , cuvinte izolate
cărora li se dă echivalentul grecesc. Ele constituie un material important, deşi
valoarea le este mult redusăde faptul că pentru multe dintre ele nu se pot da
etimologii sigure, nu se poate şti exact din ce rădăcini sau cuvinte mai vechi
indo-europene derivă.
Partea cea mai bogată a resturilor limbi traco-dacice o constituie numele
propri de persoane , triburi, divinitpţi, aşezări omeneşti , ape şi munţi , păstrate
la autorii antici , în inscripţii greceşti şi latine sau pe monede. S-a putut stabili

20
că numele tribului dacic al costobocilor înseamnă străluciţii, că elementul
bostes din cuvântul tarabostes înseamană strălucit, luminos , că elementul final
dava are înţelesul de aşezare,târg,sat.
Cercetările moderne , în special cele ale lui I. I. Russu, au demonstrat că
limba geto-dacilor nu a dispărut fără a lăsa urme în limbile vorbite azi. În
română există cuvinte care nu pot fi explicate nici prin influenţă străină, nici
prin moştenirea latină şi care repreyintă vestigii ale graiului traco-dacic : baci,
balaur, barză, gard, grumaz, mistreţ, mânz, prunc, strugure, strungă, urdă,
vatră, zgardă.
Puţinele elmente de limbă tracico-dacică au îngăduit, totuşi ,
specialiştilor să-i detrmine caracterul şi să-i precizeze locul în marea familie a
limbilor indo-europene. Aceste limbi se împart în două grupuri numite
convenţional kentum şi satem. Din grupul kentum făceu parte limbile ca: latina ,
greaca, celta, germana veche etc., iar din grupul satem , sanscrita, scita, persana,
idiomurile balto-slave şi altele. S-a putut stabili că limba traco-dacică face parte
din grupul de limbi satem , fiind înrudită cu sanscrita, limbile iranice şimai ales
cu illira vorbită în partea de apus a Peninsulei Balcanice şi în ţinuturile
Calabriei şi Apuliei din Italia sud-estică .

Înfăţişarea poporului geto-dac

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, cu greu poate fi surprinsă
în toate detaliile şi ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la
Adamclisi şi câteva piese de argintărie (Surcea, Herăstrau) ne permit să
desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul)
geto-dacilor. Bărbaţii purtau pantaloni lungi şi largi, strânşi pe gleznă, două
tunici, una mai scurtă cu manecă lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, alta
mai lungă, despicată în parţile laterale şi încheiată pe piept, încinsă pe talie cu o
curea subţire şi cu poalele căzând până aproape de genunchi. Pe deasupra purtau
o mantie închisă cu o fibulă pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce o
mărginesc, putea fi dintr-o tesătură mitoasă. În picioare purtau opinci.
Nobilii purtau pe cap o bonetă moale, asemanătoare celei frigiene;
oamenii de rând umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau prevăzute cu
glugă. Femeile purtau o tunică lungă până la pământ, încinsă pe talie şi
degajând gâtul, peste care puneau alta tunică mai scurtă, închisă, se pare, la fel
ca şi cea bărbătească. Purtau si ele mantie, care însă se drapa liber. Părul il
aveau lung, pieptanat cu cărare, în onduleuri mari, pe langă obraji si adunat într-
un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap.

21
 Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de îmbrăcăminte, cu siguranţă
însă la stările bogate, se purtau tot felul de podoabe (brăţări spiralate, fibule,
colier-lanţ, centura-lanţ, bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspecte
generale, se poate deduce totusi caracterul sumar si sărăcăcios al îmbrăcămintei
celor cu stare sociala scăzută, dificultatea producerii si asigurării îmbrăcămintei
pentru toata familia in mod continuu. Multe din elementele de îmbrăcăminte
textile erau înlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot felul de blănuri
si piei, mai mult sau mai puţin prelucrate.

Înfăţişarea fizică şi morală a dacilor ne este prezentată şi de Vasile

Pârvan în „Ţara de Apus” :
„ Acolo sus, pe piatră, cresc brazii drepţi şi apoi şi oameniîinaţti şi
uscăţivi . Aerul tare e bun deopotrivă pentru florile rare şi femeile zvelte.
Buruienilor de mlaştină şi oamenilor greoi nu le prieşte în munte. Ca în pustiul
uscat al Arabiei, miasmele şi grăsimile sunt arse si oamenii sunt uscaţi ca şi
sfinţii de pe icoanele vechi, iar ierburile sunt pline de arome, ca cimbrul.
În munţii patriei mele creşte un neam de oameni deosebit de toate
celelalte care umplu şeşurile din prejur: maghiari înspre apus, slavii de toate
nţtiile de celelalte trei păţti. Şi trupul şi sufletul lui e altfel. Căci cumîii este
trupul de vânjos şi usor aşa îi e şi mintea, iute la înteles lucruri grele şi gata la
hotărâri viteze. Stăpân s-a desprins să nu aibă. Căci fiecare e impărat în
vălceau lui dintre două dealuri. Şi chiar de-o fi piatra plesuvă , locul unde s-a
trezit pe lume, el nu-l dă pe cel mai mănos ogar de la şeş. Acolo , în câmpia
fără margini, el nu se coboară decât iarna, când viscolul curăţă aerul şi-l face
aspru ca în munte. Se coboară cu oile, ori să coboară cu oştile, ca să facă
nutreţ viitelor şi pradă pentru cei de acasă.
Aşa au făcut sute de ani dacii. Apoi i-au supus romanii şi i-au silit să
locuiască şi câmpiile . Dar nu au răbdat mult. S-au întors iar sus, şi-au făcut
ţările lor de sine stătătoare şi de acolo, de sus, au stăpânit şi câmpiile.’’

Religia geto-dacilor
Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie
unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în
sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul.
Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este
totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice
cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi geto-
dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi

22
este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate
chtoniană, alţii că este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis,
fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras.
Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind
avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă
şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian
şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni, şi mai
ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se
clădească o sală de primire, unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetaţenii de frunte; în
timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui, şi nici urmaşii lor în veac
nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor
avea parte de toate bunătăţile. În timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta
astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu
nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane, unde
stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l
jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor, şi aşa îi
făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui.”
Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui
Herodot completări şi rectificări. Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul
unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un
reformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă. Diodor din
Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii,
Zarathustra şi Moise. Că ar fi fost sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivă,
respinsă chiar de Herodot, care era convins că “acest Zamolxis a trăit cu mai
multă vreme înaintea lui Pythagoras.”
Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie
iniţiatică şi mistică. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al
retragerii temporare în ceea ce semnifică “cealaltă lume”, şi anume, într-o
locuinţă subterană sau într-o grotă. De asemenea, semnificative pentru
concepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice, şi din nou confirmate de
Herodot, erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care le
formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul
şi nordul Dunării.

23
 Continuitatea dacilor după cucerirea romană

Adepţii tezei despre nimicirea dacilor în teritoriile cucerite şi stăpânite de

romani la nord de Dunăre îşi sprijineau cu multă nădejde susţinerile lor şi pe
două texte antice păstrate la doi autori târzii. Una este cunoscuta scriere a lui
Iulian Filozoful, atribuită împăratului Traian: „...am nimicit neamul geţilor”.
Celălalt text are un scurt pasaj din Eutropius, unde se spune că „ ... în
îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost golită de bărbaţi”. În ceea ce
priveşte aceste texte s-a arătat în repetate rânduri că aici avem de a face cu o
exagrare retorică, cu un decalc literar, care nu trebuie luat stricto sensu. Ca în
cazul altor scriitori antici care vorbesc despre „exterminări”, „nimiciri”, această
afirmaţie are un evident caracter anecdotic şi trebuie înţeleasă numai în sensul
înfrângerii, supunerii dacilor, a distrugerii lor militare şi nicidecum că dacii au
fost desfiinţaţi ca popor.
Alte surse antice vorbesc sistematic numai de învingerea şi subjugarea
dacilor. Iată cum se exprimă alţi scriitori antici: Dio Cassius: „Traian ... , după
lungi şi grele strădanii, a biruit pe daci...”; Eutropius: „Traian ... , după ce a
învins pe Decebal, a supus Dacia..”.
Şi pe columna lui Traian numeroase scene redau supunerea populaţiei
dacice (bărbaţi, femei, copii sau nobili şi oameni de rând) în faţa împăratului şi
a oştilor romane. Faţă de mulţimea care se supune, cuceritorii manifestă
clemenţă şi înţelegere. Nicăieri nu se văd scene de cruzime sau masacre ale
populaţiei dacice.
În ceea ce priveşte textul lui Eutropius, trebuie să spunem că el redă de
fapt o stare de lucruri reală şi firească: pierderile mari de bărbaţi suferite de daci
în războaiele cu romanii. Procentul mai mic al bărbaţilor autohtoni şi
predominarea numerică a femeilor dace după războaiele de cucerire, ca şi
colonizarea romană în ansamblul său au creat în mod necesar condiţii favorabile
încheierii de căsătorii mixte, între localnice şi noii veniţi.
Asemănarea portului popular românesc cu cel al dacilor de pe Columna
lui v Traian, ca şi numeroasele inscripţii şi monumente romane existente încă în

24
Transilvania, au constituit dovezi evidente că românii sunt urmaş evidenţi ai
coloniştilor romani.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti”
vorbeşte, de asemenea, despre originea românilor, susţinând că aceştia sunt
descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-
romană la nordul Dunării : „Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt
rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni
istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, sîntem
adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici
în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalt
tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora
rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai
ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi
toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai
osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară
tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea
dintr-o fântână au izvoît şi cură.”

Aşadar, după trecerea stăpânirii romane din Dacia, poporul dac nu a fost
nimicit, el a continuat sa existe şi să se afirme în secolele următoare.

25
 Sinteza spirituală: creştinismul la daco-romani
Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspect
spiritual semnificativ: trecerea de la credinţa în vechile divinităţi la o nouă
religie, creştinsmul. Din păcate, pentru începutul acestei treceri, izvoarele
istorice sunt mai puţin concludente.

Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea

provinciilor romane, obiectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr. sunt rare.
Încă numeroase sunt monumentele păgâne. Explicaţia este simplă: pentru a
evita persecuţiile puse la cale de autorităţile imperiale, creştinii din perioada
respectivă îşi manifestă credinţa cu precauţie.

Vreme îndelungată, ei apelează la simboluri din mitologia greco-romană.

Între acestea, delfinul, care „transportă morţii în insulele fericite” şi
„preînchipuie pe Iisus Hristos”, Cel ce „duce spre limanul mântuirii corabia Sa”
(Biserica Creştină); tridentul, care străpunge delfinul şi, asemenea crucii mai
târziu, este „instrumentul mântuirii credinicoşilor”; viţa de vie, care prin
incrucişarea vrejurilor indică o cruce florală; păunul, care pentru primii creştini
devine simbolul învierii trupurilor. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-
lea al erei creştine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa şi pe
alte monumente asemănătoare semnalate la Apulum şi Micia. Descoperite în
preajma castrelor, aceste vestijii ilustrează contribuţia soldaţilor la răspândirea
creştinismului în Dacia romană. Cât priveşte rolul coloniştilor şi al negustorilor
din oraşele pontice în prozelitismul creştin, acesta este confirmat de alte obiecte
specifice, opaiţe, mai ales existente la Tomis.

O perioadă favorabilă propagării monoteismului creştin în provinciile

romane din spaţiul carpato-danubian coincide cu domnia împăratului Severus
Alexander (222-235), un spirit sincretist şi tolerant. Unii creştini îşi fac publică
apartenenţa la noua religie, aşa cum dovedeşte, printre altele, o inscripţie
funerară provenită tot de la Tomis. Potrivit acestei inscripţii,m în cadrul
diferitelor familii unii membri rămân păgâni, iar alţii devin creştini.

26
 Concomitent, în nordul Daciei romane apar obiecte paleocreştine cu
imagini ş texte tot mai sugestive. Astfel, o gemă de la Potaissa prezintă scena cu
Bunul Păstor, care îl simbolizează pe Iisus. Acelaşi obiect este prevăzut cu
acrostihul „IXOYC” însemnând în limba greasă peşte, care atestă înlocuirea, în
simbolistica creştină, a delfinului.

Urmează o lungă perioadă de reprimare a creştinilor. Iniţiată de împăratul

Decius, ea atinge punctul colminant în timpul domniei lui Diocleţianus. După ce
acesta organizează în anul 284 o nouă provinice, Scythia Minor, cu capitala la
Tomis, creştinii din zona pontică sunt din nou persecutaţi. Mai mult, prin
edictele din anii 303-304, împăratul condamnă la munca silnică sau la moarte
mai mulţi misionari. Se păstreză inscripţii cu martiri de la Axiopolis
(Cernavodă), Halmyris (Murighiol), Naviodumum (Isaccea) ş din alte locuri. În
anul 313 împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult
creştinismului, dar acceptă, pe mai departe, practicile păgâne. Astfel se explică
de ce în continuare sunt martirizaţi alţi patru misionari amintiţi în inscripţia de
pe monumentul funerar descoperit la Niculiţel (jud. Tulcea). Câteva decenii mai
târziu, pe valea Buzăului, este martirizat Sava Gotul.

Interzicerea cultelor păgâne, în vremea împăratului Theodosius (379-395),

este urmată de organizarea Bisericii Creştine, la Dunărea de Jos. Episcopii de la
Tomis se remarcă pe plan local şi universal. Cel mai cunoscut este Teotim I de
origine „scit”, deci localnic, din Scythia Minor. Scriitor de limbă greacă, „abil
dialectician şi prieten devotat al lui Ioan Gură de Aur”, arhiepiscop apoteozat la
Constantinopol, Teotim I apără opera lui Origene, propagă creştinismul printre
goţi şi huni, ultimii supranumindu-l Zeul Romanilor.

Tot în secolul al IV-lea este atestată basilica de la Slăveni (jud. Olt). Noul
loc de cult, specific creştinismului, biserica, poartă un nume provenit dintr-un
termen latinesc. Aceeaşi sorginte o au şi alţi termeni de bază ai noii religii: altar
(altarium), a boteza ( baptizare), cruce (crux, crucem) , duminică
(Dies/Dominica), înger (angelus), Paşti (Paschae), scriptură (scriptura) ş.a.

Noua organizare bisericească se extinde în secolele al V-lea şi al VI-lea, la

Sucidava, la Drobeta-Theodora şi în alte centre nord-dunărene.

27
 Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul
României

Băniţa

Băniţa, com. în jud. Hunedoara, unde, la "Piatra Cetăţii" de la limita de V

a bazinului văii Jiului (cca. 1000 m alt.), la 4 km E de sat, a fost descoperită o
cetate dacică fortificată (sec. 1 a. Chr. - sec. 1 p. Chr.). Săpăturile efectuate aici
în anii 1960-1961 au scos la iveală zidul de apărare al cetăţii construit din
blocuri de piatră fasonată în tehnica dacică binecunoscută şi trei terase
amenajate special şi întărite cu ziduri de piatră. În interiorul cetăţii au fost
descoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul celor
cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de lemn, un
turn de veghe construit din chirpici şi lemn, o platformă de luptă etc

28
 Printre particularităţile cetăţii de la Băniţa se numără lăţimea mai mică a
zidurilor de apărare care nu depăşeşte 2 m, precum şi felul ingenios de a îmbina
tehnica de construcţie cu particularităţile reliefului stâncos. Cetatea este
înconjurată de ziduri de piatră doar pe laturile de N şi S, cele de E şi V fiind
apărate de pantele abrupte ale terenului.

Printre descoperirile făcute la Băniţa se

numără: ceramica dacică de diferite tipuri, unelte
de fier, fibule de metal, vârfuri de săgeţi, brăţară de
argint, greutăţi pentru războiul de ţesut, prâsnele de
lut, pietre de râşniţă, tipare de lut pentru turnat
obiecte de metal, creuzet etc

Cetatea dacică Costeşti - Cetăţuie

Costeşti, sat în com. Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara), unde, pe dealul

numit "Cetăţuia", la alt. de 561 m, se află una dintre cele mai însemnate
cetăţi dacice din ultimele două sec. dinainte de cucerirea romană.
Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de
cca. 6 - 8 m şi cu o înălţime de 2 - 2,50 m, care proteja partea superioară a

29
 dealului, platoul şi terasele.

In partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv, prevăzut cu

turnuri, lucrat din blocuri de piatră fasonată pe feţele exterioare
(paramente), legate între ele prin intermediul unor bârne de lemn, interiorul
fiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton), tip de zid de apărare dacic
numit murus Dacicus. Lăţimea lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai
adaugă şi o dublă palisadă care înconjura platoul şi două turnuri de pază
situate pe coasta de N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pe
latura de E.

Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii

de piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală,
din piatră fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era
prevăzută cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn.

Pe laturile de E şi de V ale cetăţii s-au găsit două cisterne de apă, la care se

adaugă şi câteva gropi săpate în stâncă pentru strângerea apei de ploaie. Pe
terasele din jurul platoului au fost ridicate sanctuarele cetăţii, ale căror resturi
constau din şiruri (aliniamente) de discuri de piatră de calcar, similare celor de

30
la Grădiştea Muncelului - Sarmizegetusa Regia.

Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la

intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul
avantpost al capitalei dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul
primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi
definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de
către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea
castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa formează un punct de
pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la intrarea în masivul stâncos al
Munţilor Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se îngustează deodată.

Cetatea de la Costeşti a
fost reşedinţa unora dintre
regii geto-daci. Situată la
intrarea în valea apei
Grădiştea, centrul de la
Costeşti a constituit
principalul avantpost al
capitalei dacice de la
Grădiştea Muncelului.

Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este

grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr.,
odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de
piatră pentru construirea castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa
formează un punct de pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la
intrarea în masivul stâncos al Munţilor Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se
îngustează deodată.

Sistemul de apărare al cetăţii se baza pe succesiunea a trei tipuri de

fortificaţii: valuri de pământ, un zid de piatră gros de cca. 3 m, flancat de trei
bastioane şi o dublă palisadă ce înconjoară partea de sud a înălţimii.

Platoul cel mai înalt este ocupat de două turnuri-locuinţă, construite din
31
 Concluzii

Scopul acestui studiu de caz este determinarea originii poporului român.

Cu argumente convingătoare, am încercat să dovedim că poporul nostru nu este
pe deplin latin sau dacic, ci este o sinteză între cele două, realizată printr-un
proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică
şi organizatorică structurală, în care se remarcă totodată şi particularităţile sale,
legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.

Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de

organizare politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba
latină, întreg sistemul de organizare şi felul de viaţă roman provincial. Dar în
toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizaţia, moravurile şi
tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şi
economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.

Datorită acestei discrepanţe, poporul latin, ca popor civilizat, asimilează

băştinaşii daco-geţi, în măsura în care aceştia adoptă limba latină, îşi însuşesc
felul de viaţă roman provincial, preiau obiceiurile şi civilizaţia romană,
schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică, formând un nou
popor – românii.

32
 Bibliografie

Armbuster,Adolf Romanitatea românilor, Istoria unei idei, Editura

Academiei Rep. Socialiste Romane, Bucureşti, 1972,
pag. 11-28
Brătianu, G.I. O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
Comşa,Maria Sur la romanisation des territoires nord-danubiens aux
III-e-VI-e siecles, în Studii noi de istorie, III, p. 23-40
Daicoviciu, C. Romanizarea, Editura p 263
Idem Istoria Romaniei, vol I, p 779
Daicoviciu, Hadrian Dacii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1960
Idem Columna lui Traian, Editura Maridian, Bucureşti, 1966, pag. 14-20
Eutropius VIII, 2-6
Micu, Samuil Scurtă cunoştinţă a istorii romînilor, editată de Cornel
Câmpeanu, Bucureşti, 1963
Pârvan,Vasile Dacia, „Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-
danubiene” , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti , 1957
Protase,D. Autohtonii în Dacia, vol I, Dacia Romană, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pg 13-31

Russu, I.I. Auxilia Provinciae Daciae, în Studii şi cercetări de

istorie veche, Bucureşti, 1968
Stoicescu, Nicolae Continuitatea românilor, istoricul problemei, dovezile
continuităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980
Zub,Alexandru Culegere de „Scrieri” ale lui Vasile Pârvan („Scrieri”,
Editura Al. Zub, Bucuresti, 1981)

Enciclopedia arheologiei si a istoriei vechi a Romaniei, vol I, Editura

Enciclopedica, Bucuresti, 1994, pag. 24-29

33
 Istoria Romanilor, Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Humanitas
Educational, Bucuresti, 2002

34
Anexa 1: Împăratul roman Traian

35
Anexa 2: Împăratul dac Decebal

36
Anexa 3: Trophaeum Traiani

37
Anexa 4: Columna lui Traian

38
Anexa 5: Ruinele Sarmizegetusei

39
40
41