Latinitatea si Dacismul

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental in istoria noastră

naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex,
îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei
de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane in
condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la
crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est European.
Aceasta fiind una dintre cele mai dezbătute probleme din istorio-grafia românească,
care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Originea
poporului şi a limbii române a fost şi rămâne un subiect controversat,care a dezvoltat in timp
două mituri naţionale din punct de vedere cultural.
Amintim si de cele trei teorii
De-a lungul timpului disputele cu privire la conceptele de latinitate și dacism au provenit
dintr-o nevoie de autodefinire identitară.Latinitatea, dacismul, avand valoare de mituri
intemeietoare, iar influenta lor la nivel popular e inca puternica.
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a
constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă. Generalizarea latinei a
determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă.
Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani,
cuprinşi între 106 – 274 / 275. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar
consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.
Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam.Ideea latinităţii,
concept imperativ de afirmare a identităţii etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat şi ca o
firească necesitate de cunoaştere a originilor, de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a avut
un timp îndelungat de cristalizare şi de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari din
secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul
Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir şi atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii
Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).
Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei
imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei promovează şi
evidente exagerări – originea pur romană a poporului român şi a limbii, cu urmări în tendinţele
de purificare a limbii de elementele nelatine, perpetuate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Opinii ce sustin latinitatea limbii
Nicolausi Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a
românilor din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la Bruxelles şi terminată in
1536. El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de biserica
noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante. […]
Moldovenii au aceaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin
imbrăcăminte. […] Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copiii din
Roma.
În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii materne
ii revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost primul cronicar moldovean de seamă, care a
demonstrat latinitatea limbii române, într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării
Moldovei”, consacrat special acestei probleme şi intitulat „Pentru limba noastră
moldovenească”.El spunea ca: „de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat
graiul”. Pentru a convinge cititorii de acest adevăr el accentuează unele paralelisme lexicale
latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic
galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al nostru, noster si altele multe den
limba latinească, că de ne-am socoti pre ămaruntul, toate cuvintele le-am inţelege” (Letopiseţul
Ţării Moldovei). Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin înlucrările lor
sorgintea latină a limbii române.
În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin realizează o
sinteză a schemei structurii limbii române: „Unde trebuiasă fie Deus, avem Dumnezeu, al mieu în loc de
meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus –
indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri.
În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la
sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au
ieşit strămoşiilor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului,
din ce izvor şi seminţe sînt ulăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările
ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa
şi românii poartă numele romanilor.”

Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi
scrierea etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă
origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti.
Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor,
conchide că acest lucru reiese din patru elemente: „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a
treia din limbă, a patra din nume.”
 Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai
multor neamuri…”, încearcă să dovedească orginea romană a poporului român: „Din partea
coloniei, carea au remas în Dachia Veche… s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga
Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au
aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii precarii i-au adus Marele Constantin din
Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au
numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum
s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia
comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum
s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adeca romani de sange,
precum firea si virtuteaii marturiseste (...) "
In cultura noastră, Dimitrie Cantemir, este unul dintre cei mai erudiţi umanişti.Reluând o
temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”
înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. El
afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat ocivilizaţie şi o cultură clasică”.
„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor„ este ultima operă a lui Dimitrie Cantemir,
ce infaţişează concepţia savantului asupra formării poporului român şi a limbii române, tratând,
cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de izvoare, originile poporului român şi
evoluţia sa până la al doilea descălecat, momentul întemeierii celor două ţări române, Muntenia
şi Moldova.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte,
deasemenea, despre originea românilor, susţinând ca aceştia sunt descendenţii romanilor
rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romana la nordul Dunării:
„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-
ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei,
iarănoi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au
aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi alt şi alalt tot
şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă sătrag pănă
astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi
mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie
şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot
unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au
izvoît şi cură”.

Ecouri și reprezentări literare

• paralel cu argumentarea de natură ştiinţifică sau în absenţa documentelor istorice,
etnogeneza română dobândeşte, în plan literar, aspecte poetice şi mitologice, devenind sursă de
inspiraţie pentru numeroşi scriitori;
• constituirea mitului fondator a atras, mai ales în perioada romantică, prin sentimentul de
mândrie naţională dat de o origine fabuloasă, care asociază două mari popoare ale Antichităţii,
încercând să ofere poporului român o mitologie a devenirii sale comparabilă cu marile mitologii
ale lumii;
• originea latină transmite românilor atât prestigiul istoric al Imperiului Roman şi ideea
apartenenţei la marea familie a limbilor romanice, cât şi calităţi ale spiritului latin, seninătate,
claritate, vocaţia construcţiei, gândire logică
-Desteapta-te romane” de Andrei Mureseanu: Poezia Răsunet a fost publicată în numărul 25 din
21 iunie 1848 al revistei „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” avându-l ca autor pe Andrei
Mureşanu.
Se presupune că este un ecou, un răspuns, o replică la poezia Către români a lui Vasile
Alecsandri, publicată în numărul 21 din 24 mai 1848 al aceleiaşi reviste. In acest imn, autorul ne
reaminteste de originea noastra romana prin versul: “Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un
nume Triumfător în lupte, un nume de Traian!”
În „Cântecul gintei latine”, Vasile Alecsandri aduce un omagiu impresionant elementului care
uneşte, până în ziua de astăzi, numeroase popoare europene: moştenirea latină („Latina gintă e
regină/ Între-ale lumii ginte mari;/ Ea poart}
Totodata Alexandru Macedonski evidentiaza legatura dintre limba latina si limba romana

Evocarea romantică a înfruntării dintre daci şi romani; Momentul zero al

etnogenezei
Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate de
universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza, creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. Dacia
este, în poezia lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Mai toată poezia
eminesciană de inspiraţie istorică se află în genere în amplul poem din 1872 ,,Memento mori”.
În ,,Memento mori” evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi cu filosoficul.Şi el susţine
ideea latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese
diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în
literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină,
dar îl vom curăţi de toate uscăturile ‘’
Dacismul
Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al
XX – lea, şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza
românească
A fost dezbătută poziţia dacilor în discuţiile despre etnogeneza românească. Din 1857,
Ion Constantin Brătianu se pronunţă pentru o origine comună din romani, traci şi celţi. Bogdan
Petriceicu Hasdeu a publicat în 1860 un articol intitulat „Perit-au dacii?” în care demonstra
exagerările şcolii ardelene şi a urmaşilor ei. După 1870-1880, dacii încep să ocupe un loc tot mai
important în cercetarea originilor poporului român. Majoritatea istoricilor ca Nicolae Iorga sau
Alexandru D. Xenopol au susţinut ca dacii au avut o pondere limitată în etnogeneza românească.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se acceptă în continuare originea romană, însă după câştigarea
independenţei, când statul român era un regat recunoscut pe plan internaţional şi nu mai era
nevoie de legitimitate, dacismul a câştigat teren, mai ales în perioadele regimurilor extremiste
de dreapta şi de stânga. În prezent, pentru majoritatea contemporanilor, dacii au fost strămoşii
românilor. S-a dezbătut de asemenea şi rolul slavilor în etnogeneza românească, însă în secolul
al IX-lea, rolul slavilor era minimalizat. Românii erau formaţi ca popor când au intrat în contact
cu slavii, singurul efect fiind preluarea unor termeni slavi. Cum Școala latinistă a publicat un
dicţionar al limbii române latinizate, în 1870-1879, ALEXANDRU Cihac a publicat un dicţionar al
limbii române, în care 2/5 din vocabularul român erau cuvinte slave. Ioan Bogdan a susţinut
rolul slavilor în etnogeneza română, iar istorici ca Petre P. Panaitescu sau Constantin C. Giurescu
au fost favorabili influenţei slave în limba română şi instituţiile române. În perioada stalinistă,
când influenţă sovietică era majoră, rolul slavilor în etnogeneza românească a luat amploare. În
perioada naţional-comunismului ceauşist, dacilor le-a fost conferit rolul fondator al poporului
român.

Dacismul in literatură
Eminescu
• pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale
ilustrate în universul său poetic: cosmogonia şi sociogonia, creaţia lumii şi creaţia omului, a
societăţii umane. „Scrisoarea I“ şi „Rugăciunea unui dac“, de o parte, „Memento mori“, de
cealaltă, ilustrează, în viziune romantică de cea mai pură vibraţie, cele două mari coloane
tematice ale imensului edificiu poetic eminescian
- Eminescu identifică timpul etern, universal, în lumea mitică a Daciei istorice, pe care îşi
întemeiază mitul naţional;
 - Dacia este, în poeziile lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, natural, generator de
sacralitate, cu o natură fixată în simboluri eterne ale cadrului terestru şi cosmic ce exprimă vârsta mitică
a marilor întemeieri, constituită în imaginea unui paradis terestru: cu un spaţiu ondulat într-o
perspectivă infinită („Munţi se nalţă, văi coboară“), un tărâm străbătut de „fluviul cântării“, având
contingenţă cosmică printr-un axis mundi, muntele vrăjit care marchează centrul sacru al universului; -
Mitul Daciei este cea mai frumoasă reprezentare metaforică a istoriei naţionale, în care întregul peisaj se
converteşte în motive şi simboluri ale eternităţii;

• Mihail Sadoveanu reia profundele semnificaţii mitice ale pământului dacic în romanul „Creanga
de aur“ (1933): - acţiunea coboară în timp, până la anul 780 d.Hr., în vremea arhaică, a preoţilor păgâni
rămaşi în inima munţilor de pe vremea dacilor, în locuri străvechi, la izvoarele Mureşului şi Oltului, în
apropierea Munţilor Călimani

Originea limbii romane

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi specialişti
consideră că limba română provine din limba latină a romanităţii, latina vorbită în părţile de est ale
Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi
naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale (catalana în
Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia) sau au dispărut (dalmata).
Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română: “este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală a
Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia
Superioară si Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele
noastre.

Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală română s-au conservat
din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele
de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi
prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri
fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu
etc.) şi care sunt frecvente în vorbire

Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului (limba vorbită de
populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În
cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace
(indoeuropeană), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris.
In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de „limba română
comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul
poporului vorbitor de limba română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară
diferite dialecte precum:
 Daco-român
 Aromân
 Istroromân
 Meglenoromân