Studiu de caz: LATINITATE SI DACISM

I.Definirea termenilor şi istoria constituirii lor:

• concepte şi curente de idei care pun în relaţie cele două componente fundamentale ale
etnogenezei românilor, substratul dacic şi elementul latin predominant;
• ideea latinităţii (originea romanică a poporului român şi a limbii române):
- apare mai întâi, în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, în scrierile cronicarilor, ca o firească dorinţă
de cunoaştere a originilor şi de mândrie a unei descendenţe ilustre;
- atinge un punct de apogeu (şi de exagerări) în epoca Şcolii Ardelene, ca imperativ ideologic şi
ştiinţific de legitimare a unui popor (românii din Transilvania) în faţa istoriei;
al XIX-lea;
- purismul latinist se perpetuează până către a doua jumătate a secolului
- primele menţiuni despre români îi aparţin împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul
(913-959), care îi consideră „romani“, „urmaşi ai coloniştilor romani“: „ei se numesc romani şi
acest nume l-au păstrat până astăzi“;
- ideea latinităţii limbii române este enunţată de Poggio Bracciolini (1380-1459) şi de Silvio
Piccolomini (1405-1464), care consemnează pentru prima dată că există o asemănare între
limba vlahilor şi cea a locuitorilor din Italia, fapt semnalat şi de papa Pius al II-lea (1405-1464);
- Nicolaus Olahus (1493-1568) este primul român care afirmă, în lucrarea „Hungaria“ (scrisă în
limba latină şi terminată în 1536), unitatea de neam, de limbă şi de origine a românilor din
toate provinciile vechii Dacii;

• dacismul:
- e un curent de reacţie şi de echilibrare a raportului dintre cei doi piloni pe care se întemeiază
mitul fondator, un proces de reabilitare, pe cale ştiinţifică, poetică sau mitologică, a substratului
autohton;
- este un demers polemic împotriva exagerărilor savanţilor Şcolii Ardelene şi ale purismului
latinist, care depărtau cercetarea ştiinţifică de adevărul istoric şi de practica firească a limbii
române;
- în secolul XX, afirmarea elementului autohton devine o adevărată mişcare ideologică,
dacismul, care antrenează istorici, filologi, filozofi ai culturii şi ai religiei, sociologi, folclorişti;
- în perioada interbelică şi după aceea, afirmarea elementului autohton în etnogeneză devine
dacomanie sau tracomanie, alimentând uneori mişcările politice extremiste de dreapta sau
naţionalist-comuniste.

II.Întemeierea istorică şi lingvistică a ideii de latinitate:

• ideea de latinitate, prin care se înţelege originea romanică a poporului român şi a limbii
române, apare târziu în atenţia cărturarilor români, care au încercat să reconstituie faptele
istorice de la cel dintâi „descălecat“, de la venirea împăratului Traian:
• Grigore Ureche scrie deliberat, în „Letopiseţul Ţării Moldovei“, „ca să nu să înnece a toate
ţărâle anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat“;
- el afirmă cu putere romanitatea poporului român şi a limbii române: „Rumânii, câţi să află
lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovénii şi
toţi de la Râm să trag.“; de aceea, latinitatea limbii este fără tăgadă, dar, fiind ţara neaşezată,
limba română este alcătuită „din multe limbi [...] şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al
vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate.
Cum spune şi la prédosloviia létopiseţului celui moldovenescu de toate pre rându: ce fiindu ţara
mai de apoi ca la o slobozie, de prinprejur venindu şi discălicându, din limbile lor s-au amestecat
a noastră: de la râmleni, – céle ce zicem latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găina, ei
zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte, pater, al nostru, nostr şi altile multe din
limba latinească, că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintile le-am înţeleage.“;
• Miron Costin în „Letopiseţul Ţărâi Moldovei de la Aaron-Vodă încoace“, îşi exprimă regretul,
în „predoslovia“ acestuia, de a nu putea să-şi înceapă lucrarea de la cel dintâi „descălecat“, de
la cucerirea Daciei de către romani: „Fost-au în gândul mieu, iubite cititoriule, să fac letopiseţul
Ţărăi noastre, Moldovei, din descălecatul ei cel dintâi, carele au fostǔ de Troian împăratul şi
urzisăm şi începătura letopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de
nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri.“;
- „De neamul moldovenilor“, scrisă în ultimii ani ai vieţii, vine să împlinească acest vechi
deziderat, relevând, în chip sintetic, în „Predoslovie“, concepţia despre istorie a cronicarului,
atât despre adevărul istoric, cât şi despre responsabilitatea celui care „dă seamă“ despre ale
sale, câte scrie;
- ideea fundamentală a lui Miron Costin este originea latină a poporului român şi a limbii
române; el este primul umanist autohton care încearcă să traseze coordonatele universal
valabile ale existenţei poporului român între celelalte popoare europene;
- planul lucrării este structurat pe următoarele idei esenţiale: „felul neamului, din ce izvor şi
seminţie suntǔ lăcuitorii ţărâi noastre“; „de unde suntǔ veniţi strămoşii lorǔ pre acéste locuri“;
„supt ce nume au fostǔ întăi la discălecatul lor“; „de cândǔ s-au osebit şi au luat numele cest de
acum, moldovan şi muntean“; „ce limbă ţin şi păn-acum“; „în ce parte de lume ieste Moldova,
hotarăle ei păn-unde au fostǔ întâi“;
- cronicarul este conştient de lipsa izvoarelor, de „osteneala aceasta“, de care „se sparie
gândul“, fiindcă de la primul descălecat au trecut „atâta véci“, „câteva sute de ani peste mie“, şi
se poate naşte întrebarea cum, după atât timp, „să vorǔ putea şti poveştile adevărate“;
• Stolnicul Constantin Cantacuzino susţine, cu o informaţie mai bogată, romanitatea poporului
român şi latinitatea limbii române, continuitatea populaţiei dacoromane şi după retragerea
aureliană, unitatea de limbă şi de neam a locuitorilor din cele trei state româneşti, Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania: „Iară noi, într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni,
ţinem şi credem, adeverindu-le den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai
încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în
credinţă şi în bărbăţie...“;
- prin români, stolnicul Constantin Cantacuzino nu înţelege nu numai locuitorii din Ţara
Românească, ci şi pe cei „den Ardeal“, care „încă şi mai neaoşi sunt“, şi pe moldoveni şi pe toţi
vorbitorii de limbă română din orice parte, chiar dacă au cuvinte „den amestecarea altor limbi“.
- argumentul cel mai elocvent în această privinţă este exprimat metaforic: „toţi aceştia dintr-o
fântână au izvorât şi cură“;
• Dimitrie Cantemir, în „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor“ înfăţişează concepţia
savantului asupra formării poporului român şi a limbii române, tratând, cu o documentare
extrem de bogată, de peste 150 de izvoare, originile poporului român şi evoluţia sa până la al
doilea descălecat, momentul întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi Moldova;
- ideea de bază este continuitatea elementului roman în Dacia, într-o unitate deplină în cele trei
provincii româneşti, „Hronicul...“ reprezentând prima încercare de a trata împreună istoria
românilor de pretutindeni;
- totodată, aceasta este privită din perspectiva istoriei universale, concentrându-se asupra
întregii structuri a lumii româneşti; sunt prezentaţi mai întâi românii din cadrul Imperiului
Roman, apoi din Imperiul Bizantin şi coexistenţa lor cu statele dimprejur, rezultate din migraţia
popoarelor: Ungaria, Cumania, Rusia, Polonia, Serbia, Bulgaria;
- Dimitrie Cantemir combate ipoteza potrivit căreia romanii s-ar fi retras cu totul după ce
împăratul Aurelian a părăsit Dacia în anul 271: „Poporul romano- moldo-vlahilor nu din
glogozala a naşteri de strânsură să fie scornit, ce din cetăţeni romani, din ostaşi veterani şi din
mari familii să se fie ales. Apoi din buni şi tari romano-moldo-vlahii, din buni şi tari părinţi
romani născându-se, a sângelui curăţenie şi a niamului evghenie nestricată şi nebetejită să fie
ferit, precum şi astăzi tot aşea o feresc.“;
- savantul pledează pentru afirmarea rolului esenţial al poporului român, prin meritul de a
apăra creştinătatea împotriva invaziilor străine, din acest motiv considerând că şi Europa
trebuie să-l protejeze în faţa vicisitudinilor istoriei;
• corifeii Şcolii Ardelene continuă lupta de afirmare a adevărului istoric cu privire la formarea
poporului român şi a limbii române:
- scrieri istorice: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor“, de Samuil Micu (1745-1806),
„Hronica românilor şi a mai multor neamuri“, de Gheorghe Şincai (1754-1816), „Istoria pentru
începutul românilor în Dachia“, de Petru Maior (1756-1821), şi „De originibus populorum
Transylvaniae“, de Ion Budai-Deleanu (1760-1820), demonstrează, de multe ori cu argumente
polemice, romanitatea şi continuitatea poporului român pe teritoriul vechii Dacii şi combat
teoriile imigraţioniste ale lui Franz Joseph Sulzer şi Johann Christian Engel;
- lucrări lingvistice, care afirmă şi argumentează teza latinităţii limbii române: „Elementa linguae
daco-romanae sive valachicae“ (1780), de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, „Disertaţie pentru
începutul limbii române“ şi „Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi“, de
Petru Maior, „Temeiurile gramaticii româneşti“ şi mai ales „Lexiconul de la Buda“ (1825), de Ion
Budai-Deleanu;
• în secolul al XIX-lea, relevarea ideii latinităţii reprezintă un mijloc de recunoaştere europeană
a naţiunii române, îndeosebi după Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor de la 1859:
(1809);
- Gheorghe Asachi îşi exprimă admiraţia pentru vestigiile Romei antice în oda „La Italia“
- Vasile Alecsandri conferenţiază la Paris în anul 1848, în „Românii şi poeziile lor“, despre locul
şi rolul poporului român în lumea europeană şi este încununat, la 19 mai 1878, la Montpellier,
cu un important premiu pentru poezia „Cânticul gintei latine“, dedicată popoarelor de origine
latină;
- Ion Heliade-Rădulescu, în studiul „Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului
românilor“ (1836), aduce explicaţii simple, justificate cu argumente ştiinţifice şi prin firescul
vieţii cotidiene, despre originea latină a limbii române;
- A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul şi alţi istorici români combat teoriile imigraţioniste, reluate de
istoricul german Robert Roesler.

III.Constituirea ideii de dacism:

• Bogdan Petriceicu-Hasdeu resuscită rolul substratului în formarea poporului român,
studiul„Perit-au dacii?“ (1860) fiind un punct de plecare pentru studiile ulterioare de afirmare a
elementului dac în etnogeneza românilor:
- combate tendinţele de a exagera componenta latină sau slavă din alcătuirea limbii române;
- Hasdeu pledează în favoarea unui punct de vedere echilibrat, bazat pe izvoare istorice şi pe
fapte de limbă, pentru a dovedi că „naţionalitatea noastră s-a format din câteva eleminte, din
cari nici unul n-a fost predomnitor“;
• Lucian Blaga, în articolul „Revolta fondului nostru nelatin“, apărut în revista „Gândirea“ în
1921, combate exclusivismul latin în configurarea componenţei spirituale a poporului român:
„... se poate spune că în spiritul românesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă
culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care, oricât ne-am împotrivi,
se desprinde uneori din corola necu- noscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi
armonia latină ne e adeseori sfârticată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum
metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin.“;
• în opera sa fundamentală, „Getica“ (1926), Vasile Pârvan revalorizează, cu argumente de
cultură străveche, arheologice, istorice şi mitologice, componenta autohtonă a etnogenezei
românilor, care precede cu aproape un mileniu contactul cu civilizaţia romană.
- savantul reconstituie imaginea complexă a unei civilizaţii străvechi, întemeiată pe o cultură
materială şi spirituală profundă, ale cărei ecouri şi reminiscenţe se regăsesc în modul de viaţă şi
în firea poporului român ;
- deşi afirmă superioritatea spirituală a geto-dacilor, manifestată în idei morale, credinţe
religioase, atitudini existenţiale, Vasile Pârvan nu supralicitează rolul filonului geto-dac în
formarea poporului român, considerând că „ideea-mamă a întregii culturi româneşti e ideea
romană.“;
• Mircea Vulcănescu identifică, în „Dimensiunea românească a existenţei“ (1943), „ispita
tracică“, „ispită lăuntrică“, „reziduală“, care ne cufundă treptat în orizontul metaforic al poeziei
şi al misterului sau deschide românului perspectiva eroică, a naturii, a codrului, a haiduciei, a
culmilor înalte şi a spaţiilor cosmice, a eternităţii spiritului în aceste vaste vecinătăţi.

IV.Ecouri şi reprezentări literare ale etnogenezei românilor:

• paralel cu argumentarea de natură ştiinţifică sau în absenţa documentelor istorice,
etnogeneza română dobândeşte, în plan literar, aspecte poetice şi mitologice, devenind sursă
de inspiraţie pentru numeroşi scriitori;
• constituirea mitului fondator a atras, mai ales în perioada romantică, prin sentimentul de
mândrie naţională dat de o origine fabuloasă, care asociază două mari popoare ale Antichităţii,
încercând să ofere poporului român o mitologie a devenirii sale comparabilă cu marile mitologii
ale lumii;
• originea latină transmite românilor atât prestigiul istoric al Imperiului Roman şi ideea
apartenenţei la marea familie a limbilor romanice, cât şi calităţi ale spiritului latin, seninătate,
claritate, vocaţia construcţiei, gândire logică;
• originea geto-dacă fascinează îndeosebi spiritele romantice prin ideea sacrificiului eroic, prin
misterele originilor, neelucidate documentar, prin stabilitate şi arhaitate;
• pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate în
universul său poetic: cosmogonia şi sociogonia, creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii
umane. „Scrisoarea I“ şi „Rugăciunea unui dac“, de o parte, „Memento mori“, de cealaltă,
ilustrează, în viziune romantică de cea mai pură vibraţie, cele două mari coloane tematice ale
imensului edificiu poetic eminescian:
- Eminescu identifică timpul etern, universal, în lumea mitică a Daciei preistorice, pe care îşi
întemeiază mitosul naţional;
- Dacia este, în poezia lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, natural, generator de
sacralitate, cu o natură fixată în simboluri eterne ale cadrului terestru şi cosmic ce exprimă
vârsta mitică a marilor întemeieri, constituită în imaginea unui paradis terestru: cu un spaţiu
ondulat într-o perspectivă infinită („Munţi se nalţă, văi coboară“), un tărâm străbătut de „fluviul
cântării“, având contingenţă cosmică printr-un axis mundi, muntele vrăjit care marchează
centrul sacru al universului;
- Mitul Daciei este cea mai frumoasă reprezentare metaforică a istoriei naţionale, în care
întregul peisaj se converteşte în motive şi simboluri ale eternităţii;
• Mihail Sadoveanu reia profundele semnificaţii mitice ale pământului dacic în romanul
„Creanga de aur“ (1933):
- acţiunea coboară în timp, până la anul 780 d.Hr., în vremea arhaică, a preoţilor păgâni rămaşi
în inima munţilor de pe vremea dacilor, în locuri străvechi, la izvoarele Mureşului şi Oltului, în
apropierea Munţilor Călimani;
- aici, al treizeci şi doilea Decheneu, „prorocul cel bătrân“, care stă în „muntele ascuns“, în
peştera-templu, în toposul sacru menţionat în vechile scrieri despre lumea dacică, ca şi magii
eminescieni (din „Strigoii“ şi „Memento mori“, de pildă), oficiază încă, o dată la cinci sau la
şapte ani, la solstiţiul de vară, în faţa poporului adunat la gura peşterii sale, ritualuri păgâne, le
dă sfaturi de muncă şi de viaţă, îi îndeamnă la bună înţelegere între oameni, continuă iniţierea
în tainele firii, încercând să desluşească sensurile noii religii apărute în lume, „legea nouă cătră
care popoarele se îndreaptă“, creştinismul, semn al unei continuităţi spirituale neîntrerupte.