Caracterul latin al limbii romane/ Rolul limbii latine în evoluția limbii romane

Definiţia genealogică

Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului
Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia
Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în
zilele noastre.

Această limbă a suferit, însă, transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât și
prin influența exercitată de limbile cu care a venit în contact.

Teritoriu de formare

Limba română s-a dezvoltat pe o bază teritorială largă romanizată cuprinzând Dacia nord-
dunăreană propriu-zisa și teritoriile care n-au intrat sub autoritatea romană, fiind locuite de către
"dacii liberi".

Latina dunăreana, împreuna cu latina vorbită pe coasta Dalmaţiei si, până către
jumătatea a II-a a sec. al III-lea e.n., împreuna cu latina vorbita în Italia, face parte din grupul
oriental al limbii latine.

Dalmata era vorbita pe coasta Marii Adriatice si a dispărut astăzi cu totul.

Cucerirea şi romanizarea Daciei

Cucerirea Daciei a fost pregătită de o serie de măsuri cu caracter militar si administrativ

care a făcut posibilă transformarea acesteia în provincie romană. Procesul de formare a limbii
române a fost unul complex. Începerea procesului de romanizare este reprezentată de cucerirea
Daciei de către romani în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 şi 105-106. Dacia,
transformată în provincie romană a fost colonizată masiv de populaţii latinofone „din toată lumea
romană” aşa cum afirmă Eutropius.

Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni îndelungate în domeniul politic,

economic, social, cultural şi spiritual.

Factorii romanizării

- administraţia

- armata

- justiţia
 - veteranii

- coloniştii

- urbanizarea

- activitatea economică

- cultura

- religia

Limba română a provenit de la limba latină, la fel ca şi celelalte limbi romanice: spaniola,
italiana, franceza, portugheza, catalana, sarda, provensala, dalmata, reto – romana. Limba
română s-a format odată cu poporul român pe teritoriul fostei Dacii, pe parcursul a mai multor
secole din limba Latina vulgara (vulgarus = popor )vorbită de romanii cuceritori și limba dacilor
băștinași.

LATINITATEA este un „curent aparut in lingvistica si in filologia romaneasca in sec

XIX,care pentru a demonsta caracterul latin al limbii romane,a incercat sa elimine din ea
cuvintele de alte origini si sa modifice astfel forma celor latine,incat sa le apropie cat mai mult de
forma originala.

Stratul limbii române – latin; aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte ale limbii
române, inclusiv vocabularul creştin de bază (biserică - basilica) provin din latina vorbită.

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din
lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat

„Pentru limba noastrămoldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm

(Roma)ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.

Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la
rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier

[...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”

Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor sorgintea
latină a limbii române.

În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron

Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia să fie Deus, avem
Dumnezeu sau
 Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul;
homo – omul; frons– frunte; angelus – indzierul(...) În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-
au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”

În opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi
titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sînt
lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El
dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii –galii, turcii– otomani, ungurii– huni, aşa şi
românii poartănumele romanilor.” Tot aici, Miron Costin, prezintă şi câteva obiceiuri romane,
păstrate şi astăzi, cum ar fi toastul la petreceri şi aniversări, precum şi ritualul îngropării
mortului.

Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, Dimitrie Cantemir lucrarea”Hronicul vechimei a

romano-moldo-vlahilor ”( 1719 - 1722) înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru,
originea comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat o

civilizaţie şi o cultură clasică”. Este o lucrare de sinteza si infatiseaza conceptia savantului

asupra formarii poporului roman si a limbii romane, tratand, cu o documentare extrem de bogata,
de peste 150 de izvoare, originile poporului roman si evolutia sa.

Idea de baza este continuitatea elementului roman in Dacia, intr-o unitate deplina în cele
trei provincii românești, "Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor " reprezentând prima
încercare de a trata împreună istoria românilor de pretutindeni.

Dimitrie Cantemir combate ipoteza potrivit căreia romanii s-ar fi retras cu totul după ce
împăratul Aurelian a părăsit Dacia în anul 271: "...poporul romano-moldovlahilornu din
glogozala a nașterii de strânsura să fie scornit, ce din cetățeni romani și din mari familii să fie
ales. Apoi din buni și tari romano-moldo-vlahii, din buni și tari părinți romani nascandu-se, a
sângelui curățenie și a niamului evghenie nestricata și nebetejita să fie ferit, precum și astăzi tot
așea o feresc."

În sec al XVIII –lea,opera de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin

tematica ei, unitatea românească şi originea pur romană a poporului român.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor,
conchide că acest lucru reiese din patru elemente :„întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a
treia din limbă, a patra din nume.”

Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai
multor neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea romană a poporului român : „Din partea
coloniei, carea au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga
Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au
aşezat în Dachia cea Noao......., întîiu români, apoi abotriţi... mai pre urmă munteni,moldoveni,
mărgineni.... adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.

O altă creaţie este Polimorfismul creştinismului românesc scrisă de Vianu Mureşan în

revista Tribuna ce arată aspectul latinităţii pornind de la ideea că încreștinarea românilor a fost
un proces lent, desfășurat sub forma unor modificări morfologice. În acest proces sunt incluse și
monoteismul geto/ dac susținut de Vasile Pârvan, identificarea figurii lui Zamolxe cu cea a lui
Hristos sugerată de Eliade precum și dispoziția sufletului dac de a adopta un Dumnezeu în felul
celui creștin - idee susținută de Horia Vintila.

Mureșan sugerează că după retragerea administrației romane se produce o asimilare lărgită

a creștinismului. Se deduce în continuare că în primele secole creștinismul românesc este de
factură latină. După retragerea aureliană, legea creștină este preluată și respectată în formula
orală , ca o normă de drept nescrisă.

Demonstrarea caracterului latin al limbii române

Atât vocabularul, cît și structura limbii române este, în fond, de origine latină. Ca să
simțim necesitatea de a folosi cuvinte semnificative și auxiliare, forme morfologice și structuri
sintactice latinești, e de ajuns să pronunțăm un simplu enunț sau să construim o simplă
propoziție. De exemplu cum ar fi: Traian a venit la școală-Traianus in șcholam venit; Ziua
soarele luminează pământul- die sol terram illustrat; Istoria este îndrumătoare vieții-Historia
est magistra vitae.

1647 Grigore Ureche a fost unul dintre primii cronicari Moldoveni care s-au pronunțat
asupra caracterului latin (roman) al limbii noastre. Luminatul cronicar subliniază în ”Letopisețul
Țării Moldovei„ că ne vin ”de la râmleni,cele ce zicam latină,pâne-ei zic panis;carne-ei zic
caro;găină-ei zic gallina;femeie-femina și multe altele cuvinte.Dovezi despre latinitatea limbii
roâne găsim și la Miron Costin,Dimitre Cantemir și aproape la toți scriitorii clasici șiromâni.

Elementul latin ne înconjoară, ne urmăreşte ca o urmă , ne exprimă chiar fiinţa

noastră”. Românul se naşte (lat. Nasci), creşte (lat.crescăre), respiră (lat.respirare), mănîncă
(lat.manducare), se roagă (lat.rogare) lui Dumnezeu (lat.Dominus-Deus), tudiază (lat.studere),
ajunge la maturitate (lat.maturescere), lucrează (lat.lucubrare), are succese (lat.successus), uneori
este cuprins de o tristeţe (lat.tristitia), îşi crează o familie (lat.familia), creşte fii (lat.filii), apoi
nepoţi (lat.nepotes), treptat se retrage din viaţă (lat.vita), învăluit permanent şi constantde un
linţoliu romanic.

Conştiinţa şi spiritul latin palpită în toată fiinţa romanicilor de est, pentru că

,,latinismul reprezintă suportul nostru cultural, forma mentis a spiritualităţii româneşti. Cele
spuse se reflectă pregnant în nominaţie (denumirea obiectelor şi fenomenelor în lumea
ambiantă). În spaţiul carpato-dunărean e latin cerul (caelum), aerul (aer), apa (aqua), soarele
(sol), luna (luna), stelele (stella), cîmpiile (campus), pădurile( paludes).
 De la vechi romani ne vin denumirile produselor alimentare de bază: pîinea (panes),
laptele (lac, lactis), ouăle (ovum); denumirile cerealelor (cerialia): grîu (granum), secara (secale),
lintea(lens); a tot felul de legume (legumen) şi fructe (fructus).

Din puţinele fapte de vocabular citate mai sus ne putem da seama uşor că limba
română şi-a păstrat latinitatea pe parcursul secolelor şi în aceasta constă forţa ei vitală , nota
specifică ce-o leagă cu mii de fire invizibile , la prima vedere, cu celelalte limbi romanice surori.
În acest sens avea perfectă dreptate marele Mihai Eminescu, care la 16 mai 1878 scria în ziarul
,,Timpul”:,,Optesprezece( acum nouăsprezece – n.n) veacuri sînt de cînd viaţa latină a fost sădită
pe acest pămînt unde sîntem noi; în ciuda zguduirilor , care au trecut, această viaţă, înaintează
mereu, sporind şi întărindu-se ”.

Răsărită pe pămîntul Daciei, latina a dat rod şi în structura morfologică a limbii

române cu paradigmatica substantivelor, adjectivelor, pronumelor, verbelor etc. Fireşte, sistemul
limbii române s-a dezvoltat în direcţia analitismului, dar categoriile principale (morfologice şi
sintactice) au rămas aceliaş ca şi în limba latină sub aspectul ei vorbit sau popular. De exemplu,
aşa numita construcţie Accusativus cum infinitivo din latina clasică a evoluat fraza cu
subordonată completivă conjuncţională încă în latina vulgară, transmiţîndu-se apoi şi limbilor
neoromanice.

Vocabularul limbii romane

Structura gramaticala a limbii romane este de origine latina. În timp asupra cuvintelor
acţionează legile fonetice:

1.- căderea consoanelor finale(m,n,t,s)

2.- "l" intervocalic trece la "r"

3.- "ll" rămâne "l"

4.- "o" se transforma in diftongul "oa"

5.- "b" trece in "v" si apoi cade

6.- "b" iniţial se păstrează

Exemple:

filum > filu > firu > fir

solem > sole > sore > soare

gula > gura

callis > calli > cali > cale

 caballus > cabalu > cal

Caracterul esenţial al latinei ca sta la baza romanei si evoluţia ulterioara a limbii

constituie trăsătura caracteristica a limbii romane, singura supravieţuitoare a latinei vorbite
odinioară in Peninsula Balcanica si in provinciile dunărene ale Imperiul Roman.

Concluzia generală la care ajungem e cea făcută de cronicarul Miron Costin (1633-
1691) acum mai bine de 300 de ani în lucrarea ,,Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei” sau
,,Cronica polonă”: ,,Cea mai strălucită dovadă a acestui popor de unde se trage, este limba lui,
care este pînă astăzi se ţine de limba latină”. Trebuie să ne mîndrim cu faptul că facem parte din
Ginta latină , că limba noastră cea română este atît de adînc împlîntată în solul romanic, de unde
îşi trage în mod constant seva dătătoare de viaţă.

Bibliografie

1.Coteanu I. Evoluţia limbii române. – Bucureşti: Editura Albatros, 1982.

2.Ivănescu G. Istoria limbii române. – Iaşi: Editura Junimea, 1980, 766 p.

3.Limba și literatura română_manual pentru clasa a IX-a_editura didactică și pedagogică,

R.A. BUCUREȘTI-