Latinitatea 

si dacismul sunt concepte care desemeaza doua curente de ideei ce strabat cultura si

literature romana.Ideea de latinitate incepe sa fie afirmata la noi de generatia cronicarilor-sec. al XVI-
lea - al XVIII-lea(Grigore Ureche,Miron Costin,Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino
si de Drimitie Cantemir,atingand apogeul prin reperezentatii Scolii Ardelene(Samuil Micu,Gheorghe
Sincai,Petru Maior).Alaturi de ideii valoroase – unitatea si continuitatea romanilor si combaterea teoriei
imigrationiste,a origini sud-dunarene, necesitatea adoptarii alfabetului latin – ei promoveaza si evidente
exagerari – originea pur romana a poporului si a limbii,inlaturarea din liba a tuturor elementelor
nelatine.Inpotriva acestor exagerari se vor situa in primul rand,reprezentanti “Junimii”( in special Titu
Maiorescu).

Dacismul isi face simtita prezenta odata cu interesul romanticilor pentru etnogeneza si pentru mitologia
din spatiul traco dac.
Se contureaza ca un current de idei,mai mult sau mai putin unitar,mai ales in perioada interbelica,de
multe ori fiind asimilat cu orientarea traditionalista.Cunoaste cateva puncte de maxim inters intre care
aparitia ,in 1926 ,a monumentalei opere a lui Vasile Parvan ,”Getica”,de referinta in istoriografie.
Baza oricarei literaturi nationale este viata spirituala a poporului, iar organul ei de exprimare este limba
lui. Nascuta pentru a servi ca mijloc de comunicare, limba n-a putut sa nu atraga atentia asupra sa.
Temelia limbii si a poporului roman o reprezinta conceptele de latinitate si dacism. Latinitatea este un
curent de idei referitor la originea  unui neam, iar dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la
inceputul secolului al XX – lea  si caracterizat prin exagerarea contributiei dacilor in etnogeneza
romaneasca.
Primul care demonstreaza latinitatea limbii romane este Grigore Ureche, intr-un capitol din lucrarea sa
„Letopisetul Tarii Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastra
moldoveneasca”, pentru care conchide cu mandrie ca „ de la Rim (Roma) ne tragem; si cu ale lor
cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-si convinge cititorii de acest adevar, el da o proba de etimologii
latine : „de la rimleni, ce le zicem latini, paine, ei zic panis, gainei zic galina, muierea, mulier [] si
altele multe din limba latina, ca de n-am socoti pre amanuntul, toate le-am intelege.”
Lui Grigore Ureche ii urmeaza alti scriitori si lingvisti care sustin in lucrarile lor sorgintea latina a
limbii romane. Miron Costin, prezinta si el cateva obiceiuri romane, pastrate si astazi, cum ar fi toastul
la petreceri si aniversari, precum si ritualul ingroparii mortului.

Limba romana, reprezentanta a latinitatii rasaritene, a fost de-a lungul timpului , cantata si slavita in
lucrarile reprezentrantilor școlii ardelene de multi scriitori romani, care si-au inchinat viata si munca lor
patriei, fiind constienti de sorgintea nobia a acestei limbi si de cultura pe care aceasta o presupune.
Sub aspect literar, tendinta dacizanta culmineaza in a doua jumatate a secolului al XX – lea, prin
scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacica se regaseste atat in marile poeme „Memento Mori”,
„Rugaciunea unui dac” si „Sarmis”, cat si in proiectele dramatice. In poezia „Memento Mori”,
Eminescu realizeaza o evocare a civilizatiilor de la origini. Aici viziunea eminesciana asupra Daciei
este paradisiaca, scriitorul refacand imaginea unui popor apus.