Formarea conștiinței istorice în De neamul moldovenilor

Miron Costin, autorul lucrării ”De neamul Moldovenilor” a fost un

cărturar cu o educație solidă. El și-a făcut studiile în Polonia, la Bar, unde
a avut ocazia să învețe nu doar limba latină, dar să aibă acces la autorii
antici. Alături de Dimitrie Cantemir, Miron Costin are cea mai vastă
cultură umanistă dintre toți cronicarii epocii.

De aceea, având o bază foarte solidă, el poate să-și dea seama că unii
autori, cum ar fi Simeon Dascălul lsau Misail Călugărul, au denaturat
realitatea în scrierile lor, ceea ce, pentru Costin, e un păcat capital, ” Nici
ieste șagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ”

Bazându-se pe educația sa, Miron Costin are curajul să contrazică și istorici străini,
atunci cînd aceștia fac etimologii ciudate, cum ar fi Aeneas Silvius, care credea că
numele de Vlah vine de la conducătorul roman Flachus, idee care a fost preluată și de
Ureche, pentru care Costin are, totuși, un mare respect.

Și întăi unui Enea Silvie și cu următorii lui; însă acesta istoric nu așa greu nepriietin ieste, cât
numai acest nume vlah de pe Fleac hatmanul Râmului că ieste, scrie, unde s-au lunecatŭ și
săracul Uréchie vornicul. Crédem neputinții omenești.

Ulterior, Miron Costin descoperă sursa, o poezie a ”dascălului” Ovidiu, poetul

surghiunit la Tomis, care pomenește într-o poezie de Flaccus ”hatmanul Râmului”.

Autorul face o descriere foarte detaliată a Italiei și a modului cum sînt numiți italienii
de către celelalte popoare și descoperă că aproape toată Europa îi numea la fel pe
italieni și pe locuitorii Moldovei și Olteniei.

Némții italiianului zic valios și noao, moldové-nilor și munténilor, iar așa valios;
franțozii italiianului valașhos, noao și muntenilor valașhos; léșii italianului vloh, iară
noao voloșin. (...)ungurii italianului: olașŭ, iară moldoveanului și munteanului olah.
Și Țării Italiei léșii zic Vlosca Zemlea, adecă Țara Vlohului, iară țărâi noastre: Volosca
Zemlea.

Costin in insistă, apoi, pe faptul că și obiceiurile moldovenilor și ale italienilor sunt

similare, ca o dovadă în plus că au aceeiași strămoși,

Cine au fost la Italiia, să vază pre italiiani, să ia aminte, nu-i va trebui mai mare dovadă, să
crează că un neam suntŭ cu moldovénii.

1
Este adusă în discuție o concluzie a savantului Cavație care spunea:

De mirat lucru ieste că limba moldovénilorŭ și a munténilorŭ mai multe cuvinte are în sine
râmlenești, decât a italienilor, măcară că italianul tot pre un locŭ cu râmlénii.

În al doilea capitol, Miron Costin scrie o scurtă istorie a romanilor, pornind de la

legenda lui Eneas din Troia și descriind Europa antică. Capitolul este dovada că
autorul i-a citit pe Titus Livius și pe alți istorici latini.

Al treilea capitol e dedicat Daciei și aici Miron Costin încearcă să explice Dacia
contemporanilor săi, inclusiv demarcarea teritoriului, care era mai mare decât
teritoriile locuite de vorbitori de română de azi sau din vremea lui Costin. Capitolul se
încheie cu motivul invaziei lui Traian, și anume acela că dacii (pe vremea lui
”Decheval-craiul”) luau o taxă de protecție de la romani pentru a nu ataca Roma,
exact cum făceau tătarii cu rușii și polonezii pe vremea lui Costin.

Al patrulea capitol este dedicat cuceririi romane și e cel mai consistent.

Mai întâi, descrie războaiele de cucerire a Daciei de către Traian, pe care autorul le
consideră, greșit, ca fiind un singur război, așa cum sesizează Kogălniceanu, citat de
Cartojan.

Apoi, se concentrează pe demontarea teoriilor vremii, popularizate de Misail

Călugărul și Simeon Dascălul, care susțineau că Dacia a fost colonizată cu
condamnați din temnițele Romei.

Miron Costin respinge aceste ”basne” argumentând că nu ar fi existat în toată Roma

atâția condamnați pentru a coloniza Dacia. Și nici suficiente ”tălhărițe”, căci era
nevoie și de femei pentru a coloniza o țară așa mare.

Din temnițe cu sutele de mii de oameni cum s-ar afla? Și apoi fămei, iară atâta tălhărițe?

Autorul insistă pe faptul că străinii, vecinii noștri, sunt cei care au înțeles cel mai bine
care era originea noastră.

Și acum mulți ne zic noao, țării noastre și Țării Muntenéști, streinii, Dațiia, însă norodul,
neamul lăcuitorilor, nu ș-au schimbatŭ numele său, ci tot romanus, apoi cu vréme și
îndelungate vacuri romani, apoi rumâni pănă astăzi. Și țările megiiașii, știind de unde au
ieșitŭ neamul acesta, că de la Italia, cării țări îi zicŭ streinii vlah, vloh, unii zic valios, ungurii
olaș de pe vloh, adecă italian, au zis vlah și munténii Valahiia, mai târziu.

2
Acest al patrulea capitol, dedicat împăratului Traian, se încheie cu o concluzie clară,
românii din Moldova, Muntenia și Ardeal își au originea la Roma:

Iară acesta împărat Traianu pre aici au venitŭ și au încunjuratŭ aceasta parte de lume, cum s-
au pomenitŭ, și iel au discălicat neamul, semințiia care trăiéște pănă acum în Moldova și în
Țara Muntenească și cât norod ieste în Ardeal cu acestŭ nume: român.

Al cincilea capitol, mai scurt, este dedicat descrierii cetăților din spațiul locuit de
români. Miron Costin le trece în revistă și explică originea fiecăreia din aceste cetăți.

Al șaselea capitol, neterminat, Miron Costin trece în revistă neamurile care trăiau la
acel moment în Europa.

Autorul folosește metafora copacului, unde o creangă e germanică, una e slavă și una
e de sorginte latină.

După ce reia argumentul că toate popoarele ne numesc la fel, autorul încearcă să

aducă argumentul portului, românii păstrând anumite elemente din portul roman, mai
ales încălțămintea. Opincile noastre seamănă cu încălțările soldaților romani:

Féliul încălțămintelor a românilor ieste cu piiéle crudă, de fiéștece dobitoc, piste picior învălit
bine în obiiele de lână încalță și apoi piielea acéia leagă cu curea piste picior, de înfășoară
piciorul de la dégite pănă sus, toată glezna. Și acéstea ieste portul râmlénilor celor vechi,
strămoșilor lor, care purta la oști.

Totuși, argumentul portului nu e atât de puternic, pentru că e influențat de climă

Că întăi la acéste părți de lume, unde trăéscŭ moscalii, rusii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în
haine franțozești, ar crăpa de frigŭ. Și măcară și la noi pre aicea ce ierni suntŭ, Țara Italiei
ierni ca acéstea nu are niciodată, ci foarte blânde ierni, cum suntŭ la nŭoi toamnile, și mare
darŭ au acéle țări a Italiei, cât și vara nădușăli nu suntŭ ca aicea la noi, ci călduri cuvioase,
puțin nu ca primăvara, cum ieste la noi la maiu, la iunie.

Dar argumentul principal al latinității noastre rămâne limba:

Precum dar s-au arătat de-plin neamul acestor țări aședzate pe aceste locuri de râmleni, așè
și graiul totŭ de la râmleni izvorât, cu ciilalți historici mărturiséște și Topeltin, care așè dzice:
Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, așè și aicè aceiiaș laudă
mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu
sârbască, rusască, dățască, horvățască slovenească procâi. Și dzice precum și un historicŭ ce-
i dzic Covațiiocie au socotit precum graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine
însămnarea graiului românescŭ și lătinescŭ, decât a graiului de acmu a italiianilor.

3
Așadar, Miron Costin citează un istoric care era de părere că graiul românilor e mai
apropiat de latină decât chiar graiul italienilor. Și aici, autorul dă chiar exemple:

Că unde dzice lătinéște: Deus, noi dzicem: Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu, așijderea,
unde țelum ei, ceriul, homo, omul, fronsu, fruntea, anghelus, îngerul. Iar nice unili cuvinte nu
suntŭ să nu fie protivnice cu lătinéște, sau la început, sau la mijloc sau la fârșit, iar unele stau
neclătite, cumu-i barba-barba, luna-luna și altete ca acestea: vinum-vinul, panis-pâne,
manus-mena, culter-cuțit.

Se poate spune că obiectivul pe care și l-a propus Miron Costin la început, în

Predoslovie, a fost atins

Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére felul

neamului, din ce izvor și seminție suntŭ lăcuitorii țărâi noastre, Moldovei și Țărâi
Muntenești și românii din Țările Ungurești, cum s-au pomenit mai sus, că toți un
neam și o dată discălecați suntŭ.

Istoricul Nicolae Cartojan a arătat că, dintre toți cronicarii epocii, Miron Costin a
fost, de departe, cel mai pasionat de subiectul latinității românilor din Moldova,
Muntenia și Transilvania. Nu doar că a scris o lucrare separată pe acest subiect (De
neamul moldovenilor) dar a reluat subiectul și în alte scrieri ale sale, inclusiv în două
opere scrise în limba polonă și care fac parte, acum, din literatura poloneză.

Ca o concluzie, putem spune că Miron Costin a realizat cea mai amplă și mai
documentată demonstrație a latinității românilor și, astfel, a avut cea mai mare
contribuție dintre toți scriitorii epocii sale în formarea conștiinței istorice.

Argumentele sale au fost foarte variate, plecând de la limbă și ajungând la nume, port,
tradiții și chiar tunsoare. Însă cel mai important aspect este faptul că a făcut acest
lucru fără să aibă ceva de câștigat. El era un înalt funcționar al Moldovei, cu legături
foarte strânse în Polonia, dar, cu toate acestea, a observat că cele 3 popoare care trăiau
în țări diferite sunt, de fapt, un singur popor, care vorbește aceeași limbă și împarte
aceleași tradiții. Fără acest efort al său, de a sublinia evidența și de a face efortul
(extrem de mare la acea vreme) de a scrie despre acest subiect, ba chiar în mai multe
limbi, e posibil ca România de azi să nu fi existat sau să nu fi existat în forma de azi.