Iepurele, ogarul şi copoiul,

de Grigore Alexandrescu
(comentariu literar, rezumat literar)

• Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române din prima jumătate a
secolului al XIX-lea, prin creaţii artistice memorabile: meditaţii social-filozofice, poezii patriotice, epistole,
satire elegii şi proză romantică.
El a fost simpatizant al Revoluţiei de la 1848 şi a participat la lupta pentru Unirea Principatelor (1859).
Ca scriitor, a rămas în conştiinţa posterităţii prin fabulele sale, între care se înscrie Iepurele, ogarul şi copoiul,
publicată în ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, intitulat Meditaţii, elegii, epistole, satire şi
fabule (1863).
Tema
Tema fabulei Iepurele, ogarul şi copoiul este satirizarea justiţiei, în care dreptatea este totdeauna de
partea celor puternici, înscenând procese celor umili, pentru avantaje evidente.
Expunerea
Principalul mod de expunere este dialogul şi de aceea fabula are aspectul unei scenete cu trei personaje,
dintre care două intră în dialog - ogarul şi copoiul - iar al treilea - iepurele - este doar personajul incriminat.
Compoziţional, această fabulă este alcătuită din două părţi inegale, organizate atipic, deoarece morala,
concentrată în patru versuri, se află la începutul poeziei, după care urmează sceneta propriu-zisă, care este mai
mare ca întindere.
Titlul
Titlul Iepurele,  ogarul şi copoiul este enunţiativ, deoarece numeşte cele trei personaje ale fabulei.
Relaţiile temporale
Relaţiile temporale narative sunt definite printr-un timp nedeterminat, „odată”, semnificând faptul că
falsul principiu al unei justiţii părtinitoare se poate manifesta în orice timp şi în orice societate, exemplul
fabulist nefiind nici pe departe singular.
Morala este reprezentată de patru versuri şi decodifică încă de la început ideea că, pentru cel umil, chiar
calităţile definitorii pot constitui tot atâtea capete de acuzare şi pot duce la pedeapsa cu moartea.
Principiile juridice, înscrise în cele mai vechi documente, consemnează înfăptuirea dreptăţii pentru orice
om, indiferent de poziţia socială, averea sau religia acestuia. Un străvechi dicton latin înlătură cu fermitate orice
compromis justiţiar - „Fiat justitia, pereat mundus” („Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea”)
iar Constituţia României prevede un principiu de bază al statului de drept: „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Morala fabulei reliefează tocmai încălcarea acestei legi fundamentale a justiţiei, iar pentru această
nedreptate sunt invocate drept acuze tocmai cele mai importante calităţi ale împricinatului. Caracterul de
generalitate al încălcării flagrante a principiului de drept este relevat de folosirea persoanei I plural, fabulistul
sugerând că pilda povestită se poate referi la oricare dintre noi: „Calităţile noastre cele mai lăudate / Ne sunt
ades în lume drept crime reproşate”.
Însuşirile meritorii ale unei fiinţe umile pot fi considerate adevărate „crime” atunci când ele zădărnicesc
împlinirea intereselor egoiste şi meschine ale celor puternici: „Aceasta se întâmplă de câte ori prin ele / Oprim
executarea intenţiilor rele”.
Naraţiunea propriu-zisă are două părţi:
• o expoziţiune care explică statutul personajelor şi pricina procesului;
• un dialog purtat între ogarul-reclamant şi copoiul-judecător.
Expoziţiunea
În expoziţiune se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un ogar, iar copoiul, instanţa
judecătorească, obişnuieşte să dea sentinţe definitive, fără să existe posibilitatea unui apei, adică cel declarat
vinovat nu are dreptul să facă recurs: „În tufe atuncea prezida / Copoiul, şi sentinţe fără apel el da”.
Desfăşurarea acţiunii
Ogarul îşi începe denunţul împotriva iepurelui folosind un ton declamator, ce sugerează invocaţia
adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a linguşi, prin prea-mărire, pe copoiul-judecător: „O, tu ce prezidezi
senatul cel câinesc”. Acuzele care-l incriminează pe „ticălosul” iepure constituie şi cele mai importante însuşiri
ale acestui animal: el fuge foarte repede şi cotit, „parc-ar fi gonit de vijelii”, încât nu poate fi prins de
urmăritori.
Vinovăţia iepurelui constă în acest mod de a alerga şerpuit şi dovedeşte, fără dubiu, după cum
argumentează ogarul, faptul că iepurele nu este cinstit, nu se deplasează drept şi previzibil, ci perfid şi amăgitor,
„merge tot cotiş / Şi sare curmeziş / [...] n-are pas, nici umblet creştinesc”. Finalul acuzării este aluziv privind
eşecul copoiului, care nici el nu putuse prinde iepurele, ironia fiind îndulcită de apelativul „măria-ta”.
Copoiul, în calitate de prezident al senatului câinesc, are puteri depline în ceea,ce priveşte împărţirea
dreptăţii, pe care o deviază în interes personal. Documentat şi convins de vinovăţia iepurelui, „copoiul cafeniu”
decide să nu-l mai asculte pe împricinat, aşa cum prevede norma juridică fundamentală, aceea de a fi audiate
ambele părţi.
Copoiul ştie, aşadar, foarte bine ce greşeală gravă săvârşise iepurele alergând şerpuit pentru a nu fi
prins, aceasta fiind singura modalitate eficientă de supravieţuire. În consecinţă, „copoiul cafeniu” dă sentinţa de
osândire la moarte, apoi să fie jupuit şi carnea să-i revină judecătorului, iar labele să constituie despăgubirile ce
se cuvin reclamantului: „Să fie jupuit. / Carnea va rămânea pentru judecător, / Iar labele vor fi pentru jeluitor”.
Personajele
Cele trei personaje ale fabulei au o însuşire definitorie comună: toţi trei aleargă foarte repede.
Deosebirea constă în faptul că ogarul şi copoiul sunt câini de vânătoare şi fuga rapidă îi ajută să-şi prindă prada,
pe când iuţeala iepurelui îl ajută să-şi salveze pielea, deoarece el este cel vânat.
Morala
Morala acestei fabule este alegorică, situaţia narată referindu-se la oameni, care, deşi sunt asemănători
din punct de vedere al calităţilor preponderente, ei se deosebesc net prin scopul şi interesul fiecăruia, decisive
fiind rangul social şi învestirea într-o funcţie care să implice putere de acţiune în vederea obţinerii de avantaje
personale. Oamenii puternici nu mai ştiu cum să-i jupoaie şi să câştige de pe urma celor umili, pe când cei
hăituiţi încearcă să găsească mijloace instinctive de supravieţuire, dar care pot deveni acuzaţii „fondate”,
adevărate „crime” pentru condamnare.
Prozodia
Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificaţie, specia având o mare libertate în realizarea
măsurii şi a ritmului. În fabula Iepurele, ogarul şi copoiul, Grigore Alexandrescu îmbină versurile lungi de 13-
14 silabe cu cele de 6-7 silabe. Rima este împerecheată, poezia nefiind structurată în strofe.
Limbajul artistic
Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă şi deloc forţată a expresiilor neologice,
aflate mai ales în morala fabulei - „executarea intenţiilor rele”, „crime reproşate”, „sentinţe fără apel” - cu
expresii / cuvinte populare specifice oralităţii, utilizate în dialogul dintre cele două personaje: „Sufletul mi-a
scos”, „d-o fi cum am aflat”, „fu tras la judecată”, „osândit”, „jeluitor”. De remarcat pentru oralitatea limbajului
este perfectul simplu al verbelor: „fu”, „se adresă”, „strigă”.
Figuri de stil
Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete - „intenţiilor rele”, „copoiul cafeniu” -, principalul procedeu
stilistic fiind personificarea, deoarece în fabulă conversează animalele - ogarul şi copoiul - printr-un dialog
sugestiv, din care reiese trăsăturile caracteriale ale acestor personaje: lăcomia, meschinăria, abuzul de putere,
corupţia, încălcarea normei fundamentale a justiţiei de către cei puşi acolo să vegheze la corectitudinea
împlinirii dreptăţii şi venalitatea. Ipocrizia ogarului este măiestrit ilustrată prin fraza plină de emfază, în care
invocaţia nu este adresată vreunei puteri divine, vreunui zeu, ci copoiului: „O, tu ce prezidezi senatul cel
câinesc”.
Fabula Iepurele, ogarul şi copoiul este o poezie epică deoarece este, prin definiţie, specie a genului epic
în versuri, având ca moduri de expunere naraţiunea, şi dialogul, personajele reprezentate de ogar şi de copoi
sunt total implicate în acţiunea de condamnare a iepurelui la moarte, iar figurile de stil reduse sunt reprezentate,
în principal, de personificare.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar satira lui respectă
specificul naţional, în aceste creaţii artistice fiind ridiculizate aspecte legate de actualitatea politică a vremii, de
raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradicţia dintre demagogul, parvenitul, conducătorul abuziv pe
de o parte, şi omul mărunt şi naiv, dar de bună credinţă, pe de altă parte.
Referindu-se la valoarea fabulelor lui Grigore Alexandrescu în literatura română, Paul Cornea afirmă:
„Tehnica fabulistică este excelentă: pertinenţa dialogului, vioiciunea înscenării, caracterizarea sugestivă a
personajelor, şiretenia onctuoasă a povestitorului, libertatea schemei metrice - totul dovedeşte concordanţa
dintre cerinţele genului şi talentul scriitorului”.