Particularități ale textului narativ

,,Ion”
de Liviu Rebreanu

1)
a) Încadrarea in epoca
b) Încadrarea in tipologie
c) Încadrarea in curentul literar
2) Enunțarea temei
3) Semnificația titlului
4) Comentarea a doua secvențe relevante pe tema textului
5) Analiza a doua elemente de structura:
a) Relația dintre incipit – final
b) Structura, subiectului
c) Conflictul
d) Geneza
e) Limbajul, stilul
6) Concluzie
 1) Publicat in 1920, ,,Ion” este primul roman al lui Liviu Rebreanu si rezultatul unei lungi
gestații, materia epică fiind schițată anterior in nuvelele ,,Zestrea” si ,,Rușinea”. Exemplificând
,,vârsta dorica” a romanului din perioada interbelica, opera este o ilustrare a concepției rebreniene
potrivit căreia literatura înseamnă ,,creație de oameni si viață”. Este un roman social de viziune
realistă, care ilustrează obiectiv viața satului ardelenesc dinaintea Primului Război Mondial, in
toata complexitatea structurii sale sociale: cu țărani înstăriți si săraci, cu intelectuali – învățătorul,
preotul, notarul, oamenii politici -, reprezentanți ai autorităților austro – ungare, care își derulează
destinul pe fundalul evenimentelor esențiale ale existenței, într-un spațiu marcat de obiceiuri și
tradiții milenare. Personajele puternic individualizate, tipice sunt surprinse în mediul lor de viață.
Impresia de real se creează prin conturarea cronotopului veridic și prin verosimilitate. Perspectiva
narativă obiectivă presupune relatarea la persoana a III-a în cadrul unei narațiuni heterodiegetice,
nonfocalizate.
2) Tematica romanului o constituie viața satului transilvănean de la începutul secolului al
XX-lea, în care demnitatea și locul omului în colectivitate se măsoară în funcție de avere; cele
doua teme centrale sunt: setea de pământ și iubirea regăsite în titlurile celor doua părți ale
romanului și evidențiind lupta ce se dă în sufletul eroului.
3) Titlul romanului, validat printr-un substantiv propriu, îl aduce in prim plan pe eroul
eponim, un caracter frust, masiv și voluntar pe care Eugen Lovinescu îl consideră ,,expresia
instinctului de stăpânire a pământului”. Simplitatea onomastică a protagonistului poate sugera
caracterul instinctual, primar al acestuia, ca ipostază a omului arhetipal.
4) Relația protagonistului cu pământul ca obiect al muncii este puternic evidențiată în doua
scene simbolice.
a) Cea dintâi apare în prima parte ,,Glasul pământului”, în capitolul ,,Zvârcolirea” și îl
prezintă pe Ion contemplând în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei. Pământul apare ca un
stăpân, ca o divinitate mitologică: ,,glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca
o chemare, copleșindu-l”. În schimb, Ion este în ipostaza ființei umile: ,,se simțea mic și slab, cât
un vierme pe care îl calci în picioare”. Tocmai de aceea, îmbătat de imaginea loturilor întinse,
exclamă frenetic: ,,Cat pământ, Doamne!”.
b) A doua scena apare în capitolul ,,Sărutarea” din partea a doua, ,,Glasul iubirii”. Ion,
posesorul pământurilor mult râvnite este acum un uriaș: ,,Se vedea acum mare și puternic ca un
uriaș din basme care a biruit [...] O ceată de balauri îngrozitori”, venit la câmp în straie de
sărbătoare, să le mângâie ,,ca pe niște ibovnice credincioase”. Pământul este o sevă a vietii, o
patimă și în mod paradoxal, o sursă a morții. Spre el, flăcăul își îndreaptă toată atenția și afecțiunea;
gesturile personajului releva, în mod indirect, pasiunea puternică pentru acest element stihial:
,,încet, cucernic, fără sa-și dea seama, se lăsă in genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu
voluptate de pământul ud”. Dealtfel, pentru Ion, existenta si succesul se definesc in funcție de
avere, de loturile de pământ deținute.
5) a) Structura cărții este simetrică și circulară ,,de corp sferoid” cele doua părți ale
romanului, intitulate sugestiv ,,glasul pământului” și ,,glasul iubirii”, fac referire la cele doua
instincte de care este dominat personajul principal, dragostea pentru pământ și dragostea pentru
Florica. Titlurile primului și ultimului capitol ,,Începutul” și ,,Sfârșitul” dau impresia de operă
circulară, închisă. Imaginile inițiale și finale din roman au în centru drumul spre Pripas, ce la
început vine în sat, iar în final, se pierde odată cu plecarea învățătorului Herdelea. Suprapersonaj,
drumul primește conotație simbolică a destinului uman, asociindu-se cu senzația dinamică a
trecerii ireversibile a timpului. Tragismul unei lumi care a pierdut contactul cu sacrul se conturează
de la început printr-o acumulare de sugestii tematice (,,Cișmeaua Mortului”, ,,satul parcă e mort”).
Imaginea crucii de la intrarea în sat trădează îndepărtarea oamenilor de sacralitate.
Incipitul romanului, cu intrări multiple (descriptiv și narativ) propune o introducere gradată
a cititorului în atmosfera cărții. O secvență relevantă pentru imaginea monografică a satului
transilvan este hora duminicala din curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, o pagină etnografică
dând impresia unui mari descătușări de energii. Această pagină monografică nu este doar un prilej
pentru a oferi o privire asupra stratificării sociale a comunității, ci schițează psihologia
personajelor surprinzând tensiunile majore ale romanului.
b) Prin contrapunct, acțiunea este structurată pe doua planuri narative: monografia vieții
ardelenești construită pe drama omului care suferă de pe urma lipsei pământului și lumea
intelectualității ardelene, unde problema naționalității este trăită cu intensitate.
Primul plan urmărește destinul lui Ion, fiul lui Alex Glanetașu, care a risipit zestrea soției,
Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin pământ. Fecior harnic și mândru, Ion o seduce
și o lasă însărcinată pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, țăran înstărit, numai pentru a obține zestrea
fetei. Tatăl acceptă într-un târziu căsătoria celor doi și Ion intră în după îndelungi strădanii în
posesia pământului mult râvnit. Curând, Ana își dă seama de cursa în care a fost prinsă și după ce
dă naștere unui copil, se spânzură. Neîngrijit, copilul moare și el. Rămas singur după moartea fiului
său, Petrișor, Ion va încerca să o recucerească pe Florica. Aceasta se căsătorise însă cu George,
fostul pretendent la mâna Anei. Ion va fi ucis de acesta când, într-o noapte, încearcă să pătrundă
în casa lui, știind-o pe Florica singură. Pământul lui Ion intră în posesia noii biserici, în curtea
căreia va fi înmormântat.
Al doilea plan urmărește viața intelectualității satului, adică destinul familiei Herdelea
alcătuită din învățătorul Zaharia Herdelea, soția acestuia și cei trei copii ai lor: fetele - Laura și
Ghighi, care își caută împlinirea în căsătorie și maternitate, renunțând la dragoste și Titu, urmărit
de ghinion în dragoste și care se regăsește în țelurile naționale ale romanilor din Ardeal.
 c) Conflictul este puternic și ramificat, apărând între personaje aflate, uneori, în planuri
diferite: între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, între Ion și George Bulbuc, între Ion și preotul
Belciug, între Ion și Simion Lungu, între familia Herdelea și preotul Belciug.
Conflictul interior este însă definitoriu; el apare între cele doua chemări lăuntrice ale
protagonistului, glasul pământului și glasul iubirii.
d) Geneza operei o constituie o serie de momente cu caracter biografic: o discuție cu un
țăran care se numea chiar Ion Pop al Glanetașului și care vorbea cu patimă despre pământ; scena
sărutării pământului de către un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare și povestea Rodovicăi, o
tânără bogată rămasa însărcinată cu un țăran sărac, spre adânca nemulțumire a părintelui său.
e) Sub aspect stilistic, naratorul prefera ,,expresia bolovănoasă in locul strălucirilor
stilistice”, fapt susținut de stilul sobru, impersonal.
6) În concluzie, prin complexitatea și veridicitatea lumii prezentate, integrând personaje
din straturi sociale diferite, romanul ,,Ion” rămâne o monografie a Ardealului aflat sub dominație
austro-ungară și sub tirania legilor scrise sau nescrise.