ION

de Liviu Rebreanu
1.AUTORUL
Liviu Rebreanu este unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se
manifestă în perioada interbelică. Este considerat de critica literară cel mai mare creator de viață al
literaturii române. Acesta debutează cu volumul de nuvele Frământări, deschizând drumurile în
ceea ce privește scrierile sociale, prin romanele Ion și Răscoala, și cele de factură psihologică,
precum Pădurea spânzuraților.

2.DEFINIȚIA SPECIEI/GENULUI
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje
numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative și dezvoltând conflicte
puternice.

3.APARIȚIE ȘI CURENT LITERAR (+ geneză, tipologie)

Prima variantă – 1913 ( Zestrea) și apoi cea finală în 1920, realism, roman tradițional,
cu elemente de modernitate, obiectiv, realist și social

4.TEMA
  Problematica țăranului român reprezentativ pentru societatea ardelenească de la
începutul secolului XX, dominate de supremația bunurilor materiale + iubirea și familia
5.ELEMENTE DE SRUCTURĂ
 Titlul
 Simetria incipit – final
 13 capitole(2 părți), conflicte
 Reperele temporale și spațiale

6. SCENE REPREZENTATIVE
Scena horei, sărutarea pământului

ALTE ELEMENTE DE STRUCTURĂ

 Personaje
 Limbaj

7.CONCLUZIA
În concluzie, opera " Ion" , de Liviu Rebreanu este un roman obiectiv, tradițional,
realist și social, deoarece cuprinde particularități specifice, Eugen Lovinescu afirmând că „Apariția
lui «lon» a fost privită aproape de unanimitatea criticei ca o dată în istoria literaturii române
contemporane şi ca prima mare creație obiectivă.".
 ESEU TEMĂ ȘI VIZIUNE
Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viaţă al literaturii
române, unul dintre întemeietori romanului românesc modem care se manifestă în perioada interbelică.
Acesta debutează cu volumul de nuvele „Frământări". El este un deschizător de drumuri în ceea ce privește
scrierile sociale, prin romanele "lon" și „Răscoala" ,plus cele de factură psihologică, precum „Pădurea
spânzuraților" sau ,,Adam şi Eva".
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje numeroase și
acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative și dezvoltând conflicte puternice.
Seria romanelor rebreniene se deschide cu „lon", începând cu anul 1920 remarcat prin obiectivitate
şi apreciat atât de tradiționaliști, cât şi de moderniști. Deși universul descris este unul deja cunoscut din
scrierile anterioare, anume satul românesc, cu tradiții, obiceiuri şi conflicte specifice, romanul se distinge
prin maniera de elaborare a materialului epic, care presupune crearea de tipuri umane cu viață sufletească
proprie şi independentă de cea a creatorului lor.
Prima variantă a romanului „lon" datează din 1913, fiind intitulată "Zestrea". Publicarea variantei
finale are loc în 1920, reprezentând prima creație realist-obiectivă de valoare din literatura română şi
respectând astfel un principiu de bază enunțat de Eugen Lovinescu, anume sincronismul cu literatura
universală.
Geneza romanului se fundamentează pe o documentare atentă în ceea ce privește problematica
țărănimii atât în literatura română cât si in cea universală, urmărind modele celebre oferite de scriitori
precum Balzac sau Tolstoi. Se adaugă trei fapte concrete: un țăran tânăr, inteligent şi harnic i se plânge
autorului de lipsa pământului, observarea gestului impresionant al unui țăran de a săruta pământul, dar şi
pățaniile unei tinere alungată de tată şi de iubit.
Romanul „lon" are ca nucleu epic nuvela „Răfuiala", în care un țăran sărac, pe nume Tănase Ursu,
este omorât de un flăcău bogat şi voinic, Toma Lotru, pentru că, deși se măritase cu Toma, Rafila, îl iubește
în continuare pe Tănase.
Opera literară „lon" este un roman tradițional, obiectiv, realist şi social, care înglobează elemente
de modernitate. Tema romanului prezintă problematica țăranului român reprezentativ pentru societatea
ardelenească de la începutul secolului al XX-lea, dominată de supremația bunurilor materiale, la care se
adaugă tema iubirii și a familiei.
Incipitul romanului se axează pe descrierea drumului care face legătura dintre realitate si ficțiune.
El este surprins la vârsta naivității tinerești: " (...) drumul alb urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre
dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted [...], cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să
dea buzna in Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.". Finalul romanului prezintă același drum, dar care
iese din universul satului spre a se pierde în șoseaua principală; se remarcă însă o altă vârstă a acestuia,
care se prezintă "ca o panglică cenușie în amurgul răcoros".
Întreaga acțiune se desfășoară între două coordonate precizate prin titlurile capitolelor de graniță,
„Începutul” şi „Sfârșitul".
Romanul are două părți, intitulate sugestiv „Glasul pământului" şi „Glasul iubirii". Fiecare dintre
părți este alcătuită din șase capitole, la sfârșit adăugându-se un capitol-concluzie. Acestea poartă titluri
sugestive, precum „Începutul", Zvârcolirea", „Iubirea", „Noaptea”, „Rușinea", „Nunta” și „Vasile", „Copilul",
„Sărutarea", „Ștreangul", „Blestemul", „George", „Sfârșitul".
 Titlul operei este semnificativ pentru intenția autorului de a-l face pe Ion Pop al Glanetașului tipul
generic al țăranului ardelean și a-i evidenția evoluția spre atipic. Ion este astfel un personaj eponim,
exponentul țărănimii pentru dragostea sa față de pământ.
Construcția subiectului are la bază tehnica narativă a planurilor paralele, care prezintă, în
principal, destinul țăranului român, reprezentat de lon şi existența intelectualității rurale, reprezentată de
preotul loan Belciug, şi de familia învățătorului Zaharia Herdelea. Subiectul este construit prin alternanța
planurilor narative, iar secvențele narative se succed pe baza înlănțuirii.
Toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului "Râpele Dracului", „Cișmeaua Mortului",
precum şi conflictul de la horă între lon şi George, anticipează răfuiala tragică din final.
Rebreanu concentrează întreaga colectivitate rurală într-o singură locație, anume curtea casei
văduvei lui Maxim Oprea, unde se desfășoară hora duminicală. Astfel, în timp ce tinerii joacă pe ritmul unei
„Someşane", cântată de mai bine de un ceas, fetele nepoftite la joc privesc de pe margine, alături de
femeile mai în vârstă, copiii se joacă prin preajma lor, iar bărbaţii înstăriți s-au retras pentru a discuta
despre ,,treburile obştei". Ei se grupează după statutul social conferit de averea pe care o dețin.
Naratorul redă impulsul lui Alexandru Glanetașu, un țăran sărac și marginalizat din această cauză
de colectivitate, de a discuta şi el cu ,,bogătanii". Fiul său, lon, personajul central al cărții, va învinge
temerile tatălui, suferind implicațiile dramatice ale faptelor sale, sancționate de legi nescrise ale
colectivității sătești.
Conflictul principal al romanului se conturează la horă, unde lon, flăcău harnic şi priceput, dar care
confundă sărăcia cu lipsa demnității şi cu privarea de un statut social, pe care este convins că îl merită. Se
hotărăște să treacă peste glasul inimii, fiind îndrăgostit de cea mai frumoasă şi mai săracă fată din sat, pe
nume Florica. Hotărăște însă să se căsătorească cu Ana, fata lui Vasile Baciu, promisă lui George Bulbuc, un
țăran foarte bogat.
Începutul conflictului exterior, între lon si Vasile Baciu, o constituie confruntarea dintre cei doi de
după horă, acesta din urmă adresându-i tânărului cuvinte jignitoare, precum „sărăntoc" şi „hoț", arătându-
şi dezaprobarea faţă de o eventuală legătură între el şi Ana. Orgolios din fire, lon acceptă cu greu, injuriile
consăteanului, dar acest comportament nu face decât să-i întărească puternica dorință că Ana şi
pământurile ei trebuie să-i aparțină. După horă, flăcăii merg la cârciumă, unde lon, purtând încă în suflet
ecoul jignirilor lui Vasile Baciu, îl provoacă pe George, antrenând un conflict exterior secundar, în aparență
pentru plata lăutarilor, în esență pentru mâna Anei, la care ambii râvneau, dar din motive diferite.
Ulterior, la sugestia lui Titu Herdelea, lon găsește modalitatea de „a sili" pe Baciu să i-o dea pe Ana
de soție, lăsând-o însărcinată. Deci, singura soluție de a ieși din impasul sărăciei şi de a câștiga un loc în
cadrul colectivității căreia îi aparține este dobândirea pământului prin căsătorie. Deși o iubește pe Florica,
Ion o părăsește pentru Ana, deoarece ea avea "locuri şi case şi vite multe". Dorința de posesiune a flăcăului
devine obsesie. „Glasul iubirii" este umbrit de „Glasul pământului", iar lon confundă nevoia de dragoste
pentru o femeie, cu patima posesiunii, pe care o urmează cu o perseverență ieșită din comun. Aceasta are
un efect distructiv asupra sa, dezumanizându-l, iar calitățile sale precum istețimea, determinarea, tăria de
caracter și hărnicia, degenerează în defecte. Astfel, el poate fi încadrat în tipologia arivistului.
lon o cucereşte pe Ana şi aceasta îl acceptă cu naivitate. Deși fata rămâne însărcinată, visul lui lon
nu se împlinește în totalitate pentru că Baciu este precaut şi nu-i oferă drept zestre decât o parte din
pământurile pe care le deține. Flăcăul nu se mulțumește cu puțin şi astfel conflictul se adâncește, ca şi
prăpastia sufletească dintre acesta şi Ana, cea care îl iubește sincer şi nu e capabilă să îşi dea seama de
scopurile meschine ale acestuia.
 Nunta celor doi reprezintă momentul în care "cele două glasuri" se întâlnesc din nou în plan
psihologic. Determinat de suferinţa unicei sale fiice, Vasile Baciu se gândește la reconciliere și îi oferă lui lon
ceea ce râvnește de mic, anume toate pământurile sale. Ajuns în posesia lor, tânărul îşi schimbă atitudinea
faţă de săteni.
Scena sărutării pământului este un moment al existenței flăcăului în care cele două „glasuri" se
confundă, dar și o anticipare a finalului său tragic, a contopirii cu pământul, care îi este atât de drag.
Imposibilitatea împlinirii erotice alături de Florica îşi găsește compensația într-o pasiune imensă pentru
pământ. Prin gestul anormal de a săruta pământul, personajul depășește realismului: „se lăsă în genunchi,
îşi coborî fruntea si buzele de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor."
Ion o tratează după pe Ana ca pe un obiect. Căsătoria pe care inițial o considerase o binecuvântare,
va fi și ea o dezamăgire profundă pentru fată. Nici după ce îl naște pe Petrișor nu obține de la soțul ei
afecțiune, acesta simțind pentru ea doar milă.
Sinuciderea Anei este anticipată de observațiile ei minuțioase asupra morții cârciumarului Avrum
sau a celei a lui Dumitru Moarcăs. Ea găsește astfel o unică soluție pentru toate problemelor sale: moartea.
Pentru lon, singurul mijloc de a păstra averea este invocarea moștenirii ei de către Petrișor. Îngrijit în mod
precar de către Zenobia şi Alexandru, părinții lui Ion, în timp ce acesta era închis, fiindcă, din lăcomie, îşi
însușise o brazdă de pământ din lotul vecinului Simion Lungu, copilul moare şi, după îndelungi dispute,
mediate de preot, pământul rămâne în administrarea tatălui, dar, în caz de deces al acestuia, va aparţine
bisericii. Atingându-şi țelul, lon constată că posesia pământurilor nu poate substitui iubirea adevărată: „Ce
folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău!".
George se căsătorise cu Florica iar lon se împrietenește din ipocrizie cu George pentru a se apropia
de soția acestuia. Cei doi se întâlnesc ulterior pe ascuns, iar pedeapsa pentru toate faptele lui lon nu poate
fi decât una capitală. George, orbit de gelozie, îl răpune din trei lovituri de sapă, odată ce Savista, oloaga
satului, căreia tânărul îi oferise adăpost în curtea sa, îl anunță de întâlnirile celor doi în lipsa acestuia.
Drama morții eroului central este sporită și de constatarea medicului legist, chemat să confirme decesul:
„A fost un om ca oțelul!... Putea să trăiască o sută de ani!".
Romanul creează un univers dominat de iubire si patimă, în slujba cărora se dezvoltă energii umane
surprinse în diverse ipostaze. Astfel, acesta se constituie ca o frescă socială.
Ion Pop al Glanetaşului este personajul principal al romanului. El întruchipează tipul arivistului,
surprins în involuție, predominantă fiind caracterizarea indirectă, care reiese din fapte, vorbe și atitudine.
Personalitatea sa se subordonează dorinței obsedante de a avea cât mai mult pământ şi, pentru atingerea
acestui țel, se folosește de cei din jur fără nicio remușcare. După ce a dobândit ceea ce a râvnit de mic,
simte totuși neîmplinirea afectivă, căutând astfel, cu aceeași perseverență, să-şi clădească fericirea pe
ruinele unei alte căsnicii. Din caracterizarea directă reiese o fire perseverentă, așa cum Titu consideră,
naratorul îl descrie "iute și harnic", iar Vasile Baciu îl face "tâlhar" și "sărăntoc". În relație cu celelalte
personaje își arată egoismul.
Din punct de vedere stilistic, Rebreanu alege maniera de exprimare directă, realist-obiectivă,
anticalofilă, afirmând că ,,e mai ușor a scrie frumos decât a exprima exact".
În concluzie, opera " Ion" , de Liviu Rebreanu este un roman obiectiv, tradițional, realist și social,
deoarece cuprinde particularități specifice, Eugen Lovinescu afirmând că „Apariția lui «lon» a fost privită
aproape de unanimitatea criticei ca o dată în istoria literaturii române contemporane şi ca prima mare
creație obiectivă.".
 ESEU CARACTERIZARE ION
Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viaţă al literaturii
române, unul dintre întemeietori romanului românesc modem care se manifestă în perioada
interbelică. Acesta debutează cu volumul de nuvele „Frământări". El este un deschizător de drumuri în
ceea ce privește scrierile sociale, prin romanele "lon" și „Răscoala" ,plus cele de factură psihologică,
precum „Pădurea spânzuraților" sau ,,Adam şi Eva".
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje numeroase și
acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative și dezvoltând conflicte puternice.
Prima variantă a romanului „lon" datează din 1913, fiind intitulată "Zestrea". Publicarea
variantei finale are loc în 1920, reprezentând prima creație realist-obiectivă de valoare din literatura
română şi respectând astfel un principiu de bază enunțat de Eugen Lovinescu, anume sincronismul cu
literatura universală.
Geneza romanului se fundamentează pe o documentare atentă în ceea ce privește
problematica țărănimii atât în literatura română cât si in cea universală, urmărind modele celebre
oferite de scriitori precum Balzac sau Tolstoi. Se adaugă trei fapte concrete: un țăran tânăr, inteligent şi
harnic i se plânge autorului de lipsa pământului, observarea gestului impresionant al unui țăran de a
săruta pământul, dar şi pățaniile unei tinere alungată de tată şi de iubit.
Romanul „lon" are ca nucleu epic nuvela „Răfuiala", în care un țăran sărac, pe nume Tănase
Ursu, este omorât de un flăcău bogat şi voinic, Toma Lotru, pentru că, deși se măritase cu Toma, Rafila,
îl iubește în continuare pe Tănase.
Opera literară „lon" este un roman tradițional, obiectiv, realist şi social, care înglobează
elemente de modernitate. Tema romanului prezintă problematica țăranului român reprezentativ
pentru societatea ardelenească de la începutul secolului al XX-lea, dominată de supremația bunurilor
materiale, la care se adaugă tema iubirii și a familiei.
Incipitul romanului se axează pe descrierea drumului care face legătura dintre realitate si
ficțiune. El este surprins la vârsta naivității tinerești: " (...) drumul alb urcă întâi anevoie până ce-şi face
loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted [...], cotește brusc pe sub Râpele
Dracului, ca să dea buzna in Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.". Finalul romanului prezintă
același drum, dar care iese din universul satului spre a se pierde în șoseaua principală; se remarcă însă
o altă vârstă a acestuia, care se prezintă "ca o panglică cenușie în amurgul răcoros".
Întreaga acțiune se desfășoară între două coordonate precizate prin titlurile capitolelor de
graniță, „Începutul” şi „Sfârșitul".
Romanul are două părți, intitulate sugestiv „Glasul pământului" şi „Glasul iubirii". Fiecare
dintre părți este alcătuită din șase capitole, la sfârșit adăugându-se un capitol-concluzie. Acestea
poartă titluri sugestive, precum „Începutul", Zvârcolirea", „Iubirea", „Noaptea”, „Rușinea", „Nunta” și
„Vasile", „Copilul", „Sărutarea", „Ștreangul", „Blestemul", „George", „Sfârșitul".
Titlul operei este semnificativ pentru intenția autorului de a-l face pe Ion Pop al Glanetașului
tipul generic al țăranului ardelean și a-i evidenția evoluția spre atipic. Ion este astfel un personaj
eponim, exponentul țărănimii pentru dragostea sa față de pământ.
 Construcția subiectului are la bază tehnica narativă a planurilor paralele, care prezintă, în
principal, destinul țăranului român, reprezentat de lon şi existența intelectualității rurale, reprezentată
de preotul loan Belciug, şi de familia învățătorului Zaharia Herdelea.
Toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului "Râpele Dracului", „Cișmeaua
Mortului", precum şi conflictul de la horă între lon şi George, anticipează răfuiala tragică din final.
Ion Pop al Glanetaşului este personajul principal al romanului. El întruchipează tipul arivistului,
surprins în involuție. Personalitatea sa se subordonează dorinței obsedante de a avea cât mai mult
pământ şi, pentru atingerea acestui țel, se folosește de cei din jur fără nicio remușcare. După ce a
dobândit ceea ce a râvnit de mic, simte totuși neîmplirea afectivă, căutând astfel, cu aceeași
perseverență, să-şi clădească fericirea pe ruinele unei alte căsnicii.
Eugen Lovinescu afirmă că „lon este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba
căruia pune o inteligentă ascuțită"; G. Călinescu însă, îl consideră „o brută căreia șiretenia îi ține loc de
deșteptăciune". Multe dintre scenele romanului certifică lipsa unei gândiri raționale.
Din caracterizarea directă reies mai multe perspective; Vasile Baciu îl consideră "tâlhar" si
„sărăntoc" , Titu Herdelea perseverent, naratorul îl descrie ca fiind "iute şi harnic". Pasajele de
autocaracterizare sunt concepute sub forma reproducerii unor gânduri ale personajului, ca de exemplu
: „Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!..." sau ,,Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume
nu-i al tău!".
Totuși, lon este caracterizat de o formă primară de istețime intuitivă, cu ajutorul căreia concepe
planuri urmate cu perseverență în vederea atingerii scopurilor propuse. La începutul romanului,
naratorul, prin intermediul caracterizării directe si indirecte, îi alcătuiește un portret axat pe calitățile
sale: hărnicia, perseverența si iubirea de pământ, care ,,l-a stăpânit de mic copil". El preferă munca în
locul învățăturii, deși, la școală, se remarcă prin istețime. Cu timpul însă se produce o schimbare în
psihologia personajului, care identifică, în mod eronat sărăcia cu lipsa demnității, suferind din cauză că
nu primește respectul cuvenit din partea sătenilor.
Ca modalitate de caracterizare predominantă se remarcă cea indirectă, rezultată din faptele,
vorbele şi atitudinea personajului. Conflictul central dezvăluie defectele firii sale, care nu depășesc
sfera umanului: tânărul este impulsiv, dornic de răzbunare împotriva „bocotanului" care îl jignește
public. De asemenea este mânios şi orgolios peste măsură. Disputele publice cu Baciu sau cu George
lasă amprente în sufletul său, amplificându-i sentimentele negative față de cei bogați, gândind că este
apostrofat de aceştia pe nedrept, doar pentru că era sărac. Astfel, nu ezită să folosească violența în
conflictul cu George, dar este capabil să-şi înfrâneze pornirile agresive în raport cu Vasile Baciu.
Primul act de răzbunare împotriva bogaților este unul naiv, lon îşi însușește abuziv o bucată de
pământ, care a aparținut cândva familiei sale, din brazda vecinului. Apoi îşi dă seama că setea sa de
pământ este mult mai puternică, dar se dovedește incapabil de a găsi modalitatea prin care să-I
determine pe Vasile Baciu să consimtă la căsătoria cu Ana. Sugestia lui Titu este urmată întocmai şi, din
lăcomie de avere, o seduce pe aceasta, prin vicleșug, lăsând-o însărcinată. Viclenia socrului de a nu-i da
în totalitate ceea ce-şi dorea are repercusiuni asupra fetei, pe care lon se răzbună fără ezitare, tratând-
o cu dispreț. Astfel, lon dovedește din nou naivitate, căsătorindu-se înainte ca Baciu să-l asigure în scris
că îi va da pământurile, neîmplinire care îl determină să se poarte și mai violent cu soția sa.
 După nuntă şi după ce obține ceea ce şi-a dorit de la socrul său, la intervenția preotului,
comportamentul personajului se schimbă major. Violența faţă de Ana se transformă într-o totală
indiferență, tratând-o în continuare ca pe un obiect de garanție pentru averea sa.
Eroul central ajunge să sărute pământul, identificându-l cu „o ibovnică". Fiindcă „glasul
pământului” din străfundul conștiinței sale se făcuse auzit în exterior, iar lon căpătase ceea ce şi-a dorit
în plan material, decide, în mod egoist, că trebuie să împlinească şi latura afectivă a personalității sale,
deși abia îşi îngropase soția si copilul, pentru care nu manifestase decât dispreț. Dorind împlinirea
totală, pierde mai mult decât a câștigat, anume propria viață, căci obsesia pentru actuala soție a lui
George, Florica, se încheie tragic, Ion fiind, de fapt, ucis de propria patimă.
Moartea personajului se constituie ca o pedeapsă meritată pentru răul produs tuturor celor din
jurul său. Cele mai evidente episoade de ruptură în real sunt episodul în care el îşi însușește pământ
încălcând proprietatea lui Simion Lungu, doar, pentru că, odată, acel pământ i-a aparținut, episodul
întâlnirii din câmp, „sub măr", cu Florica şi episodul final al morții sale.
În relație cu celelalte personaje, lon îşi dovedește egoismul. În ceea ce privește relaţia sa cu
Florica, lon prezintă o latură umană profundă aflată însă în stadiu incipient. Deși lon o abandonează pe
Florica pentru o fată urâtă, dar bogată, nu o poate scoate din suflet. Din pricina acestei chemări a
sufletului său, el nu îşi poate iubi soția, chiar dacă aceasta întruchipa averea mult dorită. Deși inițial
confundă patima pentru pământ cu dragostea adevărată, personajul resimte „golul sufletesc" generat
de neîmplinirea erotică. Nu este pe deplin conștient că îşi riscă viaţa prin întoarcerea la fosta sa iubită,
devenită soția lui George. lon o iubește pe Florica și toate evenimentele importante din viața eroului
sunt dominate de figura fetei. La horă, la nunta sa cu Ana, la nașterea copilului, Petrișor, la nunta lui
George cu Florica, lon e robit de gândul la ea, gând care, în finalul romanului, îi va aduce moartea.
,,Dramă a pământului, «lon» e în același timp un roman al iubirii tragice și al morții; pământul
singur rămâne indiferent, neclintit, mut, pe când erosul se încheie în sânge şi păcat, iar lon şi Ana dispar
năprasnic”. (C. Ciopraga)