Sunteți pe pagina 1din 54

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULATEA DE LIMBA SI LITERATURA ROMANĂ


SPECIALIZAREA: ROMANĂ - ENGLEZĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
Conf. univ. dr. ELENA SILVESTRU

STUDENTĂ,
CIOCEA MIJACHE JANINA IULIANA
2006
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULATEA DE LIMBA SI LITERATURA ROMANĂ
SPECIALIZAREA: ROMANĂ - ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

RAPORTUL APOZITIV

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
Conf. univ. dr. ELENA SILVESTRU

STUDENTĂ,
CIOCEA MIJACHE JANINA IULIANA
2006

Raportul apozitiv 2
CUPRINS

I.CAPITOLUL I
1. Conceptul de apoziţie…………………………………….4
II.CAPITOLUL AL II -LEA
1. Apozarea raport sintactic distinct ……………………………11
2. Apozarea nonraport sintactic distinct……………………..14
III.CAPITOLUL AL III- LEA
1. Apoziţionarea realizată prin apoziţie…………………………16
2. Apoziţionarea realizată prin reluare………………………..36
3.Apoziţionarea realizată prin repetiţie……………………….41
IV.CAPITOLUL AL IV- LEA
1.Confruntarea relaţiei de echivalenţă cu apozarea……………...50
V. CONCLUZII……………………………………………51
VI. BIBLIOGRAFIE……………………………………….52

Raportul apozitiv 3
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE APOZIŢIE

„Apoziţia, s.f. (fr. apposition, lat. appositio) este un atribut substantival,


pronominal sau numeral in cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului
determinat” (DTL, apoziţia).
Definiţia apoziţiei mai poate fi „atribut substantival pus în cazul
nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau, mai rar, în acelaşi
caz cu substantivul determinat” (DLRM, apoziţie).
Tiktin defineşte apoziţiei astfel: (raportul dintre termenul pe lângă care
stă) „un substantiv care se alătură lângă un alt substantiv spre a-l determina,
fără însă a atârna de dânsul” (Tiktin, 1945), iar N. Dăganu o defineşte astfel:
„atributul substantival pus în acelaşi caz cu substantivul determinat, ori in cazul
nominativ fără vreo legătură afară de pauză şi acord ”(apud V. Hodiş, 1990).
„Raportul apozitiv este în tradiţia gramaticii romaneşti, un tip de raport
sintactic de subordonare, stabilit între apoziţie şi elementul regent sau între
propoziţia apozitivă şi regentul ei, ce se bazează pe relaţia semantică de
echivalenţă între regent şi subordonat, care au acelaşi referent.
În sintaxa structurală este considerat ca fiind un tip special de raport,
sintactic facultativ, distinct de subordonare, caracterizat prin posibilitatea
inversiunii termenilor, echivalenţa acestora”. (DŞL, apoziţionare).
„Raportul apozitiv (referenţial) este raportul gramatical existent între un
termen ce reprezintă o explicaţie şi un alt termen care este explicat. Prin conţinut
se aseamănă cu raportul de subordonare dintre atribut şi substantivul determinat,
în sensul că aduce ca şi acesta, precizări, lămuriri. Se deosebeşte însă de acesta
prin faptul că termenii raportului apozitiv se referă la una şi aceeaşi persoană, la

Raportul apozitiv 4
unul şi acelaşi obiect (raportul de subordonare se referă la persoane şi obiecte
diferite); prin faptul că termenii raportului apozitiv sunt omisibili pe rând.
Se aseamănă cu raportul de coordonare în sensul că termenii aparţin
adesea aceleiaşi părţi de vorbire, se acordă şi dispun de aceeaşi
simetrie”(DELR, 1997).

Ex. Nicu, prietenul meu, m-a aştepta ieri.


faţă de
Nicu, prietenul m-a aşteptat ieri, tu însă n-ai vrut.

„În tradiţia gramaticii româneşti propoziţia apozitivă este considerată un


tip de propoziţie atributivă, care explică ideea conţinută în cuvântul regent /
propoziţie regentă. În sintaxa structurală este considerată tip special de
propoziţie, distinct de subordonata atributivă”.(DŞL, propoziţia apozitivă)
Paralelismul dintre apoziţie şi propoziţia apozitivă pe care îl fac gramatici-
le a menţinut statutul de atribut al apoziţiei, cu toate că unii cercetători sunt de
părere că deosebirilor dintre „atributul”- apoziţie şi propoziţia „atributivă”
explicativă, faţă de atributul substantival propriu-zis şi propoziţia atributivă
determinativă există.
Dacă toate gramaticile consideră apoziţia ca fiind un determinant, se pune
problema tipului de raport sintactic care este realizat de această dată de
partenerul său de relaţie.
Conştienţi de impasul în care s-a ajuns, unii lingvişti încearcă soluţii
nereuşite, însă cu cât cercetează mai mult această problemă apa din ce în ce mai
multe păreri. Mioara Avram afirmă (în articolul său Despre corespondenţa
dintre propoziţii subordonate şi părţi de propoziţie, 1956) că „apozitivele sunt
propoziţiile atributive la care nu se vede raportul de subordonare faţă de
determinantul său”(apud V. Hodiş, 1990).

Raportul apozitiv 5
Referitor la raportul apozitiv, unii lingvişti propun următorii termeni
pentru acest raport: Viorel Hodiş îl numeşte „apozare”, iar Ion Diaconescu îl
numeşte „adordonare” sau „apoziţionare”, dând explicaţia că „termenului de
„adordonare” i-ar corespunde „nondependenţa”, în care sunt cuprinse
coordonarea şi apoziţionarea” (Diaconescu, 1989: 128 ).
„A construi un enunţ înseamnă a pune într-o în ordine determinantă
unităţile sale constitutive, iar a analiza un enunţ înseamnă a-l supune unui proces
de analiză pe baza ordinii stabilite intre unităţile constitutive. În funcţie de enunţ
posibilităţile de ordonare dau naştere la diferite tipuri de relaţii sintactice.
Procesul de ordonare operează cu relaţii pe baza cărora unităţile se
distribuie în structuri la acelaşi nivel sau în structuri ierarhice, definindu-se
astfel raportul de adordonare şi raportul de subordonare” (Diaconescu, 1989:128
).
Între adordonare şi subordonare, nu se poate spune că sunt limite bine
definite. O frază poate fi organizată prin subordonare: Din cauză că m-am lovi,
nu m-am prezenta la examen; sau prin adordonare: M-am lovit şi nu m-am
prezentata la examen. „Ceea ce distinge cele două modalităţi de ordonare este
calitatea structurala a unităţilor şi relaţiilor cu care operează fiecare.
Subordonarea operează cu unităţi heterofuncţionale pe baza relaţiilor de
dependenţă, iar adordonarea operează cu unităţi homofuncţionale pe baza
relaţiilor de coordonare sau apoziţionare” (Diaconescu, 1989:128 ). .
Se pot vedea trei criterii de ordonare a unităţilor sintactice la nivel de
propoziţie:
1.Propoziţiile principale şi secundare se construiesc numai pe baza
raporturilor de subordonare, de dependenţă: A supravegheat grădina cu bunicul
său.
2. Nu se realizează propoziţii numai pe baza raporturilor de adordonare,
deoarece predicatul este independent şi datorită acestui lucru se realizează numai

Raportul apozitiv 6
raporturi de dependenţă; la nivelul frazei, două propoziţii principale se pot
coordona sau apoziţiona.
3. La nivelul propoziţiei, adordonarea se realizează pe lângă o unitate
dependentă, pe care o exemplifică prin coordonare: Am citit romane şi reviste;
sau prin apoziţionare: A sosit unchiul meu, bucătarul.
Din cele trei aspecte prezentate, rezultă că subordonarea realizează
unicul mod de ordonare prin „expansiune structurală”, singurul generator de
funcţii sintactice, în timp ce ordonarea nu este altceva decât o „expansiune
poziţională a unităţii dependente printr-o unitate de acelaşi fel sub raport
funcţional” (Diaconescu, 1989: 129). Se demonstrează că „adordonarea, fiind
condiţionată totdeauna de prezenţa unei unităţi dependente, se manifestă în
cadrul raporturilor de dependenţă sau de subordonare, ca poziţie a două sau mai
multe unităţi faţă de acelaşi regent” (Diaconescu, 1989: 129).
În opoziţie cu subordonarea, adordonarea se deosebeşte printr-o serie de
trăsături : se construieşte cu unităţi sintactice care se dispun pe acelaşi plan (pe
orizontală), în serii de doi termeni; se realizează în cadrul raporturilor de
subordonare, de dependenţă, având totdeauna ca bază o unitate dependentă pe
care o amplifică printr-un proces de „expansiune poziţională”; are mijloace
specifice de realizare (juxtapunerea, conjuncţii coordonatoare, adverbe, „mărci
grafematice şi prozodemice”), fără să cunoască, în raport sintactic, restricţii de
ordin distributiv.
După ce am clarificat puţin relaţiile dintre raportul de subordonare şi
raportul de adordonare (apozare), voi încerca să fac diferenţa între raportul de
coordonare şi cel de adordonare (apozare).
Prezintă o serie de trăsături comune, adordonarea nu se prezintă ca „un
proces omogen”. „Coordonarea operează cu unităţi referenţiale, fiecare fiind
exponentul unui referent propriu” (Diaconescu, 1989: 130 ): Am citit romane şi
reviste; ceea ce înseamnă că referentul „romane” diferă de referentul „reviste”,
în schimb apoziţionarea operează cu unităţi coreferenţiale, termenul apoziţionat

Raportul apozitiv 7
fiind echivalent sub raport referenţial cu baza: Am primit o medalie, un dar
preţios.; referentul „un premiu” rezultă că este acelaşi cu referentul „o diplomă”.
Prin urmare, o unitate coordonată nu poate fi transpusă în poziţia unei unităţi
apoziţionate, după cum nici o unitatea apoziţionată nu poate fi transpusă în
poziţia unei unităţi coordonate; nu putem spune : Am citit romane, adică reviste
sau Am primit o medalie şi un dar preţios.
Datorită caracterului coreferenţial, o unitate apoziţională poate fi omisă:
Am primit medalie, (un dar preţios), dar poate şi substitui baza, fără ca unitatea
semantică şi sintactică a enunţului să fie afectată: Am primit (o medalie ), un dar
preţios; aceste două situaţii creează posibilitatea inversiunii celor două unităţi :
Am primit un dar preţios, o medalie. În cazul coordonării, substituţia unui
termen ar afecta conţinutul semantic al comunicării prin anularea unei funcţii
referenţiale: Am citit romane (şi reviste); în cazul coordonării copulative sau
disjunctive, cele două unităţi coordonate îşi pot schimba ordinea: Am citit
reviste şi romane.
Cele două unităţi (coordonatoare şi apoziţionale) marcate distinct sunt
rezultatul aplicării diferenţiate a unor „reguli de tip generativ-transformaţional
unor structuri de bază specifice” (Diaconescu, 1989: 131). Astfel, propoziţia Am
citit romane şi reviste reprezintă comprimarea a doua propoziţii principale care
dau informaţii asupra a două obiecte diferite: Am citit romane şi Am citit
reviste; prin reducerea unităţii predicative repetate cele două unităţi se constituie
într-o serie coordonativă, în dependenţă de acelaşi regent. În schimb, propoziţia
Am primit o medalie, un dar preţios are la bază tot două obiecte: Am primit o
medalie şi Medalia este un dar preţios. Acestor structuri li se pot aplica „două
reguli generativ-transformaţionale, însă în două etape succesive” (Diaconescu,
1989: 131 ): prima, introducerea unui pronume care (un substitut) în locul
numelui-subiect din cea de-a doua propoziţie (medalia), generându-se, în acest
fel, o propoziţie subordonată atributivă explicativă: Am primit o medalie, care
este un dar preţios; şi a doua, contragerea subordonatei atributive, a cărei

Raportul apozitiv 8
rezultantă va fi o apoziţie: Am primit o medalie, un dar preţios. „Rezultă că la
baza generativă a unităţilor apoziţionale stă o propoziţie subordonată, ceea ce
face ca apoziţia să se menţină într-o poziţie dependentă sub raport semantic faţă
de antecedent şi să se deosebească fundamental de unităţile coordonate
(Diaconescu, 1989: 132 ).
Relevarea acestor trăsături duce la concluzia că, atât coordonarea cât şi
apoziţionarea prezintă o serie de trăsături comune pe baza cărora se definesc ca
modalităţi de adordonare şi o serie de trăsături distincte specifice fiecărei
modalităţi. Ceea ce rămâne esenţial este că apoziţionarea reuneşte unităţi
identice din punct de vedere „referenţial” (Diaconescu, 1989: 132), în timp ce
coordonarea reuneşte unităţi diferite sub „raport referenţial” (Diaconescu, 1989:
132).
„Apoziţionarea, ca modalitate de adordonare, este un raport care se
stabileşte între unităţi coreferenţiale; din această trăsătură fundamentală decurg
celelalte. În primul rând, între unităţile apoziţionale, atât conţinutul, cât şi
expresia raportului sunt determinate de natura legăturii semantice şi, cum
acestea sunt identice (coreferenţiale), apoziţionarea reprezintă singura
modalitate de ordonare a lor; pentru coordonare şi subordonare, doi termeni cu
aceeaşi funcţie referenţială sunt incompatibili sub raport combinatoriu.
În al doilea rând, tot datorită coreferenţialităţii, relaţia de tip apoziţional,
este o relaţie fără capacitatea de a genera o funcţie sintactică, nefiind o unitate
ierarhică, poate să apară la orice nivel, în prezenţa aceloraşi mijloace de
expresie.
În al treilea rând, apoziţionarea, în funcţie de conţinutul său şi de
mijloacele de expresie, prezintă ca modalităţi de realizare explicită trei
posibilităţi: apoziţia, reluarea şi repetiţia” (Diaconescu, 1989: 133)
Fiecare marcată, pe lângă trăsăturile comune, şi de o serie de trăsături
specifice. Există două aspecte care duc la definirea statutului celor trei realizări
apoziţionale: expresia şi conţinutul.

Raportul apozitiv 9
Sub raportul expresiei, apoziţia se exprimă totdeauna printr-un
semnificant distinct de baza (a - b):
Ex. Aceia erau bunicii mei, părinţii tatălui meu.
Reluarea se exprimă fie prin acelaşi semnificant(a - a).
Ex. Era un lucru tragic, un lucru care ne înduioşa pe toţi, un lucru care
scotea la iveală neclarităţi ; fie printr-un alt semnificant , identic dând punct de
vedere referenţial cu baza (a - b):
Ex. Mihai citea din care, exemplu care fusese urmat şi de ceilalţi.
Repetiţia se exprimă totdeauna prin acelaşi semnificant(a - a):
Ex. Colegii strigau, mai la stânga, mai la stânga, mai la dreapta , tot
mai la dreapta.
Sub raportul conţinutului, apoziţia îndeplineşte o funcţie semantică,
explicând, identificând sau calificând baza:
Ex. Cu noi mergea la şcoala şi Mihai, un coleg timid.
Reluarea îndeplineşte un rol structural, gramatical, asigurând continuarea
unei comunicări fără echivoc, sau dublând o funcţie sintactică pentru a o face
mai explicit:
Ex. A primit o carte de la un coleg, carte care l-a bucurat.
Repetiţia îndeplineşte un rol stilistic, expresiv, amplificând sau diminuând
semnificaţia termenului bază:
Ex. Mare serbare mare, în sala de festivităţi a şcolii.
„La cele două aspecte prezentate, s-ar mai putea adăuga o serie de
procedee specifice de construcţie pentru fiecare realizare în parte, precum şi
unele valori pe baza cărora se pot determina distincţii în cadrul fiecărei
modalităţi de apoziţionare” (Diaconescu, 1989: 133).

APOZIŢIONAREA

Raportul apozitiv 10
APOZIŢIE RELUARE REPETIŢIE
Expresie a-b a - a(b) a-a
Conţinut semantic structural Stilistic

CAPITOLUL al - II - lea
APOZAREA

Dacă Ion Diaconescu numeşte raportul apozitiv „apoziţionare”, Viorel


Hodiş introduce termenul de „apozare” şi astfel face o caracterizare a acestui
raport în funcţie de celelalte două raporturi: subordonarea şi coordonarea, în
final considerând că raportul apozitiv este un raport sintactic distinct, dar şi un
nonraport sintactic.
1. Apozarea - raport sintactic distinct.
Punând în discuţie articolul „Apoziţia şi raportul apozitiv”, Mircea Mitran
cercetează comparativ cele două raporturi sintactice cunoscute (subordonarea şi
coordonarea), pe de o parte, faţă-n faţă cu raportul apozitiv, pe de alta,
investigaţia bazată pe anumite criterii de comparare menite să scoată în evidenţă
atât asemănările cât şi deosebirile dintre ele. Autorul mizează mai ales pe
deosebirile raportului apozitiv faţă de cele două.
Din felul cum sunt cercetate aceste deosebiri se ajunge la concluzia că
raportul apozitiv este diferit, atât de coordonare cât şi de subordonare.
Deosebirile dintre raportul apozitiv, cel de coordonare şi cel de subordonare se
reduc la următoarele:
a) În raportul apozitiv conexiunea între cei doi termeni este orizontală ca
„expresie a identităţii lor sintactice” (Hodiş, 1990: 29). Prin aceasta, raportul
apozitiv se aseamănă cu raportul de coordonare şi se deosebeşte de subordonare,

Raportul apozitiv 11
„unde cei doi termeni stau în conexiune verticală, ca expresie a unei ierarhii
impuse de recţiune” (Hodiş, 1990: 29).
b) În cazul raportului apozitiv al doilea termen intră în relaţie cu restul
propoziţiei numai prin intermediul primului termen, astfel raportul apozitiv se
aseamănă cu raportul de subordonare şi se deosebeşte de coordonare, unde cei
doi termeni participă simultan la raportul cu restul propoziţiei.
c) „În cazul raportului apozitiv cei doi termeni sunt, sub condiţia păstrării
identităţii comunicării, comutabili atât unul cu altul cât şi fiecare în parte cu
zero. Prin aceasta raportul apozitiv se deosebeşte atât de subordonare, unde
termenii nu sunt comutabili nici unul cu altul nici fiecare cu zero, cât şi de
coordonare, unde cei doi termeni sunt comutabili numai unul cu altul, dar nu se
pot comuta cu zero sub condiţia dată” (Hodiş, 1990: 29).
Astfel rezultă că raportul apozitiv este diferit atât de coordonare cât
şi de subordonare.
Deşi este de acord cu metoda de cercetare folosită, Hodiş nu poate
împărtăşi concluzia la care s-a ajuns, pentru următoarele:
„Formulările criteriilor a) şi b) de comparare a celor trei raporturi
sintactice se contrazic” (Hodiş, 1990: 29), vorbind de conexiune sintactică a
termenilor raportului apozitiv (a) este de acord că aceasta este orizontală, „fiind
expresie a identităţii lor sintactice” (Hodiş, 1990: 30), dacă se recunoaşte
identitatea funcţiilor sintactice, trebuie să se admită în mod obligatoriu şi
identitatea raporturilor sintactice de subordonare realizate de ambii termeni ai
raportului apozitiv, deoarece funcţia sintactică nu există în afara raportului
sintactic realizat direct, înseamnă că apoziţia intră şi ea în raporturi sintactice cu
restul propoziţiei sau al frazei.
Din aplicarea celui de-al doilea criteriu de comparare (b) la termenii
raportului apozitiv se ajunge la concluzia contrară că al doilea termen al
raportului apozitiv nu intră, direct, în relaţie sintactică cu restul propoziţiei sau al
frazei, ci numai prin intermediul termenului său iniţial, al doilea termen al

Raportul apozitiv 12
raportului apozitiv nu realizează nici un raport sintactic, şi cu toate aceste are
funcţie sintactică, aceeaşi pe care o are termenul său iniţial. Hodiş îşi pune
întrebarea „de unde se naşte o asemenea funcţie sintactică identică, dacă nu
dintr-o relaţie sintactică realizată direct cu regentul şi simultan cu antecedentul,
partenerul de relaţie apozitivă”.
Din aceste idei opuse una alteia, cea cuprinsă în formularea criteriului
conexiunii sintactice este că apoziţia stă pe acelaşi plan cu termenul său iniţial
pentru că are funcţia sintactică a acestuia, iar funcţia sintactică identică se
datoreşte faptului că realizează nemijlocit un raport sintactic identic cu cel
realizat de termenul iniţial şi faţă de unul şi acelaşi partener.
S-a ajuns la această contradicţie datorită faptului că s-a operat cu apoziţii
nominale neacordate în caz, cu termenul lor iniţial, fapt care l-a împins uşor pe
Mitran spre teoria căderii desinenţelor cazuale la substantivul - apoziţie.
„Apariţia desinenţei cazuale la apoziţie este oarecum pleonastică de vreme ce
apoziţia nu este decât alt nume al acestui obiect”(apud V. Hodiş, 1990: 32).
Într-adevăr, în limba română, mai ales în cea actuală, se manifestă
tendinţa spre nerepetarea indicilor de gramaticalitate la cel de-al doilea termen
al relaţiei de coordonare.
„Criteriul comutabilităţii termenilor (c) nu dovedeşte că raportul apozitiv
se deosebeşte de amândouă celelalte raporturi sintactice, ci marchează opoziţia
clară între raportul apozitiv - raportul de coordonare şi de raportul de
subordonare” (Hodiş, 1990: 33).
Ajungând în acest punct al investigaţiilor, putem reţine alte concluzii
oferite de criterii de comparate a raporturilor sintactice, concluziile care ne fac
să constatăm că raportul apozitiv se aseamănă cu raportul de coordonare,
deosebindu-se, ambele, - după toate criteriile - de raportul de subordonare.
Sub aspect sintactic, raportul apozitiv faţă de termenul iniţial este, în
esenţă unul şi acelaşi cu raportul de coordonare, dar din punct de vedere
relaţional, nu există deosebire între două unităţi sintactice de acelaşi fel

Raportul apozitiv 13
determinate, ambele, ale unui regent comun, exprimând fiecare o relaţie
semantic-referenţială distinctă ( coordonarea propriu-zisă), ca în: Vorbeşte
tinerilor şi copiilor şi alte două unităţi, care exprimă acelaşi conţinut semantic-
referenţial, având aceeaşi funcţie sintactică (termenii apozaţi): Vorbeşte
copiilor, adică tinerilor.
Diferenţa dintre ele (respectiv dintre relaţiile în care sunt angajate)
„constă în conţinutul noţional-semantic (referenţial) exprimat, care este
echivalent la unităţile sintactice între care se realizează apozarea, şi distinct la
cele care se află în raport de coordonare” (Hodiş, 1990: 34).
În ciuda faptului că este extragramatical , conţinutul exprimat de termenii
acestor variante de relaţie, trebuie inclus printre criteriile de comparare să
dovedească deosebirea apozării de coordonare.
2. Apozarea - nonraport sintactic.
În acest subcapitol se va discuta opinia mai multor lingvişti care sunt de
acord că raportul apozitiv sau apozarea este un nonraport sintactic ( nu e nici de
subordonare, nici de coordonare, deci e un raport negramatical).
Acest termen „negramatical” (Hodiş, 1990: 40) a mai fost folosit şi în
alte situaţii, în domenii mai mult sau mai puţin apropiate sau nu raportului
apozitiv.
Acad. Iordan susţine că „subiectul şi predicatul sunt independenţi unul
faţă de altul, întocmai ca două subiecte, dar ele nu sunt coordonate cum sunt
părţile de acelaşi fel ale propoziţiei”. Analizându-se această afirmaţie s-a ajuns
la concluzia că în construcţiile în care este subiectul reluat, primul element al
subiectului reluat este lăsat deoparte, fără să i se atribuie vreo funcţie în
propoziţie, continuând analiza Elena Carabulea afirmă şi ea acelaşi lucru, dar o
pune pe seama celui de-al doilea termen al subiectului reluat, care din această
cauză „ nu poate fi apoziţie, aceasta fiind subordonată gramatical” (Hodiş, 1990:
41) .

Raportul apozitiv 14
Alţi specialişti vin să aducă alte păreri faptelor de limbă considerate
„independente”, văzute mai mult sau mai puţin în legătură cu fenomenul
apozitiv.
Cel mai frecvent teoretician a independenţei, al „nonraportului” apoziţiei
este Draşoveanu, care argumentează teza printr-un fapt ce se sprijină pe un altul,
de „expresie”, poziţia zisă „parantetică”, în care apare reala apoziţie.
Asupra statutului sintactic al apoziţiei s-a făcut o analiză care se referă la
calitatea de „actant” (Hodiş, 1990: 41) şi la funcţia de subordonare a apoziţiei
faţă de partenerul său apozitiv şi nicidecum la alt tip de relaţii.
Calitatea de actant, de care vorbeşte Hodiş, la termenul apoziţiei nu
provine din relaţia apozitivă pe orizontală, ce din cea de subordonare, ilustrând
verticala. Ca termeni coordonaţi, apoziţia şi partenerul său sunt dublu
„concatanţi” (Hodiş, 1990: 43), în două tipuri de relaţie: subordonare, pe
verticală şi apozare, pe orizontală.
De reţinut este această idee, pentru că din mai multe formulări, definiţii
ale apoziţiei transpar confuzia celor două planuri, aş cum este de acord
Gramatica Academiei.
Apozarea nu se aseamănă cu subordonarea şi apoziţia nu se subordonează
termenului căruia i se apozează şi cu care este echivalentă. Toţi termenii
raportului apozitiv se subordonează unuia şi aceluiaşi termen regent, altul decât
termenul iniţial al lanţului de apoziţii. Din aceste idee rezultă că nu-şi sunt
subordonaţi unul altuia, nu se poate trage concluzia că termenii apozaţi nu se
află in nici o relaţie, că ar fi, adică, „nonraport”.
Faptul că cei doi termeni, ca subordonaţi ai aceluiaşi termen regent sunt
ierarhic egali, li se impune un statut organizat. Astfel că între ei se stabileşte o
corespondenţă compatibilă şi similară cu aceea specifică termenilor coordonaţi.
Teza nonraportului a scos la iveală că apoziţia nu poate fi reţinută ca bază
de lucru în studiul apozării şi a fost contestată de mulţi cercetători ajungându-se
la concluziile că apozarea este diferită de subordonare, se aseamănă cu

Raportul apozitiv 15
coordonarea, dar în principiu este un raport distinct cu particularităţi specifice ce
îl fac un raport special. Rezultă că, potrivit cu raporturile dintre ele, diversele
unităţi sintactice pot fi coordonate sau subordonate, fiecare putând fi reluată
printr-o apoziţie. Apoziţia este un alt nume al aceleiaşi noţiuni, prezentând
acelaşi individ, obiect, fenomen şi nu depinde de cuvântul sau grupul de cuvinte
care stă pe acelaşi plan sintactic.

CAPITOLUL al -III- lea


APOZIŢIONAREA

Apoziţionarea se realizează cum am afirmat în capitolul I prin apoziţie,


reluare sau repetiţie, pentru început voi discuta apoziţionarea prin apoziţie şi
apoi celelalte categorii.
Apoziţionarea prin apoziţie.
„Apoziţia reprezintă modalitatea cea mai frecventă de manifestare a
raportului de apoziţionare; alăturată unei baze, are calitatea de a-i releva, în mod
obligatoriu pe acelaşi plan, o trăsătură de ordin semantic. Construcţia apozitivă
implică, în mod obligatoriu, prezenţa unei baze şi a unei apoziţii. Atât baza, cât
şi apoziţia sunt identice sau echivalente din punct de vedere referenţial; datorită
acestei caracteristici, baza poate fi substituită prin apoziţie, iar apoziţia prin
bază; în plus, apoziţia, ca unitate periferică, exterioară, poate fi omisă, referinţa
la regent realizându-se totdeauna prin unitatea bază” (Diaconescu, 1989: 134).
Calitatea de bază a unei construcţii apozitive este satisfăcută de toate
unităţile sintactice, care îndeplinesc o funcţie de determinare. Faptul că apoziţia
poate apărea pe lângă orice unitate sintactică, indiferent de nivelul la care se
proiectează, demonstrează „neaderenţa ei la relaţiile ei de tip ierarhic, integrator,
o independenţă faţă de ierarhia nivelurilor sintactice; aceeaşi trăsătură este

Raportul apozitiv 16
relevată şi de faptul că apoziţia îşi poate găsi expresia în toate unităţile
sintactice” (Diaconescu, 1989: 134).
Între apoziţie şi bază realizarea raportului apozitiv nu cunoaşte restricţii
de tip gramatical.
Bază poate fi :
- o parte de propoziţie, indiferent de funcţia şi de partea de
vorbire prin care este exprimată, cu condiţia de a avea calitatea sintactică de
unitate dependentă: Era vai de el, adică rău.
- o sintagmă ( un grup sintactic): Băiatul cel timid, deşteptul,
nu ştia unde să plece.
- o propoziţie principală sau secundară: De când stă în bancă
cu ea, adică de trei zile, nu şi-a mai făcut tema.
- o frază coordonatoare sau subordonatoare: Ţipa şi
striga(…) educaţie proastă.
Calitatea de apoziţie se poate realiza de toate unităţile sintactice,
indiferent de trăsăturile gramaticale ale bazei, aşa încât între cei doi termeni ai
construcţiei apozitive.
Apoziţia se clasifică astfel: a) simplă :
 Nominală;
 Ponominală;
 Adjectivală;
 Numeral;
 Verbală;
 Adverbială;
 Interjecţională;
b) multiplă;
c) dezvoltată
d) complexă;

Raportul apozitiv 17
Apoziţia simplă corespunde ca structură unei părţi de propoziţie, fără să
îndeplinească funcţia acesteia, şi se exprimă prin toate părţile de vorbire:
substantiv, pronume, adjectiv numeral, verb la modurile nepersonale, adverb şi
in situaţii puţin obişnuite, interjecţia. Faţă de bază, apoziţia simplă are, din punct
de vedere sintactic, o poziţie unică, ca urmare a neutralizării raportului de
dependenţă existent iniţial. Acest proces poate fi surprins în stadiul actual al
limbii române, când unele construcţii apozitive se eliberează de dependenţa
sintactică faţă de bază, prin anularea acordului, fie a relaţiei cauzale. Iniţial s-a
spus şi se mai spune încă Şoseaua Corvineştilor, Calea Călăraşilor, iar azi , tot
mai frecvent, se aude rostindu-se Şoseaua Corvin, Calea Călăraşi .
● Apoziţia nominală se exprimă printr-un nume; în funcţie de raportul
substantivului cu baza, se disting trei situaţii:
- Prima situaţie este reprezentată de substantive care nu reproduc forma
cauzală a bazei. În această poziţie, se recunoaşte un nominativ, dar, din punct de
vedere relaţional şi funcţional, apoziţia fiind expresia unui raport
„nesintagmatic” (Diaconescu, 1989: 135) se manifestă în afara relaţiilor de tip
cauzal, care sunt relaţii sintagmatice, generatoare de funcţii sintactice. Aparţin
acestei clase substantive proprii şi comune prin care se specifică genul, specia,
în mod obişnuit, un apelativ: oraşul Bucureşti, râul Olt, profesorul Ionescu.
- A doua situaţie este reprezentată de substantive care, în calitate de
apoziţii, repoziţionează forma cauzală şi funcţia sintactică a bazei. În mod greşit,
acest tip de apoziţie este numit „acordat” (Diaconescu, 1989: 135), întrucât între
două substantive nu funcţionează acordul cauzal. Ceea ce face posibilă o
asemenea repoziţionare este semantica raportului apozitiv: „între bază şi apoziţie
se stabileşte o echivalenţă, apoziţia având funcţie explicativă şi nu
denominativă., astfel apoziţia reproduce baza cu toate trăsăturile ei gramaticale”
(Diaconescu, 1989: 135).

Raportul apozitiv 18
a) baza în nominativ – apoziţia în nominativ( repoziţionează funcţiile de
subiect, nume predicativ, nume predicativ secundar): Şi cine era Maria? ; El
era om mare, ministru; El s-a angajat institutor, adică învăţător.
b) baza în genitiv – apoziţie în genitiv( repoziţionează funcţiile de atribut,
nume predicativ) : Avea aerul unui băiat deştept, adică al unui viitor geniu.
c) baza în dativ – apoziţia în dativ( cu repoziţionarea funcţiei de
complement direct): A scris o poezie fratele său, bunicului.
d) baza în acuzativ – apoziţia în acuzativ( repoziţionează funcţiile care
sunt exprimate de baza în acuzativ: atribut, nume predicativ, complement) .
e) baza în vocativ – apoziţia în vocativ( cu valoare de identificare ): Frate
Ioane, unde mergi?
- Cea de-a treia situaţie este relevată de aşa zisa apoziţie indirectă
rezultată în urma unui proces de inversiune sintactică a unei construcţii apozitive
de tipul: Costache, bucătarul– bucătarul de Costache.
● Apoziţia pronominală se caracterizează printr-o utilizare mai
restrânsă, în principiu, poate să suplinească poziţiile apoziţiei nominale, servind
ca identificator al bazei: Eu, unul mă duc să joc fotbal.
● Apoziţia adjectivală repoziţionează o bază adjectivală sau nominală
care caracterizează un obiect şi pe care o explică: Mână spartă, adică risipitor,
aşa îl ştiu toţi.
● Apoziţia numeral explicitează o bază al cărei conţinut, sub raport
cantitativ, este general sau nedefinit: Au lipsit mulţi, adică treizeci.
● Apoziţia verbală se exprimă numai prin verbe nepersonale, se referă
la o bază verbală al cărei conţinut îl explică: A nu renunţa, adică a persevera
este calitatea lui.
● Apoziţia adverbială precizează sensul unei baze nominale,
pronominale, verbale sau adverbiale cu funcţie necircumstanţială: A plecat
tocmai în Mangalia, cam departe.

Raportul apozitiv 19
● Apoziţia interjecţională se referă la o bază nominală, a cărei
semnificaţie o concretizează: Se auzeau numai vâjâituri învăluite de ale unui
clopot.
Apoziţia simplă poate fi amplificată într-o structură dezvoltată, fie prin
subordonare, fie prin coordonare.
Expansiunea prin subordonare generează apoziţia dezvoltată: „unităţile
consecutive au ca centru o apoziţie şi se integrează pe baza raporturilor de
dependenţă, fiind totodată expresia unor funcţii sintactice distincte, în măsură să
diversifice întrebuinţarea apoziţiei. Sub raport structural, apoziţia-centru poate
avea mai mulţi determinanţi, acest tip de apoziţie cunoaşte cea mai largă
întrebuinţare în limba română actuală” (Diaconescu, 1989: 137). Calitatea de
apoziţia-centru o poate avea orice parte de vorbire care acceptă un determinant,
baza fiind aceiaşi ca şi în cazul apoziţiei simple: Mamă-sa, o femeie grăsuţă
,înaltă, blondă cu ochi negri, îi povestise tot timpul de tată său, de acel copil
cine ştie cum pierdut în ghearele ghinionului.,
Expansiunea prin coordonare dă naştere apoziţiei multiple: la aceiaşi bază
se referă două sau mai multe apoziţii simple sau dezvoltate, legate între ele
printr-un raport de coordonare. Prezenţa unei serii coordonatoare de apoziţii este
cerută de o bază care se cere explicată în detaliu.
Un aspect interesant în ceea ce priveşte structura apoziţiei multiple îl
prezintă construcţia care reuneşte mai multe unităţi de acelaşi fel cu ajutorul
corelativelor de la – până la: Trebuie să ştie că poznele voastre, de la cel mai
mic până la cel mai mare, sunt notate in carneţelul învăţătoarei.
Amplificarea prin adordonare apozitivă generează apoziţia complexă, o
structură în care apoziţia serveşte drept bază unei alte apoziţii simple, dezvoltate
sau multiple: La spate, acoperită până la mijloc în pat, fata mătuşii Maria,
Adelina, vară mea.

Raportul apozitiv 20
„Apoziţia poate fi exprimată printr-o unitate sintactică de tip propoziţie
(principală sau secundară), în funcţie de trăsăturile bazei sau valoarea pe care o
are în raport cu baza” (Diaconescu, 1989: 137).
Propoziţiile apozitive principale repun, în mod obişnuit, verbul
predicativ dintr-o propoziţie principală, al cărei sens îl explicitează sau îl
corectează : A fost duminică, a fost petrecere.
Propoziţiile apozitive secundare repun fie o propoziţie secundară, fie părţi
secundare ale propoziţiei, pe care le explică: Avea o presimţire: că mâine va
ploua .
În raport apozitiv, poate să apară şi o frază; în această situaţie, fraza
apozitivă repoziţionează o bază predicativă al cărei înţeles îl explică printr-un
comentariu. Constituenţii frazei apozitive pot fi în raport de coordonare sau
subordonare: E un om bun, adică nu minţea , nu înşela, nu dădea cu vorba ,
nu înjura, mai mult ca alţii, îşi poartă cu demnitate calităţile.
„Apoziţia este prin definiţie o unitate simplă sau dezvoltată, care se
alătură unei baze, în poziţie postpusă sau antepusă. În mod obişnuit, apoziţia
este postpusă şi, după legătura cu baza se disting două tipuri: neizolate şi
izolate” (Diaconescu, 1989: 141).
Apoziţia neizolată este întotdeauna postpusă şi formează împreună cu
baza o unitate marcată printr-un singur accent principal şi o intonaţie specifică.
Asupra acestui tip de apoziţie opiniile sunt diverse. Gramatica Academiei,
definind apoziţia ca „atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de
cazul termenului determinat sau acordat în acest caz cu acesta”, consideră grupul
fluviul Dunărea şi altele asemănătoare drept „construcţii similare cu apoziţia
care depăşesc sfera atributului”( apud Diaconescu, 1989: 142) .
C. Dimitriu nu recunoaşte în grupurile nominale existenţa unui raport
apozitiv, deci a unei apoziţii, cei doi termeni formând o singură unitate lexico-
gramaticală. Termenii grupurilor nominale sunt reuniţi pe baza unui raport de
apoziţionare, singurul car poate reuni un substantiv cu alt substantiv în

Raportul apozitiv 21
nominativ; ceea ce poate justifica prezenţa unui raport apozitiv este posibilitate
inversării termenilor (apoziţia devine bază, iar baza devine apoziţie): oraşul Iaşi
> Iaşi, oraşul…
Apoziţia izolată este fie postpusă, fie antepusă şi este marcată, în limba
vorbită, prin pauză şi intonaţie specifică, iar, în limba scrisă, prin semne
grafematice. Izolate sunt apoziţiile cu structură simplă sau dezvoltată, care
îndeplinesc faţă de bază o funcţie mai generală, de echivalenţă; de aceea, cele
două unităţi (baza şi apoziţia) pot fi, în cele mai multe cazuri, inversate sau
omisibile, fără să fi afectat conţinutul semantic al enunţului.
Apoziţia izolată postpusă este des folosită ca modalitate de definiţie
lexicografică şi de descriere a personajelor dintr-un text dramatic: Profesorul de
limba română, poet, prozator vestit in localitate.
Apoziţia antepusă este totdeauna izolată şi serveşte ca modalitate de
caracterizare sau de calificare; cu o mai redusă întrebuinţare, poziţia antepusă
poate fi utilizată în limba scrisă, în propoziţii elaborate cu grijă sub raportul
structurii sintactice:Vestitorii primăverii, rândunele şi berze, purtători de vreme
bună sunt.
Calitatea de apoziţie a unei unităţi este relevată de trăsăturile pe care le
prezintă în raport cu baza, dar şi de o serie de mărci care îi definesc statutul de
apozitiv.
Deoarece între apoziţie şi baza sa nu se stabileşte o relaţie de dependenţă
şi nici de coordonare, mijloacele cu care se va opera în apoziţionare vor căpăta o
semnificaţie distinctă în raport cu obiectul desemnat.
Spre deosebire de coordonare şi de subordonare, care posedă cu
mijloace sintactice, apoziţionarea se caracterizează prin mijloace „asidentice
fără să implice vreo legătură structurală” (Diaconescu, 1989: 142). Absenţa unor
mijloace explicite de expresie constituie trăsătura esenţială a raportului apozitiv,
în această situaţie poziţia distinctă a apoziţiei va fi relevată de o serie de mărci
de ordin grafematic, prozodemic şi semanatic.

Raportul apozitiv 22
Mărcile grafematice operează, în limba scrisă, ca semne care notează
prezenţa unei apoziţii cu structură simplă sau dezvoltată, izolată de bază. În
acest scop se folosesc: virgula (,), două puncte (:), punctul şi virgula (;),
semnele citării sau ghilimelele(„…”), parantezele rotunde ((…)), linia de pauză
(-…-), punctele de suspensie (…) şi semnul egal (=).
Ex. El veni, elevul cu probleme, fără caiete.
Tot satul: oameni, copii, bunici fac alai după nuntă.
Azotatul de argint, respectiv „piatra iadului”este un compus
chimic.
Lupul devine cioban (paznic) la bufetul din pădure.
Toată suflarea omenească – de la copii, tineri până la bătrâni – a
fost prezentă.
Şi noi ne uitam la el… la şarpe.
„Patriotism = dragoste de patrie”, (DEX, patriotism)
Mărcile prozodemice sunt: pauza, accentul şi intonaţia, ce caracterizează
limba vorbită şi acţionează solidar în exprimarea raportului apozitiv.
Pauza marchează apoziţia izolată, prin întreruperea enunţării, în limba
vorbită, şi prin semnele grafematice, în limba scrisă; pauza apozitivă capătă
relevanţă numai în combinaţie simultană cu accentul şi cu intonaţia. Apoziţia
neizolată formează o unitate prozodică cu baza, în aceleaşi condiţii ca şi unităţile
sintagmatice nominale: fluxul continuu, intonaţia înaltă şi accentul sintagmatic
pe determinant (respectiv pe apoziţie), accentul şi intonaţia asociindu-se pauzei.
Mărcile semantice sunt exprimate prin adverbe, locuţiuni adverbiale sau
prepoziţii, care prin conţinutul lor, prezintă funcţia semantică a apoziţiei în
raport cu baza. „Asupra statutului lor gramatical s-au exprimat mai multe opinii:
că sunt conjuncţii coordonatoare, întrucât propoziţiile pe care le introduc sunt
coordonat explicative; că sunt conjuncţii subordonatoare sau adverbe al căror rol
este de a relua sau de a explica printr-o propoziţie principală explicativă o

Raportul apozitiv 23
subordonată explicativă sau printr-o apozitivă, o parte de propoziţie sau o
propoziţie anterioară” (Diaconescu, 1989: 143).
Fiind variate ca structură lexematică, având însă acelaşi rol în marcarea
raportului, adverbele, locuţiunile adverbiale, propoziţiile sau chiar frazele ar
putea fi denumite apozeme în loc de relatori, conectori, elemente de relaţie,
denumiri improprii pentru raportul apozitiv. În funcţie de structura unităţilor cu
rol de apozem, următoarele denumiri: apozem adverbial (exprimat printr-un
adverb sau o locuţiune adverbială), apozem propoziţional ( exprimat printr-o
propoziţie) şi apozem frastic ( exprimat printr-o frază).
Apozemele adverbiale se exprimă prin adverbe şi locuţiuni adverbiale,
selecţia lor fiind condiţionată de semnificaţiile modale ale apoziţiei în raport cu
baza, indiferent de natura ei lexicală şi gramaticală.
● Adică, cu variantele arhaice sau regionale adică,adicălea,adicătelea,
este apozemul cu cea mai mare întrebuinţare, fiind folosit ca marcă explicativă,
atât în limba scrisă cât şi în cea vorbită: D-voastră, adică noi, suntem români,
bunicule, suntem curajoşi.
● Anume, serveşte ca marcă de identificare a unui obiect sau a unei
persoane, pentru identificare a numelor de persoană, în limba vorbită, se
foloseşte locuţiune adverbială pe nume: Am cunoscut un avocat, pe nume
Ionescu.
● Bunăoară, ca, de exemplu, de pildă, precum marchează apoziţia
analitică, parte a unui întreg, specia în raport cu genul, realizată ca argumentare
sau ca exemplificare a bazei: Păsările răpitoare, bunăoară ( ca, de exemplu,
precum, de pildă) uliul, vulturul, au văzul foarte dezvoltat.
● Cu alte cuvinte, mai bine-zis, pe româneşte, altfel spus, zis, servesc
la marcarea apoziţiei de identificare prin introducerea unei note de interpretare
din partea vorbitorului: Neparticiparea ta, mai bine-zis ( cu alte cuvinte, pe
româneşte, altfel spus, zis) absenta de la repetiţie, i-a nemulţumi.

Raportul apozitiv 24
● De obicei, de regulă, în general, în particular se întrebuinţează ca
marcă de specificare: La el venea tot felul de persoane , în general colegi.
● Mai ales, mai exact, mai cu seamă, mai precis, în special introduc în
raportul apoziţiei cu baza o notă de specificare sau de restricţie: Era bun la toate
materiile , mai ales însă la fizică şi matematică.
● Sau într-o structură apozitivă îşi pierde calitatea de conjuncţie
coordonatoare disjunctivă şi devine adverb, marcând identitatea semantică dintre
apoziţie şi bază: Sulfatul de cupru sau piatra vânătă are multiple întrebuinţări.
Raportul apozitiv mai poate fi marcat de o serie de adverbe de mod -
poate, probabil, desigur, posibil - care, prin conţinutul lor, imprimă apoziţiei o
valoare modală în raport cu baza: Omul, posibil o rudă mai îndepărtată, îi
cunoaşte tot rostul.
Apozemele propoziţionale se prezintă ca propoziţii principale sau
secundare, în poziţie incidentă atât faţă de bază, cât şi faţă de apoziţie; printr-un
verb de tip dicendi ( a zice, a spune ), vorbitorul transpune baza, care aparţine
unui alt „registru stilistic” (Diaconescu, 1989: 144), în propriul său registru;
alteori, transpune baza din propriul său registru, într-un alt registru, ambele
operaţiuni realizându-se prin apoziţionare cu ajutorul apozemelor
propoziţionale: aş zice, aş fi zis, aş putea, s-ar putea spune, cum se zice, ca să
zic aşa şi caracterizează limba vorbită: Eu eram şef, cum se zice, cum se
numeşte româneşte, un preşedinte.
Apozemele frastice se exprimă prin fraze incidente, alcătuite, de regulă,
dintr-o regentă al cărei predicat este un verb dicendi. Ca o modalitate retorică,
construcţiile cu apozeme frastice caracterizează, de asemenea, limba vorbită prin
schimbarea de registru stilistic vorbitorul urmăreşte o mai activă captare a
atenţiei auditorului, simulând actul de coborâre sau de ridicare de la nivelul
mediu a discursului: Ceea ce ai scris tu, vreau să zic poezie, proză, teatru, te
onorează.

Raportul apozitiv 25
Se afirmă, încercându-se chiar să se demonstreze, că apoziţia respectiv
raportul apozitiv, poate fi exprimat sau marcat şi prin conjuncţii, prepoziţii,
pronume şi adverbe relative, adică prin toate elementele de relaţie specifice
subordonării.
Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci n-ar mai exista nici un temei care să
distingă apoziţionarea de subordonare şi s-ar anula totodată afirmaţia că
apoziţionarea se realizează prin juxtapunere, dat fiind că apozemele adverbiale,
propoziţionale şi frastice nu sunt elemente de relaţie ci mărci semantice în
poziţie „incidentă” (Diaconescu, 1989: 147). Aşa cum au observat unii
cercetători „elementele relaţionale sunt expresie a funcţiei sintactice pe care
termenul secund (apoziţia) o preia în interiorul relaţiei de apoziţie de la termenul
de bază” ( Irimia, Sintaxa). Aşadar, prezenţa elementelor de relaţie de tip
conjuncţional, prepoziţional, pronominal şi adverbial relativ în structura
unităţilor apozitive este urmarea procesului de repoziţionare a termenului - bază,
printr-o apoziţie, care reproduce formal trăsăturile sintactice ale bazei, la acelaşi
nivel, fără posibilitatea de ase exprima direct o funcţie .
În cazul raportului apozitiv, se disting două situaţii în care prepoziţiile,
conjuncţiile, pronumele şi adverbele relative apar în structura unităţii apozitive.
● Prima situaţie este relevată de apoziţiile care repoziţionează baza cu
funcţiile ei sintactice specifice şi implicit cu mijloacele de expresie - prepoziţii
sau locuţiuni prepoziţionale în cazul apoziţiilor simple, multiple şi dezvoltate,
conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale, pronume şi adverbe relative în cazul
apoziţiilor propoziţionale: Ştiind dumneavoastră că la lăsata cortinei am mers
la cofetărie, la Amandina; Dacă nu eşti atent, cu alte cuvinte dacă mai
continui să vorbeşti, nu vei înţelege nimic. În acest caz, între bază şi apoziţie
poate fi introdus un apozem ca marcă semantică a raportului apozitiv: Pe sora
mea mai mică, adică pe Roxana o iubeşte mai mult; baza şi poziţia, de cele
mai multe ori pot fi intervertite: Pe Roxana, adică pe sora mea mai mică, o

Raportul apozitiv 26
iubeşte mai mult; apoziţia poate substitui baza care, la rândul său, poate fi
omisă: Pe Roxana o iubeşte mai mult.
● Cea de-a doua situaţie este relevată de apoziţia rezultată, nu prin
repoziţionarea bazei, ci prin transpunerea unui plan subordonator în plan
apozitiv: astfel, de la fraza subordonatoare Avea presimţirea că nota de la
examen nu va rămâne fără urmări se poate ajunge la fraza apozitivă Avea
presimţirea: că nota de examen nu va rămâne fără urmări; pentru o mai mare
precizare a valorii apozitive, se poate introduce apozemul anume: Avea o
presimţire: şi anume că nota de examen nu va rămâne fără urmări. Alteori,
apoziţia poate rezulta din transpoziţia unui plan independent ( vorbire directă )
în plan apozitiv ( vorbirea indirectă ): Cu cine va pleca ? - La un singur lucru se
gândea: cu cine va pleca.
În această situaţie: prezenţa conjuncţiilor, a pronumelor şi a adverbelor
relative-interogative se motivează nu ca expresie a raportului apozitiv, ci ca
expresie a planului subordonator sau a planului independent al vorbirii directe
transpuse în plan apozitiv, cu menţinerea indicilor stucturali iniţiali. Rolul
definitor a raportului apozitiv revine, în ambele situaţii, semnelor grafematice,
prozodemice şi semantice, prepoziţiile, conjuncţiile, pronumele şi adverbele
relative neavând nici o relevanţă din perspectiva raportului apozitiv, situaţie
similară cu a raportului de coordonare: A fost la mare şi la munte.
Dacă am menţionat anterior că şi conjuncţia sau poate fi înregistrată ca un
conectiv apoziţional între două unităţi „coreferenţiale” (Diaconescu, 1989: 149),
ca marcă a echivalenţei, ca şi apozemele adică, cu alte cuvinte, etc satisfac
statutul de adverb, acelaşi lucru se întâmplă şi cu locuţiunile conjuncţionale
coordonatoare conclusive ( conjuncţii) : deci, aşadar, prin urmare: Animalele de
pădure, aşadar (prin urmare) lupul, vulpea, ursul şi altele sunt ocrotite prin
lege.
Printre mijloacele de exprimare a raportului apozitiv este menţionat, în
cele mai multe lucrări, şi acordul , fie „ ca un procedeu arhaic şi popular”

Raportul apozitiv 27
(Diaconescu, 1989: 149) : Acolo povesteşte fetei, Mariei ce s-a întâmplat cu ea;
fie ca normă impusă de statutul gramatical al bazei, mai ales când aceasta este
exprimată printr-un pronume: Să nu uităm că în toate fotografiile de luptă, noi,
Românii suntem în curajoşi.
În sfera acordului, este implicată numai categoria gramaticală a cazului,
nu ca expresie a relaţiei apoziţie şi bază, ci ca expresie a repoziţionării bazei
printr-o apoziţie, care reproduce trăsăturile sintactice ale acesteia, implicit,
formele ei cazuale. „Fie că e vorba de o întrebuinţare arhaică sau populară, fie că
e vorba de o normă de construcţie, acordul cu baza în caz al apoziţiei trebuie
înţeles ca o caracteristică specifică raportului apozitiv, relevată pentru o parte
din realizările apozitive, pentru structurile apozitive acordate” (Diaconescu,
1989: 153) .
Relaţia apozitivă nu este generatoare de funcţii sintactice, asemănându-se
din acest punct de vedere, cu relaţia de coordonare şi distingându-se de
subordonare. Ceea ce caracterizează relaţia apozitivă este posibilitatea de a
extinde funcţia sintactică exprimată de bază, în scopul unei mai stricte
determinări semantice. Prin urmare apoziţia nu este o funcţie sintactică. Cu toate
aceste, din raţiuni de ordin metodologic, se încearcă şi se poate accepta o
clasificare sintactică a apoziţiei în raport cu funcţia unităţii-bază pe care o
dezvoltă, fie sub denumirea de apoziţie sau propoziţie apozitivă subiectivă,
atributivă, etc., fie sub denumirea de subiect sau subiectivă apozitivă, atribut sau
atributivă apozitivă.
Apoziţia nefiind o funcţie, se consideră mai îndreptăţită denumire de
subiect apozitiv, respectiv subiectivă apozitivă, înţelegându-se prin aceasta o
structură în cadrul căreia cele două unităţi, cu aceeaşi funcţie sintactică, sunt în
raport apozitiv, urmând aceleaşi criterii de analiză ca şi la coordonare.
Pot fi apoziţionate toate funcţiile sintactice atât la nivelul de părţi de
propoziţie, cât şi la nivelul propoziţiilor.

Raportul apozitiv 28
a) Subiect - subiectivă: Ea, prietena mea, este tot aşa de timidă. E
bine să fii perseverent, mai exact spus să nu te dai bătu
niciodată.
b) Nume predicativ - predicativă: Mihai e de-al nostru, coleg de
clasă. Plăcerea e să vii la mine, adică să mă vizitezi.
c) Atribut - atributivă: Mă gândesc că a sosit sesiune mea , a
noastră şi a lor. Locurile natale, adică unde s-a născut, nu le-a
uitat.
d) Complement direct - completivă directă: Pe noi, adică pe mine
şi pe fratele meu nu ne vedea nimeni. Facem şi noi nişte
compuneri, ce ne trebuie.
e) Complementul indirect - completiva indirectă: El îi răspunse că
despre ei au vorbit, adică despre reuşita lor; M-am interesat
adesea ce anume o leagă de acest om, adică ce i-a legat.
f) Complemente circumstanţiale - propoziţii circumstanţiale: Şi-i
conducem pe aici, pe străzile acestea; Lucrarea a refăcut-o
repede, adică în timpul stabilit.
g) Ca bază a unui raport apozitiv poate să apară şi un verb cu
funcţie de predicat al unei propoziţii principale: Am petrecut
bine, adică m-am simţit bine.
Ca expresie a unei relaţii de adordonare, apoziţia nu este o funcţie
sintactică; ea este o repoziţionare a bazei pe care o determină din punct de
vedere semantic. Numai aşa se poate vorbi de funcţiile apoziţiei, perspectiva
sintactică dovedindu-se inoperantă. Ca orice unitate sintactică, „apoziţia se va
caracteriza, în raport cu baza, printr-o sferă semantică şi printr-un conţinut
semantic” (Diaconescu, 1989: 157).
„Din perspectiva sferei semantice a apoziţiei cu baza, se disting două
relaţii de echivalenţă (bază = apoziţie) şi de incluziune a bazei în sfera semantică

Raportul apozitiv 29
a apoziţiei (baza < apoziţie) sau a apoziţiei în sfera semantică a bazei (bază <
apoziţie)” (Diaconescu, 1989: 157).
Relaţia de echivalenţă semantică a apoziţiei cu baza constituie funcţia
esenţială a raportului apozitiv şi se stabileşte între unităţi cu sfere semantice
identice: în acest cadru, relaţia de echivalenţă se realizează ca expresie a
raportului de sinonimie totală care reuneşte unităţile semantice. De aceea, cele
două unităţi ( baza şi apoziţia ) pot fi schimbate una în locul alteia: Ne ducem cu
rata, adică cu autobuzul.
Relaţia de echivalenţă o voi discuta într-un capitol separat, împreună cu
proprietăţile, precum şi confruntarea relaţiei de echivalenţă cu raporturile de
subordonare şi coordonare.
Relaţia de incluziune are două aspecte: apoziţia este inclusă în bază sau
baza este inclusă în apoziţie. Primul aspect este pus în valoare când unitatea-
bază are calitatea de gen (supraordonată), iar unitatea - apoziţie are calitatea de
specie sau obiect individual ( subordonată): fluviul Dunărea, profesorul
Ionescu.
Prin alcătuirea sa, relaţia de incluziune a apoziţiei în bază este o relaţie
restrictivă: actualizarea ei se produce printr-un proces de restrângere a sferei
bazei în raport cu apoziţia, după acelaşi principiu ca şi în determinarea
sintactică. Cel de-al doilea aspect este evidenţiat în prezenţa de calitate de bază
a speciei sau a individualului, iar, în calitatea de apoziţie, a genului, procesul de
incluziune fiind reversul celui de mai sus: Dunărea, fluviul care străbate opt
ţări, se revarsă în Marea Neagră; Ionescu, profesorul nostru… .
Din perspectiva conţinutului semantic, apoziţia se poate defini ca un
determinant al bazei; prin informaţia pe care o aduce - adesea redundantă -
facilitează posibilităţile de interpretare semantică a unităţii - bază sau, cum
spunea R. Jakobson, „ realizează o interpretare a semnelor verbale prin
intermediul altor semne verbale”( apud Diaconescu, 1989: 158). Reluând
observaţiile stabilite pe baza posibilităţilor generativ-transformaţionale ale

Raportul apozitiv 30
structurilor apozitive, precum şi pe baza semnificaţiilor realizate în prezenţa
unor operatori semantici specifici, se pot distinge trei funcţii apozitive
fundamentale:
• denominativă, când structura apozitivă ( baza + apoziţia) se
poate interpreta prin propoziţia: A se numeşte / se cheamă, are
numele de B: oraşul Constanţa > Oraşul se numeşte Constanţa;
• descriptivă (cu valorile: calificarea, identificarea, definirea,
analiza şi sinteza), când interpretarea se poate face prin propoziţia
A este B: România, patria noastră > România este patria noastră;
• explicativă, când interpretarea se poate face prin propoziţia A
înseamnă B: cucuruz, adică porumb > cucuruz înseamnă
porumb;
• enumerativă: Totul: ochii, buzele, nasul; toţi , de la primul la
ultimul;
• de înglobare: mama, tata, copiii, adică toţi; brânza, carnea,
ouăle, adică alimentele. Fiecărei funcţii de bază îi corespunde un
spectru larg de valori, identificabile prin sensurile sau
semnificaţiile distincte pe care le exprimă.
Funcţia denominativă este actualizată de apoziţii care desemnează
numele unităţii-bază sau prin care se identifică o persoană sau un obiect dintr-o
clasă. Se realizează ca un proces de determinare prin incluziune a apoziţiei în
sfera semantică a bazei. În calitate de bază poate să apară orice substantiv sau
substitut al acestuia, iar ca apoziţie, un nume propriu sau comun de specificare,
în măsură să individualizeze sau să specifice baza. Relaţia apozitivă cu funcţie
denominativă se exprimă fie direct printr-o structură simplă, neizolată : luna
martie, cazul genitiv; fie indirect, într-o structură cu apoziţie izolată de bază, cu
ajutorul mărcilor grafematice, prozodemice sau semantice: avea un băiat, pe
nume George; fratele său mai mic, numit Florea. Structurile apozitive izolate

Raportul apozitiv 31
cu mărci semantice caracterizează sintaxa limbii vorbite, fiind expresia intenţiei
locutorului de a da spuselor sale o mai mare claritate mai ales atunci când
referinţa se face la persoane.
Împrăştierea claselor semantice implicate într-o structură apozitivă cu
funcţie denominativă este largă încât o încercare de ordonare strictă ar rămâne
fără rezultate semnificative; de aceea, argumentarea descrierii lor se face
apelând doar la câteva argumentări:
• Nume de rudenie: mama Maria, bunicul Mircea, finul Andrei. În
aceste cazuri, în calitate de apoziţie denominativă , sunt selectate în
general, prenumele şi uneori, poreclele. Când substantivul are rol
de bază este articulat cu articolul nehotărât sau este determinat de
un adjectiv, apoziţia poate fi izolată: Avea un văr, pe nume Ionel.
• Nume de adresare oficială sau familiară: domnul Ionescu, tanti
Mărioara; în adresarea oficială este selectat, în calitate de apoziţie,
numele de familie, însoţit, uneori şi de prenume, în timp ce
adresarea familiară, cel mai adesea se face apel la prenume: nenea
Costică.
• Nume de profesiuni - în adresarea oficială se asociază cu nume de
persoane, iar în cea familiară, cu prenume sau supranume: doctorul
Marinescu, inginerul Radu.
• Nume de locuri geografice şi nume de instituţii: judeţul Vâlcea,
planeta Venus, Conservatorul Ciprian Porumbescu, Universitatea
Craiova, Editura Aramis; în ultimele trei exemple apoziţia devine
component al unui substantiv compus şi, în această calitate,
formează o unitate semantică şi lexicală fixă care nu răspunde la
proba inversiunii sintactice, aşa cum răspund structurile apozitive
cu funcţie denominativă: Craiova, Universitatea.
• Nume de opere, lucrări şi alte obiecte marcate printr-un nume
propriu: poemul Luceafărul, romanul Răscoala, balada Mioriţa.

Raportul apozitiv 32
• Nume care desemnează diviziuni temporale: secolul douăzeci,
luna august.
• Nume care desemnează genul, clasa, specia, în limbajele
specializate ale diferitelor domenii tehnico-ştiinţifice asociate cu
nume proprii, cu simboluri ale unor nume sau nume comune:
vocala a, punctul P, cheia sol, boala Parkinson.
• În limba vorbită, apoziţia poate avea funcţie denominativă pe lângă
un pronume personal, posesiv, demonstrativ sau nehotărât.
întrebuinţate ca substitute de persoane: Şi cine era ea, Roxana?
Structura apozitivă cu funcţie denominativă poate să se organizeze
într-o ordine inversă, cu o consecinţă de natură structurală (apoziţia
capătă rolul de bază, iar baza devine apoziţie).
Funcţia descriptivă se realizează ca determinare semantică prin apoziţii
care desemnează o trăsătură sau o caracteristică menită să întregească sau să
limiteze semnificaţia unităţii-bază. Atât în calitate de apoziţie, cât şi în calitate
de bază, poate să apară orice unitate sintactică al cărei conţinut este modificat de
o interpretare semantică prin echivalenţă, incluziune sau excluziune. Relaţia
apozitivă cu funcţie descriptivă se exprimă întotdeauna indirect, într-o structură
cu baza şi apoziţia izolate, cu ajutorul mărcilor grafematice, în limba scrisă şi a
mărcilor prozodemice, în limba vorbită.
Dispersia claselor semantice angajate într-o structură apozitivă cu funcţie
descriptivă este destul de largă şi se poate determina pe baza notelor specifice
atribuite de apoziţie unităţii-bază, precum şi a mijloacelor de expresie. În funcţie
de acestea, s-ar putea distinge, în cadrul apoziţiei descriptive, următoarele
valori: calificarea, identitatea, definirea, analiza şi sinteza.
„Calificarea se realizează prin referinţă la o calitate, o însuşire sau o
caracteristică ceea ce face ca prezenţa apoziţiei să dovedească, de cele mai multe
ori, a fi necesară, ca modalitate de determinare semantică. Calificarea se
actualizează prin trei procedee: prin referinţă la un obiect al cărui conţinut

Raportul apozitiv 33
exprimă o însuşire sau o caracteristică , prin referinţa la un obiect determinat de
un atribut de calificare sau de identificare şi prin referinţa la o
metaforă”( Diaconescu, 1989: 161).
a) Calificarea prin referinţa la un obiect a cărei bază semantică exprimă o
calitate, o însuşire sau o caracteristică constituie o modalitate de expresie a
registrului afectiv al limbii vorbite sau al limbii literaturii beletristice: Un copil
ce a plâns toată viaţa şi a râs tot timpul). Calificarea prin referinţă la un obiect
determinat de un atribut de calificare sau identificare cunoaşte o întrebuinţare
mai largă în limba română actuală; ca obiect serveşte un generic care se
adaptează la trăsăturile bazei prin determinările atributive cu care apare: Cu noi
stătea şi Mihaela, o fată cu multe probleme. Calificarea prin metafore răspunde
nevoilor expresive ale limbajului poetic în căutarea celor mai alese mijloace de
caracterizare a persoanelor sau a obiectelor legate de fiinţa umană. Acest
procedeu este folosit atât în poezie, cât şi în proză: Speranţe deşarte, visuri în
zadar ce au fost mereu în mintea lui. Dana, colega lui de facultate, lumină a
unei grupe întregi fusese repartizată la un alt profesor..
„Identificarea unităţii bază se poate realiza prin mai multe procedee: prin
referinţa la obiect, la conţinutul obiectului, la funcţia socială şi la relaţia filială,
încât în urma acestui proces se ajunge la o identitate mai detaliată a persoanei
sau a obiectului” ”( Diaconescu, 1989: 162).
a) Identificarea prin referinţa directă la obiect este pusă în valoare când,
în calitate de bază, este folosit un pronume sau un adverb pronominal; procedeul
acesta caracterizând limba vorbită: Nu că mi-e frică de ceva, adică de mamă-
mea.
b) Identificarea prin referinţa la conţinutul bazei se produce în condiţiile
existenţei, în calitate de bază, a unui pronume nehotărât, a unui adverb sau a
unui substantiv însoţit de determinantul adjectival singur,- ă: funcţia de
identificare va avea ca modalitate de expresie, o propoziţie apozitivă: Şi de fapt,
mai avea una: să plece la părinţi în provincie.

Raportul apozitiv 34
c) Identificarea prin referinţa la funcţia socială sau profesională se
realizează în condiţiile apariţiei, în calitate de bază, a unui nume de persoană sau
a unui substitut,iar, în calitate de apoziţie, a unui nume care desemnează
profesia, poziţia sau rangul social: Şi omul, bucătar desăvârşit, venea cu mâna
goală.
d) Identificarea unei baze prin referire la filiaţie implică prezenţa în
poziţie de bază a unui nume de persoană sau a unui substitut şi, ca apoziţie, a
unui substantiv care desemnează o relaţie de rudenie: Aceasta, sora mea, este
tot aşa de grijulie.
Apoziţia poate să-şi pună în valoare funcţia descriptivă şi prin intermediul
unui proces analitic, în cadrul căruia baza este caracterizată prin unităţile sale
componente, fiecare distinctă una de alta.
Apoziţia analitică descriptivă se combină cu apoziţia cu valoare
calificativă: Primarul îşi chemase toţi consilierii, o grămadă de oameni cu
copii şi fraţi, veniţi cu soţiile, firi muncitoare, se vede bine, toţi mari
politicieni, duşi de nas de un singur om.
Apoziţia descriptivă de tip analitic explicitează prin asociere sau prin
disociere elementele constitutive ale unei baze exprimate prin substantive,
pronume sau numerale. Seria asociativă poate cuprinde doi sau mai mulţi
termeni legaţi printr-un raport de coordonare copulativă: În jurul nostru se
adunară, ale clasei deşteptăciuni: premianţi cu feţe palide, tocilari cu frunţile
acoperite, fete timide, etc. Funcţia descriptivă a unei apoziţii poate fi realizată şi
ca o definiţie a bazei; apoziţia va prezenta totdeauna o structură dezvoltată şi va
constitui o caracteristică a stilului ştiinţific şi publicistic: Opinia publică - formă
de manifestare - ia, ori de câte ori este cazul, atitudine împotriva manifestărilor
de corupţie.
„Apoziţia sintetică (sumativă), ca modalitate descriptivă, reuneşte părţile
într-un întreg; de aici rezultă că baza trebuie să aibă totdeauna o structură
multiplă realizată prin coordonare, iar apoziţia să fie exprimată printr-un termen

Raportul apozitiv 35
al cărui sens să includă sensurile bazei multiple”(Diaconescu, 1989: 166):
Fruntea, obrajii, adică capul fetei, trăiau numai datorită ochilor care le dădeau
viaţă.
Funcţia explicativă este actualizată de apoziţii care stabilesc echivalenţa
semantică între doi termeni care se distribuie în scopul asigurării receptării
corecte a mesajului; în acelaşi scop se stabilesc echivalenţe şi în registrele
stilistice sau lingvistice la care se distribuie doi termeni - baza şi apoziţia - se
disting mai multe situaţii.
Baza aparţine unui limbaj special, iar apoziţia, limbajului comun; în acest
caz, apoziţia explică la nivelul colocutorului sensul special al cuvântului de
bază: Clorura de sodiu sau sarea de bucătărie are diverse întrebuinţări. Acest
procedeu de apoziţionare stă la baza elaborării dicţionarelor sau a lexicoanelor
explicative din diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, unde au un termen
specializat este explicat printr-unul sau mai mulţi termeni din limbajul comun,
procedeu se poate realiza şi invers, baza aparţinând limbajului comun şi apoziţia
limbajului special.
Baza poate aparţine limbajului dialectal sau regional şi apoziţia vorbirii
comune: Şi apoi îi cerem perje, prune mari galbene sau albastre cu înveliş dur
şi sâmbure plat.
Baza şi apoziţia pot aparţine unui registru stilistic (comun), iar apoziţia
introduce în relaţia cu baza o restricţie, o corecţie, o precizare sau o conotaţie:
El prefigurează o problematică a visului sau mai exact : a visării; Eu l-am
pierdut pe bunicul, adică nu l-am pierdut de tot, o să-ţi spun eu cum l-am
pierdut; Crudă, adică imatură, primeşte cadouri de la imaturi bogaţi; Fetele îl
plăceau, adică se îndrăgostea de el.
Apoziţionarea prin reluare nu prea fost discutată pe larg, în cercetările
de sintaxă, fiind, de cele mai multe ori, echivalentă, după formă, cu repetiţia, iar
după conţinut, cu apoziţia propriu-zisă. Se vorbeşte de „repetare” a subiectului, a

Raportul apozitiv 36
complementului direct şi a celui indirect, sau de „apoziţie”, în cazul unor
fenomene sintactice de reluare sau de anticipare.
Ca modalitate de apoziţionare, reluare prezintă, pe de o parte, o serie de
trăsături, în comun cu apoziţia şi cu repetiţia, în baza cărora se integrează în
relaţia de adordonare prin apoziţionare, iar, pe de altă parte, o serie de trăsături
proprii, care o disting şi o definesc ca pe un mod specific de apoziţionare.
„Prezintă, în comun, ca expresie a relaţiei de apoziţionare, următoarele
trăsături: apariţia unei unităţi de reluare este condiţionată totdeauna de existenţa
unei unităţi-bază, pe care o repoziţionează prin acelaşi segment lexical sau
printr-un segment lexical diferit; termenul de reluare este coreferenţial cu baza,
fără să aibă capacitatea de a introduce o nouă semnificaţie; fiind numai o
expansiune poziţionată, reluarea se dispune într-o ordine lineară, neierarhică, în
raport cu baza, faţă de care nu actualizează o funcţie sintactică; prin urmare
reluare, ca şi apoziţia, nu este generatoare de funcţii de tip
structural”( Diaconescu, 1989: 170).
Reluarea prezintă o serie de trăsături specifice prin care se distinge, atât în
planul expresiei, cât şi în planul conţinutului, de apoziţie şi de repetiţie, trăsături
care îi definesc un statut sintactic propriu.
Ca expresie, reluarea poate fi actualizată fie prin acelaşi lexem cu baza:
Văzând preotul, mă lovi o îngândurare adâncă, mistuitoare; prin această
posibilitate distingându-se de apoziţie care totdeauna se exprimă printr-un lexem
distinct de bază; fie printr-un lexem deosebit care prin conţinutul său implică
baza: Cărţile se epuizează foarte repede, lucru foarte îmbucurător, prin aceasta
distingându-se de repetiţie.
„Din rolul structural pe care îl are, rezultă că reluare, în cele mai multe
cazuri, nu poate fi omisă; omisiunea unei unităţi de reluare ar atrage după sine
fie suprimarea plusului de informaţie, fie devierea relaţiei şi a funcţiei dintre
cele două unităţi” ”( Diaconescu, 1989: 172).

Raportul apozitiv 37
Tot datorită acestui rol, termenul de reluare apare într-o topică fixă, după
unitatea bază şi nici nu poate substitui baza. Cazurile de antepunere vizează
unele întrebuinţări speciale ale acestui proces.
Analiza structurii raportului de apoziţionare prin reluare evidenţiază
existenţa a două unităţi: o unitate bază şi o unitate de reluare. Unitatea bază
serveşte ca sursă gramaticală, ca interpretant pentru termenul de reluare şi este
integrată într-o structură sintagmatică, dacă este o parte de propoziţie, sau într-o
structură frastică, dacă este o propoziţie. Calitatea de unitate de bază a unei
relaţii de reluare poate fi satisfăcută de o parte de propoziţie, de o propoziţie sau
de o frază, în structură simplă, dezvoltată sau multiplă. La rândul său, partea de
propoziţie poate fi exprimată printr-un substantiv, adjectiv, numeral, pronume,
verb sau adverb, ale căror trăsături semantice şi gramaticale condiţionează
selectarea mijloacelor de expresie ale reluării şi le distribuie în raport cu
funcţionalitatea.
Calitatea de unitate de reluare este realizată de toate părţile de vorbire,
marcate printr-o semnificaţie directă sau prin substituţie, în consonanţă cu baza,
precum şi de o serie de unităţi propoziţionale, marcate prin indici specifici. În
funcţie de raportul lexico-gramatical al termenului de reluare cu baza, se disting
mai multe situaţii.
Baza este reluată prin aceeaşi unitate lexicală; această structură
caracterizează reluarea care se raportează la o bază care are ca suport lexical un
termen care necesită explicitări în vecinătatea imediată sau la distanţă : Dar voi
afirma încă ceva , ceva care pe mine mă va dezavantaja mut.
Baza este reluată printr-o altă unitate lexicală, un substantiv, un pronume
demonstrativ sau nehotărât, un adverb sau o locuţiune adverbială, care sub
formă nedefinită, sintetizează conţinutul bazei care, în general, este o propoziţie
principală sau secundară, o frază sau chiar mai multe fraze. După trăsăturile de
expresie şi de conţinut pe care termenul de reluare le prezintă în raport cu baza,
se disting două situaţii două situaţii: „reluarea printr-un substantiv asigură

Raportul apozitiv 38
interpretarea bazei din punct de vedere semantic printr-un atribut sau printr-o
propoziţie atributivă; mai frecvent, sunt folosite ca termeni de reluare
substantivele act, adevăr, chestiune, dovadă, fapt, lucru,motiv, ocazie, prilej,
problemă,semn, etc”( Diaconescu, 1989: 173): Era ceva ce dispăruse de mult
pentru mine, ce-l uitasem de mult - lucru de care nu îmi aduceam aminte cu
plăcere.
Reluarea printr-un pronume demonstrativ sau nehotărât, printr-un adverb
sau o locuţiune adverbială asigură interpretarea sintactică a bazei în raport cu o
unitate regentă. „În acest cadru, unităţile de reluare capătă statutul de corelative,
participând la exprimarea aceleiaşi relaţii ca şi al unităţii reluate. Între bază şi
corelativ, raportul este de apoziţionare prin reluare, corelativul reluând la nivelul
regentului, sub o formă sintetică, poziţia sintactică a bazei”( Diaconescu, 1989:
174).
Apoziţionarea prin reluare fiind expresia unei relaţii neierarhice, operează,
atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, cu aceleaşi unităţi corelative, cu
observaţia că la nivelul frastic frecvenţa reluării prin corelative este cea mai
mare decât la nivelul sintagmatic, unde relaţia dintre unităţi este mai explicit
marcată.
La nivel sintagmatic, o unitate bază este reluată printr-un corelativ, când
este antepusă regentului, iar locutorul vrea să insiste asupra poziţiei ei sintactice
în raport cu regentul; se pot relua aproape toate funcţiile sintactice ale bazei:
subiect, nume predicativ, complement direct, complement indirect,
complemente circumstanţiale: Agricultura, oieritul, acestea sunt colaborări cu
natura; Cinstit, harnic, aşa să fii toată viaţa; Şi muzica şi dansul, pe toate le-a
îndrăgit; La viaţa noastră , la aceasta se gândea atunci; La munte, acolo şi-a
petrecut concediul.
„La nivel frastic, corelativele participă, într-o mai mare măsură, la
organizarea unităţilor sintactice ca reactualizatori obligatorii sau facultativi ai
propoziţiilor subordonate. Subordonatele care folosesc în comun aceiaşi relatori

Raportul apozitiv 39
( pronume şi adjective relative, adverbe relative, conjuncţii) vor purta ca marcă
de corelaţie în regentă aceiaşi corelatori, distribuiţi în raport cu relatorii
specifici şi cu modalitatea subordonată”( Diaconescu, 1989: 176): Cine s-a ars
odată acela suflă şi în iaurt; Care e mai nouă aceea este a ta; Cât ai învăţat,
atât ai ştiut;
Subordonatele circumstanţiale, în calitate de bază, îşi distribuie corelatorii
în raport cu funcţia sintactică pe care o actualizează într-un sistem corelativ bine
determinat: Când l-am chemat, atunci a venit; Ca să învăţ , de aceea am venit.
În situaţiile prezentate până acum, corelativul se realizează ca expresie a
unui proces de reluare a bazei, care este antepusă regentului. Aceeaşi
funcţionalitate a corelativului poate fi pusă în valoare şi printr-un proces de
anticipare a bazei, cele două realizări, prin reluare şi prin anticipare, fiind
identice sub raport structural şi semantic: Unde l-am trimis, acolo s-a dus =
Acolo s-a dus, unde l-am trimis.
Baza este reluată printr-o propoziţie apozitivă de reluare cu ajutorul
pronumelor şi la adverbelor relative ceea ce, care (precedat de prepoziţiile
drept, după, la, pentru) şi unde (precedat de prepoziţia de), care, prin distribuţia
lor specifică, asigură interpretarea semantică a bazei printr-un plus de
informaţie.
Baza poate fi reluată printr-un articol posesiv genitival sau printr-un
articol demonstrativ adjectival; în acest caz articolul a devenit expresie a
categoriei gramaticale a determinării, îndeplinind, deci o funcţie morfologică.
„Faţă de bază însă articolul se realizează ca un fapt de reluare prin valoarea sa
coreferenţială” ”( Diaconescu, 1989: 178): Sosirea neaşteptată a tatălui meu m-
a bucurat foarte mult; Frumoasele bucurii ale copilăriei îmi încălzesc şi acum
sufletul; Fata cea mică era harnică.
Descrierea structurii raportului de apoziţionare prin reluare evidenţiază o
diversitate de realizări determinate, pe de o parte de trăsăturile unităţii de
reluare, de funcţia pe care o îndeplineşte faţă de bază. De aceea, reluarea ca

Raportul apozitiv 40
modalitate specifică de apoziţionare, se defineşte ca un mod de construcţie a
cărui necesitate este reclamată de funcţionalitatea varietăţii sintactice a limbii
române.
Abordarea din perspectivă funcţională a raportului de apoziţionare prin
reluare, prin notelor sale specifice, va prilejui relevarea unor trăsături de ordin
axiologic, care pot servi ca indici în operarea unor delimitări sau clasificări. Sub
acest aspect, s-ar putea distinge trei situaţii caracteristici realizării apoziţionării
prin reluare.
1. „Prima este reprezentată de cazurile când baza este repoziţionată printr-
un lexem pivot care serveşte ca regent al unităţii sintactice dezvoltate. Ţinând
seama de faptul că repoziţionarea bazei se face prin mijloace relevante numai
sub raport lexical, am putea acest tip reluare lexicală, care ar reprezenta de fapt
fenomenul de reluare propriu-zisă, deoarece celelalte, după cum se va vedea, au
căpătat unele întrebuinţări specifice de ordin gramatical sau de ordin stilistic”
(Diaconescu, 1990: 179).
Reluarea lexicală este frecventă atât în limba vorbită, cât şi în limba
scrisă, mai cu seamă în stilul literaturii beletristice: Au căzut a doua oară - semn
de ghinion mare.
2. „A doua situaţie este reprezentată de cazurile când baza este
repoziţionată prin pronumele şi adverbele relative, care, ce, cât, ceea ce, unde,
când, cum, integrate structural în propoziţiile pe care le dezvoltă şi unde
îndeplinesc o funcţie sintactică”(Diaconescu, 1989: 180).
3. „Cea de-a treia situaţie este marcată de unităţile care, prin reluare sau
anticipare, repoziţionează funcţia sintactică a bazei , faţă de acelaşi regent, în
calitate de „subiect reluat, „complement reluat sau anticipat”ca şi la unele
realizări apozitive. Între bază şi termenul de reluare se stabileşte, în acest caz o
corelaţie , termenul de reluare sau anticipare căpătând calitatea de corelativ, ceea
ce ar permite definirea acestui tip ca reluare corelativă, faţă de bază poate
apărea fie postpusă, fie antepusă”( Diaconescu, 1989: 180).

Raportul apozitiv 41
Examinarea reluării sub aspectul structurii şi al funcţionalităţii prilejuieşte
enunţarea câtorva observaţii mai generale: reluarea alături de apoziţie şi de
repetiţie, reprezintă o modalitate de apoziţionare, marcată, de o serie de trăsături
comune, dar şi de o serie de trăsături specifice; sub aspectul structurii, reluarea
se distinge prin modalităţi proprii de expresie şi de organizare: baza este reluată
prin aceeaşi unitate lexicală sau printr-un echivalent nominal, pronominal sau
adverbial; între bază şi unitatea de reluare se stabileşte un raport de apoziţionare
prin reluare, a cărui expresie o constituie juxtapunerea, fără vreo dependenţă sau
legătură structurală.
Prezentă atât în limba scrisă, cât şi în limba vorbită, reluarea, ca şi
apoziţia, constituie un mod de construcţie, care se materializează printr-o gamă
variată de procedee, de care beneficiază structura sintactică a limbii române.
Apoziţionarea prin repetiţie.
Repetiţia a fost cercetată, în lingvistica românească, sub diverse aspecte,
atât ca fenomen sintactic, cât şi ca procedeu stilistic, caracteristic vorbirii
populare, precum şi limbii literaturii artistice. Indiferent de structura în care se
realizează şi de repetiţiile care o generează, repetiţia se proiectează, la nivel
sintactic, ca expresie a intenţiei vorbitorului de a reliefa semnificaţia termenului,
printr-o insistenţă marcată prin mijloace sau procedee specifice. Sub acest
aspect, repetiţia se prezintă ca un fenomen sintactic cu multiple şi variate
întrebuinţări în plan stilistic.
În general, cercetările întreprinse asupra repetiţiei oferă, atât din punct de
vedere gramatical, cât şi din punct de vedere stilistic, numeroase observaţii sau
judecăţi pertinente, a căror substanţialitate este în măsură să aprofundeze
procesul de cunoaştere ştiinţifică a acestui fenomene. Satisfac, în cea mai mare
parte, rezultatele investigaţiilor cu privire la funcţiile stilistice ale repetiţiei în
limba literaturii artistice şi în limba populară, precum şi diversele propuse pentru
o clasificare formală. Dificultăţile apar însă atunci când faptele lingvistice
legitimate ca fenomen de repetiţie, sunt supuse analizei gramaticale, în special,

Raportul apozitiv 42
celei sintactice, în baza relaţiilor care generează, a funcţiilor pe care le
actualizează la nivelul sintagmatic sau la nivelul frastic şi a mijloacelor de
expresie. Această situaţie este favorizată, printre altele, de însuşi conţinutul cu
care este învestit conceptul de repetiţie.
Astfel, este acceptată ca repetiţie orice repoziţionare prin acelaşi cuvânt,
printr-un derivat de acelaşi radical, printr-un sinonim, antonim, omonim sau
prin aceeaşi propoziţie: rânduri, rânduri; an de an; plin-plinuţ; Vom visa un
vis; se suceşte, se învârteşte; etc.
Repetiţia poate să apară ca un fenomen sintactic neintegrat, fără funcţie
gramaticală: Era un om sărac, sărac; sau ca fenomen integrat, într-o structură
sintactică pe baza unei relaţii de subordonare şi cu o funcţie faţă de baza
repetată: Aţi luptat luptă deşartă..
Cel mai bine corespunde acestui tip de repetiţie tautologia care, după
aspectele formale, este o modalitate de expresie a repetiţiei lexical. Ceea ce
caracterizează tautologia pe lângă aspectul formal, este posibilitatea de a se
integra într-o structură sintactică pe baza unei relaţii de dependenţă şi de a
îndeplini o funcţie sintactică: De glumeţ, glumeţ era şi tatăl meu.
În poezia populară sau cultă, repetiţia se foloseşte adesea ca tehnică de
construcţie a unităţilor prozodice fie ca modalitate de reliefare prin insistenţă a
unei idei poetice, fie ca suport ritmic sau „sprijin prozodic” al versului următor
sau în finalul strofei. Antecedentul poate fi repetat parţial în versul următor sau
în finalul strofei. În poezia populară, repetiţia folosită ca „sprijin prozodic”
poate să apară fie în acelaşi vers , fie în versul următor: Verde, verde ş-o trăsură
/ Spune, spune, barbă sură.
Repetiţia sub aspect formal, dispune de o mare varietate de resurse
lexicale şi gramaticale, toate conducând, în planul conţinutului la acelaşi efect:
reliefarea prin insistenţă a semnificaţiei termenului repetat. În plus, în poezie,
repetiţia constituie un procedeu de organizare şi de construcţie, ale cărui valenţe
pun în valoare un registru poetic. În general, s-a considerat repetiţie orice

Raportul apozitiv 43
repoziţionare a unui termen-bază prin acelaşi lexem sau printr-un sinonim, un
omonim sau un antonim, constituit ca parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie
sau chiar frază, legată de antecedent prin alăturare sau juxtapunere, prin
flexiune, prin coordonare, prin subordonare, într-un cadru contextual nelimitat.
Ca fenomen sintactic, repetiţia va cunoaşte o delimitare a sferei de
întrebuinţare, atât sub raportul expresiei, cât şi la conţinutului.
Urmărind coordonatele de analiză ale repetiţiei, se va constata existenţa
unor fenomene de repetiţie integrate în structura sintactică fie la nivel
sintagmatic, fie la nivel frastic, printr-o relaţie de dependenţă sau de
subordonare faţă de unitatea-bază: Cum croieşte croitorul, aşa judecă
vrăjitorul; S-adus unde s-a dus, dar nu s-a mai întors.
Ca modalitate de apoziţionare, repetiţia se localizează totdeauna după
unitate-bază, răspunzând din această privinţă sensului etimologic ap + positio (a
pune alături), în schimb apoziţia poate fi antepusă. Raportul de apoziţionare
prin repetiţie se distinge de celelalte modalităţi şi prin mijloace proprii de
exprimare (juxtapunerea), din acest punct de vedere repetiţia dispune de cele
mai reduse mărci distinctive.
Sub aspectul structurii, repetiţia se prezintă ca o unitate lingvistică
neintegrată, a cărei bază lexicală reproduce baza lexicală a unităţii repetate, a
antecedentului, prin urmare, structura repetiţiei va fi determinată, de cele mai
multe ori, de structura antecedentului, încât o descriere independentă a repetiţiei
de bază nu s-ar justifica. Baza, ca şi în cazul apoziţiei şi a reluării , este o unitate
sintactică integrată structural, marcată printr-o relaţie şi o funcţie: în
repoziţionarea prin repetiţie, funcţia sintactică a bazei nu are nici o relevanţă ,
întrucât valoarea semnificativă provine din reiterarea aceleiaşi semnificaţii prin
care se reliefează un obiect, o acţiune sau o însuşire.
Repetiţia se prezintă ca o modalitate lingvistică simplă, când
repoziţionează o bază cu structura simplă, exprimată printr-un substantiv: Lună,
lună, astru magnific… .

Raportul apozitiv 44
Repetiţia repoziţionează baza în aceeaşi formă; în acest caz se poate
admite o repetiţie totală; în această formă, pot apărea atât repetiţiile simple cât şi
cele complexe: Doină, doină cântec dulce.
Variaţiile de natură morfologică se produc prin schimbarea parţială a
formei cuvântului, de regulă, o repetiţie simplă, cu ajutorul unor morfeme a
căror funcţie gramaticală este neutralizată; numai cu această funcţie poate fi
considerată o repetiţie apoziţională, altfel, grupul s-ar constitui într-o unitate
sintactică liberă, analizabilă în raport cu funcţia virtuală a morfemului. Fără să
fie numeroase, asemenea variaţii se întâlnesc la un substantiv în cazul vocativ:
Ionel, Ionelule, nu mai bea băiatule!
După poziţia faţă de unitate-bază, repetiţia poate fi neizolată sau izolată.
Trecând la descrierea mijloacelor de exprimare a raportului de
apoziţionare prin repetiţie, se constată, ca şi în cazul apoziţiei propriu-zise şi al
reluării, că în acest raport, prin caracteristicile pe care le prezintă, nu dispune de
mijloace specifice, explicite, de expresie, deşi literatura de specialitate afirmă
existenţa lor: prepoziţii, flexiune, conjuncţii coordonatoare şi subordonatoare,
pronume şi adverbiale relative, juxtapunerea: Ea duce sfat din casă-n casă; Îl
frământă gânduri şi gânduri.
Existenţa fenomenului de repetiţie prin apoziţionare este motivată de
factori de natură afectivă, semantico-logică şi prozodică, a căror acţiune are ca
rezultat imediat un evantai larg de întrebuinţări, fiecare marcată printr-o valoare
specifică. În analiza axiologică a repetiţiei, a-a avut în vedere, în general,
semantica raportului în baza căruia s-au stabilit mai multe valori în cadrul
repetiţiei obiective şi alte valori în cadrul repetiţiei subiective, Gramatica,II
înregistrează ca valoare fundamentală ideea de durată, la care se adaugă ca
nuanţe suplimentare intensitatea, progresia, frecvenţa.
Urmărind motivaţia fenomenelor de repetiţie prin apoziţionare, se pot
determina, din punctul de vedere al intenţiei subiectului vorbitor, trei situaţii:
vorbitorul se angajează afectiv în aprecierea sau interpretarea semnificaţiei unui

Raportul apozitiv 45
obiect, a unei însuşiri sau a unei acţiuni; vorbitorul intenţionează să asigure o
emisie şi o receptare corectă, exactă a mesajului, în funcţie de context şi de
situaţie; vorbitorul nu urmăreşte nici unul din efectele de mai sus, ci unul de
ordin prozodic pentru a îndeplini condiţiile de ritm şi rimă ale unei unităţi
prozodice.
Angajarea afectivă a vorbitorului în aprecierea semnificaţiei unui obiect, a
unei însuşiri sau a unei acţiuni se realizează prin repetiţie de intensitate. În
această poziţie, repetiţia de intensitate prezintă mai multe trăsături: evaluează
baza prin prisma atitudinii afective a vorbitorului; traduce atitudinea afectivă a
vorbitorului printr-o gamă diversă de valori; poate constitui un procedeu analitic
de exprimare a unor categorii gramaticale şi în această calitate poate fi
convertită într-o structură sintactică integrată, dependentă: Avea o casă mare,
mare > Avea o casă foarte mare.
Funcţia prozodică a repetiţiei este pusă în valoare, tehnica de construcţie a
discursului poetic, în versificaţie, constituind o trăsătură prevalentă a poeziei
populare sau a poeziei culte de factură populară. Repetiţia cu funcţie prozodică
repoziţionează baza o dată sau de două ori, la nivelul versului, în vederea
îndeplinirii condiţiilor metric, fără a se neglija totodată şi funcţia afectivă fr
reliefare a semnificaţiei unităţii antecedente. Ca suport prozodic, repetiţia este o
unitate reductibilă, iar odată cu reductibilitatea, se produce şi o destructurare a
textului poetic.
Repetiţia, ca fenomen general, este un procedeu al cărui randament este
determinat de factori de natură stilistică; în această calitate, repetiţia este un
interpret de factori de natură stilistică; în această calitate repetiţia este un
interpretant al bazei din perspectiva intensităţii semnificaţiei prin insistenţă,
răspunzând, prin multiple valori pe care le actualizează, unui registru variat de
stări subiective ale vorbitorului.
Analizată prin prisma relaţiilor şi a mijloacelor de expresie care o
generează, repetiţia cunoaşte două realizări distincte: repetiţia integrată

Raportul apozitiv 46
structural, denumită repetiţie lexicală şi repetiţia neintegrată, generată printr-un
raport de apoziţionare, denumită repetiţie apoziţională, singura care corespunde
unor criterii specifice de clasificare.

CAPITOLUL al -IV- lea


CONFRUNTAREA APOZĂRII
CU RELAŢIA DE ECHIVALENŢĂ

Vom confrunta în primul rând relaţiile sintactice supuse comparării cu


relaţia cunoscută în logică, matematică şi mai ales în logica matematică sub
denumirea de relaţie de echivalenţă.
„Reţinem că relaţia de echivalenţă se caracterizează prin proprietăţile:
reflexivitate (orice valoare a este egală cu sine: a = a ), simetrie ( dacă o
valoare , a, este egală cu o alta, b, atunci şi b este egală cu a: a = b → b = a ) şi
tranzitivitate( dacă a este egală cu b (a = b) şi dacă b este egală cu c ( b = c),

Raportul apozitiv 47
atunci şi a este egală cu c (a = c): [( a = b), (b = c)] →(a = c)”(Hodiş,
1990:73).
Trecând la examinarea apozării din punctul de vedere al celor trei
proprietăţi ale relaţiei de echivalenţă se va face abstracţie de diversele valori
extrasintactice (stilistice, emfatice, chiar semantice într-o anumită măsură) al
enunţurilor cu care vom opera, şi aceasta cu scopul declarat de a urmări, mai
uşor relaţiile, structura sintactică însăşi, care - singura - constituie obiectul de
studiu al sintaxei în genere, precum şi obiectul acestei lucrări.
1. Proprietatea de reflexivitate
Aşa cum afirmăm că orice mărime extralinguală este identică cu sine, că
orice segment de dreaptă este paralel cu sine, la fel vom putea afirma că orice
unitate sintactică dacă poate fi considerată într-o relaţie sintactică, în cazul
nostru apozitivă, cu sine însăşi, din moment ce se poate institui atât într-o
repetare a funcţiei, cât şi într-o repetare a referendului, prin una şi aceeaşi parte
de vorbire, respectiv propoziţie. Putem afirma, cu alte cuvinte, că un anumit
component sintactic se poate afirma de repetate ori în aceeaşi relaţie sintactică,
fiecare repetare urmând a fi considerată apoziţia unităţii pe care o repetă.
Relaţia de reflexivitate este cunoscută sub numele de repetiţie: …nesigur,
veşnic nesigur, dureros nesigur… m-am dus acasă; Arata de a citi, adică de a
citi şi printre rânduri;
La o sumară analiză reiese că în exemplele de mai sus unul şi acelaşi
termen este în relaţie sintactică cu sine însuşi, relaţie ce nu poate fi alta decât ce
apozitivă, dată fiind prezenţa adverbelor apozitive, respectiv a locuţiunilor
acestora. Chiar şi în lipsa lor însă, există convingerea că relaţia apozitivă se
păstrează, aşa cum a reieşit şi din celelalte comentarii asupra unor exemple
analizate pe parcurs.
Putem susţine că apozarea se realizează şi-n situaţia în care avem o
propoziţie în relaţie cu sine însăşi fie prezent, ca mai sus, adverbul apozitiv, fie
absent, ca în: Tot am să-l amăgesc, tot am să-l amăgesc până ce îl voi da afară.

Raportul apozitiv 48
Precizăm că se cunosc valorile stilistice ale repetiţiei, dar considerăm că
nu poate fi neglijată tocmai relaţia sintactică, pe care trebuie s-o vedem în cuplul
a=a. Iar această relaţie, „explicitată”(Hodiş, 1990: 73) sau nu prin adverbe
apozitive şi locuţiuni, exprimată în ambele cazuri prin juxtapunerea propriu-zisă,
nu poate fi alta decât relaţia apozitivă.
Din exemplificarea prezentată mai sus se impune concluzia că unul şi
acelaşi component sintactic poate apărea în relaţie, pe axa sintagmatică, cu sine
însuşi şi astfel se denumeşte relaţia apozitivă. Altfel spus, termenii apozaţi
respectă proprietatea de reflexivitate a relaţiei de echivalenţă.
2. Proprietatea de simetrie
Având în relaţia apozitivă două unităţi sintactice, părţi de propoziţie sau
propoziţii distincte fonologic dar „acoperind”(Hodiş, 1990: 73) acelaşi referent,
vom constata că, în oricare din combinările posibile, parte de propoziţie cu parte
de propoziţie sau propoziţie cu propoziţie, respectiv parte de propoziţie cu
propoziţie, ambele ilustrează acelaşi plan sintactic a doua unitate sintactică,
parte de propoziţie cu propoziţie, fiind o nouă ipostază nu numai funcţional-
sintactică ci şi referenţial semantică.
Reiese că fiecare component sintactic este în relaţie dată cu celălalt, altfel
spus fiecare termen este apoziţia celuilalt.
O dovadă în acest sens ne-o oferă posibilitatea comutării celor doi
termeni, comutabilitate ce confirmă proprietatea în discuţie, simetria: (primul
termen poate lua locul celui de-al doilea şi invers): …pecetea locului, adică a
păcurii→ pecetea păcurii, adică a locului; părea năucită, adică intimidată→
părea intimidată, adică năucită.
Putem spori setul de exemple, menţionând că odată cu deplasarea unităţii
sintactice supuse comutării vom înregistra şi o deplasare solidară a părţilor de
propoziţie şi a propoziţiilor subordonate acesteia: Am un plug de lemn, o piesă
de muzeu→ am o piesă de muzeu, un plug de lemn.

Raportul apozitiv 49
Acolo unde apar adverbele şi locuţiunile adverbiale apozitive spre
explicitarea relaţie apozitive vor rămâne „pe loc”, ele neaderând la nici una din
unităţile sintactice apozate, ci stabilind un punct de echilibru în jurul căruia
pivotează unităţile supuse probei căutării.
În situaţia specială în care avem apozate propoziţii dublu subordonate,
vom putea constata că şi supraordonata a doua a fiecărei propoziţii se va
deplasa, în comutare, odată cu subordonata sa, ca în exemplul: Deocamdată ştiu
doar ce t r e b u i e să refuz, ce n u t r e b u i e să fac; Ştiu doar ce nu t r e b
u i e să fac, ce t r e b u i e să refuz.
În finalul comentariului asupra proprietăţii de simetrie se impune a fi
făcută o precizare şi anume, în cazul în care nu uzăm de proba comutării nu
deplasăm unităţile sintactice implicate în relaţia apozitivă, chiar şi acolo simetria
trebuie recunoscută ca un fapt real. Iar termenii apozaţi fiind simetrici, reiese că
ei se află fiecare în relaţia pozitivă cu partenerul, respectiv partenerii de relaţie
în situaţia în care avem o serie apozitivă. Astfel, fiecare parte de
propoziţie/propoziţie va fi apoziţia celeilalte unităţi sintactice cu care se află
angajată în apozare.
Deci se impune o precizare, denumirea apoziţie pentru al doilea, al treilea
termen şi termenul iniţial pentru primul trebuie privite ca fiind mai mult sau mai
puţin convenţionale, termenul iniţial nefiind altul decât antecedentul relaţiei, în
timp ce apoziţia nu este altceva decât succedentul aceleiaşi relaţii.
3. Proprietatea de tranzitivitate
Aşa cum afirmăm că o entitate a este egală cu o alta b, care este egală cu
c duce la identitatea a≡c ( a=c), tot aşa putem spune că, într-o propoziţie cu mai
mulţi termeni aflaţi în rapoarte apozitive, proprietatea de tranzitivitate este
respectată, fiind concretizată prin exemplele: Cum a trăit, aşa a murit: ca un
câine. La o sumară analiză vom putea constata că, în toate tipurile de exemple
de mai sus, relaţia apozitivă se va realiza, atât din aproape în aproape cât şi la
distanţă.

Raportul apozitiv 50
Putem constata că într-o clasă de echivalenţă, cum sunt unităţile sintactice
apozate, dacă o anume relaţie se realizează într-o anume topică, ordine lineară,
ea se va realiza şi-n alta, pentru că ceea ce este esenţial în sintaxă este ordinea
structurală sau organizarea sintactică, nu cea lineară.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât termenii relaţiei apozitive permit
comutarea succesivă cu 0 a câte unui termen din doi, a câte doi din trei. Vom
considera astfel, că şi a treia proprietate a relaţiei apozitive, tranzitivitatea, este
dovedită ca reală.
Constatăm că proprietăţile relaţiei de echivalenţă se dovedesc a fi, toate
trei proprii relaţiei sintactice apozitive. De aici putem trage concluzia că relaţia
sintactică în discuţie, apozarea, este în esenţă o ilustrare lingvistică a relaţiei de
echivalenţă. Ea se realizează pe axa sintagmatică între componenţi sintactici
care „repetă” atât informaţia sintactică, cât şi informaţia semantic-referenţială a
partenerului de relaţie. Astfel, apozarea este relaţia sintactică ce se realizează
între componenţi echivalenţi atât sintactic, cât şi semantic-referenţial.

CONCLUZII

Am studiat în această lucrare diferenţele dintre cele trei raporturi existente


în limba română, raportul de subordonare, raportul de coordonare şi raportul
apozitiv. Raportul apozitiv este studiat pe larg deoarece acesta este cu totul
diferit de celelalte două raporturi.
Raportul apozitiv este considerat de unii lingvişti ca fiind un raport
distinct, dar în acelaşi timp şi un nonraport distinct.

Raportul apozitiv 51
Raportul apozitiv este raportul care se realizează prin apoziţie , prin
reluare şi repetiţie, fiecare marcate prin trăsături comine,dar şi specifice. Două
aspecte sunt esenţiale pentru definirea statutului celor trei realizări apoziţionale:
expresia şi conţinutul.
După ce am prezentat cele trei realizări apoziţionale, în ultimul capitol am
încercat să fac o prezentare a relaţiei de echivalenţă cu apoziţionare.
Raportul apozitiv se foloseşte în stilul ştiinţific, printr-o serie de tehnici
compoziţionale şi redacţionale,se mai foloseşte în descrierea unui personaj, a
unei opere sau a oricărui element material.
Construcţia apozitivă are o mare utilitate în realizarea de dicţionare
bilingve (monolingve) sau a dicţionarelor explicative, în limbajele de
specialitate ale unor discipline ştiinţifice (matematică, fizică, chimie) .
Raportul apozitiv se utilizează în limba română actuală, ca modalitate de
construcţie a cărei justificare şi-o găseşte în justificarea avantajelor pe care le
prezintă acesta: simplitate, claritate, economie.

BIBLIOGRAFIE

Asan, Finuţa, Propoziţia apozitivă şi raportul apozitiv, LR, 1, XII, 1963.


Avram, 1997=Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997.
Berce, Raportul apozitiv. Contribuţii la cunoaştere reportului apozitiv,
LR, 5, XXI, 1972.
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicţionar de temeni lingvistici,
Bucureşti, Ed. Teora, 1998.

Raportul apozitiv 52
Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Ed.
Albatros, 1995.
Diaconescu, 1989=Diaconescu, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române
actuale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
Dicţionar explicativ şi enciclopedic al limbii române, Bucureşti, Ed.
Floarea Darurilor, 1997.
Dicţionarul general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,
1997.
Gramatica II=Gramatica limbii române, volumul al II-lea, ediţia a II-a,
Ed. Academiei, 1966.
Hodiş, 1990=Hodiş, Viorel, Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică,1990.
Hodiş, Viorel, Echivalenţa semantico - sintactică a termenilor reportului
apozitiv(I,II), CL, 1,XI/2,XII, 1966/1967.
Hristea, Teodor (coordonator), Sinteze de limba română, ediţia adăugită şi
îmbogăţită, Bucureşti,Ed. Albatros, 1984.
Mitran, Mircea, Despre apoziţie şi raportul apozitiv, LR, 1, XII, 1963.
Rogobete, Silvia, Raportul apozitiv, LR, 4, IX, 1960.
Stuparu, Ada, Apoziţia şi raportul apozitiv, LLR, 1, 1999.
Şerban, Vasile, Sintaxa limbii române. Curs practic, ediţia a II-a revizuită
şi completată, Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogică, 1970.
Teodorescu, Ecaterina, Subiective apozitive, LR,4, XIX, 1970.
Zamşa, Eleonora, Apoziţia, LLR, 3, 1989.

Raportul apozitiv 53
Raportul apozitiv 54