APOZIȚIA

Prof. Secu Cristina-Roxana

Școala Gimnazială nr. 6
Dr. Tr. Severin
Jud. Mehedinți

I chose to present this part - the apposition - due to the complexity and techniques of

its realization, the way it is presented in Romanian and its diversification in the grammar of

the Romanian language. What surprised me was not the abundance of treatises in the

specialized books, but the way in which this category managed to attract attention and capture

so many people in its "trap".

In my work I did not seek to find the best definition, the broadest classification or

the broadest approach both in terms of sentence and sentence - the attributive sentence - but I

tried to present the imprint left by the passage of time and make a synthesis of what

grammarians have written over time in their specialized works. We started with a theme in

this function and approached it starting from the vision of several authors. I also studied older

versions, but at the same time I used the newest edition of the Romanian Language Grammar,

called the Academy Grammar, a source of modern, in-depth and precise information.

Dictionarul de stiinţe al limbii defineşte apoziţia astfel:

„Apoziţia, s.f. (fr. apposition, lat. appositio) este un atribut substantival, pronominal sau
numeral in cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului determinat” (DTL, apoziţia).
Conform dicţionarului limbii romane modern,definiţia apoziţiei mai poate fi „atribut
substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau, mai
rar, în acelaşi caz cu substantivul determinat” (DLRM, apoziţie).
 Tiktin defineşte apoziţiei astfel: (raportul dintre termenul pe lângă care stă) „un
substantiv care se alătură lângă un alt substantiv spre a-l determina, fără însă a atârna de
dânsul” (Tiktin, 1945), iar N. Dăganu o defineşte ca fiind: „atributul substantival pus în
acelaşi caz cu substantivul determinat, ori in cazul nominativ fără vreo legătură afară de pauză
şi acord ”(apud V. Hodiş, 1990).
„Raportul apozitiv este în tradiţia gramaticii romaneşti, un tip de raport sintactic de
subordonare, stabilit între apoziţie şi elementul regent sau între propoziţia apozitivă şi
regentul ei, ce se bazează pe relaţia semantică de echivalenţă între regent şi subordonat, care
au acelaşi referent.
În sintaxa structurală este considerat ca fiind un tip special de raport, sintactic
facultativ, distinct de subordonare, caracterizat prin posibilitatea inversiunii termenilor,
echivalenţa acestora”. (DŞL, apoziţionare).
„Raportul apozitiv (referenţial) este raportul gramatical existent între un termen ce
reprezintă o explicaţie şi un alt termen care este explicat. Prin conţinut se aseamănă cu
raportul de subordonare dintre atribut şi substantivul determinat, în sensul că aduce ca şi
acesta, precizări, lămuriri. Se deosebeşte însă de acesta prin faptul că termenii raportului
apozitiv se referă la una şi aceeaşi persoană, la unul şi acelaşi obiect (raportul de subordonare
se referă la persoane şi obiecte diferite); prin faptul că termenii raportului apozitiv sunt
omisibili pe rând.
Se aseamănă cu raportul de coordonare în sensul că termenii aparţin adesea aceleiaşi
părţi de vorbire, se acordă şi dispun de aceeaşi simetrie”(DELR, 1997).

Ex. Nicu, prietenul meu, m-a aştepta ieri.

faţă de
Nicu, prietenul m-a aşteptat ieri, tu însă n-ai vrut.

De asemenea, dicţionarul de ştiinte ale limbii (DSL) face urmatorul comentariu cu

referire la aspectul constrastiv al apoziţiei:
„În tradiţia gramaticii româneşti propoziţia apozitivă este considerată un tip de
propoziţie atributivă, care explică ideea conţinută în cuvântul regent / propoziţie regentă. În
sintaxa structurală este considerată tip special de propoziţie, distinct de subordonata
atributivă”.(DŞL, propoziţia apozitivă)
Paralelismul dintre apoziţie şi propoziţia apozitivă pe care îl fac gramatici- le a
menţinut statutul de atribut al apoziţiei, cu toate că unii cercetători sunt de părere că
deosebirilor dintre „atributul”- apoziţie şi propoziţia „atributivă” explicativă, faţă de atributul
substantival propriu-zis şi propoziţia atributivă determinativă există.
Dacă toate gramaticile consideră apoziţia ca fiind un determinant, se pune problema
tipului de raport sintactic care este realizat de această dată de partenerul său de relaţie.
Conştienţi de impasul în care s-a ajuns, unii lingvişti încearcă soluţii nereuşite, însă cu
cât cercetează mai mult această problemă apa din ce în ce mai multe păreri. Mioara Avram
afirmă (în articolul său Despre corespondenţa dintre propoziţii subordonate şi părţi de
propoziţie, 1956) că „apozitivele sunt propoziţiile atributive la care nu se vede raportul de
subordonare faţă de determinantul său”(apud V. Hodiş, 1990).
Referitor la raportul apozitiv, unii lingvişti propun următorii termeni pentru acest
raport: Viorel Hodiş îl numeşte „apozare”, iar Ion Diaconescu îl numeşte „adordonare” sau
„apoziţionare”, dând explicaţia că „termenului de „adordonare” i-ar corespunde
„nondependenţa”, în care sunt cuprinse coordonarea şi apoziţionarea” (Diaconescu, 1989:
128 ).
„A construi un enunţ înseamnă a pune într-o în ordine determinantă unităţile sale
constitutive, iar a analiza un enunţ înseamnă a-l supune unui proces de analiză pe baza ordinii
stabilite intre unităţile constitutive. În funcţie de enunţ posibilităţile de ordonare dau naştere la
diferite tipuri de relaţii sintactice.
Procesul de ordonare operează cu relaţii pe baza cărora unităţile se distribuie în
structuri la acelaşi nivel sau în structuri ierarhice, definindu-se astfel raportul de adordonare şi
raportul de subordonare” (Diaconescu, 1989:128 ).
Între adordonare şi subordonare, nu se poate spune că sunt limite bine definite. O frază
poate fi organizată prin subordonare: Din cauză că m-am lovi, nu m-am prezenta la examen;
sau prin adordonare: M-am lovit şi nu m-am prezentata la examen. „Ceea ce distinge cele
două modalităţi de ordonare este calitatea structurala a unităţilor şi relaţiilor cu care operează
fiecare. Subordonarea operează cu unităţi heterofuncţionale pe baza relaţiilor de dependenţă,
iar adordonarea operează cu unităţi homofuncţionale pe baza relaţiilor de coordonare sau
apoziţionare” (Diaconescu, 1989:128 ). .
Se pot vedea trei criterii de ordonare a unităţilor sintactice la nivel de propoziţie:
1.Propoziţiile principale şi secundare se construiesc numai pe baza raporturilor de
subordonare, de dependenţă: A supravegheat grădina cu bunicul său.
2. Nu se realizează propoziţii numai pe baza raporturilor de adordonare, deoarece
predicatul este independent şi datorită acestui lucru se realizează numai raporturi de
dependenţă; la nivelul frazei, două propoziţii principale se pot coordona sau apoziţiona.
 3. La nivelul propoziţiei, adordonarea se realizează pe lângă o unitate dependentă, pe
care o exemplifică prin coordonare: Am citit romane şi reviste; sau prin apoziţionare: A sosit
unchiul meu, bucătarul.
Din cele trei aspecte prezentate, rezultă că subordonarea realizează unicul mod de
ordonare prin „expansiune structurală”, singurul generator de funcţii sintactice, în timp ce
ordonarea nu este altceva decât o „expansiune poziţională a unităţii dependente printr-o
unitate de acelaşi fel sub raport funcţional” (Diaconescu, 1989: 129). Se demonstrează că
„adordonarea, fiind condiţionată totdeauna de prezenţa unei unităţi dependente, se manifestă
în cadrul raporturilor de dependenţă sau de subordonare, ca poziţie a două sau mai multe
unităţi faţă de acelaşi regent” (Diaconescu, 1989: 129).
În opoziţie cu subordonarea, adordonarea se deosebeşte printr-o serie de trăsături : se
construieşte cu unităţi sintactice care se dispun pe acelaşi plan (pe orizontală), în serii de doi
termeni; se realizează în cadrul raporturilor de subordonare, de dependenţă, având totdeauna
ca bază o unitate dependentă pe care o amplifică printr-un proces de „expansiune
poziţională”; are mijloace specifice de realizare (juxtapunerea, conjuncţii coordonatoare,
adverbe, „mărci grafematice şi prozodemice”), fără să cunoască, în raport sintactic, restricţii
de ordin distributiv.
După ce am clarificat puţin relaţiile dintre raportul de subordonare şi raportul de
adordonare (apozare), voi încerca să fac diferenţa între raportul de coordonare şi cel de
adordonare (apozare).
Prezintă o serie de trăsături comune, adordonarea nu se prezintă ca „un proces
omogen”. „Coordonarea operează cu unităţi referenţiale, fiecare fiind exponentul unui
referent propriu” (Diaconescu, 1989: 130 ): Am citit romane şi reviste; ceea ce înseamnă că
referentul „romane” diferă de referentul „reviste”, în schimb apoziţionarea operează cu unităţi
coreferenţiale, termenul apoziţionat fiind echivalent sub raport referenţial cu baza: Am primit
o medalie, un dar preţios.; referentul „un premiu” rezultă că este acelaşi cu referentul „o
diplomă”. Prin urmare, o unitate coordonată nu poate fi transpusă în poziţia unei unităţi
apoziţionate, după cum nici o unitatea apoziţionată nu poate fi transpusă în poziţia unei unităţi
coordonate; nu putem spune : Am citit romane, adică reviste sau Am primit o medalie şi un
dar preţios.
Datorită caracterului coreferenţial, o unitate apoziţională poate fi omisă: Am primit
medalie, (un dar preţios), dar poate şi substitui baza, fără ca unitatea semantică şi sintactică a
enunţului să fie afectată: Am primit (o medalie ), un dar preţios; aceste două situaţii creează
posibilitatea inversiunii celor două unităţi : Am primit un dar preţios, o medalie. În cazul
coordonării, substituţia unui termen ar afecta conţinutul semantic al comunicării prin anularea
unei funcţii referenţiale: Am citit romane (şi reviste); în cazul coordonării copulative sau
disjunctive, cele două unităţi coordonate îşi pot schimba ordinea: Am citit reviste şi romane.
Cele două unităţi (coordonatoare şi apoziţionale) marcate distinct sunt rezultatul
aplicării diferenţiate a unor „reguli de tip generativ-transformaţional unor structuri de bază
specifice” (Diaconescu, 1989: 131). Astfel, propoziţia Am citit romane şi reviste reprezintă
comprimarea a doua propoziţii principale care dau informaţii asupra a două obiecte diferite:
Am citit romane şi Am citit reviste; prin reducerea unităţii predicative repetate cele două
unităţi se constituie într-o serie coordonativă, în dependenţă de acelaşi regent. În schimb,
propoziţia Am primit o medalie, un dar preţios are la bază tot două obiecte: Am primit o
medalie şi Medalia este un dar preţios. Acestor structuri li se pot aplica „două reguli
generativ-transformaţionale, însă în două etape succesive” (Diaconescu, 1989: 131 ): prima,
introducerea unui pronume care (un substitut) în locul numelui-subiect din cea de-a doua
propoziţie (medalia), generându-se, în acest fel, o propoziţie subordonată atributivă
explicativă: Am primit o medalie, care este un dar preţios; şi a doua, contragerea
subordonatei atributive, a cărei rezultantă va fi o apoziţie: Am primit o medalie, un dar
preţios. „Rezultă că la baza generativă a unităţilor apoziţionale stă o propoziţie subordonată,
ceea ce face ca apoziţia să se menţină într-o poziţie dependentă sub raport semantic faţă de
antecedent şi să se deosebească fundamental de unităţile coordonate (Diaconescu, 1989:
132 ).
Relevarea acestor trăsături duce la concluzia că, atât coordonarea cât şi apoziţionarea
prezintă o serie de trăsături comune pe baza cărora se definesc ca modalităţi de adordonare şi
o serie de trăsături distincte specifice fiecărei modalităţi. Ceea ce rămâne esenţial este că
apoziţionarea reuneşte unităţi identice din punct de vedere „referenţial” (Diaconescu, 1989:
132), în timp ce coordonarea reuneşte unităţi diferite sub „raport referenţial” (Diaconescu,
1989: 132).
„Apoziţionarea, ca modalitate de adordonare, este un raport care se stabileşte între
unităţi coreferenţiale; din această trăsătură fundamentală decurg celelalte. În primul rând, între
unităţile apoziţionale, atât conţinutul, cât şi expresia raportului sunt determinate de natura
legăturii semantice şi, cum acestea sunt identice (coreferenţiale), apoziţionarea reprezintă
singura modalitate de ordonare a lor; pentru coordonare şi subordonare, doi termeni cu
aceeaşi funcţie referenţială sunt incompatibili sub raport combinatoriu.
În al doilea rând, tot datorită coreferenţialităţii, relaţia de tip apoziţional, este o relaţie
fără capacitatea de a genera o funcţie sintactică, nefiind o unitate ierarhică, poate să apară la
orice nivel, în prezenţa aceloraşi mijloace de expresie.
În al treilea rând, apoziţionarea, în funcţie de conţinutul său şi de mijloacele de
expresie, prezintă ca modalităţi de realizare explicită trei posibilităţi: apoziţia, reluarea şi
repetiţia” (Diaconescu, 1989: 133)
Fiecare marcată, pe lângă trăsăturile comune, şi de o serie de trăsături specifice. Există
două aspecte care duc la definirea statutului celor trei realizări apoziţionale: expresia şi
conţinutul.
Sub raportul expresiei, apoziţia se exprimă totdeauna printr-un semnificant distinct de
baza (a - b):
Ex. Aceia erau bunicii mei, părinţii tatălui meu.
Reluarea se exprimă fie prin acelaşi semnificant(a - a).
Ex. Era un lucru tragic, un lucru care ne înduioşa pe toţi, un lucru care scotea la
iveală neclarităţi ; fie printr-un alt semnificant , identic dând punct de vedere referenţial cu
baza (a - b):
Ex. Mihai citea din care, exemplu care fusese urmat şi de ceilalţi.
Repetiţia se exprimă totdeauna prin acelaşi semnificant(a - a):
Ex. Colegii strigau, mai la stânga, mai la stânga, mai la dreapta , tot mai la dreapta.
Sub raportul conţinutului, apoziţia îndeplineşte o funcţie semantică, explicând,
identificând sau calificând baza:
Ex. Cu noi mergea la şcoala şi Mihai, un coleg timid.
Reluarea îndeplineşte un rol structural, gramatical, asigurând continuarea unei
comunicări fără echivoc, sau dublând o funcţie sintactică pentru a o face mai explicit:
Ex. A primit o carte de la un coleg, carte care l-a bucurat.
Repetiţia îndeplineşte un rol stilistic, expresiv, amplificând sau diminuând
semnificaţia termenului bază:
Ex. Mare serbare mare, în sala de festivităţi a şcolii.
„La cele două aspecte prezentate, s-ar mai putea adăuga o serie de procedee specifice de
construcţie pentru fiecare realizare în parte, precum şi unele valori pe baza cărora se pot
determina distincţii în cadrul fiecărei modalităţi de apoziţionare” (Diaconescu, 1989: 133).
 APOZIŢIONAREA

APOZIŢIE RELUARE REPETIŢIE

Expresie a-b a - a(b) a-a
Conţinut semantic structural Stilistic

BIBLIOGRAFIE

Diaconescu, 1989=Diaconescu, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române actuale,

Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
Dicţionar explicativ şi enciclopedic al limbii române, Bucureşti, Ed. Floarea Darurilor,
1997.
Dicţionarul general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,
1997.
Hodiş, Viorel, Echivalenţa semantico - sintactică a termenilor reportului
apozitiv(I,II), CL, 1,XI/2,XII, 1966/1967.