Cuprins

1. Definiție............................................................................................2
2. Introducere........................................................................................2
3. Corpusul lucrării...............................................................................2
4. Paronimia în viziunea mai multor autori..........................................3
5. Exemplificarea paronimelor.............................................................3
6. Cauzele paronimiei...........................................................................4
7. Concluzie..........................................................................................5
8. Bibliografie.......................................................................................6

1
 Analiza Paronimiei în Limba Română

Definiție
Cuvântul ”paronimie” provine din limba franceză (fr. paronyme), iar franceza, la rândul său,
a împrumutat acest cuvânt din greaca veche (gr. paronumos, “para”: alături și “onoma”: nume).
Paronimia se referă, în linii mari, la cuvintele asemănătoare unele cu altele din punctul de vedere
al formei, dar care se deosebesc ca sens și ca origine. Cuvintele ”eminent” și ”iminent” constituie
un exemplu în susținerea definiției schițate anterior deoarece sunt paronime. Forma lor este
aproximativ asemănătoare, dar înțelesul este cu totul diferit. A fi o persoană eminentă înseamnă a
te distinge prin calități intelectuale deosebite, a fi remarcabil, iar un factor iminent este ceva care
este gata să se producă, fiind inevitabil. Deși se scriu asemănător, iar multă lume tinde să le
confunde, după cum ne putem da seama, au înțelesuri total diferite, diametral opuse.
Introducere
Am ales să tratez acest subiect deoarece paronimia este considerată de foarte mulți lingviști
o problemă în substratul comunicării limbii române, această afirmație având ca punct de plecare
ideea transmiterii eronate a unor concepte esențiale în limbaj. În lucrarea ”Limba Română
Corectă”, în capitolul ”Confuzii între cuvinte”, Vasile Breban susține ideea că din cauza
paronimiei apar anumite confuzii între cuvinte și, de asemenea, o discrepanță între mesajul
propriu-zis și transmiterea concisă a acestuia. De cele mai multe ori, în lipsa unui context clar și
bine definit, anumite cuvinte își pierd înțelesul și sfârșesc prin a fi confundate cu paronimele lor,
concepte diferite în totalitate, iar mesajul transmis își pierde esența și acest fapt poate duce la
alterarea lingvistică a limbii române. În continuare, voi prezenta, pe scurt, câteva confuzii
frecvente între cuvinte, pe care oamenii tind să le facă în mod involuntar: concesie/concesiune,
consultare/consultație, instrucție/instrucțiune, original/originar, arbitral/abitrar, investi/învesti,
familiar/familial. Analiza paronimiei constituie un subiect de continuă actualitate și reprezintă un
punct de cercetare util pentru examinarea vocabularului limbii române și a înțelesurilor unităților
lingvistice ce îl constituie. La fel ca și sinonimia, omonimia și antonimia, paronimia pune
accentul pe relațiile la nivel morfologic și lexical dintre cuvinte și derivatele acestora.
Corpusul lucrării
Corpusul acestei lucrări este bazat, preponderent, pe analiza lui Nicolae Felecan asupra
paronimiei în limba română, conturată în cartea ”Paronimia în Limba Română”, editura Cutinul,
anul 1993, iar paronimele pe care le-am folosit drept exemplu se găsesc în ”Dicționar de
Paronime”, scris tot de Nicolae Felecan. Pentru realizarea lucrării am studiat și analizat în detaliu
și articolul ”Despre Etimologia Populară și Contaminație”, scris de Luiza si Mircea Seche. Alte
referințe la subiectul abordat se bazează pe ”Vocabularul Românesc Contemporan – schiță de
sistem – ”, editura Facla, anul 1978, de Vasile Șerban și Ivan Evseev. Toate aceste materiale
conturează și delimitează clar problematica abordată și utilitatea cercetării. Toate precizările
terminologice și definițiile folosite în lucrare sunt bazate pe structura ”Dicționarului explicativ al
limbii române” (ediție revăzută și adăugită), editura Univers Enciclpoedic.
2
Paronimia în viziunea mai multor autori
Paronimia este ”întocmai ca sinonimia, antonimia și omonimia, însușirea a două sau a mai
multor cuvinte de a fi paronime” (Felecan 1993: 32). Așa cum majoritatea cuvintelor au
capacitatea de a genera relații de sinonimie (sau antonimie, omonimie) între ele, multe cuvinte au
capacitatea de a se numi paronime datorită diversității lexicale a vocabularului românesc. Deși
mulți lingviști consideră paronimia un factor nociv pentru realizarea comunicării, limba română
o acceptă și o caracterizează ca fiind un factor necesar vocabularului. Nicolae Felecan afirmă, de
asemenea, că multe paronime sunt confundate în procesul comunicării din cauza structurii
asemănătoare și a necunoașterii propice a definițiilor acestora. Relația de ”atracție paronimică”,
așa cum o numește N. Felecan, ”a fost folosită cu un sens mult mai larg și de aceea a devenit
chiar sinonimă cu expresia <<etimologie populară>>” (Felecan 1993: 32). Comparând acești doi
termeni, Nicolae Felecan dorește să arate că multe paronime au apărut în limba română datorită
neologismelor sau numelor străine preluate din alte limbi într-o formă modificată, pentru a se
putea adapta la condițiile lingvistice de scriere și pronunție impuse de limba română. Chiar
putem asemăna etimologia populară cu paronimia deoarece împrumuturile din alte limbi sunt
mereu modificate și adaptate la stilul de limbă cerut, acest lucru generând apariția termenilor cu
scriere și pronunție asemănătoare, numiți ulterior ”paronime”. Etimologia populară conferă
limbii române termeni străini, iar limba română reușește să îi adapteze la normele actuale,
schimbându-le forma în funcție de regulile gramaticale și lexicale. Această idee de asemănare
dintre paronimie și etimologia populară este acceptată și de Luiza și Mircea Seche în articolul
”Despre Etimologia Populară și Contaminație”. După concepțiile lor, ”etimologia populară este
transformarea fonetică a unui cuvînt [sic], de obicei mai vechi, înrudit sau nu semantic cu acesta,
dar întotdeauna asemănător cu el prin formă, transformare care merge pînă [sic] la identificarea
totală a formei cuvîntului [sic] influențat cu aceea a cuvîntului [sic] care a influențat – și care se
produce involuntar, foarte rar cu voință” (Seche: 26). Ei susțin că transformarea fonetică a unui
cuvânt se datorează cuvintelor străine intrate pe parcurs în limbă care, deși adaptate la normele
vocabularului românesc, își păstrează, în esență, forma originală și sensul de bază. Spre exemplu,
împrumuturile din alte limbi se întâmplă să coincidă cu unități lingvistice deja existente în limbă
în momentul acceptării împrumutului, dar asta nu înseamnă că preiau definițiile termenilor care
deja se găsesc în structura vocabularului. Deși formele fonetice sunt asemănătoare, definițiile
cuvintelor rămân intacte, ele fiind singurele concepte imposibil de adaptat de la o limbă la alta.
Exemplificarea paronimelor
Pentru a susține ipoteza prezentată anterior, voi exemplifica câteva paronime din limba
română și definițiile acestora pentru a ne putea da seama de diferențele vădite dintre paronime si
sensurile lor:
Aerometrie (Ramură a fizicii care studiază proprietățile fizice ale aerului și ale gazelor și
măsoară efectele lor mecanice); Areometrie (Parte a fizicii care studiază măsurarea densității
lichidelor)
Cardan (Sistem de suspensie sau de articulație, care permite mișcarea în toate sensurile);
Cadran (Suprafață [de obicei circulară] prevăzută cu anumite diviziuni, pe care se urmăresc
indicațiile acului unui instrument de măsură, al unui ceasornic etc.)

3
Cauzal (Privitor la cauză, de cauză); Cazual (Care are un caracter întâmplător, care depinde de
împrejurări; accidental)
Monogramă (Semn scris, gravat sau brodat, format prin alăturarea sau împletirea inițialelor
numelui și prenumelui unei persoane); Nomogramă (Reprezentare grafică în plan, folosind linii
sau puncte gradate, a unei relații dintre două sau mai multe mărimi variabile, cu ajutorul căreia se
pot determina rapid, fără calcule, valorile unei mărimi în funcție de valorile cunoscute ale
celorlalte mărimi care intră în relația considerată)
Decanta (A limpezi un lichid tulbure, în care se află particule solide în suspensie, scurgând
lichidul limpezit după sedimentarea particulelor pe fundul vasului); Deconta (A justifica în mod
detaliat, pe bază de acte, întrebuințarea unei sume)

După cum se vede, în toate aceste exemple, elementele formative ale cuvintelor sunt
înrudite semantic, formele sunt aproximativ asemănătoare la prima vedere, dar sensurile lor sunt
diferite, fiecare paronim însemnând ceva distinct față de celălalt. Aici este punctul de plecare al
următorului subiect abordat în această lucrare, confuziile între cuvinte făcute în mod involuntar.
”Din cauza numărului infim de sunete în comparație cu acela al cuvintelor, există oriunde și
oricînd [sic] foarte multe omonime și paronime: termeni deosebiți ca înțeles, dar identici sau
foarte asemănători ca sunete”. (Iordan, ”Stilistică”:83 și Iancu, ”Limbaj”:15). Limba română
însumează foarte multe sunete și ramificații fonetice, dar acestea reprezintă un număr insignifiant
în comparație cu numărul cuvintelor existente și de aceea apar confuziile între cuvinte în foarte
multe contexte. În lucrarea ”Limba Română corectă”, în capitolul ”Confuzii între cuvinte”,
Vasile Breban ne oferă cele mai concludente exemple de cuvinte care se confundă cu ușurință
unele cu altele deoarece sunt foarte asemănătoare la nivel fonetic: concesie/concesiune,
consultare/consultație, instrucție/instrucțiune, original/originar, arbitral/arbitrar,
ordinal/ordinar, investi/învesti. Cele mai frecvente confuzii apar între vocalele sau consoanele
poziționate la sfârșitul cuvintelor deoarece oamenii tind să le evite în mod involuntar, având vaga
impresie că sensurile acelor cuvinte sunt asemănătoare și nu se diferențiază între ele.
Cauzele paronimiei
Pe baza lucrării ”Vocabularul Românesc Contemporan” (Vasile Șerban, Ivan Evseev)
am analizat cauzele paronimiei și le-am exemplificat prin exemple proprii, auzite sau văzute în
contexte cotidiene. Am ajuns la concluzia că există șapte cauze principale ale paronimiei.
Paronimele apar, așadar, din următoarele motive:
1. Ca urmare a unor procese fonetice la nivel structural ale cuvintelor care duc la confuzia
fonetică a unor lexeme diferite (bar1 - Local public în care consumatorii stau de obicei în
picioare sau pe scaune înalte în fața unei tejghele; bar2 - Unitate de măsură a presiunii
atmosferice egală cu un milion de barii)
2. Ca urmare a coincidenței dintre formele sonore ale cuvintelor (lac1 - Preparat lichid
obținut prin dizolvarea într-un solvent volatil a unor rășini, uleiuri sau a altor substanțe și
care, întins pe suprafața unui obiect, formează în urma evaporării solventului o pojghiță
solidă, dură, care ferește obiectul de influența aerului și a umezelii, dându-i totodată un

4
 aspect plăcut; lac2 - Întindere mai mare de apă stătătoare, închisă între maluri, uneori cu
scurgere la mare sau la un râu)
3. Ca urmare a coincidenței întâmplătoare a cuvintelor împrumutate din limbi diferite (jale1
- Tristețe, mîhnire, durere; jale2 - Plantă semilemnoasă aromată, cu flori albastre, violete
sau albe, cultivată ca plantă ornamentală și medicinală)
4. În urma împrumutului de omonime din altă limbă (marcă1 - Semn distinct aplicat pe un
obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele; marcă2 -Fisă de metal
cu număr de ordine, cu care lucrătorii își dovedesc prezența la lucru sau pe care o lasă în
schimbul uneltelor primite)
5. În urma adaptării fonetice a unor cuvinte străine, care în limba lor se deosebeau prin
forma lor sonoră, iar în limba română se pronunță la fel (rutină1 – Capacitate câștigată
printr-o practică îndelungată; obișnuință de a acționa sau de a gândi totdeauna în același
fel; rutină2 - Substanță chimică naturală, care se găsește în florile, în frunzele și în
tulpinile multor plante, folosită în medicină)
6. În urma proceselor de derivare, când derivarea este făcută pe baza aceluiași radical
(prescrie1 –A recomanda medicamentele sau tratamentul de care are nevoie un bolnav;
prescrie2 - A reproduce un text în scris; a transcrie, a copia)
7. În urma dezagregării structurii semantice a unui cuvânt (boia1 - Condiment de culoare
roșie, obținut din pisarea ardeiului iute uscat; boia2 - Vopsea)

Concluzie
În concluzie, paronimia se datorează multor cauze, atât diferențelor fonetice de la nivelul
cuvintelor, cât și etimologiei populare, și este, preponderent, considerată un factor nociv în
comunicare. Dar, privind din altă perspectivă, poate fi și un factor benefic în evoluția,
îmbogățirea și inovativitatea vocabularului românesc. Consider paronimia un subiect de continuă
actualitate și un factor demn de analizat și comentat deoarece vocabularul primește zilnic
împrumuturi din alte limbi și evoluează, zi după zi, din ce în ce mai mult. Pentru a evita
confuziile și impedimentele generate de cuvintele paronime existente în limba română,
paronimia trebuie tratată la un nivel la fel de avansat de interes ca și sinonimia, omonimia,
antonimia. Acest studiu asupra paronimiei este bazat atât pe punctele de vedere ale unor autori ce
au studiat în prealabil paronimia si cauzele acesteia, cât și pe concepțiile acestora analizate si
comentate în detaliu. Paronimia, în limba română, are caracter dual, fiind considerată atât un
factor ce alterează comunicarea, cât și un factor care contribuie la evoluția limbii. Studiul meu a
încercat sa pună in discuție această antiteza și s-o aprofundeze pe baza mai multor planuri
studiate, din puncte de vedere diferite.

Bibliografie

5
Dicționarul Explicativ al Limbii Române (ediție revăzută și adăugită), 2016, Academia Română,
Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, editura Univers Enciclopedic
Seche, Luiza și Mircea, 1956, articolul ”Despre Etimologia Populară și Contaminație”
Felecan, Nicolae, 2006, Dicționar de Paronime, editura Vox, Baia Mare
Felecan, Nicolae, 1993, Paronimia în Limba Română, editura Cutinul, Baia Mare
Breban, Vasile, 1973, Limba Română Corectă, editura Științifică, București
Șerban, Vasile și Evseev Ivan, 1978, Vocabularul Românesc Contemporan – schiță de sistem-,
Editura Facla, Timișoara