Virgil BORCAN

PUNCT ŞI VIRGULĂ

Memoriei tatălui meu

3
Recenzenţi: prof.dr. Ovidiu Moceanu
scriitor Doru Munteanu
Consilier editorial: prof.dr.ing. Florin Andreescu
Tehnoredactare: Autorul
Coperta: dr.ing. Bogdan Andreescu
Corectura: Autorul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BORCAN, VIRGIL
     Punct şi virgulă / Virgil Borcan. - Braşov : Lux Libris, 2013
     Bibliogr.

     ISBN 978-973-131-225-5

821.135.1.09

4
 CUPRINS

Cuprins ………………………………………………………..
Un cuvânt însoţitor ……………………………………………
Absenţa comuniunii într-o lume a comunicării ……………......
Adrian Dinu Rachieru: Nichita Stănescu, un idol fals? ……
Alexandru Muşina: Regele Dimineţii… …………………...
Anacronismele receptării …………………………………......
Angela Nache-Mamier: Celebratio ………………………...
Art OK ……………………………………………………......
Ascuţitoarea obtuză ………………………………………......
Aurel Brumă: Atins de aripă de înger ………………….......
Aurel Ion Brumaru: Fiinţa muzicală …………………….....
Baubec Izzet şi poezia spasmodică ……………………......
Carmen Tania Grigore ……………………………………......
Ce căuta leahu-n Oltenia? ………………………………….....
Constantin Brâncuşi ………………………………………......
Contesa ……………………………………………………......
Corabia izbită de valuri …………………………………….....
Corneliu Păunescu: Prin lumea-ncinsă,
călare pe-o banchiză ………………………………………....
Cristache Gheorghiu: Memoriile unui căţel adult........................
Criza cărţii, monşer!......................................................................
Cronica unei ratări anunţate …………………….…………....
Cultivând limba română (campania de toamnă) ... …………...
Culturita la români (etiologie şi tratament) …………………...
Cumpăna din ochiul furtunii ……………………………….....
Daniel Pişcu Piaţa Sfatului………………………………...
Daniel Pişcu: Puţină adrenalină …………………………….

5
De la Taj Mahal la graffiti şi înapoi ……….………………….
De vorbă cu Ecaterina Pavel ………………………………….
De vorbă cu Gilles Leroy ……………………………………..
Demnitatea creştină …………………………………………...
Denisa Mirena Pişcu: Omul de unică folosinţă
Destin deturnat ……………………………………………..
Difficiles nugae ……………………………………………….
Din întuneric spre lumină ……………………………………..
Ecaterina Pavel: Culisele clipei.................................................
Eugen Axinte: Autopsierea labirintului …………………….
Făcătura făpturii: Dan Brown /vs /Paulo Coelho ………….….
Fost-a un om …………………………………………….........
Frânturi frânceşti ……………………………..……………......
Fumatul – pro şi contra …………………………………….…
George Florin Tănăselea: Certificate …………………...…..
George Puşcariu: Haikú prin anotimpuri …………………...
Gorila din oglindă ………………………………………...…...
Grifonări printaniere ………………………………….……….
Grimasa lui Greimas ………………………………….……….
Ilie Roman: Ochiul zilei ………………………………..…..
Ioan Suciu: ESTIMP, sau Tabloul
periodic al sentimentelor …………………………………….
Între oameni şi zei ………………………………....………….
Jean-Luc Wauthier sau Calea Regală ……………...………...
Jocul cu libertatea ………………………………….………...
Jocul şi miza …………………….………………….………..
Judecata nebunului …………………………………………..
Las’, că vine el 15 sectembrie! ... …………………………....
Libertatea libărcilor ………………………………………….
Lidia Popiţa Stoicescu: Dacă n-ar fi culorile ……………...
Logos şi semn lingvistic …………………………………. ....
Lungul drum al fabulosului spre realitate …………………...
Marginalii la o (rea) tălmăcire …………………………….
Măştile cuvântului …………………………………………...
Mihail Neamţu: Zeitgeist ………………………………….
Monica Ana Ştefănescu: Sindromul Casanova …………
Notă la un interviu ……………………………………………....
Optimismul pesimistului …………………………………….

6
Paradisul ca bibliotecă ………………………………………
Patrie ingrată, nu vei avea parte de osemintele mele! ……….
Părintele ……………………………………………………...
Pentru o hermeneutică a visului …………………………….
Po(i)etul din poiată ………………………………………….
Răzvan Ionescu: Cînd sfinţii mergeau la teatru ………….
Reverenţă sau temenea? …………………………………….
Ridiculizarea Cassandrelor ……………………………......
Saeculum: derapajele culturii în discursul literar ………...
Scriu, deci exist ……………………………………………..
Sertarul lui Sartre …………………………………………...
Sorin Basangeac: Quinte la două capete…………………......
Straiele  eterice ale împăratului,
sau despre prostia rafinată .……………………………….....
Subreta ………………………………………………….........
Şi dacă? ……………………………………………………..
Teroarea de dincolo de oglindă …………………………….
Timeo hominem unius libri ………………………………...
Umor amar ………………………………………………….
Unde ni sunt oratorii? ………………………………………
Via Nirvana ………………………………………………...
Viaţa ca o caricatură ………………………………………..
La vie est ailleurs ……………………...................................

7
 UN CUVÂNT ÎNSOŢITOR

Critica literară practicată de Virgil Borcan (refuză premeditat

recenzia ori exclamarea impresionistă, repudiază rezumatul fidel al
operei din vizor ca şi pripitele judecăţi de valoare) e, în consecinţă,
mai degrabă o mostră de eseism superior, în felul lui Mihai Ralea din
Valori (ori din Atitudini sau din Perspective, orişicum din perioada
1920-1940 a cărturarului şi savantului) , cu deosebirea că dacă
gânditorul şi eseistul interbelic era captivat frecvent de duhul
mondenităţii, interesat de aceea, adesea, de superficie, contemporanul
nostru e mai abstras în operă, captat în ideistică (de, cum însuşi zice,
matricea arhetipală), adică de profunzimile nedeclarate. I s-ar aplica
totuşi, ca şi lui Mihai Ralea, aprecierea din epocă a lui G.Călinescu:
neservindu-i ca obiect de contemplare, opera îi serveşte mai curând
unei lungi călătoriri ideologice; critica, fiind acum numai analiză şi
interpretare, ar fi deopotrivă o ,,continuă intelectualizare,, , criticul
urmând a fi în caz numai un creator de puncte de vedere în raport cu
opera. Ar arunca aşadar punţi între cultură şi natură, iar din raportarea
fenomenelor comentate, prin descoperirea de relaţii surprinzătoare,
criticul din această speţă ,,face idei,,. Nu pun la socoteală că pentru
eseu scriitura cere o îndemânare specifică, existând aşadar, lângă
celelalte îndeletniciri de vârf, talentul propriu de eseist, o iscusinţă pe
care Virgil Borcan, în Punct şi virgulă, o posedă, aş spune, cu asupra
de măsură.
Diversitatea tematică, varietatea subiectelor, o opţiune adică fără
de o ordine prestabililtă, aşa-zicând cronicărească, l-ar apropia din nou
pe Virgil Borcan de autorul Explicării omului. El e, vorba istoricului
literar evocat mai sus, un hedonist, scriind va să zică numai despre ce
îi place (de la poemul caleidoscopic al lui Aloysius Bertrand la poezia
spasmodică a lui Baubec Izzet etc.), dar despre care, în cazul nostru,
va fi având la sfârşit, ca rezultat al lecturii, o propunere hermeneutică:
m-aş grăbi să spun deja o marcă, sancţionând aşa printr-un concept

8
(ori o paradigmă lămuritoare) un autor sau o operă şi delegându-le
prin urmare unui inventar (unui catalog) de idei.
Ceea ce separă, însă, vădit critica şi eseistica lui Virgil Borcan de
acelea ale marelui antecesor (dar şi, în parte, de ale coreligionarilor de
azi) e un umor special, greu sesizabil, l-aş numi umor cărturăresc,
umor intelectualizant (comicus intelectualis, dacă voi fi nimerit
expresia); e vorba, cu alte cuvinte, de un haz (atunci când realitatea
scrierilor cercetate o cere) discret, abia detectabil, de extracţie
intelectuală: mizând va să să zică pe ridicarea din absolut a ideei şi
repunerea, apoi, a acesteia pe portativele aşa-zicând curente, de regulă
ale cotidianului sau întâmplătorului (ca, de pildă, în textul Ce căuta
leahu-n Oltenia ?)
Erudiţia eseurilor din volumul de faţă, neascunsă, surprinzătoare
deseori, recuperând adică literă şi duh din arhive încă abstruse şi
misterioase, e totuşi necăutată, în afara adică a pedanteriei ori retoricii
de fală: demonstrează numai o ştiinţă de carte neifosată, firească
precum folclorul sau înţelepciunea bătrână. Nu e dinadins întinsă; e,
însă, aleasă, electivă, sprijinind demonstraţia sau deschizând o
perspectivă.
Mai fiecare eseu din volum, indiferent de dimensiune, pare a se
înfăţişa, la o lectură neleneşă, la lectura inteligentă, ca un teren
pregătit, aş zice, pentru emisia de paradoxe (chiar dacă acestea nu se
vor săvârşi deocamdată acolo), scrierile au adică, mai toate, aerul că
paradoxul ar fi, pe terenul lor, orişicând cu putinţă (paradoxul care
aşteaptă). Atunci însă când acesta se iveşte totuşi, el va fi (abilitatea,
tehnica autorului sunt aci vădite) un paradox neîncordat, un paradox
va să zică surâzător.
Deşi prudent, deja parcimonios cu teorisirea, ca să zic aşa,
sistematică, cred totuşi că, în critica sa, Virgil Borcan ar încerca, prin
învăluiri (cum altfel !) eseistice succesive, a contura profilul omului
literar. Nu găsesc deocamdată o aproximare mai promiţătoare a
definiţiei lui decât aceasta dintr-o meditaţie a lui Maurice Blanchot:
Este omul gata totdeauna să înţeleagă, dar numai în funcţie de modul
de înţelegere pe care îl autorizează literatura.

A.I.BRUMARU

9
 ABSENŢA COMUNIUNII ÎNTR-O LUME A
COMUNICĂRII
(conferinţă susţinută în 28 februarie 2008
la Librăria „Okian”)

Aparţinând în sens larg retoricii (înţeleasă, aceasta din urmă, ca

„meşteşug”, „techné rhétoriké”), comunicarea interumană pare să-şi fi
păstrat caracteristicile fundamentale (bi / multipolaritate, feed-back,
limbaj articulat etc.), deşi formele contemporane sub care ea se
prezintă diferă radical de Agora din vremea lui Demosthenes sau de
parlamentul limbuţilor lui Titu Maiorescu.
Întrebarea fundamentală care se cere pusă este dacă putem blama
tehnica („Medium is the message”, spunea deja Mc Luhan) pe care tot
noi, în fond, am dezvoltat-o pentru efectele secundare nu de puţine ori
nocive pe care le generează comunicarea zilelor noastre.
Aceasta, întrucât o elementară observaţie ne face să constatăm că
însingurarea contemporană sporeşte în proporţie directă cu
multiplicarea până la saturaţie a mijloacelor de comunicare (telefonie
fixă şi mobilă, radio, televiziune, Internet etc.). Oricât s-ar iluziona în
faţa monitorului de calculator sau a ecranului televizorului, omul
experimentează o tragică singurătate, mai dureroasă chiar decât cea a
albinelor din alveolele unui stup (cel puţin acestea lucrează într-un
scop comun).
Şi e cu atât mai trist cu cât, de cele mai multe, ori pedagogia
socială care ni se aplică este defectuoasă. Ni se corectează întotdeauna
cu maximă severitate greşelile, dar nu suntem învăţaţi cum să
comunicăm eficient. Mai mult încă, natura noastră păguboasă de
ucenici vrăjitori ne determină uneori să ne fixăm ţinte false şi să ne
creăm false nevoi. Ce poate face oare un schivnic care a primit
canonul tăcerii cu cele „500 de minute gratuite, naţionale şi pe viaţă”
din reţeaua X sau Y de telefonie? Oare, măcar noi, oamenii obişnuiţi
vorbim 500 de minute într-o lună?

10
 Dacă acceptăm că Logos-ul ţine lumea suntem nevoiţi să-i dăm
dreptate lui Esop: limba este cel mai bun şi cel mai rău lucru. Sub
acest aspect, la întrebarea „Există comunicare nocivă (malefică)?”,
răspunsul e „Da!”, indiferent că vorbim de manipularea maselor prin
propagandă ideologică, de mesajele subliminale sau de (aparent)
simpla clevetire, de bârfa noastră cotidiană nevinovată ;Sfinţii Părinţi
spun că poţi ucide pe cineva cu vorba , clevetindu-l sau defăimându-l.
Întrebarea imediat subsecventă ar fi atunci „Se poate comunica
în tăcere?” Răspunsul e iarăşi afirmativ: cu un prieten, cu persoana
iubită, cu- păstrând proporţiile- Dumnezeu ,în rugăciunea tainică. Din
acest punct de vedere, stihul psalmistului („Pune, Doamne, strajă gurii
mele!”) nu e o invitaţie la muţenie şi nici măcar la vorbirea lapidară a
spartanilor antici. Tot ce ni se cere ,şi e legitim să ni se ceară, e ca
atunci când rostim un cuvânt, să o facem cu rost, rostuind lumea din
jurul nostru (o excepţională analiză, pornind de la pretextul etimologic
al latinescului „rostrum”, o găsim la Constantin Noica).
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că omul care comunică se
comunică (paratextualitatea, iluzia referenţială a lui Roland Barthes,
ba chiar şi acel „saeculum” al latinilor aici îşi au sorgintea). Şi el nu
devine ipso facto vulnerabil decât dacă mediul în care o face îi este
ostil. Altfel spus, deşi în câmpul lexical al lui „communico,-are” intră
şi „îm/părţirea”, sensul primar rămâne de „împărtăşire”, „comunitate”,
„cuminecare” chiar. E greu de presupus că Duhul primelor comunităţi
creştine ,care frângeau pâinea împreună, ar putea reînvia în lumea
gâfâitoare şi secularizată în care ne-a fost dat să trăim.
Dar, nu e mai puţin adevărat că scopul comunicării ar trebui să
fie comuniunea.

11
 ADRIAN DINU RACHIERU:
NICHITA STĂNESCU, UN IDOL FALS?
Să nu-ţi faci chip cioplit! (Ieşirea 20, 4)

Acum vreo sută de ani, un critic francez, a cărui frecventare se

dovedeşte profitabilă şi azi (l-am numit aici pe Albert Béguin) se
întorcea burzuluindu-se împotriva însăsi disciplinei în care fusese
format. Într-o propoziţie liminară din Sufletul romantic şi visul, el
atrăgea atenţia că „psihanaliza vrea să-l vindece pe poet de poezie”.
Absolutizarea ipseistă a limbajului critic (cf. Julia Kristeva),
criticismul similar uneori cârcotelii de babă ştirbă pe buza şanţului,
azvârlirea copilului o dată cu apa din albie fac casă bună -„les
extrémités se touchent”- cu idolatria, tămâierea deferent-solemnă,
encomionul cu voie de la Poliţie. În ambele cazuri, condeierii par a-l fi
uitat cu desăvârşire pe Tacitus (dacă l-au citit vreodată!), dezghiocând
literatura „cum ira et studio”.
Nichita Stănescu, evident, nu putea scăpa acestui malaxor la
butoanele căruia oficiază când detractori mai mult sau mai puţin
autorizaţi (Gheorge Grigurcu, Cristian Tudor Popescu), când sacerdoţi
pioşi ori yesmen entuziaşti (Alex Ştefănescu et alii).
Există, desigur, conflictul dintre generaţii, cum bine observă
încrâncenatul critic de la Târgu-Jiu ;de altfel, el cel dintâi aruncă
mănuşa demolării mitului stănescian, în 1966. Adică- act de mare
curaj critic-exact în perioada eclozării lui unanim aplaudate. Adrian
Dinu Rachieru ne readuce în memorie inclusiv (revoltător de)
nedreapta etichetare a lui Mihai Ursachi, potrivit căreia Nichita
Stănescu ar fi fost cel mai reprezentativ poet al comunismului
românesc.
La polul opus, confecţionerii de sarcofage exegetice par a uita
relaţia poetului cu Puterea, aflată ,ca mai mereu în istorie, la jumătatea
drumului între concubinaj şi căsătoria morganatică. Cum am zice: „Să
citim cu toţii această poezie frumoasă de poetul Stănescu Nichita

12
Hristea, domiciliat în Ploieşti (sau în Parnas), poezie aflată în
frumosul manual de limba română!”
În ambele cazuri, cea mai indicată terapie ar fi o infuzie de bun-
simţ filozofic, marca Wittgenstein: „Despre ceea ce nu se poate vorbi
este mai bine să se tacă”. Sau: să se citească (după cum sugera
regretatul Petru Creţia la începutul anilor 90, sătul să tot constate cum
„ne preoţim întru Eminescu”).
Aflat pe o poziţie de echilibru ,şi totuşi neechivocă, Adrian Dinu
Rachieru, într-un stil viguros, elegant şi muşcător pe alocuri,
restabileşte limitele reale operă-biografie, identificând atât resorturile
demolării, hélas!, generaţioniste , cât şi vitalitatea transmodernă a
poemului stănescian, stăpungând în egală măsură verticala istorică şi
orizontala geografică (v.cap. Nichita Stănescu în Basarabia).
Deşi amalgamăm de zor, cu furie iconoclastă, eticul şi esteticul,
deşi „În zurnetul de bani înăbuşit / Din lumea asta cu dugheni ”
(Bacovia) ne pasă foarte tare dacă Dante a fost guelf sau ghibelin,
continuăm totuşi să citim Villon, Sade, Verlaine, Rimbaud, Céline,
Sadoveanu, Pietro Aretino. Ne irită odoratul naftalina muzeistică, dar
(„Hypocrite lecteur!”, ar zice Baudelaire) concedem alături de
Creangă, că „numai barba te face să calci a popă”.
Iată de ce pleonasmul aparent din titlul cărţii lui Adrian Dinu
Rachieru (orice idol e ipso facto fals) are forţa revelatoare a hârtiei de
turnesol şi limpezimea tăioasă a oglinzii.
Nu ne rămâne decât să ne apucăm să-l citim pe Nichita Stănescu.
Din păcate însă, astăzi la modă sunt almanahele....

13
 ALEXANDRU MUŞINA:
REGELE DIMINEŢII

Dacă acum douăzeci de ani, în volumul omonim al lui Mircea

Dinescu „moartea citea ziarul”, tema revine sub o formă aparent
modulată, pe alocuri ironică, în Regele dimineţii al lui Alexandru
Muşina: „Cu noi ce se întâmplă? Cine va ţine/ Minte numele noastre?
Şi ajunşi/ Dincolo, milioane de ani, ce vom povesti?”
Grea întrebare ... Unii ar răspunde că totul se rezolvă cu un
pomelnic şi o lumânare, la biserică. Alţii, în siajul lui Wittgenstein,
rămîn în limitele apofatismului. Autorul Noului antropocentrism
refuză însă ambele variante, fără să o propună neapărat pe o a treia; nu
l-am putea suspecta, pe cel care scria în 1981 Poezia cotidianului, de
văzduhismul transcendent al poetului care biruie moartea, pentru că,
nu-i aşa, a fost şi el în Arcadia.
S-ar putea vorbi, la Alexandru Muşina, de o cădere în poezie; la
el cuvintele nu mai sunt logoi, ipostaze sublunare ale Cuvântului,
pentru că ele nu mai numesc, cum o făcuse Adam, fiinţele şi lucrurile.
Acestea din urmă s-au materializat, s-au „activat”, au propria
autonomie (Nici o problemă, p. 20), pe care poetul o constată placid,
deloc speriat, nici măcar resemnat. Nimic ruşinos, de pildă, e un poem
kafkian (amintind de Metamorfoza) fără frisonul metafizic al lui
Kafka: n-are rost să răcneşti de frică, nu rezolvi nimic. Cu răcnitul se
ocupă (p. 47) profesionistul thanatic, birocratul sacerdotal lipsit de
vocaţie, care-ţi sparge timpanele fără să-i pese că tu eşti bolnav,
înfrigurat, speriat, că trebuie să-ţi repari dinţii şi să-ţi pui faianţa în
baie.
În Direcţia optzeci în poezia română, Andrei Bodiu observa că
lirismul pendulează, la Alexandru Muşina, dinspre „transcendenţa
goală” către „imanenţa plină”. Sacrul e topit în profan, metafizicul
eclozează din realitatea cotidiană, cu condiţia ca explorarea să fie
făcută corect, dinspre interiorul eului (demontat până la datele lui
anatomice infinitezimale) către exterior.

14
 Nu contează Raiul. Nu contează unde ne e locul (în casă, colibă
sau piramidă). Nu contează nici măcar sfinţenia: „cei foarte singuri
umblă într-o glugă transparentă./ Nouă ni se pare de lumină, / Lor li se
pare de plumb”. Aici „nu-i Paradisul. E lumea / în care te-ai întors”.
(p. 38). Obiecte, stări, secreţii, afecte au aceaşi demnitate generică,
acelaşi statut ontologic. Nici pioşenia, nici revolta nu sunt
recomandate, pentru că de fapt reacţia nu e necesară. Aici şi acum,
totul (inclusiv poetul, acest „rege transparent al dimineţii, / Un împărat
cu ochii de ceaţă”) este.
Abulic, blazat ori dimpotrivă sardonic, poetul e martorul
imperturbabil al anomiei existenţiale, hârtia de turnesol care îţi
trânteşte adevărul în faţă: „Viaţa e plină de labe triste”. N-are
importanţă de ce; soluţia problemei ,ar zice Murphy, schimbă natura
problemei, or, nimic nu se cere -pentru că nu poate fi- schimbat.
Într-un anumit sens, cred că Alexandru Muşina s-ar fi înţeles
foarte bine cu Lamartine. La fel cu acesta, dar în registru postmodern,
el „scrie poezie cum face găina ouă”, în mod natural, fără efort, sau,
mai corect spus, cu un efort atât de mare încât se topeşte în textura
poemelor sale precum viscerele exhibate pe masa de operaţie: „Mă
preling, gelatinos, printre întâmplări, printre priviri, / Mă scurg printre
mese şi pe culoare. Pătez / Coperţile /cărţilor. Înfund ţevile de
canalizare” (p. 30).
Totul e OK, de fapt; o spun şi hematiile care intră în inimă, şi
unchiul Din care cinsteşte o juma’ de rachiu pe prispa de ciment, şi
prietenul care va muri. Şi dacă tot nu putem trăi fără certitudini (deşi
ar fi de preferat să putem), mai bine să fie un deal plin de meri
înfloriţi, pentru că „O să ne reîntâlnim amândoi acolo. / Cândva.
Odată. Precis o să ne întâlnim.” (p. 23)
„Ce pofteşti dumneata, mă musiu?”, l-ar umfla pe Alexandru
Muşina poeţii legitimaţi şi cu cotizaţia plătită la zi. Legitimitatea lui
vine, însă, din victoria asupra concasorului istoriei ,inclusiv a celei
literare, a ultimelor cel puţin trei decenii. Să nu uităm, ne avertizează
Andrei Bodiu în studiul mai sus-menţionat, că optzecismul, mai mult
decât o direcţie bine conturată în literatură, a dat şi (poate mai ales şi)
individualităţi poetice foarte bine conturate. Alexandru Muşina e un
astfel de caz, şi are în plus conştiinţa valorii: „Noi suntem fiii iernii.
Născuţi / În cârpe putrede. / În zilele/ Când Moşul Soare trăgea să

15
moară undeva / Dincolo de mlaştini, într-o colibă / Din oase şi piele de
ren.”
Revelatoriu într-o mai mare măsură decât te-ai aştepta la o
lectură grăbită, Regele dimineţii e cel mai recent volum de versuri
semnat Alexandru Muşina. Dar nu doar atât: el aduce – fără a mai fi
fost nevoie – confirmarea unui postulat existenţial de la care autorul
nu s-a abătut până acum: „Pentru mine poezia e un mod de a fi viu...În
poezie n-are rost să trişezi. După cum nici în viaţă n-are rost să
trişezi.”
Vi s-a întâmplat vreodată să (vă) spuneţi: „În seara asta am vrut
să mă bag/ Sub pătură şi să plâng. N-am putut: / Nu simt nimic, nu îmi
mai amintesc nimic”? Dacă da, atunci demonstraţia a fost făcută.
Chapeau bas, Alexandru Muşina!

16
 ANACRONISMELE RECEPTĂRII

„The latest news: we have no news!”, spunea - într-un trecut (al

copilăriei) atât de nefiresc de îndepărtat încât devine ceţos şi
improbabil- una din păpuşile Muppets. Neputând subjuga lumea, ale
cărei stihii l-ar dezintegra ( o şi fac uneori) într-o clipă, omul se
amăgeşte „dezghiocând-o”, feliind-o ca pe o franzelă: concepte,
imagini, scheme logice, simboluri şi legi, iată tot atâtea cârje de care
ne slujim în marşul nostru forţat prin noaptea cosmică. De la armonia
elină la cosmeticele moderne, gândirea umanităţii nu încetează să
pună (sau măcar să presupună) ordine în tenebre.
Şi cel mai bine se vede asta din felul în care ne raportăm la timp.
Nu vreau să vă atrag (şi cu atât mai puţin să mă las atras) într-o
discuţie despre timp; n-am mai sfârşi niciodată, chiar dacă am porni de
la o bibliografie cu un singur titlu ,şi mă refer aici la recent tradusa
carte a fizicianului britanic Stephen Hawking.
Vă propun unanim acceptata percepţie empirică: „venim din
trecut, trăim în prezent şi ne îndreptăm către viitor”, pe care orice om
cu mintea întreagă , de oriunde (id est: din orice cultură) nu o pune la
îndoială. Viteza cu care se năpusteşte iureşul existenţial care ne poartă
cu sine, faptul că „nu ne mai ajunge ziua”, că „aşa nu se mai poate,
dom’le, cu încălzirea asta globală” şi toate celelalte poncife pe care le
auzim şi le vehiculăm în taxi, la frizer sau la dentist exprimă însă un
adevăr: Homo sapiens sapiens şi-a ieşit din răbdări.
Nu am la îndemână o statistică făcută printre elevi sau studenţi,
deşi nu mi-ar fi greu să obţin sau să încropesc una; aş fi curios să ştiu,
însă, câtă lume mai citeşte ,în sensul deplin al cuvântului, romanele lui
Duiliu Zamfirescu sau poemele Văcăreştilor, altfel decât din obligaţie
profesională.
Monitorizat de pe o altă planetă, reflexul literar al lumii de azi
ne-ar transforma rapid într.o naţie de libidinoşi cu pulsiuni criminale,
chiar dacă (şi ce dacă?) vor mai fi existând şi pe aiurea „ ştirile de la
ora 5”. Nemaiputând anticipa mare lucru în legătură cu orizontul de

17
aşteptare al publicului ,care îşi poate reconfigura tendinţele de la oră la
oră, nu doar de la an la an, ne mulţumim să constatăm ce se vinde,
pentru a conchide apoi că, nu-i aşa, ce s-a vândut e bun; acum o sută
de ani, orice logician ar fi sărit ca ars, astăzi însă nimeni nu mai are
timp nici măcar pentru asta.
Rezumativ şi grosier privind lucrurile, trebuie să admitem că
prizăm greu trecutul, ne adaptăm cu dificultate (nu-i includ aici pe
copii) prezentului şi, în general, habar n-avem cam ce ne-ar putea
rezerva viitorul. Umblă vorba prin târg că ziua s-ar fi scurtat la 16 ore,
din pricină că şturlubatica noastră de planetă albastră ar fi luat-o un
pic razna.
Dar chiar de ar dura şi numai 16 minute, tot ar fi timp să citim
măcar un sonet de Petrarca pe zi. Încercaţi să îmi (şi să vă) răspundeţi
cu sinceritate: câţi, oare, o mai fac?
N-aş vrea să se înţeleagă că vă propun să ne sinucidem în grup.
Dimpotrivă, pretextul care m-a împins să scrijelesc aceste minabile
rânduri e unul hazos şi tonic: romanul Regele al lui Donald Barthelme,
tradus de Cristina Vişan pentru Editura „Univers” şi apărut cu nr.22 în
colecţia „Cotidianul”.Nu vă cer să mă credeţi, ci vă invit la lectură. Vă
veţi convinge, poate, că râsul, chiar dacă nu îngraşă întotdeauna, face
Universul suportabil.

18
 ANGELA NACHE-MAMIER:
CELEBRATIO
( Ma Roumanie mystérieuse)

Nu poţi lua cu tine patria pe tălpile sandalelor. Sau poţi?

Greu de zis. Mai greu, încă, de trăit. Şi aproape cu neputinţă de
exprimat. A reuşit asta, pe vremuri, Ovidius Naso, la Tomis. Reuşeşte
acum –toutes proportions gardées- Angela Nache-Mamier, desţărată
în 1986 în Franţa, nu în ultimul rând inventatoarea conceptului de
„femelism” (a nu se citi „feminism”), pe care încearcă să-l fructifice,
vom vedea, liric şi biografic.
Surprizele se ţin lanţ, încă de pe copertă. Intitulat Celebratio,
volumul are un subtitlu în aparenţă banal ( Ma Roumanie
mystérieuse)a cărui traducere corectă, însă (România mea tainică,
s.n.), te pune serios pe gânduri, cu atât mai mult cu cât pactul de
lectură pe care îl presupune e potenţat de fotografia, pe copertă, a unui
detaliu din cimitirul de la Săpânţa.
După 1200 de ani (dacă luăm în calcul Jurămintele de la
Strasbourg) de cultură scrisă în Franţa, e greu de crezut că mai poţi
spune ceva nou, proaspăt şi autentic în această dezabuzată şi rafinat -
decadentă Republică a Literelor, cât de anticomunistă şi „femelistă” ai
fi. Nici măcar exotismul nu mai e acolo, în ţara unde Emma Bovary
spune „J ai tout lu”,original.
Angela Nache-Mamier reuşeşte acestă performanţă, cel puţin la
nivelul succesului de critică, dacă judecăm după postfaţa semnată
Nicole Pottier. Şi o face fără ostentaţie, fără gesturi teatrale, fără ţâfnă.
E o poezie care miroase a pământ şi a mămăligă („Celui qui danse/ et
ne crie pas/ il a dans la gorge/ de la polenta!”), e o poezie ca o
rugăciune pentru bunica. Miraculum, Femina, Dolor sunt texte care
eludează succesul de public ,căutat de atâţia şi cu atâta îndârjire.
Solitară, dârză şi liberă, autoarea practică un ascetism liric
echivalent cu o mărturisire; parafrazând un titlu celebru, poemele ei
sunt de fapt „son coeur mis à nu”, depoziţia implacabilă a unui martor

19
drept într-o lume a oglinzilor strâmbe. În forma ei supremă –şi nu mă
refer aici la maiestate, cât la autenticitate- poezia e de fapt o rugăciune
(v. Prière, p.35). Poetă, eseistă şi, de ce nu, teoretician literar (dacă
acceptăm „femelismul” ca având valoarea de manifest), Angela
Nache- Mamier pleacă din Braşovul lui Ştefan Baciu şi se stabileşte în
Sète-ul lui Paul Valéry. Dincolo, însă, de volume, premii, notorietate
sau autoritate, ea rămâne nepoata bunicii Floarea.
Aşa încât cronicarul îşi poate dormi liniştit somnul de veci: mai
nasc şi în România oameni.

20
 Art OK

Ce se mai poate face, în aceste vremi de restrişte intelectuală, cu

un film vechi de peste 60 de ani, şi pe deasupra alb – negru (am numit
aici pelicula Ivan cel Groaznic a lui Serghei Eisenstein) ? Îmi veţi
răspunde, foarte probabil, că nimic. Şi totuşi…
Dacă întrebarea se adresează grupului ArtOK şi artistului
plastic braşovean Gabriel Stan, răspunsul e, dimpotrivă: foarte multe.
Mai exact cîteva zeci de clişee fotografice identice, cu figura în
zoom a ţarului rus, în care fiecare din artiştii grupului a inserat
propria sa viziune, sa griffe, cum ar spune francezul. Succedându-se
narativ pe simezele galeriei KronArt, ele devin, din simple fotografii
datate istoric şi estetic, eşantioane ale unei călătorii interioare unice,
oglinda estetică a unei memorii în egală măsură abisal-colective şi
individualizat-lucide. Altfel spus, o poveste.
Mai trebuie consemnată, la aceeaşi manifestare de săptămâna
trecută, ’’memoria zilei’’ exhaustiv redată de scriitorul Doru
Munteanu şi prezenţa, surprinzător de proaspătă după atâta amar de
ani de exil literar, a lui Hans Bergel, recent desemnat scriitor al
oraşului Braşov. Mi s-a confirmat astfel o convingere mai veche:
galeria KronArt este un loc cibernetic.

21
 ASCUŢITOAREA OBTUZĂ

Nu ştiu dacă i s-o fi spăriat gândul lui Gutenberg atât cât ar fi

trebuit, atunci când a inventat tiparul; cert e că saltul de la pergament
la hârtia tipărită, în aparenţă mic, a avut consecinţe incalculabile
asupra umanităţii. Deja agonizând, scolastica medievală a cedat
progresiv locul gazzettei; forţând un pic lucrurile, putem afirma că
profesia de jurnalist e contemporană cu Mihai Viteazul. Rămâne de
văzut dacă demnitatea ei generică se ridică la înălţimea pedigree-ului.
Directori de opinie, buldogi mediatici, cocalari sfertodocşi,
piţipoance siliconate, moguli, lătrăi şi scriitori autentici: iată, în
nuditatea lui pestriţă şi incongruentă, lotul naţional al ziaristicii
româneşti contemporane (*). Dacă n-ar avea impertinenţa emfatică pe
care îşi închipuie că le-o conferă legitimaţia de presă, dacă ar mai
pune mâna pe câte-o gramatică sau un volum de publicistică
eminesciană, aluvionarii din media ar putea să-şi savureze liniştit
„succesurile” economico-editoriale, fie şi de pe puntea bine frecată a
vreunui iaht de două milioane de coco. Dar cum între sublim şi ridicol
nu e decât un pas foarte mic, scribălăii de cancan-uri şi ţaţele de pe
sticlă îşi doresc cu incandescenţă locul I pe podium, ba chiar, dacă se
poate (şi se poate, contra unei sume corespunzătoare) şi tichia de
mărgăritar doctorală, sau măcar rating-ul ridicat până-n bagdadie al
vreunei emisiuni (sic!) cu pitici porno, tămăduitori bolnavi cu capul şi
paraşute cu tarif fix.
O, tempora! ... Cu ce v-am greşit, fraţilor? Măcar plebea romană
din timpul lui Nero primea şi pâine, nu numai jocuri de circ ... „Asta
cere poporul, asta îi dăm! Libertatea presei nu poate fi îngrădită”, se
vor disculpa fariseic 90% din stipendiaţii morii de măcinat vorbe şi
creieri. Şi s-ar putea să aibă dreptate, într-o anumită măsură. Dar
prevalenţa informării asupra formării nu presupune deformare şi nici
dezinformare. Înapoi la clasici! Altfel, mass-media vor apăsa la
nesfârşit pe pedala de accelaraţie a „informaţiei de ultimă oră”, până o
vor lăbărţa ca pe un terci insipid. Aidoma unei ascuţitori obtuze.

22
 *) Desigur, diatriba mea îmbufnată nu-i priveşte pe ziariştii
adevăraţi şi nici presa (culturală, religioasă ori socială) de calitate. Din
păcate, pe cît de tare strălucesc diamantele în noroi, tot pe atît sînt de
rare...

23
 AUREL BRUMĂ :ATINS DE ARIPĂ DE ÎNGER

Psihologii îi zic „sugestibilitate”, în psihanaliză se numeşte

„fenomen ideomotor”, iar naratologia contemporană o califică drept
„iluzie referenţială”. În fond, e „aceeaşi Mărie cu altă pălărie”
capacitatea textului literar de a stârni dorinţe, pofte, impulsuri uneori
irepresibile ;dacă în liceu n-aş fi devorat în 5 minute o conservă după
lectura înfometată a unei nuvele de vânătoare de-a lui Maupassant, nu
m-aş pronunţa.
Aşa ceva mi s-a întâmplat la lectura volumului Atins de aripă
de inger al ieşeanului Aurel Brumă, şi senzaţia de proustiană
prospeţime încă nu s-a atenuat. Citiţi, de exemplu, poemul Boltă şi
veţi înţelege la ce mă refer. Sau, mai bine încă, Ceremonial în alb, din
a III-a secţiune a cărţii, intitulată Starea de graţie. Naratorul-reporter,
la taifas cu un baci, urmăreşte ancestralul meşteşug al facerii caşului,
şi, imediat după Sadoveanu, te gândeşti la un ritual neschimbat
probabil de milenii, şi ,să sperăm , neschimbabil.
A nu se înţelege, din cele spuse până aici, că Aurel Brumă este
doar un hedonist, un epicureu pofticios şi atât. Are însă o capacitate
rar întâlnită de a da contur, savoare, relief unor realităţi aparent
comune şi, evident, oamenilor pe care îi întâlneşte şi cu care (logic)
tăifăsuieşte. Îţi vin în minte metaforele tocite din limbajul nostru
cotidian („picioarele mesei”, „gâtul sticlei”, „poalele muntelui” etc. ),
pe care un ochi interior exersat şi hărăzit le vivifică, redându-le
strălucirea cu minuţia unui bijutier şi zburdălnicia unui copil.
Nu în ultimul rând, autorul se mişcă dezinvolt prin lume (de la
Iaşi în China şi din Prahova în America), recompunându-i o geografie
culturală ,nu stricto sensu literară, de care nu părea a fi conştientă. Iar
pentru cine a avut privilegiul de a zăbovi o vreme în dulce târgul
Ieşilor (şi mă număr printre aceşti happy few) nu mai pare întâmplător
că Aurel Brumă este ieşean.
S-ar putea obiecta cărţii aspectul eclectic, structura neunitară, de
miscelanee. Suntem, însă, preveniţi de la bun început: „Cartea aceasta

24
este un Jurnal de călătorie în lumea interioară. (...) Cartea aceasta este
o Confesiune. A mea. A celorlalţi. O lucrare despre Starea de Graţie”.
E o lume atinsă (şi întrucâtva îndumnezeită, spiritualizată) de aripa
îngerului care „ne priveghează să nu/ ne cadă/ rugăciunile în drum”.
Un proverb arab, care ne-a parvenit pe filieră franceză, spune că
„Frumuseţea este în ochiul celui care priveşte”. Nu ştiu (şi prea puţin
contează) ce culoare au ochii lui Aurel Brumă.
Ştiu precis, însă, că lumea lui e frumoasă. Concluzia o puteţi
trage singuri, după lectură.

25
 AUREL ION BRUMARU:
FIINŢA MUZICALĂ

„Conceptul de câine nu latră”. (Noam Chomsky).

Dacă apoftegma neoplatoniciană potrivit căreia „natura este

haina vie a Dumnezeirii” îşi păstrează valoarea de adevăr, şi dacă
admitem că omul este dator să-l cunoască pe Dumnezeu şi prin
contemplarea/ descifrarea/ înţelegerea Creaţiei, eseul lui Aurel Ion
Brumaru, premiat în 2005 de Uniunea Scriitorilor, devine un vade-
mecum indispensabil, de inclus în bibliografia obligatorie. Summa
summarum, Fiinţa muzicală este ,şi înţelegem aceasta la sfârşitul
ultimei pagini, o antologie pitagoreică fără triunghiuri dreptunghice,
fără pamări sacerdotale în faţa lui Beethoven sau Mahler, fără măcar
o cât de mică evocare a muzicii sferelor. Începe molcom, riguros,
ardeleneşte, cu analiza a trei tipologii (Don Juan, Joseph K., Adrian
Leverkühn) familiare criticului literar, dar exprimate (etimologic
vorbind) până la ultimele lor implicaţii hermeneutice.
Punctul de plecare, tonalitatea sunt de căutat în zona carteziană a
spiritului, înţeles ca „sferă a lucrurilor înzestrate cu logică” (din acest
punct de vedere există şi o logică naturală) şi, desigur, ca matrice
arhetipală în (întru) care se manifestă Fiinţa. Însă, nota bene: fiinţa
muzicală nu există per se, autonom, abstract şi impersonal, ci numai
ca fiinţare, interpretare, performare, după modelul langue /vs/ parole
din lingvistica saussuriană. Demersul eseistului devine, astfel, unul
hermeneutic, de decodare în logos a mythos-ului, pentru că (p. 10)
„denumirea plăsmuieşte”. Suntem liberi sau nu să fim de acord că
muzica – de n-ar fi fost limbajul conceptual – putea foarte bine să ţină
loc de filozofie; dar oricât de atonală ar părea lumea şi de afoni
vieţuitorii ei, trebuie să concedem că „o fiinţă nonmuzicală e o fiinţă
nonliberă”. E o theoumanizare, întrucât (p. 147) „interpretarea muzicii
e interpretarea fiinţei”, iar fiinţa muzicală se regăseşte şi desăvârşeşte
în fiinţările ei. Precum piatra care îşi visează Templul, muzica nu

26
există (sau nu poate fi înţeleasă) decât în imanenţa ei, precum
Lamartine care „scrie poezie cum face găina ouă”.
Orice absolvent de liceu cunoaşte reproşul făcut cândva lui
Blaga, că e poet în filozofie şi filozof în poezie; el însă îşi pierde
valabilitatea în cazul lui Aurel Ion Brumaru, întrucât acesta ,deşi se
plasează într-o oarecare măsură în descendenţa lui Heidegger, e
complet dezinhibat în faţa sacrosanctelor concepte. Prospeţimea
viziunii şi rigoarea expresiei îi vin atât din formaţia filozofică (şi cine
are privilegiul de a-l fi cunoscut va admite că e un logician pe cât de
redutabil pe atât de incurabil), cât şi din experienţa de critic literar
hârşit într-ale textului de ficţiune. El nu oferă răspunsuri, ci invită la
un exerciţiu de gândire (ceea ce în România contemporană tinde să
devină un delict), pianotând cu egală dezinvoltură pe claviaturi din
cele mai diverse :Don Juan şi căderea în interior a fiinţei, Joseph K. şi
omogenizarea mineral- geometrică a morţii, Adrian Leverkühn şi
energia arhetipală a măştii. Între „a-fi-obiect” şi „a-nu-fi-obiect”,
alegerea pare imposibilă, dar de fapt nu este, întrucât fiinţa e aoratică,
ascunsă privirii, dar nu şi inaccesibilă privirii. De aici nevoia de
structuri fixe, dar şi drama esenţialmente noologică a solitarului care
nu poate împiedica opera să-i înlocuiască viaţa.
Ars combinatoria prin excelenţă (anagramate, cele 5 sunete de
bază dau „heaes”, „hetaera esmeralda”), muzica este o ontofanie care,
dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată. Iar la finalul lecturii,
singurul gest logic e să asculţi Arta fugii.
Un motiv în plus de a-i fi recunoscători lui Aurel Ion Brumaru.
„Muzica! ... Muzica! ...”

27
 BAUBEC IZZET ŞI POEZIA SPASMODICĂ

La ce bun poetul, în vremuri de restrişte mercantilistă? Cui

foloseşte poezia, în plin proces de troglodizare (apud Matilda Caragiu-
Marioţeanu) mediatică a limbii române?
Dacă în plin Romantism retragerea în turnul de fildeş era o
opţiune absolut liberă, personală şi uneori conotată depreciativ, în era
Internetului, aceeaşi retragere poate fi singurul colac de salvare al unei
specii pe cale de dispariţie ,de la Mc Luhan încoace, care bântuie
anticariatele, umple sălile de lectură ale bibliotecilor şi suspină amar
în faţa rafturilor seducătoare ale librăriilor.
Acestui destinatar i se adresează discretul volum Exorcistul al
lui Baubec Izzet, apărut la Arania în anul care tocmai se încheie.
Discret, pentru că felul în care ’’struneşte’’ şi stăpâneşte
(francezii au pentru asta un verb minunat: ’’maîtriser’’) mijloacele de
expresie e oarecum difuz, topit în ’’textura textului’’. Truda pe care o
putem bănui în spatele versului nu se vede, cum nu se vede pumnul de
oţel în mănuşa de catifea; chiar când recurge la licenţa poetică (’’Mă
simt ca o mumie aurită / pe dinăuntru,/ Cu buze mecanice îngânând
cântu’’- ’’Cum mă simt’’), o face firesc, determinându-ne să uităm
pentru o clipă că cel mai greu de obţinut lucru e simplitatea,
naturaleţea.
Baubec Izzet încearcă, fals-naiv, să dea răspunsuri sau măcar să
pună întrebări fundamentale: ’’Tot ne-nţelesul/ se-nţelege pe sine, /
îmi curge mister prin vine’’.Închizând şi deschizând, repetitiv, uşa
către acel Dincolo pe care nu-l vom pătrunde decăt în clipa morţii, el
devine astfel subiect al unei gândiri care nu mai e, cum am fost
obişnuiţi, discursivă, ci pulsatilă, intermitentă (spasmodică, în titlul de
mai sus), asemănătoare mai degrabă unei succesiuni de flash-uri
orbitoare, decât unei propoziţii cu subiect şi predicat.
Soluţia, în nici un caz impusă, ci cel mult sugerată, este cea
creştină: ’’Şi lumină şi duh şi roză sunt în cifra trei’’. De aici probabil
şi seninătatea asumării unui destin în fond tragic, care ar putea să

28
zgâlţâie temeliile ontice ale fiinţei (şi fiinţării), dar care, paradoxal, e
aducător de pace: ’’El este alfa şi omega,/ Eu nu sunt alfa şi omega/
Dar în mine nasc începutul şi sfârşitul,/ El este cel ce este şi totuşi nu
e;/ Eu sunt cel cel ce nu sunt şi totuşi sunt’’.
Dacă e adevărat că există tot atâta dramă câtă luciditate,
Exorcistul e o pledoarie implicită pentru demnitatea metafizică a
trestiei gânditoare care e omul. Sub zgura, pe alocuri, unor inevitabile
stângăcii stilistice (poetul e abia la început) se poate ghici însă
diamantul.
Pe care suntem datori a-l ajuta să îl şlefuiască în continuare.

29
 CARMEN TANIA GRIGORE

„Mă scurg dezolată / prin desişul de piele,/ ca o nălucă

prin cuvinte mă strecor”.

Am în faţă trei volume şi mi-e greu să mă decid. Două sînt de

poezie (Pulsul ţărînei şi Minutul de sinceritate), cel de-al treilea de
proză, de amintiri mai exact (Paşi spre comoara din suflet). Cum
spuneam mai sus, am în privinţa lor ceea ce francezii numesc
„l’embarras du choix”.
Am cunoscut-o pe Carmen Tania Grigore acum câţiva ani, şi am
observat că aproape nimic din releveul ei biografic (exceptând o undă
de sfială, de smerenie chiar, pe care mi-o explic prin vecinătatea
Alexandrei Wilson-Noica) nu se suprapune peste eul ei scriptural.
Accentele calme şi foarte adînci din Pulsul ţărînei („din subteran mă
filează uitarea / va începe-n curând / să iasă prin pori / memoria apei /
ce a stins lumânarea”) ar sugera un atavism vulcanic, ancestral, cu
corespondent estetic expresionist.
Ulterior însă, „femeia arteziană / din care ţâşnesc umbre /
inadaptabile trucajului ” vădeşte o conştiinţă lirică lucidă, impersonal
de lucidă şi deci cu atît mai tragică. Ea nu se poate legitima decât ca
poet (Poemul meu de identitate), dar o face cu asupra de măsură. E
cazul, rar în ultima vreme, de autor a cărui biografie nici nu prea mai
contează .
Peste ani, cineva ar putea să încerce o investigaţie în cheie
psihanalitică a autoarei de faţă. Pun pariu de pe acum că nu va reuşi.

30
 CE CĂUTA LEAHU-N OLTENIA ?

Premiza majoră: Am stat în calea tuturor ’’ răotăţilor’’ (apud

cronicarii, y compris Anonymus Bela).
Premiza minoră: ’’ Mă dusei să trec la Olt / Şî podariu-mi cere-
un zlot / Şî p-a mea mândră dă tot...’’ (s.n.)
Concluzii ,posibile şi interschimbabile: Am fost şi sub leşi.
Oltencele sînt frumoase . Distinguo : nu neapărat ’’belles et sottes’’,
cum i-ar fi plăcut lui Balzac. Leşii fie sînt iubăreţi, fie au orbul
găinilor. Românii fie nu negociază, fie o fac lamentabil.

Mă întrebam aseară, evident retoric: ce-ar fi făcut în zilele

noastre avva Antonie cel Mare ,ca să nu mai vorbim de Maria
Egipteanca, dacă până şi-n pustia afghană sau irakiană funcţionează
GPS-ul, de-l găbjiră inclusiv pe Djohar Dudaev prin triangulaţie ?
Distanţa Bucureşti – Bruxelles se poate aproxima pornind de la
diferenţa (semantică, ar zice Claude Lévy-Strauss) dintre chirpiciul cu
termopan şi turnuleţe, pe de o parte, şi bicicletele de serviciu ale
guvernului olandez, pe de altă parte. Spaniolii au gemut 800 de ani
sub călcâiul maur (adică dublu, ca durată, faţă de turcita Dobroge), dar
în final au descoperit America, potrivit dictonului ’’No hay mal que
cien años dure’’ (’’Nici un rău nu durează 100 de ani’’).
Cât despre biet român săracul, el se roagă la Doamne, Doamne
să-l ferească de mai rău, îşi dă sistematic cu stângu-n dreptu’ şi uneori
explodează istoric ca o supernovă, dar nu finalizează nici măcar la
nivelul manualului de istorie, în care Andreea Esca e o personalitate
mai proeminentă decît Mihai Viteazul. Paradoxul latinităţii orientale:
mistică dar anticlericală, şi drept-măritoare dar nu pravoslavnică.
Clasicul Eminescu e de fapt ultimul mare romantic. Et caetera.
La două decenii după intoxicaţia severă cu plumb a cuplului
Ceauşescu, verdictul maiorescian rămâne valabil : formele nu creează
fond. Diminutivele drăgălaşe împopoţonează aceeaşi realitate hidoasă,
beţia de cuvinte din Parlament nu trece nici cu zeama de varză a

31
clauzei de salvgardare, şi Caragiale nu a aflat nici până azi ce căuta
neamţu-n Bulgaria.
Mă tem că nici noi nu vom afla de ce circulau zloţii-n Oltenia.
Dacă nu mă credeţi, nu ne rămîne decît să discutăm peste 100 de ani.

32
 CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Dacă asumăm teza potrivit căreia fiecare timp istoric îşi are
propria modernitate, anacronismul (poate mai corect ar fi să spunem:
contratimpul) receptării critice adecvate a lui Constantin Brâncuşi e de
mirare. Am spus bine: Constantin Brâncuşi, nu „opera lui Constantin
Brâncuşi”, întrucât omul şi opera alcătuiesc împreună una din cele mai
tranşante sfidări ale demersului psihanalitic în prima jumătate a
secolului trecut. Se tinde mereu, pentru facilitarea interpretării, spre
separarea celor două planuri, ele fiind în fapt inseparabile.
Prizat de suprarealişti, prieten cu Joyce şi având atelierul în
buricul locomotivei culturale a Europei care e Parisul, el sculptează
irepetabil lângă ... ceaunul de mămăligă. Într-o lume pluriculturală azi,
globală pe alocuri şi globalizabilă pe ansamblu, Brâncuşi rezolvă d’un
trait irezolvabila problemă a sincronizării: modern / transmodern nu
înseamnă neapărat la modă , după cum muzica dacică descoperită de
Gusti nu e ipso facto mai proastă numai pentru că nu e leat cu
maneaua.
Resurecţia unui popor presupune mai întâi reculul în matricea
arhetipală care l-a generat şi care îl face unic; e şi cazul lui Constantin
Brâncuşi. Că e revendicat de naţiunea care l-a dat pe Rodin, nu poate
decât să ne flateze. Că mormântul lui e în Montparnasse în loc de
Hobiţa, nu poate decât să ne mâhnească.
Dar Dumnezeu nu lucrează cu suta de ani ...

33
 CONTESA

Beatrice Ziegler are coşmaruri. De fapt, un coşmar recurent. Nu

neapărat înfiorător, dar destul cât să meargă la medic: un tînăr
specialist într-o terapie psihanalitică, vom vedea, puţin mai specială.
Protagonista se visează tânără contesă, undeva în curtea
interioară a Cetăţii Făgăraşului, aşteptându-şi cavalerul pentru
oficierea nunţii. El vine, în cele din urmă, dar e...deja bătrân. Anii au
trecut peste el , dar nu peste ea. În visul din vis, invitaţii alcătuiesc şi
ei o stranie adunare, cu vestimentaţie eterogenă, simultan medievală şi
contemporană, cu accesorii din zilele noastre şi spade din vremea
cruciadelor.
Element simbolic-cheie, în curtea de care vorbim sunt întinse la
uscat nişte cearşafuri albe, fluturate de vânt într-o secvenţă semi-
statică demnă de Călăuza lui Tarkovski. Terapeutul ia notă de
problema contesei şi îi recomandă o noutate terapeutică absolută: un
vechi tom cu versurile lui Horaţiu. La finalul curei, în momentul în
care pacienta restituie volumul medicului (care se numeşte, respiraţi
adînc, Honigberger !), acesta din urmă e la rîndul lui bătrîn. Iar ca
rezultat al terapiei, cearşafurile sunt de data aceasta însîngerate. Forţa
de sugestionare a scenei e dincolo de orice comentariu critic, ca şi
figura trans-temporală a contesei, cu trimitere – prin Lady Dracula – la
Erzsebet Bathory. Enigma rămâne intactă, iar cheia pentru descifrarea
ei este implicit – metaforică.
Pentru un scurt metraj de debut, osatura simbolică a peliculei e
fără breşă. Ca şi jocul protagoniştilor, Alina Csiki şi Zoltan Veres. De
reţinut. Şi de revizionat, cu cartea de poezie în mână. Mulţumim,
Gabriel Stan!

34
 CORABIA IZBITĂ DE VALURI

Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

(Mt.XXVIII, 20).

Privit dintr-un anume unghi, discursul ştiinţific contemporan (de

la cea mai academică până la cea mai diluată formă a lui,
documentarul TV pro usum Delphini) pune accentul pe o lume a
carnasierelor, evidenţiind-o şi implicit valorizând-o. De la
Tyrannosaurus Rex la felinele din savană, mediul e dominat şi
determinat, în fond de legea, (fărădelegea, mai exact) celui mai tare. Şi
din păcate nu doar mediul, ci şi,ierte-ni-se calamburul, media. Viaţa
ne e prezentată ca dură, oamenii (omenetul, am putea spune) se sfâşie,
până şi bietele grupe sangvine sunt predeterminate genetic, cea mai
veche din ele, grupa O, fiind socotită cea a carnivorilor.
De ce oare? Şi cui foloseşte?
Nu putem şti. Constatarea existenţei unui lucru nu conferă
neapărat valoare acelui lucru. „Aşa e lumea”, ni se va răspunde. Dar,
oare, aşa trebuie să fie lumea?
Prin implicaţiile –inclusiv filozofice şi ideologice - pe care le
generează, paradoxul creştin depăşeşte în complexitate şi profunzime
cele mai faimoase aporii ale Antichităţii şi cele mai umaniste (vorbă să
fie!) sisteme sociale imaginate de om. Cum să fii blând într-o lume de
fiare? Şi totuşi, e singura cale.
De la o vreme, înţelegând prin asta cel puţin ultimul deceniu,
observăm- unii din noi cu stupoare, alţii rânjind a satisfacţie tâmpă- un
atac generalizat, deosebit de dur, perfid şi tenace la adresa Bisericii lui
Hristos. Arhiconii (diavolii teologi) din măruntaiele iadului au luat
formă de om, ştiu Scripturile pe de rost, răstălmăcesc acolo unde nu
pot lovi de-a dreptul, iar lipsa de reacţie a corpului social te duce cu
gândul la o anestezie generală.
Vectorul principal al atacului este, evident ,cel puţin de la Mc
Luhan încoace, televiziunea. Cazul Tanacu; incidentele regretabile,

35
dar izolate totuşi, cu clerici care încalcă legea, inclusiv cea morală;
agramatismul parcă deliberat al prezentatorilor TV, pentru care
Patriarhul e „sfânt” înainte de a fi murit, iar preoţii poartă pe cap ...
patrafire, punerea pe acelaşi plan a unei ştiri privind Biserica Ortodoxă
Română cu o alta despre MISA lui Bivolaru – toate sunt indicii că
Cezarul nu se mai mulţumeşte cu dajdia.
Un prieten şi împreună-rugător îmi spunea cu ceva ani în urmă
că, dacă Iisus S-ar întrupa din nou, fariseii lumii de azi l-ar răstigni
electronic. E ceea ce trăim de fapt cu toţii, într-o lume cu biserici
poleite, dar pline cu creştini de duminică. Job-urile, card-urile, cursul
leu-euro şi rata la bancă ne transformă treptat în păsărele meduzate de
privirea şarpelui care, spre deosebire de majoritatea dintre noi,
priveghează, posteşte, e harnic, crede în Dumnezeu şi se cutremură.
Aparent, suntem în situaţia descrisă de Murphy: nu putem
câştiga, nu putem obţine remiză, nu putem părăsi jocul. Înotăm
împotriva curentului. Câţi pasageri, dintr-un autobuz aglomerat, se
însemnează cu semnul Crucii la trecerea pe lângă o biserică? Pe
marinarul adevărat, însă, nu-l sperie furia talazurilor care izbesc din
toate părţile corabia, fiindcă Îl are pe Hristos, „iubirea care alungă
frica”.
Avem o Făgăduinţă. Să nu ne temem! Ca să ne învrednicim, cu
toţii, a ne vedea în Rai.

36
 CORNELIU PĂUNESCU:
PRIN LUMEA-NCINSĂ,
CĂLARE PE-O BANCHIZĂ

O etimologie nu întru totul fantezistă dă epigrama drept scriere

„pe deasupra”, „de suprafaţă”, „superficială” à la française. „Difficiles
nugae”, ar zice conu’ Alexandru Odobescu. Să nu uităm, însă, că
aceste mici nimicuri dezvăluie adesea mari adevăruri. O confirmă o
tradiţie care nu începe cu Cincinnat Pavelescu şi, probabil, nu se va
sfârşi cu Corneliu Păunescu, autorul astringentelor pagini care
urmează. În reţeaua, fină, pe care o aruncă peste realităţi şi oameni
aceste catrene când duioase, când sarcastice sunt prinse tipologii,
obsesii, ticuri şi metehne de când lumea. De la Ennius şi Lucilius până
în anul de graţie 2010, nici caracterele (ambiţiosul, cicălitorul,
pizmaşul, capriciosul), nici viciile (luxul, parvenitismul, avariţia,
desfrâul) nu s-au schimbat, în datele lor fundamentale. De unde nevoia
de a le prinde în insectarul moralistului, mai exact de a le expurga cu
umor, despre care „Ştii că orişicine-l are, / După cum s-a constatat:/
Unul încă din născare/ Altul nici cu ... doctorat”.
Avem aşadar în faţă un volum de epigrame de inedită
construcţie, întrucât al doilea capitol ia la refec, în ordine alfabetică,
continentul negru, de la Africa de Sud şi Algeria până la Zimbabwe.
Extrem de consistente, notele explicative de final oferă surpriza
agreabilă a unui livresc Periplu african. Paradoxal, Corneliu
Păunescu navighează printre dunele sahariene şi străbate jungla
congoleză fără a fi pus (după cum mărturiseşte) vreodată piciorul pe
continentul pigmeilor. De ce Africa? „Pentru că era acolo!”, ne-ar
putea răspunde parafrazând un celebru explorator.
Oricum ar fi, româneşti, arăbeşti sau negre ca tuciul, epigramele
din prezentul volum respectă funcţia didactică a acestei specii satirice,
dar care nu dăscăleşte: vă asigur că nu veţi căsca citindu-le.
Tipologia, repet, e imuabilă. „Azi cunoaşte tot ortacul/ Învăţat
sau nu cu slujba,/ Că la El nu mergi cu sacul/ Ci cu ...”drujba” ...” (Pe

37
tema proverbului „La pomul lăudat). Au existat, la noi şi aiurea,
scriitori care s-au apărat, în procesele de imoralitate ce le fuseseră
intentate, cu argumentul estetic al literaturii ca oglindă a societăţii:
„Vezi mici potlogari ce suspină/ Plătind doar păcate de şagă,/ Şi marii
escroci făr de vină/ Din filmul de capă şi ... şpagă”.
Nu-i vina copilului că împăratul e gol, singura terapie posibilă a
moravurilor stricate fiind, mult înaintea lui Molière, râsul („Ridendo
castigat mores”). Şi ce-i mai bun, pe timp de criză, decât un hohot
stenic: „De când năpasta-i arde faţa, / Cu tot declinul presupus, / De-
un timp se scoală dimineaţa/ ... Cu cursu-n sus”. (Un finanţist
anunţând devalorizarea leului).
Să nu amalgamăm planurile. Personajele epigramelor, deşi par,
nu sunt totuşi oameni în carne şi oase, ci tipuri, oameni de hârtie, în
formula inspirată a unui critic francez. Iluzia referenţială e, însă,
maximă, personajele acestea chiar există, sunt printre noi, fie pe cheiul
lenevos al Dâmboviţei, fie sub soarele arzător al Algeriei. Iar satira
este (şi în cazul lui Corneliu Păunescu rămâne) moralizantă, nu
partizană. Cine se simte vizat de un eventual atac la persoană nu face
decât să confirme axioma potrivit căreia două elemente se regăsesc
pretutindeni în Univers: hidrogenul şi proştii.
Mai mult a grăi nu se cuvine. Cartea (de ce nu, în viitor cărţile:
că doar sunt mai multe continente!) a fost făcută. Nu ne rămâne decât
s-o citim. Vă asigur că nu veţi regreta.

38
 CRISTACHE GHEORGHIU:
MEMORIILEUNUI CĂŢEL ADULT

De-ar fi trăit astăzi Titu Maiorescu, i s-ar fi spăriat gândul nu de

mania diminutivelor, deşi la tot pasul ţi se oferă o facturică, bănuţii
sau punguţa, şi nici de beţia de cuvinte deversată nonşalant pe micul
ecran sau pe blog-uri, ci de grafomanie. Exortaţia eliadescă a devenit
blestem: băieţii scriu, tot scriu, publică şi lansează op-uri, jurnale,
memorii … de tinereţe, prepusuri şi presupuneri. De la prima la ultima
octavă, pe poliţele librăriilor convieţuiesc literatura carcerală,
elucubraţiile new-age-iste, metodele infailibile de a obţine fericirea,
banii, succesul, mântuirea, postul de director. Senzualitatea inefabilă
de secol XIX (care era să-i vâre după gratii pe Baudelaire sau Balzac)
a devenit porno-literatura grupusculelor însetate de faimă.
Zic, totuşi, că nu-i cazul- cel puţin, nu deocamdată- să intrăm în
panică. Mai găsim şi poieniţe însorite în pădurea bătrână a maculaturii
contemporane. Una dintre ele, cred, este cea mai recentă carte a lui
Cristache Gheorghiu, Memoriile unui căţel adult.
Oximoronic sau voit ambiguu, pactul de lectură din titlu (un
căţel nu are încă memorii, decât dacă e … un câine de talie mică) dă
tonul care face muzica întregului text : lumea văzută şi judecată prin
ochii unui căţel. Spirituală în sensul clasic (adică, fără supărare,
franţuzesc) al termenului şi funciar ironică, dar fără a fi sardonică,
scriitura d-lui Gheorghiu are o veche tradiţie (de la Apuleius la Swift
şi literatura Luminilor), şi e, totuşi, nouă pe teren românesc.
Exceptându-i poate pe Topârceanu, Emil Gîrleanu şi fabulişti,
focalizarea animalieră (ierte-ni-se găselniţa!) e proaspătă, incitantă
până la provocare, dulce-amară. Cartea se citeşte uşor, dar nu e facilă.
Deseori apoftegmatic („Proştii nu gândesc. Inteligenţa nu este
cumulativă”. –p. 81; „Invidia este cel mai uman argument”. – p. 50;
„Trecutul este cel care ne proiectează în viitor” – p. 98.), autorul nu ne
dăscăleşte, nu are solemnitatea tâmpă a unui guru, nu vrea să schimbe
lumea din temelii – el doar o urneşte puţin, cât să întrezărim mizeria

39
de sub covor. De la Canibalii lui Montaigne ori Scrisorile persane ale
lui Montesquieu, trucul narativ al situării altundeva sau în altceva
(s.n.) s-a dovedit productiv, şi Cristache Gheorghiu îl foloseşte
dezinvolt, aplicat, fără inhibiţii. Căţelul emigrant nu se teme nici de
racilele româneşti, nici de (uneori) găunoasa trufie americană,
întrucât : „Nu se va şti niciodată cu cât au contribuit câinii, prin
credinţa şi devotamentul lor, la domesticirea oamenilor” , p. 100.
Logica aproape iezuită şi vederea, ar zice Caragiale,
monstruoasă nu duc la infatuare ,întrucât autorul este şi autoironic. I s-
ar putea reproşa, cu oarecare îndreptăţire, atitudinea uşor
blasfematorie la adresa Bisericii,ca instituţie, nu ca trăire în
comuniune; miza e, însă, în altă parte. Ni se arată goliciunea
împăratului, într-un demers cvasi-pedagogic al cărui ultim efect este,
paradoxal, smerenia.
Agreabilă? Instructivă? Spirituală? Cartea lui Cristache
Gheorghiu, inclasabilă generic, este toate acestea plus încă ceva. În
aceste vremi de „dureroasă literatură”, a spune lucrurilor pe nume (fie
şi în descendenţa lui Murphy) presupune curaj. Pentru că „o prostie
nu dispare decât după ce îşi epuizează toate posibilităţile, uneori
inepuizabile”( p. 58).
Deşi scrisă în răspăr, cartea merită lectura. Sau poate tocmai de
aceea.

40
 CRIZA CĂRŢII, MONŞER!...

„- Of, şi tineretul ăsta din ziua de azi, nu mai are respect

pentru noi, pensionarii! ... Aşa i-o fi învăţând pe ei la şcoală, să nu
cedeze locul în autobuz?
- Pe vremea mea se făcea carte, nu glumă. Mi-am tocit coatele
pe băncile şcolii .Se spunea că cine are carte, are parte. Da’ acu’ , ce
să mai vorbim!”
Vă sună cunoscut? Deşi imaginar, dialogul de mai sus, vechi de
când lumea (mai precis, de când există conflict între generaţii) acoperă
o realitate foarte exactă, dureroasă şi obositoare până la lehamite.
De la clasa politică, jurnalişti (bietul Eminescu ...), vip-uri,
vedete şi oameni care se ocupă cu apărutul la televizor, până la cel mai
umil funcţionar şi cel mai cârcotaş pensionar, românimea e o oală sub
presiune pe punctul de a-i sări capacul. Suntem nemulţumiţi, nervoşi,
irascibili, greu – dacă nu imposibil – de mulţumit, invidioşi şi prea
adesea răzbunători. O societate în criză. Nu am soluţii, şi nici măcar
nu ştiu dacă vor fi existând. Mă întreb, însă, de pe poziţia oricum
subiectivă a dascălului de umanioare, dacă nu cumva forfota asta
îmbufnată se originează în lipsa modelelor autentice. Societatea nu ni
le mai oferă. Nu neapărat pentru că n-ar vrea, ci pentru că la rândul ei
e bolnavă.
Nu cred să se fi inventat, până în clipa când scriu aceste rânduri,
vreun detergent cerebral mai eficace decât televiziunea. Ba chiar, dacă
informaţia mea e corectă, prin cele străinătăţuri a fost lansat mai an
canalul „Baby TV”, iar statisticile spun că desenele animate de azi
conţin cu 70% mai multă violenţă decât chiar filmele violente.
Rezultatul (în acelaşi timp şi cauza): lipsa lecturii, criza cărţii (un tiraj
de 500 vol. a devenit nec plus ultra în materie de poezie), ridiculizarea
profesorilor, transformaţi peste noapte din instanţe morale în cerşetorii
societăţii. Petre Ţuţea îi mulţumea poporului român pentru cinstea de
a purta lanţuri în numele lui. Noi, cei de azi, mai ştim măcar cum se
numea învăţătoarea noastră?

41
 Se poate trăi şi într-o casă fără cărţi ,eventual doar cu „Pagini
aurii” şi tomurile apetisante semnate Sanda Marin), dar la modul
larvar, nu plenar. Pe termen lung, acest cerc vicios ne va crea, nouă
tuturor, o foarte mare problemă. O axiologie inversată – în care
impostura, grobianismul, tupeul şi lipsa onestităţii devin criterii de
selecţie – va produce, mai devreme sau mai târziu, implozia şi aşa
fragilului edificiu social.
Să oprim aşadar, măcar pentru un răstimp, televizorul. Şi să mai
punem mâna pe-o carte. Dar nu ca să facem din ea cornete ...

42
 CRONICA UNEI RATĂRI ANUNŢATE
(Horia Tabacu: Drumul până la Piaţa Romană)

Nu întâmplător l-am parafrazat pe Márquez în titlu:

surprinzătorul volum de momente şi schiţe al lui Horia Tabacu
dezvăluie o delicateţe imposibil de bănuit la un hârşit om de presă,
anunţând totodată, retrospectiv, ratarea unei lumi.
„A descrie un lucru înseamnă a suprima nouă zecimi din
plăcerea de a-l sugera”, credea Mallarmé. N-o voi face nici eu, pentru
că analiza structurii textului nu permite, în cazul de faţă, sesizarea
naturii lui; Horia Tabacu spune şi (mai ales poate, şi) prin ceea ce nu
spune. Cu trei decenii de întârziere, decorul sublunar al finalului de
dictatură e resuscitat – cum altfel- în tonuri cenuşii: „Eu nu merg spre
nimic! nu înţelegi? E la fel de întuneric pentru amândoi”. O lume
dezarticulată, grotescă, a faimoaselor raportări (v. Primarul, avionul
şi sfecla), o lume în care, zice introspectiv un personaj, „mă simţeam
ca şi cum ar fi ora exactă”, o lume câlţoasă pigmentată cu acte gratuite
à la manière de Gide (un dezertor loveşte o căţeluşă nevinovată;
radioul merge în neştire, în legea lui), o lume, aş zice, a promiscuităţii
concluzive în care „Rodica se simte bine” printre şoferi, ţigani,
profesori şi gestionari. Tonul general e rezervat, mai corect spus
reprimat, conturând o tipologie discursivă pe care o regăsim între alţii
la I.A. Bassarabescu, Rebreanu (din nuvele), Cristian Velescu sau
Mircea Nedelciu.
Inserturile franţuzeşti, admirabil dozate, nu fac decât să pună în
relief (sau poate în abis) monotonia unui spaţiu/ timp care ar fi kafkian
dacă n-ar fi balcanic (v. Familia Andronache), a unui eon istoric în
care „realitatea se topea încet, căpătând forme noi, împotmolite în
cuvinte, schiţând un trecut (s.n.) nou, fantastic şi, în orice caz, mai
frumos”.
Există la Horia Tabacu o aparentă discordanţă între pudoarea
netrucată a unor afecte care nu cutează să se exprime (Sanda, Drumul
până la Piaţa Romană şi cinismul, cruzimea unei societăţi care

43
sancţionează cu predilecţie candoarea („Nu atrăgeam fetele decât prin
naivitatea sau poate pofta mea de a crede tot ce i se spune”). Rezultă
de aici cel puţin două consecinţe în plan textual: pe de o parte, refugiul
într-o Arcadie nepoluată, deşi revolută (v. Agenda în ansamblul ei, ca
rezervor de amintiri); pe de altă parte, schizoidia referenţială (Iluzia)
care detonează limbajul, fie prin propoziţii foarte scurte, ca de
abecedar, fie prin îngroşarea până la grotesc a limbii de lemn, care
devine sursă a unui umor amar de cea mai bună factură („Uteciştii
trebuie să dobândească un bagaj cât mai mare de cunoştinţe în vederea
lărgirii orizontului”).
Destule s-ar mai putea adăuga, dar asta ar însemna să-l supărăm
pe Mallarmé. Să ne oprim aşadar la satisfacţia intelectuală a lecturii
unei cărţi cu adevărat delicate, şi care salvează, a posteriori, faimoasa
literatură de sertar de la o ratare anunţată cu poate prea mult aplomb.
Noblesse oblige, Horia Tabacu!

44
 CULTIVÂND LIMBA ROMÂNĂ
(campania de toamnă...)

„Gramatica română este artea ce ne învaţă a vorbi şi a scrie o

limbă corect”, credea (ar fi un pic forţat să spunem „gândea”!)
Trăznea. Destul de rezonabil, în fond, pentru vremea la care se
raportează Amintirile lui Creangă. Să nu uităm, iubite cetitor, că este
tocmai vremea în care Titu Maiorescu scria studiul - încă de referinţă -
Oratori, retori şi limbuţi. Va mai fi fiind şi astăzi la fel, oare?...
„Ce-ş copil?”, ar răspunde orice hâtru de berărie, ignorând
probabil că citează din Caragiale. Doar de multă vreme studiile
lingvistice „au luat o opţiune decisivă”, mai ceva ca echipele de fotbal.
S-a demonstrat ştiinţific că „murdărirea este bună”, că trebuie „să
implementăm know-how-ul” (ştie cineva ce-i aia?!), că albul e negru
şi că ora exactă depinde în mare măsură de capriţ-urile „clasei” (n-am
alt termen, că doar nu mă veţi obliga să spun „elitei”) politice.
Diogene căuta un om, cu felinarul aprins, ziua în amiaza mare,
prin toată Agora . Şi nu prea-l găsea. Aţi putea dumneavoastră, rogu-
vă, să-mi găsiţi un retor în viaţă? Unul singur, fie el mic şi bolnav de
pojar? N-am pretenţia şi nici naivitatea să caut un orator. Demostene,
Cicero sau Argetoianu nu mai sunt trendy, decât cel mult ca busturi în
parc sau nume de străzi. Profesorii în devenire copiază la titularizare.
Ziarele ,câte au mai rămas, sunt gândite şi scrise, în general, cu alte
părţi ale organismului uman decât cele rezervate în mod tradiţional
acestui scop. În boxe ultraperformante lălăie maneaua „Pumnii mei nu
ştie carte!”, în timp ce premianţilor Academiei Române nu le ajung
banii de premiu ca să-şi plătească taxi-ul de întoarcere în garsoniera
unde nu le ajunge pensia ca să-şi plătească întreţinerea.
Câţi locatari din Curtea Miracolelor (am numit aici Parlamentul
României, coûte que coûte!) s-ar încumeta să susţină un examen
riguros de competenţă lingvistică? Câţi dintre ei ştiu, măcar, că
gândirea e structurată discursiv, şi că, implicit, dacă vorbeşti mai
sincopat decât un lighean aruncat pe scări şi mai agramat decât un

45
amărăştean căruia destinul atroce nu i-a putut oferi decât o strălucită
carieră de vidanjor sau hingher, ai toate şansele să gândeşti din 2 în 2?
Problema survine atunci când ai ,,dobândit în cireadă un post
însemnat” (Grigore Alexandrescu o spune, nu eu, aşa că nu vă grăbiţi
să mă daţi în judecată! ). Din acel moment, gândem- ele tale devin
obiect de interes public, se transformă în legi şi impozite, afectează
cireada. Şi doar ştiţi ce-a păţit până la urmă Maria –Antoaneta, după
ce recomandase poporului înfometat să mănânce cozonac în loc de
pâine...
Nu vrem, departe de noi gândul, să des-căpăţânăm pe nimeni.
Asta ar însemna să ne în-căpăţânăm a crede că avem, în sferele înalt-
eterice ale politichiei valahe, vreun căpăţânos talentat care gândeşte şi
elaborează legi limpezi, necontradictorii, pentru popor. Şi mă tem că
un astfel de specimen nu există. Pentru că asta ar însemna ca el să fie
măcar retor, dacă nu orator. Or, noi nu mai avem nici şarmul
limbuţilor lui Maiorescu.
Parol, să mă-ngropi!...

46
 CULTURITA LA ROMÂNI
(etiologie şi tratament)

“L’ homme est bon par la nature, mais la société l’a corrompu”.
Pusă în balanţă cu definiţia grecească a omului ca “animal social”,
sentinţa de mai sus (aparţinându-i lui Jean-Jacques Rousseau ),
rămâne valabilă pentru oamenii din mai toate timpurile, inclusiv (şi,
poate, mai ales) pentru românul mediu al ultimilor ani. Când spunem
“român mediu” nu ne gândim la “Rromânul verde”preconizat de
Caragiale, nici la întruchiparea lui din anii ’30-’40 ai secolului trecut
(a nu se uita că primul care a vorbit despre un ,,om nou” a fost
Căpitanul) şi nici la “împieliţarea” lui ( Ucigă-l toaca!) din intervalul
1947-1989. Aceşti mutanţi sociali, demni doar de pana lui Balzac şi pe
care istoricii îi vor infige cândva, să sperăm, în insectarul ororilor
umanităţii, nu ne interesează la acest nivel al discuţiei. Românul
mediu, aurit-mediu(ierte-ne Horaţiu ireverenţa !) este o specie
transistorică, proteiformă uneori, cumsecade adesea (dar NU
intotdeauna !), superficial cu detaşare si bon viveur cand punga îi
permite. Excludem din ecuaţie disjungerea operată pe vremuri de
regretatul Mircea Vulcănescu, pentru care supracategoria “ popor
român” era inexistentă ( moldovenii, în viziunea filozofului martir,
erau slavi de limbă română, muntenii , balcano- fanarioţi de expresie
franceză, iar ardelenii , latini kantieni ); ipso facto, excludem si
bancurile cu olteni…
Ajungem astfel, la finalul acestei definiţii prin negaţie, la acel 
Mitică indestructibil, care supravieţuieşte – fără să înnebunească –
schimbării domnilor, egoist si săritor totodată, anticlerical, dar profund
religios de cele mai multe ori, miştocar însă capabil de sacrificiul
suprem. Ei bine, Miticuţă al nostru, bombardat şi hărtănit până la
epuizare de media subsecvente societăţii de consum spre care, pare-se,
ne îndreptăm se află frecvent, prin tipurile lui cele mai reprezentative
(si reprezentate) în situaţia bovarică a broaştei lui La Fontaine. Nu
întâmplător am ales termenul “bovaric”. Dacă Jules de Gaultier ar fi

47
trăit ( şi scris) pe vremea părinţilor pustiei, studiul său (tradus la noi
prin anii ’90) ar fi intrat cu certitudine în corpusul apoftegmatic al
Patericului. Dar definiţia – riguroasă şi exhaustivă – pe care el o dă
bovarismului a rămas la fel de utilă azi ;”La capacité que possède
l’homme de se concevoir autre qu’il est “. Desigur, nimeni nu se
închipuie pe sine ( şi nu se făleşte cu asta) gropar sau hamal, cu toţii
visăm la mai sus, mai mult, mai bine, mai mare etc. Şi aici e, de fapt,
cheia întregii afaceri. Întrucât omul de cultură autentic e indeobşte
smerit , locul lui în prim-plan e luat de alţii. Care nu se mărginesc la
orăcăitul vesel al broscuţei de pe malul lacului, ci se ambiţionează să
atingă dimensiunile boului, crezând, cu o ingenuitate pizmaşă, (să ni
se ierte oximoronul), că i se vor putea substitui. Şi- constata fabulistul
francez- crapă. Ceea ce, din păcate însă, nu se întâmplă întotdeauna şi
la noi, în postmodernul de-acum arc carpato-danubiano-pontic. Din
păcate, repet. Într-o ţară unde “prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e
prost destul”, cu o “soţietate fără prinţipuri” şi axiologie, hărmălaia şi
tupeul ţin loc de cultură. Titlurile (şi onorurile aferente) se cumpără la
tarabă. Imaginea publică se cosmetizează ( când e hidoasă) sau se
fabrică ex nihilo (când nu există), cu concursul direct al unor media
venale, în numele , schimonosit, al libertăţii de exprimare. Orice
pauper într-ale spiritului, dacă are bani (lac să fie, că edituri sunt
destule!), îşi vede numele pe coperta unei cărţi. Dacă dizidenţa dă bine
la public, toţi bişniţarii regimului anterior devin eroi anticomunişti.
Cutare manelist făgăduieşte, în direct, că ,,va citi el operele lu’
Hamlet ăla”. Alţii îşi cumpără poeţi de casă şi consilieri de imagine
culturală. Nefericitul de vizavi, după un an de muncă în construcţii şi
câteva telenovele vizionate împreună cu consoarta, declară senin că
ştie la perfecţie (s.n) limba spaniolă. Câte un fotbalist (mai ţineţi
minte ?),  după două-trei luni de jucat în străinătate, încearcă să ne
facă să credem că şi-a pierdut accentul valah şi nu se mai poate
exprima coerent decât în limba lui Dante ( despre care însă nu ştie la
ce echipă joacă). Profesori de română devotaţi catedrei proiectează
elevilor ecranizări de romane, pentru că mititeii de ei nu mai citesc
nici măcar un ziar ,fie el şi de sport. Cu toţii punem mâna pe carte
doar ca să mai facem câte-un cornet, vorba unui banc la modă in
anii’80, dar suntem profund vexaţi dacă ni se dă în vileag incultura,
impostura, kitsch-ul existenţial!

48
 Şi ştiţi de ce se întâmplă toate aceste lucruri? Pentru că
Români(c)a e bolnavă. De culturită. Cronică. Oare ce-ar fi să încercăm
să o vindecăm? Poate în felul acesta ne-am simţi mai puţin vinovaţi ca
cei 9 din 10 români care nu ştiu unde e îngropat Eminescu.

P.S. Ca orice act terapeutic, şi acesta trebuie să purceadă de la

fişa de observaţie clinică a pacientului. Şi, slavă Domnului, avem
câteva. Revenim, aşadar, în curând.

49
 CUMPĂNA DIN OCHIUL FURTUNII
Adrian Erbiceanu: De la Anna la Caiafa

Într-o lume care gâfâie din ce în ce mai sacadat, într-o lume

grăbită, nervoasă, informatizată şi hiper-materialistă, Dumnezeu
îngăduie, ca pe nişte oaze in mijlocul deşertului, oameni şi clipe
consistente spiritual, mulţumită cărora putem, nu doar să ne tragem
sufletul, ci să şi privim cu optimism viitorul.
Un astfel de om este desţăratul Adrian Erbiceanu, venit de peste
Ocean să înfrunte canicula braşoveană a solstiţiului de vară şi să ne
încânte cu acest al doilea volum al său, De la Anna la Caiafa. Act de
curaj nu doar din pricina căldurii sufocante, ci şi întrucât autorul
înfruntă volens-nolens o prejudecată estetică deosebit de tenace azi. În
esenţă, aceasta afirmă: „Nu scrii vers alb, deci nu eşti postmodern ;
nefiind postmodern, nu exişti ca poet!”
E un clişeu destul de bovaric. În fond, nu toţi cei care înşiră
cuvinte (adesea în dispreţul sau, mai grav, necunoaşterea gramaticii )
sunt poeţi, chiar dacă o afirmă. Se pot oferi numeroase contraexemple.
Cel mai la îndemână este al regretatului Gellu Naum, care până
deunăzi a scris în manieră suparealistă, fără ca cineva să aibă măcar
intenţia de a-l contesta . La urma urmei (raţionamentul, preluat din
muzică, îi aparţine lui George Enescu), nu există decât poezie bună şi
poezie proastă, indiferent de epoci, curente şi generaţii .
V-am rămas datori cu o demonstraţie, dar vom lăsa textul să o
facă, oarecum de la sine. „Simt vântul umbrei cum spre somn mă-
nclină”. Precum limba unui orologiu sau, mai bine, umbra unui cadran
solar, avansând uşor dar implacabil către final, eul poetic e împins,
înclinat (smerit, am putea spune) către somn, deci către moarte.
Constatarea (făcută în acest prim vers al sonetului Doar umbra) nu
stârneşte deznădejde, întrucât poetul îşi asumă condiţia tragică fără
resentimente şi fatalism: „Complexitatea ei (a umbrei n.n.) că mă
domină”. Aceeaşi percepţie a atotputerniciei umbrei o are, în alt
registru, Nechifor Lipan, care afirmă repetat în Baltagul, cu un

50
stoicism de care doar ţăranul român e în stare: „Nimene nu poate sări
peste umbra lui”.
Deşi inexorabilă şi poate iminentă, moartea nu dizolvă, nu
aboleşte, nu reduce la neant, întrucât ea e doar patul germinativ al
resurecţiei: „noaptea ce se-ncumetă spre zi”. Ca să elimine orice
dubiu, poetul ne face părtaşi la „Taina grea”, a „Cuvântului pus peste
cuvânt” care nu poate fi decât Hristos.
Poezie creştină deci, în buna tradiţie a lui Ioan Alexandru, şi nu
monotonă sau monocordă. Descoperim în poezia lui Adrian Erbiceanu
parfumul lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr sau Ion Pillat, fără
epigonism. Aleg la întâmplare: Semne, Căutare, Atâtea.
Putem anticipa, Adrian Erbiceanu îşi va confirma vocaţia de
poet. Român, desigur. Canada nu e chiar atât de departe.

51
 DANIEL PIŞCU:
PIAŢA SFATULUI

La ce bun avangarda în vremuri tardive? La ce bun poemul în

proză în epoca douămiistozecistă (na, c-am zis-o!)?
Habar n-am. Dar lansarea de la librăria braşoveană Okian a celui
mai recent volum (Piaţa Sfatului – La mele, Bucureşti, Editura Ideea
Europeană, 2011) semnat Daniel Pişcu a fost un regal. De mult n-am
mai râs cu atâta poftă, de mult nu mi-au mai zbârnâit neuronii cu atâta
intensitate.
Era, cum s-ar zice, „o sumă de oameni mari”: Alexandru
Muşina, Rodica Ilie, Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuş şi, evident,
autorul. Problemă n-a fost cu vreuna din ideile critice enunţate -
fiecare în parte a fost argumentată more geometrico. Problema a fost
că ele, ideile, lecturile volumului sunt inexorabil, ireconciliabile. Nu
încap sub aceeaşi pălărie nicicum. Nici măcar sub cea permisivă a
postmodernismului în amurg. Daniel Pişcu nu poate fi, simultan,
tradiţionalist, retoric, avangardist à outrance, cerebral, eseistic şi mai
ştiu eu cum. Cu un umor care îl face inconfundabil printre prieteni, el
s-a autosesizat de altfel, concluziv: „Sunt un avangardist al
ariergardei”.
Şi totuşi, se poate. Eu, cel puţin, cred asta. În măsura în care
Daniel Pişcu e un scriitor (unii nu par a fi convinşi...), literatura lui e
un spaţiu al libertăţii absolute şi al jocului. E la el o nevoie irepresibilă
în această direcţie, care îl împinge uneori până la pastişa propriului
stil.
Ce m-a surprins însă definitiv a fost structura de poem în proză a
multora, dacă nu toate, din textele pe care autorul preferă să le
considere eseuri. Întâmplător m-am ocupat de această zonă, şi bucuria
a fost mare să constat că ipoteza pe care o lansam acum câţiva ani (la
rădăcina tuturor poemelor în proză e o „matrice absorbant-proiectivă”
generatoare de text) se verifică în totalitate. Daniel Pişcu adună
turbionar peisaje, stări, melancolii, brutării, ţoale, nori, penitenţe şi

52
obiecte pierdute, le compactează într-un nucleu metaforic dur pentru a
le expulza apoi, iradiant- metonimic, sub formă de text. Mai rar, şi
demn de salutat nu doar la noi, după Gellu Naum. Câţiva fideli (Doina
Ioanid, de pildă) nu se lasă.
În rest: câinii latră, istoria literaturii române contemporane
merge. Cu Daniel Pişcu în ea cu tot, dar de fapt în afara ei. Pentru că
raisonneur-ul stă de-o parte. Cu poate prea multă discreţie, în cazul de
faţă.
Subtitlul volumului n-ar fi trebuit să fie „La mele” ci „Carte de
citit”. Am scris, susţin şi semnez.

53
 DANIEL PIŞCU:
PUŢINĂ ADRENALINĂ

Dacă ar fi scris precum Daniel Pişcu, mutatis mutandis, Ionel

Teodoreanu n-ar mai fi fost incriminat de autorul Adelei pentru
inflaţie de zarzări. Şi asta nu neapărat pentru că poetului braşovean
(prin adopţie) i se refuză metafora. La Daniel Pişcu, lumina
’’mierie’’cade uneori pe lacul în care „puteai prinde păstrăvi adevăraţi
/ adevărat”.
Pulsiunea lirică („Uneori, când e cald/ afară/ parcă e mai bine în
mormânt”) e însă, aproape întotdeauna, subminată de un soi de
ricanement pe buza prăpastiei („În mormântul lui Filip al II-lea,
desigur”), de o ironie nedeplină întrucât, la rândul ei, blazată, oarecum
obosită.
De aici, poate, nevoia de „puţină adrenalină”, care dă şi titlul
prezentului volum. Aparent, felii de realitate din Spania, Portugalia,
Andorra, Elada (era să zic: „Grecia”) şi, last not least, idealul
turistului român de până în 1989, Nisipurile de Aur din Bulgaria.
Pentru cine îl cunoaşte cât de puţin, Daniel Pişcu este sinteza
discreţiei. Membru al Cenaclului de Luni, cu un destin profesional
care-l zburătuieşte (doar e optzecist, nu?) în toate direcţiile, poetul
rămâne fidel, à contre coeur cumva, direcţiei de bază (în sensul,
preferabil celui de generaţie, pe care îl adoptă Andrei Bodiu). Găsim,
aşadar, la Daniel Pişcu biografism, fragmentarism, realism,
demitizare, ironie - dar, atenţie, deloc clişeizate. Artă exactă, „poezia
cotidianului” (cf. Alexandru Muşina) nu derapează, în cazul lui, înspre
banalitate, în măsura în care eul biografic rămâne sobru, anti-logoreic,
temperat de luciditatea sarcastică a unui ins care – foarte probabil – l-a
citit temeinic pe Montaigne. Laitmotivul celei de-a treia secţiuni din
volum („Am vrut puţină adrenalină / la Nisipurile de Aur”) împinge
realitatea (ping-pong, Bungee Jumping, tir cu arcul, golf etc.) în
(inter)text, purificând-o de derizoriu: „Şi această puţină adrenalină / de
care am vorbit / n-o găseşti, poate / decât în ceea ce-am înfăptuit”. Res

54
gesta în variantă modern-minimalistă, poezia lui Daniel Pişcu
aboleşte concretul estompându-i contururile („Am simţit cum
sănătatea/ Pătrunde sportiv în noi / Între noi”).
Skyzo-phrenia şi para-noia sunt expurgate de o privire care
photo-graphiază, căreia nu-i scapă nimic („Da, mi-am umplut /
geamantanul cu privire”), nici măcar propria sursă („Toate drumurile /
duceau / unde vroia el”).
Efectul? Bascularea monumentalului prin inserţia în realitatea
măruntă dar, atenţie, nu meschină („parada mea de greacă după ureche
/ cu româna fară pereche”).
Sunt poeme (pp. 29, 67) care s-ar cuveni citate integral, în
măsura în care, ar zice Barthes, efectul lor de real transfigurează, la
propriu, lumea. O aparent banală pregătire a cinei, de exemplu (la
antipozi faţă de imperfectul iterativ al lui Balzac din Eugénie
Grandet), devine literatură pentru că, de fapt, este literatură: „toate
acestea / le consemnez / cu plăcere / pe această pagină de hârtie /
memorabilă pânză ca să se ştie”.
Et in Arcadia ego. În adidaşi, ne face cu ochiul Daniel Pişcu.
De reţinut. Şi de citit integral.

55
 DE LA TAJ MAHAL LA GRAFFITI ŞI ÎNAPOI
(eseu erotic)

’’A numi un lucru înseamnă a suprima nouă zecimi din plăcerea

de a-l sugera’’.
Butada lui Mallarme le vine mănuşă foştilor sau viitorilor (id est:
virtualilor) corigenţi la matematică, pentru care gama cromatică a
reveriei merge de la bovarismul inadaptării la donquijotismul cu
diagonală şi uniforme de diverse culori. Neputând, mai niciodată, să
fie ’’scrofuloşi la datorie’’ şi nepăsându-le (sau, mai probabil,
ignorând) că propoziţia ’’doi plus doi egal patru’’ este o axiomă şi nu
o teoremă, nenumărabilul număr al inadaptaţilor social trăieşte din
aproximări, ’’are impresia / i se pare că’’, conjecturează ezitând şi în
general se prelinge pe lângă zidurile clădirilor, lăsând şleaul uliţelor pe
seama sămădăilor consumatori de pălincă si caltaboşi.
În materie de senzualitate, trofeele cu care aceştia din urmă îşi
ornează burtiera nu fac decât să-i inhibe mai abitir pe cei dintâi, care
devin ţinta predilectă a ironiei ’’fetiţelor’’ emancipate şi bătaia de joc
a ’’băieţilor de cartier’’. Neîndrăznind să meargă de-a dreptul la
fructul copt şi oprit al obsesiei lor (justificată, în definitiv, la fel ca
oricare alta) erotice, ei îşi rumegă solitari aleanul şi uneori răbufnesc
în forme din cele mai neşteptate când oala sub presiune în care
clocotesc de-a valma hormonii, imaginaţia şi timiditatea paroxistică dă
în clocot.
În aceste vremi, vorba poetului, de ’’dureroasă literatură’’, a mai
încerca ’’să cânţi femeia’’ presupune fie să n-ai simţul ridicolului
(chiar dacă, şi cu atât mai mult, între sublim şi ridicol nu e decât un
pas), fie să accepţi provocarea (şi, mai ales, să-i faci faţă!) celor din
categoria grea a liricii universale, începând cu Dante şi Jaufré Rudel.
Dacă ar fi să luăm în calcul nuanţele pe care o astfel de discuţie
le presupune, discuţia însăşi ar deveni interminabilă ; de altfel, ea
durează de câteva secole bune, indiferent că-i dăm dreptate lui Goethe

56
(’’Eternul feminin în sus ne trage’’), sau că, dimpotrivă, avem
convingerea (caltaboşiană) că femeia nebătută e ca ceasul neîntors.
Aşa că vom evita nuanţele, ba chiar şi culorile propriu-zise, şi ne
vom gândi pentru o clipă la suma acestora din urmă, adică la non-
culoarea alb.
Pe surprinzător de albul perete al unui closet (destul de
pretenţios spus) public din urbea noastră, cineva (Dumnezeu singur
va fi ştind cine) a scrijelit literele ALINA. De ce acolo, de ce doar atât,
n-o vom şti, probabil, niciodată.
Dar la scară geologică, peste un număr apreciabil de milenii,
când în manualele, mai mult sau mai puţin alternative, de istorie
Andreea Esca va figura ca personaj finalmente incontestabil, albul
acelui perete nu va fi întru nimic mai puţin imaculat decât albul Taj
Mahal - ului. Imboldul lăuntric va fi fost acelaşi; diferite, săru’ mâna
coane Fănică, sunt doar resursele.

57
 DE VORBA CU ECATERINA PAVEL
“Să scriu…să citesc…Ironică încumetare!’’
Prejudiciile prejudecăţii

1. Rara avis in terris: nu cumva scrii pentru că nu poţi altfel?

Pentru că tot ai început cu o zisă latinească, trebuie să îţi spun şi
eu una, ca să mă dau mare: nulla dies sine linea. Adică nu care cumva
să treacă vreo zi fără să scrii un rând! Eu astăzi am scris două rânduri:
am scris un rând de cifre pentru că îmi trebuia codul IBAN sau ceva
de genul ăsta, un ţâfru de la bancă. Şi un rând... de case! Am scrijelit
pe gardul fiecăreia câte un cuvânt, după cum m-a dus inspiraţia. Că
sunt prin Braşovul ăsta nişte case, de-ţi uiţi cuvintele şi te apucă
ocările! ...ăăă... am deviat. Mă flatezi de la început, ca să îţi rezist
după aia la întrebări, dar eu de fapt nu scriu! Blaga scria. Eliade scria.
Ileana Vulpescu scrie. Chiar dacă vara trecută, după ce am vizitat-o,
i-am întrebat pe stradă pe tinerii din Bucureşti dacă ştiu cine este
Ileana Vulpescu şi mai toţi ziceau că nu... Eu nu scriu, eu mă joc de-a
literele. Dar o fac pentru că ăsta e sportul meu. Eu fac jogging pe
canapea, cu pixul în mână; asta e evadarea mea: dau din colţ în colţ,
dar numai cu imaginaţia...

2. Eşti de acord cu Jung când afirmă că în structura personalităţii

noastre intră şi ’’persona’’, masca, rolul social pe care îl jucăm ? Ce
rol ai, în cazul în care răspunsul e afirmativ?
Cine sunt eu să îl contrazic pe Jung?! Doar că nici nu mă atinge
ce zice el, dat fiind faptul că eu nu sunt o personalitate, deci de unde
atâta structură a personalităţii?! Dar dacă o las mai uşor cu gluma, deşi
mi-e greu, îţi voi da de furcă! Pentru că am chef de sporovăială şi m-
apucă dorul de despicat firul în combinaţii de n luate câte patru
multipli de componente ale personalităţii... Sigur că avem măşti!
Problema e alta: am impresia că din noi nu au mai rămas decât
măştile! Nici noi nu mai ştim cine suntem, de fapt. Eu, dacă aş fi Jung,
aş spune aşa: în structura personalităţii noastre intră, uneori şi

58
adevăratul „eu,” dar mulţi ne întâlnim cu el abia la sfârşitul vieţii,
când ne facem bilanţul. În rest – doar măşti, sfori, jocuri de culise,
scene şi alte cele false. Însă eu nu sunt Jung, din fericire pentru el...
3. De partea cui eşti în încleştarea dintre ’’tineretul din ziua de
azi’’ şi ’’bătrânetul’’ dintotdeauna?
Aici vrei să mă prinzi! Dar „bătrânetul” dintotdeauna nu a fost şi
el „tineretul de azi,” „azi”-ul lor, evident?! Te poţi gândi că Eminescu
avea şi el să devină bătrân?! De fapt, nici nu avea nevoie. Acumulase
în el cât în trei vieţi şi era mai sever şi mai tranşant cu generaţia lui
decât „sfatul bătrânilor”! Când îi citeşti articolele te şi miri... Dar, din
păcate, gazetarul Eminescu nu intră în programa stofoasă şi rigidă a
dascălilor şi învăţăceilor... Ia auzi aici: "Chiar dacă epoca formelor
goale, care domneşte..., s-ar putea explica, deşi nu justifica, prin
cuvîntul «epoca de tranziţiune», e evident că sarcinile cu care
tranziţiunea ne-a încărcat ne dictează de a ne întoarce de pe calea
greşită, de a privi în mod mai limpede starea adevărată a ţării, de-a
judeca în mod mai limpede necesităţile ei" (Timpul, 17 febr. 1880).
Ei? Era sau nu era el mai „bătrân“ decât bătrânii conducători de
atunci?! La fel şi astăzi. Eu iubesc vârstnicii şi îi iubesc şi pe tinerii
sătui de zile. Şi nu gândesc în termenii tânăr-bătrân, ci educat-
needucat, înţelegând prin asta şi educaţia morală, şi cea a bunei
convieţuiri şi a bunei cuviinţe, şi instruirea ori cultura generală... Ha!
Ha! Bat câmpii! De unde atâta educaţia azi?! Că dacă e să închei în
tonul întrebării tale, pe vremea mea...

4. Admiţi existenţa prejudecăţilor estetice? Ai aşa ceva în dotare?

Prejudecăţi estetice... le-aş admite la iconoclaşti, probabil, dar
nici acolo. La ei e vorba de o anume stricteţe dogmatică, teologică pe
care o înţeleg. Prejudecăţi estetice... Cred că există, dar în detrimentul
criteriilor estetice, ceea ce e grav şi explică parţial criza şi derapajul
artei actuale. Pentru că până şi nonconformismul ăsta a ajuns un soi de
prejudecată: astăzi nu mai avem artă, avem doar experimente
marginale, pentru că prejudecăţile „artiştilor” îi împing afară din sfera
normelor şi valorilor estetice. Eu am, poate, un soi de băţoşenie, de
rigiditate: am văzut atâtea lucrări proaste lăudate pe la vernisaje ori
lansări de carte, încât sunt întotdeauna sceptică, până mă conving de

59
contrariu. Dar nu emit păreri până nu am convingeri! Asta e
prejudecata mea.
5. Comemorăm un an de când Gheorghe Crăciun ne-a părăsit
pentru o lume mai bună. În ce raport te situezi cu generaţia lui şi cu
cea/cele imediat următoare? Aderi la vreunul din ’’zecismele’’ sau
’’miismele’’ ultimilor ani, ori dimpotrivă, eşti o solitară?
Isme... Ce păcat că solitudinile nu au, şi ele, un „ism” al lor!
Oricât de mult aş fi vrut să fiu „a mulţimii,” să am carismă, să las
amprente sociale, să adun oamenii în jurul meu, au venit zilele în care
am înţeles că partener al meu constant şi necondiţionat sunt... eu! Plus
un prieten, cel mult doi. În rest, atitudinile mi le asum, ceea ce vrea să
spună că sunt în contra anumitor curente, dar nu literare, ci
dimpotrivă. Detest sfeştaniile evenimentelor literare unde toţi sunt
consideraţi „excepţionali.” Curentele acestea NEliterare sunt mai
periculoase decât prohibiţia la cultură. Iar vinovaţi sunt criticii duioşi
şi oamenii de litere grupaţi pe cârdăşii ori interese, care, în loc să
educe gustul publicului, îi serveşte lături şi îl lasă în amorţire. Să
compari un agramat cu Blaga sau Arghezi mi se pare culmea lipsei de
bun-simţ, şi totuşi am asistat şi la asta! Drama începe acolo unde
talentele veritabile nu sunt recunoscute ori sprijinite, de teamă să nu
zgâlţâie piedestaluri... Aşa că prefer să observ de pe margine
fenomenul şi să scriu după cum îmi dictează sufletul, conştiinţa şi
bruma de talent...
6. Un ’’gândem’’ pentru ZoomZet, rogu-te!
Nu e nevoie de rugăminţi. Şi nici de gânduri. Doar de urări. Nu
de sfaturi, că puteţi greşi şi singuri, nu e nevoie să vă spun eu cum! Vă
urez să trăiţi frumos şi cu folos! Şi cât mai mult, că e nevoie şi de
zumzete, nu doar de tărăboiul maculaturii...

60
 DE VORBĂ CU GILLES LEROY
(interviu realizat în 22 martie 2008, pentru revista ’’Astra’’)

1) Virgil Borcan: Care este opinia dumneavoastră despre

’’instituţia’’ premiilor literare (Goncourt, Renaudot, Fémina, Interallié
etc.)? Acordaţi credit acestei instituţii?
Gilles Leroy: Unul din beneficiile acordării premiilor literare în
Franţa este că îţi educă ... răbdarea. Mie, de pildă, mi s-a întâmplat să
fiu nominalizat simultan la 4 premii, înainte de a primi Goncourt-ul.
Cât priveşte ’’instituţia’’ în sine, ea există fără îndoială (nu trebuie
uitată implicarea Academiei şi deci a statului francez în acordarea
acestui premiu) şi avem desigur nevoie de ea, aşa cum, în general,
avem nevoie de instituţii solide şi care să funcţioneze.
2) V.B.: În cazul romanului ’’Alabama Song’’, succesul de
public coincide cu cel de critică?
G.L.: Ce e sigur, e că premiul în cauză aduce cu sine
consacrarea; cât de meritată este ea în cazul meu, nu mi se cuvine mie
s-o spun. Pe de altă parte, succesul –cu ambele lui componente- îl va
decide viitorul, deci să aşteptăm ...
3) V.B.: Care e raportul dintre realitate (istorie) şi ficţiune
(diegeză) în romanul dumneavoastră?
G.L.: Ar fi greşit să se înţeleagă (şi, din păcate, lucrul acesta
se întâmplă uneori) că îmi aleg personajele în funcţie de importanţa,
de prevalenţa lor istorică, de celebritatea sau notorietatea lor. În
realitate –şi lucrul se poate observa la o lectură atentă a romanelor
mele anterioare- Zelda şi Scott nu sunt întru nimic deosebiţi de
oamenii obişnuiţi care îmi populează cărţile- le acord tuturor o egală
însemnătate.
4) V.B.: Aţi preferat formula naratorului- personaj (Zelda) în
locul celorlalte modalităţi narative (balzaciană, proustiană, a Noului
Roman etc.). Cum justificaţi această alegere?
G.L.: Am preferat-o pe Zelda ca personaj focal din simpatie
nedisimulată, care nu trebuie neapărat confundată cu compasiunea.

61
Mi-a plăcut pur şi simplu de ea, am încercat să ’’intru’’ în mintea ei şi
să privesc lucrurile de acolo, din acel punct de vedere. A mai existat şi
un al doilea argument care mi-a motivat alegerea: ’’varianta’’ lui Scott
e arhicunoscută, dată fiind notorietatea lui în epocă şi ulterior. Am
vrut, în fond, să fac să fie ascultată ’’şi cealaltă parte’’.
5) V.B.: Ceea ce numim îndeobşte ’’American Dream’’ mai
poate seduce astăzi pe cititorul (francez, american, român sau de
aiurea) de romane? Şi nu în ultimul rând, alegerea epocii a fost
deliberată sau un rod al hazardului?
G.L.: Teribilii ani ’20 ai secolului trecut m-au sedus
dintotdeauna, şi a fost o reală încântare pentru mine să-i folosesc ca
materie primă pentru construcţia epică. Desigur, în ’’Alabama Song’’
ei nu sunt decât fundalul pe care se detaşează, în basorelief, figura lui
Scott şi mai ales cea a Zeldei Fitzgerald.
6) V.B.: Un gând pentru cititorul român ...
G.L.: Lectură agreabilă şi, de ce nu, pe curând...

62
 DEMNITATEA CREŞTINĂ

Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. (Ioan 18, 33 )

Clivajul produs de întruparea Logos-ului în istorie a adus cu sine

nu doar schimbarea definitivă a cursului acesteia, ci şi modul nostru
de raportare la ea. Însuşi Timpul încetează să mai fie o „însumare de
timpi”, devenind răgaz (pentru lucrarea mântuirii fiecăruia dintre noi)
şi aşteptare înfrigurată (dar plină de nădejde) a celei de a doua veniri.
Fără să se opună istoriei şi nici măcar autorităţilor efemere care au
coordonat-o (şi pentru care se roagă, pomenindu-le la Sfânta
Liturghie), creştinul e în afara istoriei sau mai exact deasupra ei, fiind
singur capabil să-i întrevadă finalitatea ori, dimpotrivă, zădărnicia. În
’’războiul nevăzut’’, pe care îl duce începând de la Botez, împotriva
ispitelor care vin de la trup, de la lume şi de la diavol, nădejdea
biruinţei i-o dă însăşi precaritatea acestei lumi, conştiinţa finitudinii ei.
Prezent în lume (mireanul) sau abstras din lume (monahul), creştinul
se roagă pentru lume fără să i se opună sau să încerce să o schimbe.
E natural ca şi armele, cu care se duce această luptă, să fie din
afara lumii, sau cel puţin din afara uzanţelor şi a „codului de onoare”
(s.n) postulat de aceasta: Egocentrică de la începuturi (Protagoras
spunea că „omul e măsura tuturor lucrurilor”) până în ziua de azi,
secularizată prin efectul de bumerang produs de Renaştere şi
Revoluţia Franceză, societatea nu va putea niciodată asimila în
întregime modelul teocentric, viaţa întru Hristos. „Măturătura tuturor”,
„vierme şi nu om”, „ocara oamenilor şi defăimarea norodului”,
creştinul autentic e imposibil de „digerat” pentru că se roagă în loc să
blesteme, întoarce obrazul în loc să riposteze, mărturiseşte cu sângele
lui în loc să se agaţe cu dinţii de viaţă şi fantasmele ei ispititoare. E
altfel; deci e duşman (ecuaţia fundamentală în etologie).
Noţiunile-cheie sau mai exact ţintele urmărite de societatea
contemporană (am folosit singularul în virtutea tot mai evidentei
globalizări) sunt inoperante şi complet neatractive pentru creştin.

63
Banii, luxul (şi luxura care decurge din el), satisfacerea fără
discernământ şi cu orice risc a poftelor (cea sexuală nu e decât una
dintre ele), relaţiile contractuale de tip „do ut des” şi setea neostoită de
putere sunt tot atâtea monede calpe pentru trăitorul ortodox. Prezent în
lume şi totuşi retras din vuietul ei (fără să i se opună sau s-o judece),
creştinul respiră cu alţi plămâni, conştient (vorba unui gânditor
francez) că „la vie est ailleurs”. Paradoxal, numai astfel el reuşeşte să
devină şi să rămână cu adevărat demn. „Demnităţile demnitarilor”,
clădite adeseori pe cadavre, îi fac pe aceştia să uite că adevărata
demnitate e cea a lui Adam de dinaintea căderii, iar adevărata libertate
presupune să te smereşti sub mâna severă, dar părintească a Domnului
şi să-I faci voia. Demn de dispreţ în ochii multora, creştinul capătă
demnitatea nepreţuită a „fiilor lui Dumnezeu”.
Se spune în popor că „urma alege”. Dacă acceptăm faimosul
pariu pascalian, ne dăm îndată seama că singura alegere validă e cea
creştină. Scuipat pe Cruce, obrazul lui Hristos străluceşte cum n-o vor
face niciodată tinichelele zornăitoare ale acestei lumi.
Pentru că poziţia cea mai demnă e cea a monahului îngenuncheat
la rugăciune.

64
 DENISA MIRENA PIŞCU:
OMUL DE UNICĂ FOLOSINŢĂ / DISPOSABLE
PEOPLE

La o primă lectură, poemele Denisei Mirena Pişcu din Omul de

unică folosinţă se aşază în siajul (crono)logic al optzecismului,
remediind cu discreţie fractura paricidă pe care erotismul &
egocentrismul dezlănţuit al generaţiei 2000 le-a revărsat, ca diferenţă
specifică, în albia generoasă şi polifonică a textualismului. Sunt, însă,
tentat să cred că autoarea nu se integrează fără rest în plutonul care, in
ultimii zece ani resuscitează corpu(s)ul poetic; deşi nu e foarte
departe de fracturismul unui Dumitru Crudu, de exemplu, Denisa
Pişcu se situează, totuşi, simultan, în interiorul şi în afara (deasupra,
mai corect spus) generaţiei sale.
Se simte un frison metafizic, o spaimă expresionistă deliberat
estompată în poemele care compun volumul: ” Mă gândesc la viitor ca
la nişte /cabluri lungi de cauciuc / pe care le trag /tot mai aproape”.
Exponenţi anonimi ai unei umanităţi reificate, reduse la condiţia de
obiect, oamenii de unică folosinţă ai Denisei Pişcu descind direct din
acei Assis a lui Rimbaud („Stau pe scaunul de secretariat/ ergonomic/
şi jinduiesc la lumina de după geam”).
Disposable people; ei pot fi înlocuiţi unul cu altul, ca nişte piese
sau fantoşe, ca un soi de „hommes en papier” dacă ar fi să adoptăm,
cu modificările cuvenite, formula lui Barthes. Mimând existenţa, se
încăpăţânează mecanic să facă gesturi fireşti („În fiecare dimineaţă/
îmi smulg părul într-un duş grăbit, necesar / şi mă îndrept spre
serviciu/ tot mai cheală”). Nu le reuşeşte, întrucât naturaleţea e
absentă într-o lume populată cu fetişuri şi totemuri (IBAN,
ANGAJATOR, MAPAMOND), anomică şi abulică. „Nu le place/ nici
nu pleacă,/ se complac”. Din când în când tresar spasmodic, în
sensibilităţi de haiku („Luna prinsă între două fire de telegraf/
zbătându-se să iasă întreagă”). Recad imediat însă („văd în jurul meu
numai/ LUCRURI/, am rămas cu gândul la ele ...”) în pasta amorf33ă

65
a „chosismului” (e ceva de Nouveau Roman în poemele Denisei
Pişcu) care exclude din pornire gesturile mari, tragice, existenţiale:
„eu, ca o contravenientă,/ scriu poezii pe furiş”;ori, mai bine: „Citesc
despre femei însărcinate, / pufoase ca un pandişpan, /care îndură cu
greu greaţa / sfâşietoare.../ Vreau şi eu să am pântecul rotunjit / de o
viaţă /pe jumătate a mea.”
E un timbru liric cu atât mai distinct, cel al Denisei Mirena
Piscu, cu cât e mai discret, iar proba imediată, „cu martori”, o dă
modul absolut natural în care „curge” traducerea în engleză a lui
Florin Bican, într-o corespondenţă biunivocă perfect sincronă cu
originalul; dac-ar fi fost irlandeză, Denisa Pişcu ar fi beneficiat de o
bună versiune, în română, a textelor din Disposable people. Nu poţi
decât să rămâi contrariat, a câta oară, de actualitatea sporită pe care
străinătatea înţelege să o acorde autorilor români pe care, de multe ori
din păcate, compatrioţii se prefac că-i ignoră.
Îmi asum riscul de a crede că poezia autentică e filozofie ipso
facto . Paradigma gândirii contemporane, suprasaturată de -,,ismele”
care par a fi epuizat câmpul cunoaşterii, e în aşteptare. Nu poate urma,
pare-se, decât un neo-existenţialism de o arctică luciditate.
„Acumulările cantitative”, simptomele – deja se văd. Autoarea de faţă
o ştie, o simte, chiar dacă nu o exprimă ostentativ.Deschizând uşa
ferecată înspre o posibilă realitate ultimă („Îmi fac rugăciunea şi/
Dumnezeu îmi apare/ sub formă de geantă”), „oamenii de unică
folosinţă” ai Denisei Pişcu strigă, mut: „Doamne, mântuieşte-ne, că
pierim!”. Cine are urechi de auzit, să audă aşadar timbrul liric al unei
poete remarcabile, a cărei actualitate e dincolo de orice dubiu.

66
 DESTIN DETURNAT

Cand copacii ne obnubilează imaginea panoramică a pădurii,

când din cauza consumismului atot-nivelator refuzăm rememorarea
terapeutică a unui trecut pe cat de recent, pe atat de hidos, cand zilnic
inventăm inutile gadget-uri care să ne uşureze comunicarea, dar
comunicăm din ce în ce mai puţin şi mai prost cu noi şi cu ceilalţi, se
iveşte uneori, miraculous de proaspătă şi nemilos de obiectivă, o
privire limpede, o mână fermă de chirurg, o minte briliantina care
repune- măcar pentru un timp- lucrurile în ordinea lor firească.
Cine oare, în anul de graţie 2007, s-ar mai putea ocupa de
literatura de sertar şi de generaţia scriitoricească de imediat după
’’obsedantul deceniu’’? Când rafturile librariilor se umplu de volume
semnate Dan Chişu si Irinel Columbeanu, cand modelele
adolescenţilor sunt nimeni alţii decat Nicolae Guţă, Adrian Mutu şi
Oana Zăvoranu, cui îi mai pasă de jertfa mută (amuţită , mai exact, de
omniprezenta, odinioara, Securitate) a unui scriitor precum Mihai
Arsene?
Et pourtant, cela existe! E vorba de Aurel Ion Brumaru , autorul
’’Schiţei monografice Mihai Arsene’’, proaspăt ieşită de sub teascurile
(mereu surprinzatoare) ale editurii Kron-Art.
Se impune o primă observaţie, posibil de natură metodologică,
sigur însa subiectivă. Dacă e adevarat că amestecul eticului în
’’treburile interne’’ ale esteticului a fost aproape întotdeauna
pernicios, nu e mai puţin adevărat (dar, din păcate, e întotdeauna
rarissim) că atunci când cele două coincid, se deschide un splendid
luminiş însorit în fojgăitoarea pădure bătrână a literaturii.
În nouă cazuri din zece, dacă un scriitor ar primi o misivă
oficială cu textul ’’manuscrisul dumneavoastra a fost trimis la
organele de resort ale Ministerului de Interne’’, s-ar gândi de două ori
înainte de a mai deschide gura sau a deşuruba capacul stiloului. Şi
totuşi, Mihai Arsene o face. Cu încăpăţânare (vezi caleidoscopica
trecere în revistă a profesiilor pe care, nu-i aşa, a fost obligat să le
imbratişeze, de la muncitor necalificat la director de editură, după

67
binecunoscutul model al lui ’’Recunoşti că eşti mistreţ?’’). Cu o
conştiinţă inflexibilă (scopul declarat fiind scoaterea din
’’îmbolnăvirea est-colonial bolşevică a culturii române’’).
Scriind o carte depre o carte (şi nici una dintre ele oarecare),
Aurel Brumaru ar fi putut ceda ispitei intertextualităţii, sau ar fi putut
măcar să-şi acorde minima trufie a unei puneri în abis, din moment ce
el insuşi a trăit (în) acele vremuri şi le-a supravieţuit. Ca orice critic
adevărat însă (specie rară şi ea, în ciuda aparenţelor tipo-grafice)
smerenia cu care deja ne-a obişnuit şi prevalenţa intuiţiei îl determină
să se abstragă din text; astfel, deşi (slavă Domnului!) reculul istoric îi
lipseşte, discursul critic se obiectivează.
Ni se pun astfel înainte valenţele textului, tehnici precum cea a
dialogismului sau a deconstruirii realităţii, ’’textualizarea’’ avant la
lettre a realului ş.a.m.d. Dar autorul Fiinţei muzicale nu o face (ca
atâţia alţii!) pentru a ne arăta că ştie să citească, ci pentru a ne îmbia la
lectură lucidă. Aceasta în măsura în care, tot el o demonstrează,
personajul principal al operei lui Mihai Arsene e nimeni altul decât…
Cititorul. Pe care, în ’’dezinteresată cârdaşie’’ cu autorul investigat, îl
invită la descoperirea acestei ’’broderii taj-mahalice’’ care e cartea.
Adică la lectură. Ceea ce, cu modestia cuvenită (şi netrucată), facem şi
noi.

68
 DIFFICILES NUGAE:
Aloysius Bertrand sau poemul caleidoscopic

Mi-a fost dat să aud (şi pe cale de consecinţă să mă crucesc) că

literatura adevărată se găseşte în cărţile...groase. Mai mult, că ea ar fi
apanajul cititorului „hârşit in rele”, deprins cu speculaţia intelectuală,
şi prin urmare inaccesibilă „tineretului din ziua de azi care...”.
Emiţătorul unui astfel de panseu ori n-a citit „cărticica” lui
Wittgenstein, ori a uitat tomurile Editurii „Cartea Rusă”; peu importe.
Dacă e adevărat că, mutatis mutandis, suntem datori să-l
cunoaştem pe Dumneyeu şi din creaţia Lui (pentru neoplatonicieni,
natura era „haina vie a dumnezeirii”), putem oare, avem căderea
morală să stabilim şi să impunem cu anasâna ierarhii? Să admirăm
alături de Kant sublimul furtunii pe mare, şi să dispreţuim picătura de
rouă de pe o floare?
Dacă mi-aş forţa mintea şi mi-aş silui conştiinţa, aş putea
accepta, numai de dragul jocului intelectual, că „acumulările
cantitative produc saltul calitativ”. De câte ori însă- dacă e să fim
sinceri cu noi înşine- din câţiva metri cubi de versuri cel mult
„oneste”, istoria literară nu a putut recupera decât două-trei metafore
fulgurante? Aşadar, înapoi la clasici: Non multa, sed multum.
Într-o astfel de situaţie, uşor ingrată, se află în Franţa unul din
precursorii lui Baudelaire, de la care acesta se revendică: Aloysius
Bertrand considerat postum ca fiind iniţiatorul poemului în proză. Nu
exagerez când afirm (nu sunt de altfel, nici singurul şi, în orice caz,
nici cel mai autorizat a o face că „Gaspard de la Nuit” e o bijuterie, o
micuţă buturugă care răstoarnă- fără a-şi fi propus-o- căruţa cu coviltir
a genurilor şi speciilor literare unanim acceptate, de dragul
confortului.
Noutatea e vizibilă încă din subtitlu: „Fantaisies a la maniere de
Rembrandt et de Callot”. Ca orice pact de lectură, şi acesta indică, ab
initio, perspectiva de lectură, care e una de ordin pictural (de altfel, în
scrisoarea către editor, Bertrand merge până la cele mai mici

69
amănunte tipografice, precedându-l cu aproape un secol pe
„inventatorul” Caligramelor (l-am numit aici pe Apollinaire).
Pendulând permanent între lumină şi umbră, grotesc şi sublim,
între tuşe energice şi nuanţe estompate, micile poeme în proză
(termenul îi aparţine lui Baudelaire) ale lui Bertrand prind, în
chihlimbarul limbii franceze, figuri heraldice, mitologice, fabuloase,
de o poeticitate incontestabilă, deşi parcă prea ludică uneori.
Iat-o, pentru a ne convinge, pe Ondine, într-o tălmăcire
aproximativă (cea absolut de referinţă aparţine Irinei Mavrodin):
„Ascultă! Ascultă! Sunt eu, Ondina, mângâind cu degetele, ploii
romburile sonore ale camerei tale luminate de mohorâtele raze ale
Lunii!...”
Fără a se bucura (decât, poate, printre specialişti) de posteritatea
pe care ar fi meritat-o Aloysius Bertrand ramâne, totuşi, un „capăt de
filum”, prima bornă kilometrică pe un drum al cărui făgaş avea să fie
lărgit, de la Baudelaire la Saint-John Perse, de toţi iubitorii acestei
specii numai aparent minore. Puse în mişcare de actul lecturii,
frânturile lui multicolore alcătuiesc desenul caleidoscopic al unei
tapiserii poetice de o stranie frumuseţe.
Şi care justifică această necesară restituire.

70
 DIN ÎNTUNERIC SPRE LUMINĂ

Înmănuncheate în cele 70 de pagini ale volumului de faţă,

fragmentele ( nu întîmplător am folosit termenul) care urmează
alcătuiesc o lucrare aparent eterogenă : poezii cu formă fixă, poeme în
proză, scurte descrieri, apoftegme de extracţie biblică, scurte naraţiuni
în tradiţie onirică etc. Ca orice volum de debut al cuiva care nu se
ocupă direct de literatură (Michaela Aromânesei este de profesie
arhitect), şi acesta este unul inegal pe alocuri. Integral reuşită, Visare
(p. 26) stă alături de Omul de lângă tine (p. 28), corect versificată pe
schema poeziei tradiţionale, dar deficientă valoric.
Miza autoarei (a autorilor mai corect spus, întrucît Mihai Dragoş
Potra, fiul, e autorul desenelor, unele dintre ele de o reală profunzime
stilistică) nu e însă una estetică. Imagini conturează zbaterea unui
suflet frământat de interogaţii (’’de ce drumul pe care mergea era
înfundat şi de ce exista atîta întuneric’’, p. 4) şi chinuit de singurătate
(’’El e la un geam, ea la altul. Sunt doi străini.’’, p. 6). Din acest vis
apăsător există însă o ieşire, iubirea, şi nu orice iubire, ci cea divină, a
Sfintei Treimi, primite ca D.A.R. (vezi Triunghiul dragostei, p. 49).
În absenţa acestui şuvoi de lumină nimic nu mai are sens, nici ieşirea
din ceaţă (p. 14), nici strigătul nopţilor (ibid), nici ispăşirea păcatelor,
dorul, suferinţa sau singurătatea. Pe această planetă - crede Michaela
Aromânesei – sîntem în situaţia maratonistului care nu poate finaliza
cursa decât cu o dublă condiţie: să-şi reteze cordonul ombilical de pe
orizontală (care îl lega de trecut) pentru a rămâne doar cu cel de pe
verticală (care îl leagă de Dumnezeu).
Excelentă în evocarea solitudinii (p. 44), a durerii (Răstignirea,
p. 57) sau reveriei (’’un felinar în noapte’’, p. 22), autoarea are
smerenia de a se obnubila pe sine în spatele Divinului de la care a ieşit
şi spre care se îndreaptă (’’atît îl iubeşti pe Dumnezeu cât îl
manifeşti’’, p. 44). Imaginile ei (secvenţe de viaţă asemenea
fotogramelor cinematografice, a căror tezaurizare ne compune fiinţa

71
afectivă) sunt inseparabile de muzica învăluitoare, sfîşietor-
melancolică şi totuşi blândă de pe CD-ul ataşat cărţii.
Încheierea – o axiomă de care ar trebui să ţinem cont în
momentele de linişte interioară, şi poate chiar (mai ales, chiar) în cele
de zbucium: ’’Să ştii să vezi, să asculţi şi să taci.’’ Aşadar, lectură,
vizionare şi audiţie plăcute !

72
 CULISELE CLIPEI

Dacă, ieşind din pagină si deconectându-se de la aparatul de

produs texte ’’l’homme en papier’’ al lui Barthes ar deveni un om in
carne si oase, am avea nesperata şansă ca, o dată cu sângele cald
pulsându-i in si din inimă, sa-i intuim şi contradicţiile , ezitările,
luminile umbrite, bref-oximoronul existenţial. De cele mai multe ori
însă, cele două instanţe răman disjuncte, noi nereuşind decât să le
aproximăm una prin alta, uneori cu o încrâncenare pe cât de patetică,
pe atat de rizibilă ( acum un secol, Albert Béguin era convins că
’’psihanaliza vrea să-l vindece pe poet de poezie’’).
Există însă şi excepţii ; îndrăznesc să afirm, fără teama de a
greşi, că una dintre ele este Ecaterina Pavel, autoarea Culiselor clipei,
volum recent apărut la editura ’’Kron-Art’’. Ne aflăm în faţa unui
debut surprinzător prin prospeţime si profunzime; nu în ultimul rând, a
unui text greu clasabil, pentru care cea mai inspirată sintagmă mi se
pare ’’eseu liric’’.
Cine nu a avut plăcerea să o cunoască pe Ecaterina Pavel ar
putea crede, la o lectură pripită , că se află in prezenţa unei
’’înţelepciuni’’ îndelung maturizate, vizibilă atat în exprimarea uneori
aforistică (’’câştigând secunde, pierdem clipe’’, ’’secundele nu sunt
petrecute, ci… se petrec’’), cât şi în precizia critică de-a dreptul
chirurgicală cu care merge la ţintă (ca în studiul despre Ortega y
Gasset, de pildă).
Si totuşi, nu. Ecaterina (nume predestinat!) are înţelepciunea
unui bătrân fară a avea şi părul alb al acestuia. Nu doar atât: într-o
lume sluţită, în care agramatismul peltic şi agresiv face legea, în
mijlocul trăncănelii găunoase (’’Conversaţiile noastre sunt o epopee a
nimicului’’) se aude o voce limpede , tăioasă fără maliţie şi curajoasă
fără agresivitate, o voce civilizată (s.n.) într-un spaţiu barbar (cf.
capitolul Civilizaţie).
La fel de interesant mi se pare modul în care autoarea, asimilând
cultura înaltă, o împiedică să ’’transpire’’ in text , transformându-l
într-o juxtapunere de citate mai bine sau mai rău digerate; aceasta
chiar şi atunci când intuiţia auctorială o aduce în teritorii vizitate
odinioară şi de alţii (’’Din uterul ţărânii fecundate de ploi se naşte

73
fătul-mesteacăn care încep să fiu’’ ne trimite imediat cu gândul la
Lautréamont , dar exclude ipoteza epigonismului).
Last but not least, se impune o precizare de ordin stilistic.
Cântând cu egală dezinvoltură la instrumente diferite , practicând ’’in
nuce’’ genuri diferite şi stăpânind cu mână ferm-delicată claviatura
policromă a limbii (’’Ochii mei s-au scrumit, s-au deschis în pupile
neasfinţite’’), Ecaterina Pavel scrie frumos (sau: bine, ceea ce pentru
Platon ar fi fost totuna).
Rămâne de văzut dacă vom şti să preţuim asta. Provocarea a fost
lansată…

74
 EUGEN AXINTE:
AUTOPSIEREA LABIRINTULUI

„Acesta este un animal care nu există!”, ar putea exclama

cititorul celui mai recent volum semnat Eugen Axinte. Rosturile înseşi
ale poiein-ului sunt pulverizate. Mai întâi, de pe o poziţie (totuşi,
moderat) polemică faţă de postmodernism. Şi i s-ar putea reproşa aici,
autorului, nu atât rezerva faţă de optzecism şi descendenţele acestuia,
rezervă uneori nedreaptă prin generalizare („Kephalii confereau întru
înstrăinare. Noi din izvoară, / izbândeam la cunoaştere.”), cât
rejectarea de plano a oricărei tranzitivităţi. Eugen Axinte l-a citit bine
pe Wittgenstein: despre ceea ce nu se poate vorbi este mai bine să se
tacă. Antinarativ şi antiretoric, autorul Cavalerului de frig intră ca de
la sine în categoria – rară – a însinguraţilor, alături (cum observă
Mihaela Malea Stroe, Aurel Ion Brumaru sau Adrian Lesenciuc) de un
Rilke sau Mallarmé. Şi de un Saint – John Perse, aş îndrăzni să cred.
Nu prin grandilocvenţă, tocmai că nu („Aici adăstat – am, sub
fragede / silabisite tăceri ...” – p. 15), cât prin rigoarea abstractă a
liniilor de forţă poetice. Lirica lui e întotdeauna în siajul gândirii, pe
care o coagulează – sau ceea ce rămâne valid din ea – într-un demers
funciarmente introspectiv. Drumul spre esenţe (citeşte: runele, lumina,
tăcerea, apa) se surpă în interior în loc să izbucnească în afară. De o
mare discreţie, rostirea poetică a lui Eugen Axinte scapă lecturii
psihanalitice („Acestea-s, tăcerii, doar gravitaţia / unei umbre, de noi
locuită”), spre – poate – bucuria postumă a unui Albert Béguin, care
credea că psihanaliza vrea să-l vindece pe poet de poezia lui. Dar şi,
pe de altă parte, demersului critic structuralist, în măsura în care
rosturile saussuriene ale limbajului sunt cu eleganţă eludate („Curând,
moşteni-vei o formă / acanta întemeia-va un chip / din memoria
stelelor / neantul se va scălda într-un verb”.) Poezia lui Eugen Axinte
nu e aceasta sau aceea, ci e acolo. Fără grandilocvenţă sacerdotală, în
care de altfel nu crede, poetul depune mărturie („Vota Sollemna”)
despre o lume indicibilă, geometrică şi mai curând rece, o lume al

75
cărei cifru de acces este „sintaxa unei limbi uitate”. Rostul poetului e
să reinventeze „pulberea unui pierdut manuscris”, iar finalitatea ultimă
a actului poetic e în fond ontologică. Altfel spus, fără a fi un „dascăl
de înţelepciune” în sensul vechi al sintagmei, Eugen Axinte e un poet
al Ideilor. De aici, poate, debutul târziu, de aici discreţia şi
reflexivitatea. Rara avis, să recunoaştem, nu doar în configuraţia
poetică actuală, de la noi sau de aiurea, ci şi în genere în istoria
literară. Ce mi se pare însă cu adevărat interesant şi demn de
evidenţiat, este că acest „repli sur soi” nu e nici sursa nici efectul
vreunei tragedii personale, nici măcar în vreo surdină bacoviană.
Cerebralitatea pare a-l scuti pe autor de primejdia oricărui ridicol, fie
el şi retoric. „Autopsierea labirintului” devine astfel demers fondator,
cvasi-arhetipal: soluţia existenţială, singura de altfel validă, este
poezia. Pentru că adevărul e dincolo. Şi Eugen Axinte e un altul.

76
 FĂCĂTURA FĂPTURII:
Dan Brown /vs /Paulo Coelho

“Apăi, maică, anu`2000 nici nu-l ajungem, nici nu l-om trece!”

Aşa profeţea, în vremea copilăriei mele, pe la începutul anilor `80
(’’S-a demascat ! S-a demascat!’’) o bătrână vrânceancă, oarecum
cimotie cu mine. Avea două Biblii (’’şi nu i-a folosit la nimic’’, ar fi
putut zice Mihai Ursachi) şi asigura pe oricine sta s-o asculte că citise
asta în Apocalipsă.
Pe vremea cu pricina, discursul oficial şi, într-o oarecare
măsura,mentalul colectiv se învârteau ca un carusel dezaxat în jurul
anului 2000. De la hămesiţii ’’şoimi ai patriei’’ (’’Noi în anul 2000/
Când nu vom mai fi copii…’’) la lehămetiţii ’’muncitori, ţărani,
intelectuali’’ care ’’înfăptuiau neabătut hotărârili’’, realizând planul
cincinal în patru ani, toată lumea se raporta la anul 2000 ca la un liman
al fericirii în sfârşit atinse. Desi era perceput, într-o oarecare măsură,
ca o ’’ultima Thule’’(prognozele ideologice şi economice nu treceau
de 2000, iar perfecţiunea iminentei societăţi comuniste nu lăsa loc
vreunei evoluţii ulterioare), pragul dintre milenii nu semăna groaza şi
angoasele pe care le analizează Georges Duby în Anul 1000. În egală
măsură însă, nici nu aduce vreo nădejde: în gri-ul uniform şi universal,
’’hidra roşie’’ pusese stăpânire y compris pe visurile şi speranţele
noastre. Şi zău că unei femei căreia Securitatea îi interzicea avortul
puţin îi păsa dacă România va avea sau nu,în anul 2000, 50 de
milioane de locuitori.
Când cabina de pilotaj a Cârmaciului din Scorniceşti s-a
depresurizat şi şuvoiul vieţii adevărate a (re)început să gâlgâie, vechile
(şi, uneori, rizibilele) spaime, deşi n-au dispărut cu desăvârşire, au
lăsat loc altora noi; printre care cea, de nemărturisit inainte, a
Sfârşitului Lumii. Filme, cărţi, documentare Tv, reviste etc. au invadat
piaţa, satisfăcând veşnica şi parcă mereu crescânda nevoie (general-
umană şi particular-romanească) de senzaţional, morbid,

77
înspăimântator, apocaliptic. De la apocrife biblice pentru prima dată
tipărite la teorii ale conspiraţiei şi scenarii SF, burta veşnic flămândă a
Leviathanului social înghiţea (fără neapărat să digere) orice. În isteria
generală, era aproape indecent să citeşti, să zicem, Pseudo-
Kynegetikos.
Spre finalul anilor `80, când ’’Cel mai iubit dintre pamânteni’’ a
lui Preda şi ’’Magicianul’’ lui John Fowles circulau în copii
dactilografiate, paremiologia românească se mai îmbogăţise cu o
mostra de înţelepciune autohtonă: ’’Nu e carte ca «Şogunu`» şi maşina
ca «Lăstunu`»!’’. Fără s-o bănuiască măcar, autorul anonim de folclor
urban punea degetul pe o rană estetică necicatrizata încă: cvasi-
imposibilitatea coincidenţei între succesul de public şi cel de critică.
Numele trandafirului a fost excepţia care a întărit regula: un best-
seller cu valoare estetică; dar cum ’’cu o floare nu se face primăvară’’,
şi romanul lui Eco a cazut destul de rapid în uitare…
De-atunci încoace, cele două direcţii se specializează (o dată cu
opţiunile publicului), iar dihotomia (dacă nu chiar… dihonia) este
lesne verificabilă, pe parcursul ultimelor două decenii. La Dan Brown
si Paulo Coelho,bunăoară. Pentru exemplificare însă, vă aşteptăm într-
un articol viitor.

78
 FOST-A UN OM

Cum să scrii despre cineva care nu mai e, ca şi cum ar fi ? Cum

să răspunzi plauzibil la întrebarea tragică : ce rămâne din noi, după
noi? Ce rămâne din George, după George ?
E aproape un an de când, cu o grabă care ne-a descumpănit pe
toţi, George Crăciun pleca într-o lume mai senină decât a noastră .
Încercînd să dau filmul întîmplărilor înapoi, îmi amintesc că, într-o
sală de curs pustie – deh, ’’ mirosea’’ a vacanţă – scriam un text
despre Sartre; scriindu-l, mi-a venit în minte, şi deci în vârful peniţei,
un cuvînt drag magistrului : ’’ gândem’’. Si am zâmbit .
Între punctul final al articolului meu şi publicarea lui în ’’
Observator cultural’’ a trecut însă o săptămână . Iar în această
săptămână ’’ de mai an ‘’, înzăpezită ca şi cea de acum, George avea
să moară. Motiv pentru care, dintr-o pudoare vecină cu sfiala, numele
drag nouă nu a mai apărut. Iar zîmbetul mi-a îngheţat pe buze . Nu-l
am martor decît pe Dumnezeu; dar aşa a fost, şi acum îmi permit să
fac publică această întâmplare, premonitorie poate, a fiinţei mele.
Ar trebui de fapt (je suis censé) să scriu despre recentul Colocviu
de Literatură Română Contemporană care l-a comemorat, în Aula
Universităţii :.’’Transilvania’’ pe fostul (greu cuvînt! ) nostru coleg şi
prieten. Mi se perindă de-a valma prin faţa ochilor figurile lui Mircea
Martin şi Virgil Podoabă (excelent moderator), ale lui Luca Piţu şi
Andrei Bodiu, Alexandru Muşina (cu o extraordinară, inenarabilă
anecdotă din viaţa estudiantină a lui George) şi Florin Şindrilaru (cu o
evocare în aparenţă sec-didactică, în realitate zguduitoare) .
N-am fost printre intimii lui George ; dar n-am fost nici la prea
mare distanţă de el . Am două dedicaţii pe cărţi de-ale lui, care mă
tulbură şi pe care nu le-a mai citit nimeni în afară de mine (şi
categoric, nici nu o va mai face). N-am putut merge nici măcar la
înmormântare : murise aproape simultan tatăl unei foste colege de
clasă. N-am aşadar nici o îndreptăţire să-l evoc. Si oricât m-aş căzni,

79
nu pot recapitula, obiectiv şi rece, manifestările academice din cadrul
colocviului .
Dar mi-a fost drag . Şi uneori îmi lipseşte. Nu era un vulcanic .
Nu ’’umplea’’
spaţiul din jurul lui , nu se împăuna niciodată cu incredibila lui
forţă de muncă, nu eclipsa pe nimeni şi nu părea că aşteaptă aplauze.
Dar ar merita, cu asupra de măsură, un bust într-un parc al
literaturii române. Şi un capitol în orice istorie a acesteia. Şi o robă de
avocat al apărării, la Judecata de Apoi a Culturii.
Pentru că a lăsat în urmă un gol care doare , şi pe care nu-l pot
umple decît lacrimile …

Drum bun , George!

80
 FRÂNTURI FRÂNCEŞTI

Încercând să confere romanului demnitatea generică pe care

acesta avea să o primească definitiv prin Balzac, Stendhal (cunoscut în
actele stării civile drept Henri Beyle) propune următoarea definiţie:
“Le roman c`est un miroir que l`on promène le long d`une route’’.
Desigur, această ’’oglindă’’ ideală va reflecta ceea ce drumul
parcurs îi oferă: băltoace, tufişuri, cadavre, flori,gunoaie, fâneţe,
arbori, cimitire etc. Nu ne interesează, la acest nivel al discuţiei , dacă
’’reflexul’’ obţinut este distorsionat, amplificat sau micşorat, în
funcţie de natura ’’oglinzii’’ (microscop la Zola, telescop la Balzac,
’’oglindă retrovizoare’’ avant la lettre la Proust şi aşa mai departe).
Esenţială este concatenarea secvenţelor de peisaj, curgerea lor (uneori
zăgăzuită, alteori tumultuoasă)virtual infinită, şuvoiul irepresibil şi –
hélas!-indiferent al vieţii.
Or, din acest punct de vedere, romancierul se bucură de un
privilegiu rezervat luişi: narativitatea (povestirea, istorisirea), cu tot ce
presupune aceasta la nivelul cauzalităţii şi al temporalităţii; ba, mai
mult, imperialismul romanesc, tendinţa hegemonică şi totalizantă a
naraţiunii îi permite acesteia să « împrumute » mai mult sau mai puţin
brutal, cu mai multă sau mai puţină ingratitudine uneltele specifice
altor tipuri de discurs (iluzia referenţială din teatru, de pildă, şi nu
numai).
În cât îl priveşte, prin natura meseriei, poetul este într-o poziţie
mult mai restrictivă, opresivă, tragică aproape. El încearcă-şi reuşeşte
uneori- să se ’’ex-prime’’ (în sens etimologic), dar limba (în înţelesul
saussurian de ’’langue’’ îl ’’reprimă, ar spune George Steiner. Ştim
,de la Jakobson încoace, că ’’funcţia poetică paradigmatizează
sintagma’’, încremeneşte un crâmpei de existenţă în matriţa
irepetabilă, unică, intraductibilă a metaforei. Dacă s-ar putea spune
(sper să nu fiu înţeles greşit!) că poetul gândeşte, gândirea lui nu e
discursivă (ca la romancier), ci secvenţială, non-echivalentă,
’’îngheţată’’ în imagini-unicat. Din momentul în care discursul,
naraţiunea ’’îşi arată colţii’’, poetul leapădă platoşa metaforei şi
înşfacă spada epopeii sau ghioaga versificării.

81
 S-ar putea crede, din cele spuse până acum, că cele două poziţii
sunt pe cât de extreme, pe atât de irenconciliabile. Et pourtant…
Pentru un cititor neatent al vremii în cauză, anul de graţie 1842
putea părea nesemnificativ, nici mai bun, nici mai rău decât cei de
dinainte sau de după el. Este totuşi anul în care (din păcate postum)
apare o carte mică prin dimensiuni, dar mare prin repercusiuni :
Gaspard de la Nuit, semnată Aloysius (Louis) Bertrand; ea poartă şi
un subtitlu extrem de relevant (Fantaisies a la manière de
Rembrandt et de Callot), asupra căruia vom reveni, în măsura în care
acceptăm ideea (şi de ce n-am face-o?) că titlul este un ’’pact de
lectură’’. Autorul, un ilustru necunoscut, se dovedeşte extrem de
riguros, dacă nu chiar cârcotaş, în indicaţiile pe care le dă editorului,
mergând (şi vom vedea că nu întâmplător) până la precizări de ordin
tipografic : punere în pagină, blancuri etc.
Ei şi? mă veţi întreba. Un scriitor printre atâţia alţii, poate un pic
mai tipicar şi mai orgolios , care a scăpat uitării atot-nivelatoare doar
datorită lui Baudelaire, admirativ în ce-l priveşte.
Cu toate acestea, se poate spune fără sfială şi fără teama de a
greşi că asistăm la o ’’oră astrală’’ a Literaturii: actul de naştere al
poemului în proză francez, ca gen distinct şi cu drepturi depline şi
imprescriptibile, a fost semnat.

82
 FUMATUL – pro şi contra

Veritabil fenomen al vremurilor moderne (dacă prin

„modernitate” înţelegem umanitatea europeană de la Renaştere
încoace), fumatul suportă o multitudine de definiţii, adesea divergente.
În linii mari însă, el a fost şi rămâne o „boală socială”, o formă
de dependenţă care nu-l afectează doar pe dependent, ci şi anturajul
său social, familial, etc. Cerbicia întru viciu a fumătorului „înrăit” nu
este egalată decât de tenacitatea campaniilor anti – fumat ( sorginte
nord – americană), din ce în ce mai agresive, şi cu o finalitate
legislativă pe care o putem deja observa.
De ce fumăm? De ce alţii nu fumează? De ce prea puţini „se
lasă” de fumat şi – mai important încă – rămân abstinenţi ? E fumatul,
din perspectivă creştină, un păcat ? Sau e un viciu printre celelalte ( a
căror sumă rămâne constantă !), o formă de cochetărie (mai ales la
femei), o obişnuinţă cu grad relativ mare de acceptanţă socială ?
„Depinde după facultăţi”, ar răspunde Moromete.
Pe de altă parte, vechimea obiceiului (după unele informaţii,
deocamdată greu de validat, au fost descoperite artefacte asemănătoare
pipelor datând din preistorie) şi multitudinea „variantelor” sale
(ţigaretă, ţigară de foi, trabuc, pipă, narghilea, tutun de prizat /
mestecat) îl transformă aproape din excepţie în regulă. Oricum ar sta
însă lucrurile, fumatul rămâne o formă de adicţie (alături de alcoolism,
dependenţă de droguri, ludopatie) cu consecinţe grave asupra stării de
sănătate atât a dependentului, cât şi a eventualilor fumători pasivi din
preajma lui.
Cât despre aspectul duhovnicesc, fumatul este categoric un păcat
împotriva Duhului Sfânt, deci iremisibil, întrucât el se constituie într-o
sinucidere lentă, un atentat la integritatea „templului” pe care îl
reprezintă trupul nostru.
Alternativa e simplă: avem de ales între viaţă şi moarte. Vă mai
vine, aşadar, să aprindeţi o ţigară?

83
 P.S: Ultima întrebare nu e retorică. Scuze, eu mă duc să
fumez ...

84
 GEORGE FLORIN TĂNĂSELEA:
CERTIFICATE

Amuş se face anul de când Certificatele lui George Florin

Tănăselea ieşiră de sub teascurile editurii clujene Eikon. Greu de citit,
anevoie de recenzat şi practic imposibil de anexat vreunei categorii
arhitextuale. Un roman, poate. Dar ce fel de roman?
„Journal en miettes”, ar spune înviforatul stilist francez
„desţărat” din Răşinarii Sibiului. Roman postmodern al unui şagunist
anticipând paradigma optzecistă, dar eludându-i constrângerile. Flash-
uri de cititor incurabil („Trei ţânci cu sfârcul mucilor sticlind ca roua”,
cf. Fănuş Neagu) alternează cu analepse duioase în Braşovul Vechi al
copilăriei. Poezie, traduceri, eseu, reportajul dramatic al Revoluţiei,
„Mioriţa”. Dar, poate în primul rând, rugăciunea (Psalmul 50 în
diateză activă, fragmente din „Facerea”, memorabilul episod al nunţii
fiului urmată de botezul nepotului, la biserica din Groaverii Şcheiului
etc.). Eşecul – după 15 ani – al unei căsnicii care se anunţa fericită e
consemnat cu dureroasa sobrietate a celui care – rara avis in terris
Valachorum – dezaprobă ridicatul poalelor în cap.
Punctuaţia torenţială, cel puţin în primele 60 de pagini m-a
obosit, enervat, sâcâit, până când finalmente m-a intrigat. Întrebându-
mă – neretoric – „de ce-o fi scriind, domnule, aşa?!”, m-am gândit că
ştie el probabil de ce. „Il y a anguille sous roche”, cum zice franţuzul.
Gâfâitul frazelor - detaşat complet de colocvialitatea nesupravegheată
- exprimă (tipo)grafic frământările, suflul interior, inima dezgolită şi
pusă pe tavă a unei conştiinţe („Eu nu sunt/ ce alţii vor/ Eu nu sunt/
doar un simplu om!/ Eu sunt o viaţă fără de viaţă/ eu sunt un dar .../ Ce
nu se simte primit !!!”).
O existenţă validată prin scris, prin ... Certificate, printr-o carte
ca o viaţă şi cât o viaţă, cu bune şi rele. Mă îndoiesc că George Florin
Tănăselea ar putea avea epigoni. Dar mă îndoiesc încă mai mult că ar
putea deveni manierist. Sau dacă preferaţi formula, romanul lui e o
cronică a zilelor noastre, „directul letopiseţ sub semnul lui Cain”.

85
 În registrul macabru al perioadei staliniste, oamenii se acopereau
cu pământ iar autorităţile cu hârtii. Schimbând ce se cuvine schimbat,
autorul îşi justifică drama lucidă prin însuşi textul generat de această
luciditate. Sau după spusa lui Montaigne, „Sunt eu însumi materia
cărţii mele”.
E mult? E puţin? Greu de spus deocamdată. Rămâne opinia lui
Ralea despre polaritatea succesului (bine/ rău) din malaxorul opiniei
publice. Mai important, cred eu, e succesul de critică. Care va veni,
dacă nu pentru altceva, măcar pentru horaţiana trecere ireparabilă a
timpului, melancolic asumată: „Într-o zi/ am observat/ cum
deveniserăm noi înşine/ nişte cucuie / crescute pe fruntea pământului”.
George Florin Tănăselea ar merita ca timpul să-mi dea dreptate.

86
 GEORGE PUŞCARIU:
HAIKÚ PRIN ANOTIMPURI

Unul din atributele cărţilor ’’adevărate’’ (în toate sensurile, y

compris cel contemporan, rebarbativ prin excelenţă) este de a trimite
automat, dincolo de unicitatea lor exemplară, la alte cărţi, la alte texte,
la intertextuala ’’lume a textelor’’; şi aceasta, nu atât în virtutea
subordonării (rigid-platoniciene) pe care o impune arhitextul, cât mai
degrabă în sensul pe care neoplatonicienii (Pseudo-Dionisie
Areopagitul şi Plotin) îl dădeau lumii, mai exact naturii: aceasta era
’’haina vie a Dumnezeirii’’, prin interpretarea (lectura) căreia se putea
ajunge (sau măcar să se spere că s-ar putea ajunge) la esenţă, la
transcendenţă.
Păstrând toate proporţiile, acesta mi se pare că e şi cazul
volumului Haikú prin anotimpuri al braşoveanului George Puşcariu.
Fără să intrăm în corsetul (inutil de) strâmt şi fastidios al unei analize
prozodice (au făcut-o, la vremea lor, diversele antologii româneşti de
tanka, haikú şi renga, care au creat deja o tradiţie), putem spune că
autorul nu se abate de la normă; nici nu ar fi putut-o, de altfel, face,
constrângerile formale (şi, mai ales, ineluctabila suma de 5+7+5
silabe) fiind determinante în cazul acestei specii.
Şi dacă, totuşi?...
Iată o primă observaţie, banală prin evidenţa ei: structura cărţii e
ciclică, acoperind – încă de la textele liminare – cele patru anotimpuri,
de la isterica explozie a mugurilor lui martie la angoasa hibernală a lui
februarie, sfârşit al anului agrar şi cumpăna existenţială înaintea marii
treceri. În termenii scolastici de care am amintit mai sus, ’’natura
naturans’’ si ’’natura naturata’’, infuzate în şi difuzate prin text.
Volumul atrage, apoi, şi prin (poate mai ales prin)
paratextualitatea lui evidentă şi explicită: ilustraţiile, paginile în culori
pastelate care se succed caleidoscopic, intarsiile cu trimitere vegetală
te duc imediat cu gândul la ediţia princeps a poemului în proză
Thalassa de Alexandru Macedonski, apărut, după cum se ştie, în
Belgia cu concursul direct şi dezinteresat al lui Emile Verhaeren.

87
 Altfel spus, cartea e ’’magnetică’’ pur şi simplu , îmbie, te obligă
aproape să o adulmeci, să o rasfoieşti cu jind; e un artefact apractic,
dar perfect estetic, justificând acel ’’libido habendi’’ al unei specii
poate pe cale de dispariţie, cea a bibliofilului.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, notaţia fulgurantă a emoţiei
proprie haikú-ului e uneori copleşitoare, ’’răneşte’’ inima aşa cum
poate numai Omar Khayyam mai reuşea să o facă, acum un mileniu:
’’Diamante de rouă / Iubito ţi-aş pune / În ureche’’.
Ce s-ar mai putea adăuga (şi la ce bun)? O simplă – şi sinceră
-invitaţie la lectură, doar aparent clişeiformă: ’’ Carte frumoasă, cinste
cui te-a scris!’’

88
 GORILA DIN OGLINDĂ

Onestitatea intelectuală, atâta câtă îmi place mie să cred că e, m-

ar obliga ca la capătul acestor rânduri să-mi incendiez cartea de
alegător, să arunc computerul pe fereastră, să-mi pun Biblia în traistă
şi să plec (pour de bon!) în codrii mai mult sau mai puţin nepătrunşi
(dar îngrijit „pieptănaţi”) ai bietei mele patrii. O, tempora...
Obişnuiţii lui Rebreanu ştiu că în miezul fertilelor sale insomnii
auctoriale sălăşluia himera primei fraze. Chiar cu osatura romanului
limpezită în minte, nu putea începe până nu-i venea... începutul. Iar în
cazul Gorilei, începutul a venit extrem de chinuitor.
Dar a venit: „Of, că m-aţi ameţit cu atâta politică!...”
Asta se întâmpla acum 70 de ani. Nu pe Marte, ci în Regatul
României. Unde câştigătorul unui premiu al Societăţii Scriitorilor îşi
putea cumpăra o vilă cu banii primiţi.
Acum, în minunata noastră rrepublică europeană, a devenit
aproape suspect să stai într-o vilă, să dispui de mai mulţi bani decât e
nevoie pentru ziua de mâine, să nu-ţi reprimi micile plăceri cotidiene
şi să pleci când ai chef la moşie sau la Paris.
Pregnanţa socială nu se mai sprijină pe autoritatea talentului şi a
muncii, ci pe preţul maşinii, al ceasului sau al pantofilor. Iar
termopanele care-l scot din minţi pe dragul meu prieten Răzvan
Exarhu devin etalonul ierarhiei sau corpus delicti de importanţă
naţională al unei justiţii căreia, din cauza capului spart, ba-i ies, ba
nu-i ies la numărătoare ouăle justiţiabililor.
Cine se lasă spălat pe creier de excelentul detergent cerebral care
e televiziunea nu mai pridideşte cu imprecaţiile la adresa „gorilelor”
politico-mediatice care s-au pomenit (deh, iuţeală de mână şi nebăgare
de seamă ...), fără să ştie nici ele cum, în galeria cu oglinzi veneţiene
din castelul kafkian (citeşte: Casa Poporului) al plutocraţiei
postdecembriste. În loc să pună mâna pe par când îi vine 8 milioane
întreţinerea, „biet român săracul” priveşte şi comentează, meduzat,
rânjetul tâmp şi logoreea plină de clăbuci a unor exemplare umanoide

89
care, în proporţie zdrobitoare, ar pica orice examen elementar de
gramatică a limbii române.
Iar dacă scena Operei din Bucureşti se închiriază pe bani grei
pentru o hăhăială cu pretenţii de videoclip (şi care are cam tot atâta
legătură cu maneaua ienicerilor câtă am eu cu girafele din Kenya),
înseamnă că lepra prostituţiei sociale a infectat şi ultimele ţesuturi încă
sănătoase ale agonizantului trup pe care la fiecare 1 decembrie ne
place să-l numim România.
Ar trebui să ne fie ruşine.

90
 GRIFONĂRI PRINTANIERE

Unghia scârţâi duios, decapitată de unghieră : Scââââârţ !...(încă

nu se ştie cu exactitate dacă era un ’’â’’ sau dimpotrivă un ’’î’’;
posesorul nu e membru al vreunei Academii).
Următoarea îi luă locul, şi tot aşa pînă la 10 (ţac-pac). Mă veţi
întreba de ce 10 şi nu 20?
Pentru că, deşi i se poate întâmpla să scrie ’’cu picioarele’’,
au(c)torul se foloseşte, în grifonările (fr. ’’mîzgăleli’’) sale de mâini,
ba chiar de o singură mână, precum cititorii lui Sade. Altfel spus e un
scârţa-scârţa pe hârtie. Dacă urmele lăsate de ’’gheruţele’’ domniei-
sale (fr. ’’griffes’’) pe răbdătorul material menţionat mai sus au vreo
relevanţă, asta numai Marele Anonim o va fi ştiind. Cît despre
publicul (ne)avizat, acesta e rugat să NU declanşeze ghilotina critică
pînă nu reflectează la gândem-ul lui Buffon: ’’Stilul (fr. ’’griffe’’) e
omul însuşi’’.
Am zis.

91
 GRIMASA LUI GREIMAS
(sau despre răutăciozitatea zgârciozităţii)

A fost odată, demult (oricum, înainte de naşterea „povestaşului”)

o limbă; nici bine nu s-a iţit ea la confluenţa dintre sub, super şi ad-
strat, că a şi început a născoci. Părea făcută pentru poveşti, bancuri,
vrăji şi (din păcate, în cutia Pandorei speranţa moare întotdeauna
ultima...) vrăjeli. Pentru mituri non-recurente şi bancuri cu Bulă.
Şi pentru că s-a născut asincronic, cel mai mare poet clasic al
ei ,al limbii române, adicătelea – e un romantic, iar distanţa lingvistică
de la elită la gloată e atât de uriaşă, încât devine nulă. Implementăm
programe pentru a accesa fonduri structurale, dar la birtul cu feţe de
masă cadrilate (remember ?) nea Ilie bea tot cocârţ. Îl caligrafiem pe
„â” forţând etimologia (vezi termeni precum „gând”, „stâlp”, „înger”
etc.), dar şcolarul român redevine analfabet; spre ghinionul lui,
tastatura nu-l va ajuta să dea mai bine cu sapa, iar mess-ul şi net-ul nu
ţin de foame, pentru că nu poţi da copy – paste pe mămăligă. Stopăm,
în loc să oprim; asta, desigur, întrucât avem know – how –ul aferent.
După job mergem la shopping cu card-ul, apoi la sală şi finalmente în
club, pentru că e trendy. În caz contrar, dăm beep la Pompieri că ne-a
luat foc casa. Totul depinde. La şcoală e naşpa (de oricare parte a
catedrei, mă tem); mai bine cu rolele, sau să tragi pe nas până-ţi cade
freza peste nas, şi devii fie emo, fie zmardoi.
Dacă tot e liber la faultat limba română (dialectul daco-român,
mai exact), rezolvat subiectele de bac înaintea examenului şi măsluit
doctorate, de ce nu ne-am lua libertatea să ’’pieptănăm girafa’’ (apud
San-Antonio) inventând cuvinte? Admiţând ipoteza sinonimiei
derivatelor sufixale, şi conştienţi fiind de aportul adus de mass-media
culturale la răs-conotarea realităţii, ce-ar fi să ne mobilizăm exemplar
şi să luăm o opţiune decisivă? O spun fără răutăciozitate, dintr-un
imbold altruist, că doar generozitatea e în spiritul Crăciunului: ce-ar fi,
de pildă, să renunţăm la zgârciozitatea afectivă ce riscă să ne
plastifieze şi ultimul neuron? N-ar fi cool? Hai, că încă se mai poate ...
Până nu-l auzim pe Algirdas Greimas graseind de după brusturii de pe
limes transalutanus: „Ce-avusărăţi, bă, mânca-v-aş, cu limba
română?!”

92
 ILIE ROMAN:
OCHIUL ZILEI

Dacă ar fi ţinut seama la vreme de biblica povaţă a

cronicarului („Cu ce măsură măsori, măsura-ţi-să-va !’’)critica
literară contemporană nu s-ar fi aflat în postura schizoidă care îi
minează (ca un vierme în măr) demersul. Mai exact : predăm în şcoală
poezie tradiţională, cu rimă, formă fixă etc., dar nu o practicăm, pentru
că nu e trendy .
Ni se va reproşa, probabil, că a preda o astfel de poezie ţine de
istoria literară; dar tocmai istoria e cea care induce valoarea. În Istoria
literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică, George Călinescu o
formulează explicit: alegerea istoricului face dintr-un fapt dat un fapt
istoric; iar a vorbi despre un lucru înseamnă ipso facto a induce
valoare acelui lucru, a stabili altfel spus o axiologie.
Răsturnînd termenii silogismului, ne putem interoga ex abrupto
dacă poezia – îndelung gestată şi implicit aşteptată – lui Ilie Roman
are sau nu valoare. Etimologic vorbind, poezia este pe de o parte
zămislire, concepere, naştere, iar pe de altă parte meşteşug, techné.
Dacă ar fi să încercăm acoperirea celor două sfere semantice, două noi
întrebări s-ar ivi:
1) Creează Ilie Roman un univers autonom, un decupaj anume
( paradigmatic) al realităţii, căreia îi modifică relaţiile semantice ?
2) E „trudită” (nu în sensul „căznită”), lucrată, meşteşugită
poezia lui?
Ambele răspunsuri sunt afirmative. În cît priveşte modestele
mele lumini, nu ştiu (mai sincer spus: mă prefac că nu ştiu) dacă
poezia lui Ilie Roman are valoare estetică. Într-o singură privinţă nu
am dubii: Ilie Roman este poet. El nu e versificator nici măcar atunci
când (uneori cu dificultate) versifică.

93
 Problema noastră, a celor de azi e că nu scriem mai bine decât o
făcea Homer acum aproape trei milenii. În literatură, în general în artă
nu există progres, ca în ştiinţă; din acest motiv, Tudor Vianu îşi
imagina la un anume moment cercul ideal al capodoperelor, în care
nimeni nu avea drept de preempţiune, iar Balzac convieţuia fără
dificultate alături de Shakespeare sau Hesiod. La urma urmei, oricât ar
fi citit, poetul e tot singur în faţa colii albe, reinventând de fiecare
dată literatura. Din această perspectivă, „mugurii” prefigurând
valoarea irump din paginile frumoasei (stricto sensu) cărţi a lui Ilie
Roman.
O menţiune aparte merită titlul volumului, Ochiul zilei, în
măsura în care acceptăm postulatul semiotic că titlul este un pact de
lectură. Meridies, ochiul zilei indică zenitul, apogeul şi, de ce nu,
transcendenţa (există câteva poeme cu mai mult sau mai puţin
transparente trimiteri creştine). Dar tot un ochi are şi ciclonul, în care
îţi poţi ostoi setea de linişte şi echilibru. După cum e de natura
evidenţei că ochiul primordial e cel al lui Dumnezeu, care vede, poate,
ştie şi mişcă totul.
De aici paradoxul liric al autorului, demn de sistema lui Zenon.
Încercînd să coaguleze geometric dez-mărginirea, poezia lui devine
esenţialmente aporetică, un bun astfel de exemplu fiind poemul
Necuprinderea, demn de citat (şi citit) în întregime. Pentru că, nu-i
aşa, pofta vine mâncând.

94
 IOAN SUCIU:
ESTIMP, sau Tabloul periodic al sentimentelor

Şugubeaţă, limba română... Ioan Suciu este autorul unei duzini

de cărţi; care, însă, nu sunt de duzină. Ele conturează, de-a lungul
anilor, un profil poetic distinct, poate agasant uneori, dar incortunabil:
Ioan Suciu este poet. Acest recent volum de versuri o confirmă, chiar
dacă într-un mod atipic faţă de creaţiile anterioare.
În aparenţă eteroclit, Estimp marchează o maturitate stilistică
îndelung gestată, care nu se (mai) sfieşte să traverseze epocile, şcolile,
stilurile, întrucât miza finală (Et in Arcadia ego) este vieţuirea poetică,
fie ea stare de graţie sau damnare.
Ioan Suciu scrie versuri bine spre foarte bine; ar fi însă o
greşeală să-l încadrăm în vreo tradiţie oarecare, fie ea a generaţiei ’70
sau alta. Aceasta deoarece lecţia modernităţii, o dată asimilată, devine
subsecventă textului: ecouri rimbaldiene (’’Albe, noi substantive /
Adună nori din verbe ’) convieţuiesc cu caligrame în maniera lui
Apollinaire (Ritual, p. 44). Poetica eminesciană nu e adorată hieratic,
ci înglobată într-un eu liric contemplativ: ’’Eşti tot mai ziuă / Tot mai
noapte-ţi sunt’’ (Decor, p. 96).
La Ioan Suciu, cuvintele au un halou persistent, un semantism
colţuros dacă mi se îngăduie; din coliziunea lor rezultă metafora
revelatoare – în descendenţă blagiană – care trimite, cumva fără voia
autorului, la sensuri mai adânci, aproape metafizice: ’’Mut, alb
odihnitor, / în ramurile mele, / de teama infernului, / azi / am
descoperit un cuvânt / de sub frunze / şi l-am trimis Tainei. / ... Dar
dacă nu mă recunoaşte?’’
Autorul pare a-şi fi delimitat un teritoriu poetic numai al lui,
solar şi exclusivist în egală măsură: ’’În Anotimpul Nemitului / pleacă
toate păsările şi apele’’ (Anotimp, p. 5). Registrul stilistic nu e însă
impermeabil, poetul încercând uneori şi claviatura poetică textualistă
(în ciuda ’’tradiţionalismului ’’ său care nu e, cred, decît aparent):

95
’’ ...frunzele intrând în arbori. / În aer / mirosea a depărtare, a tăceri
gălbui, / a timp neumblat.’’(Priveam, p. 37). Ori, mai vizibil:
’’... norilor, nu vă pese… de ce / să vă pese – de-acum sînt toate /
bune, n-are nimeni – în privinţa / voastră – ce zice, eu, uite, îmi /
cumpăr felurite reviste în loc / de mâncare’’ (Nu vă pese, p. 96).
Doar aparent neunitar, volumul este expresia convingătoare a
unui lirism de natură, nu de structură. Truda pe care desigur a
presupus-o e ’’topită’’ în textura poemelor; paradoxal, Ioan Suciu ar
putea afirma, dimpreună cu Lamartine: ’’Eu scriu poezie cum face
găina ouă...’’
Limpede, sobru, orgolios pe alocuri – iată câteva argumente care
obligă la lectura volumului. Pe care v-o dorim (presimţind-o) plăcută.

96
 ÎNTRE OAMENI ŞI ZEI
(Eroul tragic la Eschil, Sofocle şi Euripide)

Din perspectiva antropologiei culturale, a devenit deja un truism

afirmaţia că numeroase realităţi ale lumii sintactice de astăzi îşi au
rădăcina în lumea semantică de la începuturi. Reflex al unei gândiri
magice dintr-o lume care ’’vorbea în basme şi gândea în poezii’’,
numeroase superstiţii care, azi, au devenit greu de explicat şi de înţeles
aveau la origini o bază empirică (ex: raritatea sării în Antichitate
determină atât existenţa termenului „salariu”, cât şi prejudecata
potrivit căreia răsturnarea din greşeală a solniţei aduce ghinion etc.)
Utilizarea frecventă în contexte banalizate şi „tirania semantică” a
lumii de azi au tocit relieful metaforic al unor sintagme aparent din
cele mai obişnuite: poalele muntelui, gâtul sticlei, picioarele mesei etc.
Nu altfel stau lucrurile cu accepţiunea semantică a termenului
„modern” de tragedie (şi a întregului său câmp lexical, care ar merita
un studiu aparte), derivat din vechiul cuvânt grecesc ’’tragos’’ (=ţap);
până prin secolul al XIX-lea, se folosea chiar lecţiunea (desuetă azi)
de ’’tragodie’’, care evidenţia încă mai pregnant sorgintea empirică a
termenului.
Dacă originea în ritualurile bacchanalelor a lui ’’tragic’’,
’’tragedie’’ poate fi dată ca sigură, nu la fel de unitară este rezonanţa
semantică a noţiunii. Nu pentru că tragedia antică greacă sau cea
clasică franceză nu ar fi perfect circumscrise şi coezive, ci pentru că
sfera de înţeles a lui ’’tragic’’ a pătruns în limbajul obişnuit, căpătând
conotaţii uneori contradictorii.
Pe de altă parte (şi fenomenul se originează tot în teatru), există
o zonă de intersecţie semantică între ’’tragedie’’ şi ’’dramă’’ care,
dacă nu e elucidată, poate duce la confuzii destul de grave. Utilizarea
frecventă şi de cele mai multe ori abuzivă, în limbaj jurnalistic, a
noţiunilor de ’’dramă’’ şi ’’tragedie’’ nu face decât să sporească
neînţelegerea.

97
 Din perspectiva istoriei teatrului, însă (cu referire expresă la
secolul V î.Hr., în care irump aproape simultan Eschil, Sofocle,
Euripide şi autorul comic al Norilor- l-am numit aici pe Aristofan),
lucrurile sunt destul de limpezi. Structura tragediei antice (strofe şi
antistrofe, intervenţiile corului, protagonistul, corifeul etc.) este
definitiv stabilită şi exemplificată cu texte de o tulburătoare actualitate
(’’Oedip rege’’, ’’Oedip la Colonos’’, ’’Şapte contra Tebei’’,
’’Orestia’’, ’’Rugătoarele’’ - şi lista ar putea continua).
Focalizată pe destinul de cele mai multe ori implacabil
(’’absurd’’, ar zice Camus) al eroului tragic, fie el semizeu, rege sau
om ’’obişnuit’’ (’’Prometeu înlănţuit’’, ’’Herakles’’ ş.a.m.d.), piesa de
teatru antică propune uneori rezolvări ale conflictului care pot părea
inacceptabile sau ridicole omului modern (ca să nu mai vorbim de cel
’’contemporan’’!), ca de pildă omnipotentul ’’deus ex machina’’.
Un fapt în aparenţă banal sau cel mult ciudat (rolurile feminine
erau jucate în Antichitate de bărbaţi în travesti) în ochii noştri devine
nu doar explicabil, ci chiar necesar dacă privim tragedia greacă în
contextul istoric precis care a generat-o: războiul peloponeziac;
ameninţarea ’’barbariei’’ persane; secolul lui Pericle sau hegemonia
Atenei. În egală măsură trebuie avut în vedere rolul atribuit autorului
şi asumat de acesta; dacă Platon dorea expulzarea poetului din cetate,
nu e mai puţin adevărat că, pentru cei vechi, Homer şi Hesiod erau
’’dascăli de înţelepciune’’, iar canonul aristotelic din ’’Poetica’’ avea
să-şi exercite ’’tirania’’ teoretică vreme de secole.
O întrebare persistă însă: care e esenţa eroului tragic? Este el
exemplar (ca ’’Prometeu înlănţuit’’ al lui Eschil) sau îl paşte riscul
monotoniei şi al clişeizării (ca pe ’’Herakles’’ sau ’’Ion’’ al lui
Euripide) ?
În destinul atroce al lui Oedip, cât anume contează arbitrariul
divin, şi cât libera voinţă a eroului? În definitiv, regele incestuos şi
paricid nu se sinucide (cum poate fi tentat să o facă omul modern), ci
îşi scoate ochii (o excelentă analiză a acestui aspect, numai în aparenţă
straniu, o găsim în ’’Histoire de l’oeil’’ a lui Georges Bataille). Bref:
ce e cu adevărat tragic, la eroul tragic?
Paradoxal, răspunsul vine tot din partea noastră, a celor de azi.
Putem sau nu să fim de acord cu rezolvarea regizorală pe care o
propune Andrei Şerban în ’’Troienele’’ ;cu toţii, însă, va trebui să
concedem că un destin tragic e acela curmat înainte de vreme de o

98
forţă mult mai mare, arbitrară şi în cea mai mare parte din cazuri
absurdă. Totul ’’va fi fost’’ hotărât dinainte în Olimp, iar nobleţea
eroului constă în însăşi asumarea acestei absurdităţi. Mutatis
mutandis, putem afirma că moartea lui Nicolae Labiş, la 21 de ani,
este ’’tragică’’, dar nu şi cea a lui Arghezi, întrucât acesta şi-a dat –la
modul plenar- măsura valorii, iar destinul său nu a fost frânt (precum
trestia lui Pascal) înainte de vreme.
Chiar dacă noianul anilor scurşi a modificat ireversibil orizontul
de aşteptare al spectatorului de azi; chiar dacă într-o lume trivializată
(ale cărei ’’tragedii’’ nu se mai petrec pe scenă, ci pe autostradă)
catharsis-ul e din ce în ce mai greu de obţinut, forţa de caracter
exemplară a eroului tragic rămâne un reper cultural inconturnabil.
Iar observaţia lui Albert Camus (a cărui moarte absurdă e la
înălţimea operei) rămâne în continuare valabilă: trebuie să ni-l
imaginăm pe Sisif fericit!

99
 JEAN-LUC WAUTHIER
SAU CALEA REGALĂ

Deunăzi, mai precis în penultimul număr al revistei („Astra”-

n.n.) pe care o citiţi în acest moment, publicam un interviu cu
deţinătorul Premiului Goncourt pe anul 2007, Gilles Leroy (Alabama
Song, romanul premiat şi primul tradus în română al autorului,
narează tumultuos relaţia dintre Scott si Zelda Fitzgerald).
Concluzia interviului meu (care s-a dovedit a fi mai degrabă o
conversaţie agreabilă cu un parizian dezinhibat, deştept şi de treabă)
era că premiile literare, deşi nu sunt indispensabile pentru a valida în
plan critic notorietatea şi valoarea scriitorului, sunt totuşi necesare în
măsura în care, deşi nu arareori le înjurăm, nu putem trăi fără instituţii.
În fond, propunînd valoarea, ele instituie valoarea, pe care de cele mai
multe ori publicul (avizat) o confirmă şi o susţine.
Un astfel de caz e cel al belgianului (wallon-ului, mai corect
spus) Jean- Luc Wauthier, născut la Charleroi, universitar şi membru
proeminent al breslei scriitorilor belgieni de expresie franceză.
Contactul său cu publicul din România, chiar dacă nu e tocmai
recent (i se decernează, în 1998, Marele Premiu al Festivalului
Internaţional Lucian Blaga), îşi păstrează o prospeţime care nu e (sau:
nu doar) rodul alterităţii. El intră pe „calea regală” în orizontul nostru
de aşteptare (şi de „sete poetică”) prin bunele (excelentele chiar) oficii
de traducător ale unui alt poet, român de data aceasta; l-am numit aici
pe Horia Bădescu.
Acesta din urmă, într-o conversaţie din 2006, publicată de revista
„Apostrof”, încercând să schiţeze un profil al poetului belgian,
descoperă un adevărat continent liric, complet inedit şi deloc „ostil”
(dacă luăm în calcul axioma etologiei contemporane potrivit căreia
„străin egal duşman”).
Chiar dacă nu e tocmai „unul de-al nostru”, Jean-Luc Wauthier
poartă cu sine (degajă, mai corect spus) fascinaţia verbului francez, cu
tot ce presupune acesta în materie de rafinament şi nuanţe. Am folosit

100
încă din titlu sintagma „cale regală” pentru a sugera că poziţia poetului
(în egală măsură eseist, romancier si critic literar) belgian nu e una
marginală, de „pro-vincie” a limbii lui Baudelaire. Wauthier nu e
timorat de nombrilismul parizian, şi aceasta nu atât în virtutea vreunui
patriotism local, cât pentru că „ţinteşte sus”, la poezia înaltă, care
„justifică Fiinţa”. Uşurinţa şi siguranţa cu care distilează, în retortele
sale lirice, verbul poetic - de la Hölderlin la poeţii libanezi -dar mai
ales rolul pe care îl atribuie ( asumându-şi-l ) poetului îl califică pentru
mai mult decât o istorie didactică a literaturii belgiene de expresie
franceză. Dacă admitem teza potrivit căreia titlul e întotdeauna un
„pact de lectură”, vom fi obligaţi să acceptăm că volumul de debut
(Mon pays aux beaux noms, 1975- s.n.) indică nu anomia apatridului,
ci dimpotrivă universalitatea, apartenenţa la zonele înalt-eterice ale
literaturii de acum şi dintotdeauna („cercul valorilor” despre care face
vorbire estetica).
Pentru a vă convinge că nu sunt complimente de circumstanţă (şi
cu atât mai puţin complemente circumstanţiale), iată, citat „in
integrum”, un poem dedicat lui André Schmitz: „Poem, vitraliu spart/
în care sfârşeşte strigătul umbrei/ O privire abia pustiită/ întreabă/ (zi
bună, le-om spune/ celor ce vor fi venit/ să intre în vorbă cu noi)” (p.
30).
Chiar dacă nu e tocmai la altitudinea pe care vechii greci o
atribuiau poetului (aceea de „dascăl de înţelepciune”, precum Hesiod
sau Homer), acesta ne ajută, în viziunea lui Wauthier, „mai puţin
singuri să fim”, într-un spaţiu-timp în care „Ninge cu belşug de
cuvinte/ sub ploile morţii” („lui Bernard Gilson”, p. 70). Asumarea
„Fiinţei” obligă la exprimarea ei, iar profunzimea şi francheţea
acesteia din urmă fac poezia accesibilă oricui, de oriunde.
E ceea ce, de altfel, a încercat şi reuşit să facă şi autologatorul-
traducător, iar titlul ales, nemaiavând nevoie de comentarii (Lăsaţi
străinul să intre), se vrea o frăţească invitaţie la festinul Literaturii.
Pe care ne grăbim să o întărim.

101
 JOCUL CU LIBERTATEA

“Omul nu pierde niciodată tot! Întotdeauna îi rămâne credinţa!’’

Sunt apoftegme de o simplitate cvasi-folclorică; şi totuşi nu
aparţin unui autor anonim, deşi Alexander Bibac, atât – puţin – cât îmi
pot da seama, e de o discreţie vecină cu smerenia. Cugetarea de mai
sus aparţine unui personaj episodic din romanul Jocul cu libertatea ,
poate cea mai plăcută surpriză epică pe care ne-a făcut-o editura Kron-
Art în anul care tocmai s-a încheiat.
Şi asta nu înseamnă că avem în faţă un text pseudo- sau
preponderent filozofic. Toate ingredientele naraţiunii clasice sunt
prezente, povestea curge convingător, dens, chiar dacă uneori lent şi
serpentiform. E un roman al exilului suedez? O autoficţiune
biografică? O meta-istorie a timpului nostru, de dinainte şi de după
Întîlnirea cu Ceauşescu (titlu de capitol)?
Desigur. Dar nu e numai asta, şi nu e în primul rând asta. Bucla
narativă – ingenios decupată de cele două secvenţe ale accidentelor –
ne poartă din sordidul (ar zice Luca Piţu) blocoteţelor comuniste, prin
prosperitatea maladivă a unui Occident obosit („Zarva se potolea
încet, încet, spre ora patru după amiază, cînd din garaje şi parcări se
auzea un concert de portiere trântite, pe când şirurile de maşini făceau
cale întoarsă, grele de mărfuri şi feţe satisfăcute (...). Urma o nouă
săptămână de birou şi televizor.’’) şi iar înapoi, într-o patrie care nu se
(mai) regăseşte. Realitatea se coagulează treptat, până în cele mai fine
detalii exterioare sau psihologice; nu întâmplător focalizarea e internă.
Din loc în loc, cîte un zoom descriptiv de mare sugestie plastică îţi dă
răgazul să respiri: episodul cu fiola de Mialgin din compartimentul de
tren sau scabroasa şi totuşi suava partidă de sex cu tânăra care spală
rufe în faţa blocului sunt doar două din multele posibile exemple.
Rămîne, ar zice Proust, ’’edificiul imens al amintirii’’. În acest
sens, pactul implicit de lectură din titlu devine impenetrabil, întrucât
în ’’jocul cu libertatea’’ nu câştigă nici individul, nici suma socială a
indivizilor, ci destinul supra-istoric. Alexander Bibac tranşează, fără

102
ca probabil s-o ştie sau să şi-o fi propus, înveninata dezbatere din anii
’90 cu privire la ’’literatura de sertar’’. Etimologic vorbind, el nu e,
desigur, un martir. Dar devine, la finalul scriiturii, un mărturisitor.
Şi mărturia lui e adevărată.

103
 JOCUL ŞI MIZA
sau despre provocările francofoniei
în lumea contemporană

Aflat la ediţia inaugurală, Colocviul Internaţional de Limbă şi

Literatură Franceză ”Continuité et modernité du français” a fost
iniţiat şi găzduit de Facultatea de Litere (Departamentul de Limba
franceză) a Universităţii „Transilvania” din Braşov. Nu fără efort,
dificultăţi şi îngrijorări ; dar, fără vreo îndoială, cu pasiune şi dăruire.
Tradiţia francofonă în România e destul de veche, mai veche
chiar decât România însăşi (în accepţiunea de stat modern); primii
vorbitori de / trăitori întru limba lui Molière nu au fost, aşa cum pripit
se crede, bonjuriştii de la 1848, ci chiar (nomina odiosa!) domnitorii
fanarioţi. Aşadar, o tradiţie de trei secole.
E mult ? E puţin?
Nu noi trebuie să ne pronunţăm; dar suntem datori să subliniem
că apetenţa pentru cultura franceză nu a putut fi abolită nici măcar în
„obsedantul deceniu”. Cu nuanţa că în Principate contactul a fost mai
direct şi mai intens, spre deosebire de ceea ce putem numi, cu un
termen de ultimă oră, „plurilingvismul” din Transilvania. Tocmai de
aceea, iniţierea unui colocviu şi la Braşov era de o stringentă
necesitate.
Desfăşurat între 24-26 mai a.c., acesta s-a bucurat de prezenţa
colegilor universitari din Bucureşti, Iaşi , Cluj, Sibiu, Galaţi, Craiova,
Suceava, Târgu Mureş, Ploieşti, Alba-Iulia şi, desigur, Braşov; dar nu
numai. Doi oaspeţi au conferenţiat pe teme de mare actualitate: Astrid
Guillaume, redactor-şef al revistei „Les Langues Modernes” („Le
plurilinguisme en contexte europeen”), şi Jean-Michel Benayoun,
conferenţiar la Paris VII-Denis Diderot („Langue et humanisme: A
propos de la langue française”).
Colocviul (unii preferă termenii „Congres” sau „Sesiune de
comunicări ştiinţifice” s-a derulat pe trei secţiuni: literatură, lingvistică
şi didactică. Concluzia a venit oarecum de la sine, ea regăsindu-se

104
chiar în genericul manifestării („Continuitatea şi modernitatea limbii
franceze”): dintotdeauna şi pentru totdeauna, franceza a servit (sau,
mai corect, s-a pus în serviciul) culturii, civilizaţiei şi ştiinţei. Mai
important, încă, ea a făcut-o în mod deschis şi democratic, fără ifose şi
parti-pris-uri, şi, mai des, dezinteresat (ceea ce nu se poate afirma
despre alte limbi de mare cultură , uneori, au devenit vectori de putere
economică, politică şi chiar militară).
Iniţiate în urmă cu doi ani, atingînd apogeul în 2006 (anul
comemorării lui Léopold Sedar Senghor), manifestările ştiinţifice şi
culturale privind francofonia au conturat şi în România potenţialul şi
disponibilităţile limbii franceze, carteziana ei universalitate. Într-o
Europă care îşi doreşte şi caută unitatea, limba lui Molière împiedică
uniformizarea, conturându-se ca o voce distinctă şi limpede.
Colocviul de la Braşov nu a fost decât un jalon pe acest drum,
care, sperăm (având toate motivele), va fi continuat.

jeu = joc ; enjeu = miză

105
 JUDECATA NEBUNULUI

Într-un episod memorabil din nu mai puţin memorabilul său

Gargantua, intitulat Le jugement du fol, Rabelais prinde în
chihlimbarul său textual o aporie vehiculată cândva, pare-mi-se, de
Esop . O controversă cvasi-contondentă dintre doi cetăţeni ai Parisului
Evului de Mijloc este tranşată de nebunul ’’oficial’’ al târgului.
Pricina era următoarea : oarecare gură-cască si pierde-vară, hămesit
nevoie mare, trece pe lângă dugheana unui casap, de unde-i vine miros
îmbietor de friptură. Ca orice peripatetician respectabil, nu are parale,
dar are idei. Trece o bucată de pâine prin fumul de grătar şi o înfulecă
apoi cu hulpavilitate, am putea spune. Nici una nici două, grataragiul
îi cere plata, şi sfada-i gata. Disputa e limpezită de sus-zisul nebun,
chemat în grabă, care, izbind sonor o monedă de tejgheaua
măcelarului, conchide apoftegmatic (adică definitiv si irevocabil, în
jargon de tribunal): ’’Fumul fripturii a fost plătit cu sunetul
monedei!’’ Apoi Curtea se retrage, cu tot cu ’’simboalele ei’’:
sceptrul, tichia cu zurgălăi ş.c.l. (pentru detalii teoretice vizitaţi
bibliografia lui René Girard).
Revenind la seriozitatea zilei de azi, iată ce ne-a fost dat să
vedem în Jurnalul TVR de vineri, 27 aprilie 2007, ora 23,00: un grup
de contabili depune un jurământ oarecum asemănător cu cel
hipocratic. Dar în loc de Biblie, ei pun mâna, fiţi atenţi, pe o xerocopie
a copertei Bibliei! Şi o fac cu nonşalanţă, zâmbind, totodată pătrunşi
de importanţa ’’sacerdotală’’ a momentului.
Dacă n-aş fi văzut scena cu ochii mei, în ruptul capului n-aş fi
crezut-o. Nu sunt adeptul retractilităţii ecleziale, şi consider că BOR
mai are încă de lucru pentru o comunicare fluentă şi coerentă cu media
(şi, prin ea, cu păstoriţii). Dar nici nu pot accepta maimuţărirea unor
momente care (precum jurământul cu mâna pe Biblie, pe Evanghelie
de fapt) sunt ipso facto solemne. Şi asta pentru că, în ciuda

106
aparenţelor, Dumnezeu nu se lasă batjocorit, iar cine o ignoră, într-o
bună zi, aici sau dincolo, va plăti.
’’Iară giudecata rămâie a înţelepţilor’’, ar spune Cantemir.
Eu n-am făcut decât să narez faptele. Concluzia vă aparţine.

LAS’, CĂ VINE EL 15 SECTEMBRIE! ...

(Despre sportsmen şi ’’oameni de sport’’)

Cu acest fatidice cuvinte mormăite pe sub musteaţă, răposatul

tată al unor prieteni acum maturi îşi ameninţa progeniturile care toată
vara băteau maidanele şi nu se mai lăsau duşi de lângă malu’ gârlii.
Ameninţare rămasă invariabil fără efect...
Sau poate nu?...
Ei bine , există totuşi o diferenţă între acele şi aceste vremi şi
vremuri. Atunci ’’15 sectembrie’’ chiar venea , cu toate spaimele lui
atavice (de care s-au ocupat între alţii Mark Twain şi Ion Creangă),
între care pe locul intâi se afla gramatica . Pe cand acum ... 15
sectembrie mai vine poate doar în calendar. Cât despre gramatică, ea
nu mai sperie pe (absolut) nimeni, ţinând cont de rapiditatea şi
frecvenţa cu care se transformă din Muma Padurii şi Bau- Baul
şcolarilor de acum două decenii în Proteul (cu voie de la Poliţie şi
blagoslovenie de la Academie) în valoare (la tarabă) de cca 100 RON.
Iar dacă ar fi să ne luăm după Cehov (care spunea că puşca aflată
pe scenă în actul I trebuie neapărat să tragă în actul III) , când limba
pătimeşte ,se zvârcolesc de durere şi utilizatorii de limbaj articulat, de
la vladică la opincă şi de la pieţar la universitar.
Cam pe la jumătatea drumului între aceste ’’categorii socio-
profesionale’’ se situează ziaristul, în ipostaza (iarta-mă , Doamne!)
lui de cronicar sportiv. Şi cum pâinea e din ce în ce mai inaccesibilă
pentru largi categorii de oameni ai (ne)-muncii, accentul se pune cu tot
mai mult apăs pe circ. Mai exact, pe forma lui contemporană, din care

107
a dispărut împaratul cu tot cu hainele lui mai mult sau mai puţin
vizibile: adică pe sport.
Aliment, narcotic, afrodiziac şi- nu de puţine ori-panaceu,
sportul dezlănţuie şi canalizează energii incomensurabile, învârte
sume pe care cu greu şi le poate reprezenta omul de rând (chiar aşa:
cum o fi aratând 1 milion de euro?) şi e poate singurul liant, respectiv
măr al discordiei între oameni care altminteri n-ar avea nici o legatură
unii cu alţii şi nici măcar nu le-ar da-n minte să încerce stabilirea
unei comunicări (un bancher şi un şomer , de exemplu). În numele
sportului (oare?) sunt ucişi oameni (Escobar) şi se pornesc războaie
(războiul fotbalului din America Centrală). Spre deosebire de scriitorii
de succes şi, oricum, într-o mult mai mică măsură decât aceştia,
sportivii de succes devin idolii adolescenţilor şi se transformă în
modele parentale care l-ar descumpăni pe Freud.
În acest iureş informaţional de neimaginat anţărţ chiar şi pentru
un sociolog precum Marshal Mc Luhan , nimeni nu pare să observe un
lucru elementar: limbajul utilizat este, de foarte multe ori, agramat,
peltic, rudimentar şi sărăcăcios: sportivii ’’îşi aduc aportul’’, ’’iau o
opţiune decisivă’’ etc., ejusdem farinae. Netemperaţi de nimeni,
prezumţioşi uneori şi stimulaţi de clocotul pasiunilor vulgului,
făcătorii de opinie publică din sfera sportivă par să uite că folosesc,
totuşi, limba română şi că , le convine ori ba, încă de la Trăznea,
’’casa tot casă, masa tot masă şi boul tot bou se zice, cum le ştiu eu de
la mama’’. Nu oricine e angajat într-o redacţie, are un pix, un
reportofon şi un laptop devine, ipso facto, cronicar, redactor sau
reporter sportiv.
In fond, se poate scrie şi bine despre sport, tot aşa cum putem să
mâncam şi altceva decât ne oferă fast-food-urile şi tarabele cu legume
injectate. Oare OPC-ul ’’s-ar putea sesiza’’ cu privire la calitatea
scriiturii din presa sportivă? Sau, din moment ce, oricum, trăim în ţara
lui Caragiale (care însă a murit altundeva) ’’merge şi aşa’’?
Până la urmă, de noi depinde.

P.S. ’’Dovada, dovada!’’, se vor năpusti asupră-mi ,

shakespearian, fanii încruntaţi ai călcătorilor pe crampoane. Iat-o:
înainte de a ne ocupa, punctual, de siluirile bietei limbe rumâne din
paginile şi de pe ecranele patriei, ce-aţi zice dacă s-ar fi inventat deja

108
şi o nouă geografie, nu neapărat’’pro usum delphini’’, dar neapărat pe
prima pagină a unui hebdomadar sportiv? Aţi auzit de regiunea
franceză Bourbogne ? Eu unul, deşi –cu slabele-mi puteri-mă ocup de
literatura ţării în cauză, NU! Să fie oare de la vinul de Bourbogne ?

Pentru detalii, frunzăriţi, rogu-vă (că tot vine toamna...)

săptămânalul sportiv braşovean ’’Ultra Sport’’ nr. 52 din 14-
20.03.2005. Asta până la proxima noastră întâlnire. Fiindcă promitem
să revenim!

109
 LIBERTATEA LIBĂRCILOR

Hărăzit nu se ştie de când cu darul doinitului (adevărat dar

grecesc! ), poporul român, pe măsura transformării lui în populaţie, a
început să „cânte” pe mai multe voci şi la mai multe claviaturi. Tonul
general, cel care „face muzica” e dat în ultimele două decenii de
vocabula sonoră „huo!”.
Cutare face un lucru bun. De ce-l face? Cine se crede? Huo!!
Altcineva nu face nimic, deşi ar trebui să facă. De ce nu face?
Huoo!!!
Altul face un lucru rău. Pe ascuns. Cu „expertiză” şi mănuşi
albe, chirurgicale. Iese banu’? Iese. Bravo lui, nenică! E şmecher! Hai
să-l votăm!
Corpul politic românesc, ca şi –în bună măsură- cel mediatic este
bolnav, mai bolnav decât un apendice inflamat. Deşi e conştientă de
riscuri, „populaţia vorbitoare de limbă română” (apud Dan Puric) şade
pe marginea şanţului sau pe băncuţa de la poartă, şi sparge seminţe
trase-n vid. Cojile lor inflamează în continuare apendicele, care stă să
pleznească. Ei, şi? Ne distrăm şi noi ...
În teologia creştină („Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine”),
răul e definit ca absenţă / îndepărtare a binelui. Iar lipsa de reacţie în
faţa răului – indiferent că e singulară sau colectivă- e nu doar
condamnabilă în termeni morali, ci de-a dreptul periculoasă.
Nefiind nu doar ameninţate, ci nici măcar deranjate de nimic,
libărcile (= gândacii de bucătărie) din viaţa publică românească
tropăie de zor, cu picioruşele lor chitinoase, peste maldăre de dosare,
peste destine, suferinţe, mucenicii.
Cel mai recent (şi aiuritor!) caz de acest gen e cel al Monei
Muscă, pentru care, pare -se, va începe urmărirea penală pentru fals în
declaraţii. Oameni buni, dezmeticiţi-vă! Nu cu mult timp în urmă,
generalul Pleşiţă, de la altitudinea burţii şi a pensiei sale de general de
securitate, afirma cu mânie proletară că e mândru de a fi participat la
cazurile Goma şi Monica Lovinescu, că a snopit oameni cu mâna lui

110
în anchete, şi că ar face-o oricând din nou, cu aceeaşi dăruire, de
dragul „boborului” muncitor.
Care, nu-i aşa, trebuie împiedicat cu orice preţ să gândească
liber, pentru că libertatea dăunează grav sănătăţii (mintal- financiare) a
profitorilor defunctului regim.
Prea puţin mă interesează Mona Muscă sau Nicolae Pleşiţă. Dar
însăşi alăturarea numelor lor, concomitent cu obnubilarea diabolic de
tenace a Canalului sau Piteşti-ului exprimă o debandadă axiologică, o
răsturnare / răstălmăcire a ierarhiei valorilor societăţii. Iar tăcerea
înseamnă complicitate.
Nivelul ridicat al IQ-ului românilor ar trebui să ne ajute să
obţinem, urgent, un insecticid performant.De nu, libărcile vor tropăi în
continuare. Iar libertatea lor monstruoasă nu e egalată decât de
rezistenţa speciei. Care e mai mare decât a noastră.
Doamne fereşte!

111
 LIDIA POPIŢA STOICESCU:
DACĂ N-AR FI CULORILE

Poate în virtutea discreţiei (sunt convins că ar deranja-o

calificativul, mai potrivit după mine, „smerită”), Lidia Popiţa
Stoicescu nu surprinde, nu tulbură, nu bulversează ierarhii. Abstrasă
iureşului contemporan, autoarea preferă calmul apelor adânci, în care
valorile se decantează de la sine, sub „lumina lină” a unui spirit creştin
autentic. Observaţia stă în picioare pentru toate cele trei titluri de până
acum: densul roman istoric avându-l în centru pe Petru Rareş, eseurile
din Adevărul fără plural şi acum în urmă, dar nu în ultimul rând,
lirica din Dacă n-ar fi culorile.
S-a spus odinioară că din şcoala de literatură „Mihai Eminescu”
au ieşit exact atâţia scriitori câţi intraseră, şi aşa este. Dacă, însă,
romancierul Daniel Drăgan sau criticul literar Gheorghe Grigurcu au
„umplut” spaţiul literaturii cu personalitatea lor proeminentă, autoarea
de faţă a avut înţelepciunea să aştepte, într-un demers asemănător
curajului socratic (care nu înseamnă să te avânţi – chiar dacă
„ Audaces Fortuna juvat”- ci să nu faci pasul înapoi). Iar rezultatul e
pe măsură.
Dacă n-ar fi culorile probează o maturitate expresivă şi stilistică
deconcertantă, pe care de obicei un poet o obţine după câteva încercări
(a se citi: volume) ca fruct al unor căutări validate de duşul rece al
criticii. În cazul nostru, însă, autoarea confirmă butada mallarméeană
potrivit căreia „Universul a fost creat pentru a deveni o carte
frumoasă”. Atentă observatoare a capilarelor care irigă (din izvorul
sacru al cultului) cultura, Lidia Popiţa Stoicescu conciliază
corespondenţele din natură („haina vie a dumnezeirii”, în gândirea
neoplatonică) cu liturghia cosmică, la care – ca om – participă fiinţial.
Şi o face poetic, cu o discreţie inefabilă, dând mereu impresia că eul
liric se anonimează în spatele metaforei („cândva / - în Timpul fără
sfârşit - / se va afla ce mult ne-am iubit / când ne vor găsi modelaţi / -

112
vas de lut - / în care / inimile noastre / au tot bătut, / au tot bătut / au
tot bătut ...”).
E un joc sinestezic perfect stăpânit în versurile autoarei (Stare,
Clipă, Muzicală), şi într-un anumit sens superior celui baudelairian,
cel puţin în măsura în care fiinţa umană, cu frisonul metafizic al morţii
care o însoţeşte, se integrează lumii. („Alţii se-nchină / că cine ştie”).
Remanentă, însă, la finalul lecturii, e o nădejde duioasă, fără crispări,
întrucât avem în faţă o carte de mărturisire implicită, care urmează
oarecum logic după Adevărul fără plural, şi pe care ar putea-o foarte
bine rezuma cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci
Hristos trăieşte în mine!”. E o carte de citit în linişte şi singurătate.
Nu putem, totuşi, să nu remarcăm discreţia stilistică a versurilor, deloc
ostentative, şi care ascund, sunt sigur, multe nopţi de trudă neliniştită
pe text, întrucât simplitatea (pe care o putem defini ca pe o
„complexitate rezolvată”) e cel mai greu de obţinut lucru.
Lidia Popiţa Stoicescu e în afara generaţiilor poetice (care
seamănă din ce în ce mai mult, în ultima vreme, cu niscai coterii
belicoase!) şi în afara „măştilor”; spre deosebire de Fernando Pessoa,
de pildă, ea are o singură identitate, care nu e nici măcar cea explicită
de „poet creştin” (după modelul unor Juan de la Cruz sau Ioan
Alexandru), întrucât credincioşia ei e de structură, nu de natură.
De n-ar fi decât acest unic motiv, şi versurile ei vor putea fi citite
şi când noi, cu toţii, fi-vom ceramică.

113
 LOGOS ŞI SEMN LINGVISTIC

Admiţând postulatul naratologic potrivit căruia titlul este un

„pact de lectură”, voi încerca pentru început să explicitez sintagma de
mai-sus, care îşi păstrează coeziunea semantică, chiar dacă înlocuim
conjuncţia copulativă „şi” cu cea adversativă „sau”.
Astfel, în ediţia din 2006 a dicţionarului explicativ al limbii
franceze „Petit Robert”, termenul „logos” cunoaşte patru accepţiuni:
1. la stoici, el este unul din numele divinităţii supreme;
2. pentru neoplatonicieni (Plotin, Dionisie Pseudo-Areopagitul),
„logos”-ul reprezintă fiinţa intermediară între Dumnezeu şi Lume, cu
sorgintea în Timaios al lui Platon („Sufletul Lumii”) şi ramificaţii
dogmatice în Gnoză (Pleroma, Pistis Sophia etc.);
3. într-un sens mai general, „logos” desemnează raţiunea
umană ipoastaziată în limbaj
4. din perspectivă teologică, Logos-ul este Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos ca a doua persoană a Sfintei Treimi.
Se poate deja observa dihotomia semantică subsecventă
termenului „logos”, care de altfel şi permite acestă dublă abordare,
filologică (lingvistică. respectiv teologică.
Din punct de vedere etimologic, convergenţa celor două sfere
semantice (philos + logos) se regăseşte în zona exegezei biblice, a
hermeneuticii desemnând atât „iubirea de cuvânt”, cât şi „iubirea de
înţelepciune”. Ulterior, pe măsură ce ambele „ştiinţe” se precizează –
delimitându-şi obiectul şi metoda – logos-ul devine autonom faţă de
Logos.
Un punct de climax pe acest traiect diacronic îl constituie
apariţia (postumă), în 1916, a Cursului de lingvistică generală
aparţinând elveţianului Ferdinand de Saussure, veritabil act de naştere
al ştiinţei–pilot care avea în curând să devină lingvistica. Nuanţând şi
constructe mai vechi (cum e cel de trunchi comun indo-european),
Saussure are, în schimb, meritul de a fi delimitat pentru prima oară
domeniile „langue” şi „parole” (care pot fi interpretate şi ca reflex

114
tardiv al teoriei platoniciene a Ideilor), dar mai ales de a elabora
noţiunea de semn lingvistic şi cele două componente care o constituie,
semnificantul şi semnificatul. Din relaţia acestora rezultă –
fundamentală descoperire – caracterul arbitrar, nemotivat al semnului
lingvistic (cu excepţia parţială a verbelor onomatopeice). Pe cale de
consecinţă, separaţia – subiectivă – între „limbi frumoase” şi „limbi
urâte” devine inoperantă.
Rezultatul este (sau, mai curând, ar trebui să fie) o paradoxală
„democratizare” a fenomenului cultural, întrucât nu mai putem vorbi,
cu deplină îndreptăţire, decât despre limbi „mari” (vectori de mare
cultură) ,respectiv limbi „mici” (vehiculând o cultură mai rudimentară;
hotentota din deşertul Kalahari, de pildă, are un lexic nu mai mare de
500 de termeni).
Exact la acest nivel se produce legătura dintre raţiune şi limbaj,
în măsura în care suntem de acord cu teza psihologică potrivit căreia
gândirea e structurată discursiv; nu gândim în flash-uri (cum poate o
fac îngerii …), ci gândim cu subiect şi predicat. Cine nu gândeşte bine
nu se exprimă bine, şi invers –iată o observaţie extrem de fertilă, pe
terenul teoriei traducerii. „Ştii” cu adevărat bine o limbă străină, când
gândeşti ca vorbitorul nativ al acelei limbi (şi nu precum Chiriţa lui
Alecsandri).
Pe de altă parte, lingviştii au convenit că esenţa frazei nucleare
este verbul („Plouă”, „Mănânc” etc.), ceea ce ne introduce –oarecum
abrupt – în cea de-a doua parte a discuţiei noastre, cea referitoare la
Logos-ul divin: „In principio erat Verbum”, „La început era Cuvântul
şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”.
Trauma se va produce mai târziu, o dată cu „spargerea” în
cuvinte a Cuvântului; limba adamică devine „limbi” (în Noul
Testament ele sunt numite şi „neamuri”), iar era babelică păstrează
până în zilele noastre nostalgia limbii primilor oameni, sau cel puţin
dorul după o limbă universală, fie ea latina medievală sau esperanto.
Întrebarea (retorică) pe care, însă, o putem pune este: mai putem
acum reface Cuvântul din cioburile cuvintelor? Dacă acceptăm ca
ideal uman convergenţa dintre „Gândire”, „Spunere” şi „Făptuire”, să
însemne asta că putem reînvia o lume „ce gândea în basme şi vorbea
în poezii”? În alţi termeni, putem reface, de-a-ndoaselea, drumul
hermeneuticii, întorcându-ne dinspre „logos” către „mythos”?
Viitorul (şi mă refer în primul rând la viitorul civilizaţiei umane,
din perspectivă precumpănitor tehnologică) o va decide.

115
 Nu putem decât să sperăm, aşteptând. Şi neuitând că „ceea ce
faci, te face”.

116
 LUNGUL DRUM AL FABULOSULUI
SPRE REALITATE

Făcând implozie o dată cu apariţia tiparului, cultura (mai exact:

culturalizarea) de tip scolastic a Evului Mediu a devenit treptat, dacă
nu tabu sau persona non grata, cel puţin incomodă, vetustă,
”umbroasă” precum un mysterium. După „Întunecatul Ev Mediu” al
lui George Călinescu şi, mai ales, după coagularea teoriei
mentalităţilor în istoriografia occidentală, lucrurile au început să se
urnească din loc – dacă nu altfel, măcar în măsura în care ne străduim
să ne abandonăm prejudecăţile (post)moderne.
Vârful de lance în acest demers al deconstruirii ...
deconstructivismului a aparţinut dintotdeauna poetului; în cazul de
faţă – toutes proportions gardées! – braşoveanului „bucureştenizat”
(îmi spunea deunăzi că se simte încercuit ca pe front) Ştefan Ioanid.
Mărturisesc că nu e „întâiaşi dată pentru prima oară” când
grafica indimenticabilă a lui Gabriel Stan îmi înlesneşte primul pas în
călătoria de o mie de li prin labirintul liric.
„Subteranele Fundaţiei” e (şi) o carte frumoasă, seducătoare şi
nocivă precum un pharmakos. Avertismentul din pag. 5 te pune în
gardă („Un homme prévenu en vaut deux”) de la început: autorul
rescrie istoria, decupând felii de realitate cu bisturiul, amalgamând
epocile, personalităţile (Anselm de Canterbury) şi persoanele
(Claudiu, Topolog), locurile (Warthe) şi burgurile (Kronstadt-ul nostru
cel de toate zilele). Interesant e că n-o face pentru a-l epata pe
burghezul – cititor, ci în încercarea de a re-semnifica realul pe măsura
şi la măsura propriei sensibilităţi lirice. Schimbându-i geografia şi
recompunându-i sensurile, „Fundaţia” lui Ştefan Ioanid capătă aceeaşi
autoritate generică a „Hrubei” lui Poe sau a „Castelului” lui Kafka.
Timpul nu mai e linear ci turbionar, iar ieşirea la lumină (credo quia
absurdum) se produce prin plonjonul bărbătesc în bezna abisului. Fals
jurnal liric ce se întinde dintr-un 3 ianuarie până-ntr-un 18 aprilie,
„Subteranele Fundaţiei” exprimă tragica (în sens antic) neputinţă a

117
cuvintelor de a numi nenumitul: „Astăzi am avut/ o mare deziluzie (...)
/ realul a rămas acelaşi”. (6 martie). E locul geometric al intersecţiei
dintre angoasă şi nevoia organică de lumină, dintre arhetipul jungian
al umbrei şi splendoarea regală a florii de vişin. Aşa, numai aşa „intră
poetul/ în dezastrul poemului său”. Exorcism sau artă poetică (v. „26
martie”), poezia lui Ştefan Ioanid te pune pe gânduri şi te face să taci.
Nu i se poate adăuga sau îndepărta nicio silabă ; poate doar gândul că
singurul fir al Ariadnei capabil să te scoată din acest tenebros labirint
poetic e prietenia, în cel mai aristocratic sens al acestui mare cuvânt.
Care m-a determinat şi pe mine să aştern pe hârtie aceste câteva
smerite gânduri.

118
 MARGINALII LA O (“REA”) TĂLMĂCIRE

Oricine s-ar strădui să se apropie de structura si înfăţişările

proteiforme ale poemului în proză francez din ,să zicem, ultimii 150
de ani, nu are cum face abstracţie de persoana – şi personalitatea – lui
Alexis Saint Léger – Léger, mai bine cunoscut sub pseudonimul Saint
– John Perse (1887-1975) .
Dacă genul (si encore cela existe!) în cauză, de la etapa de
pionierat a lui Aloysius Bertrand (Ondine), trecând prin cea clasică a
lui Baudelaire si Lautréamont, până la decadentismul lui Rimbaud si
tăcerea arhetipală a lui Mallarmé cunoaşte seninătatea maturităţii
stilistice, aceasta i se datorează ,într-o foarte mare măsură ,veşnicului
exilat născut în Guadalupa, stabilit în 1899 în Franţa şi, apoi, iarăşi
desţărat în America (pour cause: fusese condamnat în contumacie de
regimul de la Vichy). ’’Cetăţean al lumii’’ în înţelesul deplin al
cuvântului, Saint –John Perse nu îşi asumă destinul de perpetuu
surghiunit ca pe o dramă existenţială ,situaţie în care s-ar subsuma
condiţiei Jidovului rătăcitor. Pentru el, distanţa geografică nu se
măsoară în mile ,marine sau nu, ci în capacitatea de transgresare a
limitelor ’’ propriei culturi , limbi şi fişe biografice’’. Este un veşnic
călător prin Literatură , aceasta din urmă (nu întâmplător am folosit
majuscula!) înţeleasă ca expresie ultimă şi sublimă a personalităţii
creatoare .
Împrumutînd, pentru epopeea lui imaginară , un titlu din
Xenofon (Anabasis), fostul diplomat care îşi petrecuse cinci ani de
viaţă în China renunţă pentru o bună bucată de vreme la literatură,
foarte probabil în căutarea unor seve mai suculente decât cele care îl
determinaseră până atunci să scrie. Spre deosebire, însă, de Rimbaud,
Perse revine la uneltele sale, de pe o poziţie redefinită, potrivit căreia
poemul reprezintă ’’solitudinea în acţiune. ’’O acţiune a spiritului,
care realizează tripla sinteză a imaginarului, intelectului şi realului

119
pornind de la o triplă experienţă ,existenţială, poetică şi cosmică. Este
o poezie globală, în care frapează măreţia omului şi a naturii .
Desigur, o atare anvergură poetică nu poate încăpea în matriţa
unei poezii obişnuite; acest lucru devine explicit în ciclul Vents din
1946, în care vântul nu e nici mai mult nici mai puţin decât suflul
cuvântului poetic, întrucât ’’poezia este - înainte de orice - mişcare’’.
Iată o posibilă explicaţie a predilecţiei lui Perse pentru verset (pe care
îl împrumută de la vechiul său prieten, Claudel), în care se topeşte o
proză muzicală, fluidă, erotică, generatoare de imagini somptuoase.
Poate cea mai mare provocare pe care o lansează proza poetică a
lui Saint-John Perse este cea a traducerii; şi poate tocmai de aceea –
exceptându-l pe clujeanul Aurel Rău –prea puţini au acceptat această
provocare. În cazul autorului Ploilor nu e suficient să fii poet pentru
a-i traduce poezia (ceea ce a devenit un poncif), ci e necesar să fii poet
de anvergură, de largă respiraţie în sensul cel mai puţin depreciativ al
termenului; să ai, adică, osatura care i-a permis –toutes proportions
gardées! - lui George Murnu să-l traducă pe Homer. În caz contrar , e
posibil ,ba chiar foarte probabil, ca experimentul să eşueze.
Lucru pe care, cu slabele noastre puteri şi smerenia cuvenită,
vom încerca să-l demonstrăm într-un articol viitor.

II

În măsura în care vom fi fiind dispuşi să-l acceptăm pe Victor

Hugo ca mare poet (dincolo de poate nedreptul ”hélas!” al lui Gide),
va trebui să concedem că aceeaşi calitate i se cuvine atribuită şi lui
Perse. Somptuoasele sale poeme în proză recompun lumea şi, fără a
modifica semnificativ limbajul poetic ,cum o făcuse, înaintea lui,
Rimbaud, conferă valenţe cosmice acestuia din urmă. Respiraţia
poetică a autorului devine neutră, în măsura in care fenomenele naturii
sunt neutre. Noi nu facem, nu putem face decât să le constatăm
prezenţa şi - în măsura în care suntem înzestraţi cu o sensibilitate de
tip kantian- sublimul. De unde dificultatea traducerii, lucru de altfel
sesizat de Aurel Rău, care - în ”Notă asupra ediţiei” din versiunea lui
- compară miza traducătorului cu o „comoară de nesmuls”, imposibil

120
de aproximat cu o precizie maximă. Reînnodând la distanţă de două
milenii tradiţia poetică a Antichităţii, Perse atribuie poetului (ca
Hesiod odinioară) o funcţie sacerdotală, magică, de interlocutor
privilegiat al zeilor: „Le Narrateur monte aux remparts. Et le Vent
avec lui. Comme un Shaman sous ses bracelets de fer” (Vents, 2).
Uneori, polisemia din original îi dă traducătorului libertatea de a
forţa un pic limitele limbajului, ca în „Lointaine est l’autre rive ou le
message s’illumine”, tradus de Aurel Rău „Departe e malul celălalt
unde mesajul se-nluminează”; aparent eronată, această licenţă poetică
pune în mişcare, prin încărcătura intertextuală subiacentă
(anluminurile Evului Mediu), resorturi imaginative inexistente în
original. Alteori, exactitatea transliterării pare a încremeni în matricea
originară: („o, pur limbaj de exil!, pentru „ô, pur langage de l’exil!”;
„Vă voi spune în şoaptă izvoarele”, pentru „Je vous dirai tout bas le
nom des sources”). Nu în ultimul rând, putem întâlni transgresări ale
câmpului semantic din limba de bază în limba ţintă, care fac trecerea
de la inanimat la animat şi, ipso facto, împrospătează registrul stilistic
(„Là où s’avive et croit et se prend a tourner la rose obscene du
poème”, tradus prin „Acolo unde se-nfioară şi creşte şi începe să se
rotească trandafirul obscen al poemului”).
Începute în anii 20 ai secolului trecut de Ion Pillat, traducerile
din Saint-John Perse (câteva fragmente, de mare rigoare şi
somptuozitate poetică, le datorăm lui Leonid Dimov) sunt şi vor fi
probabil rare, fără a fi însă sporadice. Explicaţia e simplă:
monumentalitatea textului original impune sfială, de nu chiar
smerenie. Iar traducătorul nu poate fi un simplu profesionist într-ale
limbii, ci, necesarmente, un mare poet. Specie pe cât de rară, pe atât
de râvnită în aceste vremuri - ar zice Balzac- de „dureroasă
literatură...”

121
 MĂŞTILE CUVÂNTULUI

Dacă admitem- şi nu avem de ce să nu o facem- ideea

schopenhaueriană a „lumii ca voinţă şi reprezentare”, înţelegem mai
bine de ce fiinţa raţională numită om a avut, de la bun început, atât
dorinţa, cât şi privilegiul de a cuprinde realitatea în concepte.
Fluxul informaţional continuu în care ne mişcăm, multiplicitatea
proteiformă a naturii, existenţa- fie şi doar bănuită- a unei/unor
realităţi invizibile şi imperceptibile obligă mintea umană să recurgă la
abstractrizări. E lucru ştiut de pildă, că gândirea funcţionează
discursiv, că nu gândim în flash-uri, ci în fraze cu subiect şi predicat.
Făcând-o, instituim un principiu de ordine (Kosmos) în vâltoarea
aparent dezordonată a lumii (Haos); aici trebuie căutată rădăcina
culturală comună a umanităţii, arhetipurile inconştientului colectiv ale
lui Jung, filozofia şi literatura universală care încep cu marile mituri
fondatoare şi sfârşesc cu cyber-textele contemporane de pe blog-uri.
Observând recurenţa anumitor fenomene, stări şi procese mai
mult sau mai puţin „naturale”, oamenii le-au sintetizat în forme de o
abstractizare progresivă: picturi rupestre, răbojuri, pictograme şi
ideograme, alfabete de diverse tipuri. Se naşte astfel cultura scrisă,
mai întâi ca excepţie rezervată elitelor (iniţial teocratice), ulterior- mai
ales după inventarea tiparului- accesibilă aproape oricui.
Dacă e adevărat, de exemplu, că literatura premerge scrisului, e
cel puţin la fel de adevărat că anumite specii artistice păstrează un
oarecare grad de autonomie faţă de scris, un paralelism nu întotdeauna
automat şi adesea nici măcar convergent. Exemplul cel mai la
îndemână de absenţă a izotopiei e dat de următorul dialog, imaginar
desigur, dintre doi invitaţi care tocmai s-au cunoscut la o recepţie:
- „Aţi remarcat toaletele?
- Da, sunt foarte curate.”
Dacă în privinţa limbajului obişnuit lucrurile sunt simple şi
convergenţele semnatice destul de evidente, în privinţa anumitor
sisteme estetice (care utilizează simultan cuvântul scris şi imaginea)

122
filiaţia e mai sinuoasă şi dificil de urmărit. Mă refer aici, în primul
rând, la cinema şi reprezentaţia teatrală, dar şi la liturghia creştină,
reclamele publicitare sau declamarea publică.
În accepţiunea sacră, „Logos” înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat în persoana Mântuitorului, iar „logos” presupune aspectul
menţionat mai sus, raţionalizarea discursivă a Universului perceptibil
prin simţuri sau decelabil prin speculaţia metafizică ori trăirea
liturgică.
Din acest punct de vedere, orice artă vizuală având la bază
cuvântul scris- şi, evident, teatrul şi filmul nu fac excepţie, ba
dimpotrivă- presupune un act hermeneutic, o „decupare” subiectivă a
lumii urmată de investirea cu Sens, de re-conotarea decupajului astfel
obţinut. Un rol extrem de important îl joacă la acest nivel ceea ce în
naratologie este definit ca „iluzie referenţială”, mai vizibilă în
reprezentarea scenică şi ceva mai estompată în cea cinematografică.
Pe lângă izotopia mai sus menţionată şi care presupune
coincidenţa codurilor lingvistice (un chinez analfabet nu va înţelege
un film franţuzesc dublat în maghiară), pe lângă respectarea
inevitabilă a unui anumit set de norme (regula celor 3 unităţi din
tragedia antică, de exemplu), interpretului i se mai cere ceva. Acest
„ceva”, aproape imposibil de definit şi destul de aproximativ
echivalabil cu noţiuni precum „har”, „talent”, „fler”, „intuiţie”,
„inspiraţie” etc. investeşte cuvântul scris/rostit cu o aură de
semnificaţii contextuale (mimică, gestică, ţinută vestimentară, tonul
ridicat sau coborât al vocii, un eventual fundal sonor etc.) care îl fac
irepetabil şi inimitabil. Avem un singur text intitulat „Hamlet” şi
semnat de William Shakespeare, dar tot atâtea ipostaze ale lui câţi
actori cu adevărat geniali s-au perindat de-a lungul timpului pe scenă
în rolul prinţului danez. Textul dramatic, deşi unic, permite prin
polisemantismul său o multiplicitate de interpretări posibile. Până la
apariţia cinematografului sonor, corespondenţa era riguros identică şi
în cazul scenariului de film, a cărui performare devenea ininteligibilă
în absenţa cuvântului scris.
În ciuda aparenţelor, nu putem stabili cui se cuvine întâietate în
raportul (deosebit de strâns) care se creează între cuvânt şi imagine.
Unul o investeşte pe cealaltă cu sens, iar aceasta din urmă îi multiplică
sensurile celui dintâi.

123
 Multiplele transformări cotidiene (multe dintre ele
spectaculoase) din ultimele decenii au îndreptăţit până la un punct
temerea că civilizaţia tiparului, a cuvântului scris va dispărea sau chiar
e pe cale să dispară. Dacă ne gândim mai bine, însă, observăm că
„nevoia de poveste” subiacentă naturii umane este trans-istorică şi
universală.
De la primele mituri cosmogonice la telenovelele din lumea în
care trăim, omul (se) povesteşte. Are deci nevoie de cuvânt şi de
imagine, de convergenţa lor in actu.
Avem, aşadar, toate motivele să fim optimişti.

124
 MIHAIL NEAMŢU:
ZEITGEIST

Cu regularitate şi precizie de ceas elveţian, Mihail Neamţu se

apleacă asupra societăţii (româneşti şi nu numai) contemporane,
indicând (re)sursele şi demontând mecanismele care îi alcătuiesc
paradigma modernităţii. Ca şi în „Povara libertăţii” (Polirom, 2009),
autorul purcede, în eseurile care alcătuiesc volumul „Zeitgeist –
tipare culturale şi conflicte ideologice”, de pe o poziţie răspicat – dar
nu neapărat ritos – exprimată şi asumată, cea a democraţiei creştine şi
a conservatorismului de souche. Baleind tot spectrul de interes al
intelectualului, de la ororile comunismului la ... fotbal, Mihail Neamţu
se situează deliberat în siajul unui Paul Valéry, a cărui directivă de „a
epuiza tot câmpul posibilului” o asumă integral, chiar dacă de pe o altă
poziţie. Dacă pentru scriitorul francez civilizaţiile europeane
deveniseră conştiente că sînt muritoare, pentru filozoful român devine
esenţial raportul dintre Dumnezeu şi Creaţie, dintre cult şi cultură
(Marxismul liric şi revolta mesianică, Voga noului ateism), în
măsura în care „dimensiunea cea mai profundă a dialogului cultural
este cea religioasă” (PF Patriarh Daniel).
Fără a fi elitistă, poziţia lui Mihail Neamţu se situează în
orizontul unui ideal de libertate opus ideologiei urii (comunismul, cu
precădere) exprimat în aberanta dihotomie „sapă contra stilou”.
Frumosul, Binele, Adevărul nu sunt simple piese de inventar
conceptual, ci matrici energetice, arhetipuri cultu(r)ale care pot şi
trebuie să schimbe lumea. Şi care o vor schimba ! Mihail Neamţu e
încredinţat de aceasta şi ne convinge şi pe noi, cu o argumentaţie fără
breşă, cu un verb care coagulează foarte bine realitatea şi care face ca
mărturia lui să devină mărturisire. Ratarea, bătrâneţea,
homosexualitatea, sportul, şcoala de gândire americană, uitarea
(fenomenologică) de sine şi condiţia corporalităţii, ideologia şi
moartea, conştiinţa şi obsesia conspiraţiei universale: iată doar câteva
din nenumăratele fire, divers colorate, care compun tapiseria

125
intelectuală din Zeitgeist. Mefient în faţa ideologiilor in actu şi atras
mai degrabă (dar deloc copilăreşte!) de ludic („Jocul lasă glontele
imaginaţiei să străpungă suprafaţa gândirii analitice”), Mihail Neamţu
posedă una din cele mai autorizate voci ale democraţiei contemporane,
înţeleasă ca „realitate politică fragilă, consumată de fractura afectivă
dintre Cain şi Abel” (p. 82). În câmpul de forţe care opune pe individ
colectivităţii şi pe libertarieni conservatorilor, fără a elogia violenţa
etatistă (mai mult sau mai puţin simbolică), autorul procedează,
metodic şi detaşat, la „diferenţierea senină între sfinţi şi ticăloşi,
deştepţi şi proşti, cărturari şi ignari (p. 86)”. Moral, estetic, juridic şi
politico-economic, modelul propus este cu precădere cel american,
euro-atlantic mai corect spus. I s-ar putea reproşa această opţiune, şi i
s-a reproşat deja. Qu'importe ? Parcurgând în sens invers drumul de la
adversitate la diversitate, propunând o integrare socială fără
aneantizarea identităţii cultural – religioase, cultivând cu încăpăţânare
spiritualitatea în ce are ea mai profund, Mihail Neamţu se defineşte şi
se exprimă ca un intelectual viu, într-o lume cu cărţi (câte mai sunt...)
populate de intelectuali mai mult morţi. Pledoaria lui devine, ipso
facto, convingătoare. Pe „piaţa produselor simbolice”, el face
indubitabil parte din, vai, rara specie a „boierilor minţii”. Dincolo de
patimile momentului.

126
 MONICA ANA ŞTEFĂNESCU:
SINDROMUL CASANOVA

Două comedii şi o dramă între coperţile unui singur, cochet

volum, iată surpriza pe care ne-o face (ne-am obişnuit, deja) Monica
Ana Ştefănescu. Consacrată ca romancier („... şi cu toţii erau
nemuritori”, 2009) dar mai ales ca dramaturg, autoarea nu oboseşte
prin manierism, deşi – observă Mircea Ghiţulescu – tema rămâne cea
predilectă: femeia. Nu atât prototipul feminin (spaţiul fatalmente
restrâns al textului dramatic împiedică ipso facto conturarea unei
tipologii plauzibile), eventual în cheie (post) modernă, cât paradigma
feminină ca resursă inepuizabilă de Eros şi Thanatos.
În maniere diferite, „Sindromul Casanova”, „Via Dolorosa”, şi
„Viraj în doi” readuc în atenţie teme aparent „tocite” prin utilizare
îndelungată, dar cărora autoarea le descoperă prospeţimi inedite:
rivalitatea (Isabela şi Melora iubesc acelaşi bărbat), gelozia,
cochetăria, pasiunea vulcanică ori dimpotrivă calmul plat al unei
căsnicii „reuşite” – iată câteva din resorturile dramatice care mişcă
personajele celor trei piese. Uneori, tema predomină; „Via Dolorosa”
e o reluare inversată a mitului jertfei creaţiei, cu Ana pe post de
Manole/ Manu. Alteori, ea coboară în subtext, într-un fel de punere în
abis care iluminează a posteriori comportamentul şi psihologia
actanţilor (Isabela şi Melora sunt două actriţe care repetă împreună
rolurile Luise şi Lady Milford din „Intrigă şi iubire” a lui Schiller). La
rigoare, le-am putea consdera simple pretexte „narative”, la fel de
bune pentru amorsarea intrigii ca oricare altele.
În realitate. însă, Monica Ana Ştefănescu stăpâneşte arta
desăvârşitei simplităţi (o, cât de complicate ...) care îi permite ca, din
câteva tuşe fugare, un decor sumar şi o indicaţie regizorală precisă –
vezi finalul la „Via Dolorosa” - să exprime inexprimabilul, eternul şi
incomprehensibilul feminin care ne populează, nouă bărbaţilor,
dorinţele, angoasele şi speranţa. Fără ostentaţie, oarecum tacit, în
cuvinte „de fiecare zi” şi cu gesturi fruste, femeile Monicăi Ana

127
Ştefănescu păstrează, după căderea cortinei, un nucleu metaforic dur,
o „opacitate” simbolică pe cât de seducătoare, pe atât de primejdioasă.
Din multele concluzii posibile („Ce tare doare carnea omului!”,
„Frumos e sufletul omului, ca lumina...”, „Cel ce zideşte, se va zidi pe
sine”) o reţinem pe cea mai probabilă: creaţia dramatică a autoarei
trece proba timpului, pentru că se subsumează în chip natural cerinţei
formulate odinioară în „Poetica”: „Literatura trebuie să imite, dar în
mod verosimil şi necesar”. Sublim, ridicol, tragic, comic – conceptele
„se dezgheaţă”, prind carne şi sânge, se mişcă printre noi şi ne mişcă.
O vom vedea cu certitudine, la premieră.

128
 NOTĂ LA UN INTERVIU

104 ani. E mult? E puţin?

Aş spune că e suficient.
Decembrie 1903: John- Antoine Nau (Force ennemie, roman).
Decembrie 2007: Gilles Leroy (Alabama Song, roman).
Elementul comun (altul decât acela că ambele relatează ’
„istoria’’ unor oameni cu dezordini psihice)? Ghici ghicitoarea mea ...
Ei bine, ambele romane le-au adus autorilor premiul Goncourt,
indiscutabil cel mai consistent, reprezentativ, râvnit şi celebru premiu
literar dintr-o ţară în care până şi găinile lui Lamartine, făcând ouă, fac
de fapt literatură –am numit aici Franţa.
Prin voinţa testamentară a lui Edmond de Goncourt, în 1896 ia
fiinţă Academia omonimă, care începând din 1903 premiază anual, în
decembrie (şi unde oare altundeva, decât într-un splendid restaurant
parizian) ceea ce se consideră a fi, la momentul respectiv- şi în
zdrobitoarea majoritate a cazurilor chiar este - cel mai bun roman.
Este Nobelul literelor franţuzeşti, care nu-şi găseşte alt corespondent
pe potrivă decât poate ibericul Cervantes.
Dacă ar fi să-i înşirăm pe laureaţi (y compris, nomina odiosa,
Henri Barbusse !), am avea sumarul analitic al unei istorii esenţiale a
literaturii Hexagonului din ultimul secol. Cum vi se pare Proust? Dar
Simone de Beauvoir? Malraux? (Românul) Vintilă Horia?
Să nu uităm, totuşi, că e vorba de Franţa. Al cărei de Gaulle îşi
declara neputinţa de a conduce un popor care produce 400 de soiuri de
brânză ...
Altfel spus, francezii au şi alte premii literare, în egală măsură
ilustre (Renaudot, Fémina, Interaliat); cu diferenţa că Goncourt-ul
presupune şi implicarea statului francez, deci o autoritate de nivel
naţional a caştigătorului, ale cărui eventuale cărţi anterioare sunt
automat reeditate în tiraje de masă (producând uneori surprize de
proporţii, cum a fost cazul cu Amin Maalouf în 1993), devenind
lectură cvasi- obligatorie.

129
 O fi bine? O fi „pe bune’’?
La urma urmei, nu prea contează.
De peste un secol, instituţia literară numită „premiul Goncourt’’
ne invită la un festin intelectual de excepţie.Putem refuza o asemenea
invitaţie?Evident, nu. Aşadar, poftă bună (a se citi: „lectură plăcută’’)!

130
 OPTIMISMUL PESIMISTULUI

„Căldură mare, monşer!” – nu-i aşa? „Şi ce putem noi face?”,

îmi veţi răspunde; iar eu vă voi da dreptate: aproape nimic. În orice
caz, nu putem adopta formula lui Mircea Dinescu din „Moartea citeşte
ziarul”: nu putem (şi, o, cât am dori-o!) aresta clima...Abia dacă
reuşim, prin intermediul câte vreunui apicultor dibace şi băftos, să
readucem „cu picioarele pe pământ” un roi de albine, dezlănţuite şi ele
sub presiunea stihinică a temperaturilor sahariene.
Şi totuşi, viaţa ar putea fi (sau măcar să devină) suportabilă şi
chiar plăcută, dacă în loc să cobim şi să chibiţăm de pe tuşă, ne-am
valorifica energiile şi am mai fi şi răsplătiţi pentru asta.
Antropologia culturală şi etnografia comparată au identificat ,
”depuis belle lurette” ,o lege de fier a funcţionării miturilor: pe trepte
echivalente de civilizaţie, popoare care nu comunică (ba uneori nici n-
au habar unul de altul) creează produse culturale echivalente. Un soi
de „les grands esprits se rencontrent”, care dă seama, între altele, de
recurenţa miturilor fundamentale.
Evident, era imposibil ca „noi şi-ai noştri” să nu ne situăm în
răspăr şi faţă de această axiomă: „Mioriţa” nu e un mit recurent, ea nu
se regăseşte nici măcar la restul popoarelor balcanice, ci exclusiv în
cele patru comunităţi dialectale româneşti.
Exceptând câteva enclave rămase libere din Asturias, Spania a
stat sub ocupaţie sarazină directă vreme de opt secole; maurii au lăsat
urme adânci nu doar în arhitectură, de exemplu, ci până şi în lexicul şi
fonetica limbii lui Cervantes. Şi totuşi, iberii au un proverb la care ţin
foarte mult: „Nici un rău nu durează o sută de ani”.
Regiunea românească aflată sub cea mai îndelungată ocupaţie
străină a fost Dobrogea: de la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân
(de origine cumană, zice-se) până la Războiul de Independenţă. Adică
patru sute de ani , jumătate din timpul spaniolilor. Şi cui oare aparţine
(ghici ghicitoarea mea!) zicala „Doamne fereşte de mai rău!”?

131
 E ca în bancul la care trimite titlul de mai sus; pesimistul zice:
„Mai rău de atât nu se poate!”, iar optimistul răspunde: „Ba da, se
poate!”
În rest, toate bune; vremea vremuieşte, iar replica unui pacient
din Spitalul Clinic Colentina (întrebat cum suportă canicula), preluată
deunăzi de media, nu mai miră pe nimeni:”E foarte bine de rău!”

132
 PARADISUL CA BIBLIOTECĂ

Înţeleasă în sens clasic ca artefact confecţionat din câteva materii

prime şi înzestrat cu valoare estetică, cartea (în speţă cea de literatură)
continuă să fascineze şi să stârnească întrebări şi pasiuni uneori
furibunde. Care e (dacă eventual există) cea mai „bună” carte din
lume? Există o corelaţie tangibilă între carte şi ideologie (în sensul de
paradigmă a istoriei) ? Cât poate citi un om într-o viaţă ? etc.
La această ultimă întrebare – care a frământat probabil pe
fiecare la un moment dat – s-a încercat un răspuns unanim acceptabil.
Pornind de la o bază statistică şi avându-l drept etalon pe scriitorul
argentinian (director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires) Jorge
Luis Borges, care literalmente a orbit citind, concluzia a fost că nimeni
nu poate parcurge mai mult de 10000 de volume (format mediu) într-o
viaţă.
Drama subsecventă acestei limitări biologice e evidentă: numai
literatura de calitate (excluzând domenii conexe precum filozofia,
istoria, antropologia, psihanaliza etc.) însumează mai mult de 10000
de tomuri şi e în continuă creştere. Altfel spus – şi aici rolul
bibliotecilor publice şi al bibliotecarului mi se pare primordial – o
selecţie riguroasă (şi ipso facto dureroasă) a lecturilor este obligatorie
încă din adolescenţă. Orice lectură aluvionară şi întâmplătoare ne face
să pierdem ireversibil un timp preţios pe care l-am fi putut folosi
citind o carte bună.
Ni se va obiecta poate că lumea e în schimbare, că noua
paradigmă („era cibernetică”, în formularea ingenioasă a lui Marshall
Mc Luhan) aduce un regres al lecturii tradiţionale etc. Se , însă, uşor
sesiza că istoria literaturii o premerge pe cea a scrisului, că miturile
fundamentale, cosmogoniile sau epopeile sunt mult mai vechi decât
primele forme de scriere. De-a lungul ultimelor milenii s-a modificat
doar „vehicolul”, suportul material de transmitere a informaţiei:
carapace de broască ţestoasă şi omoplat de cămilă în China antică,
tăbliţe de lut sumeriene, papirus egiptean, pergament medieval, hârtie

133
tipărită în ultimele cinci secole şi, mai nou, formatul electronic. A
rămas, însă, nemodificată „nevoia de poveste” (telenovela
contemporană de pildă este forma modernă de basm, întru totul
analizabilă pe baza grilei de funcţii narative a lui Vladimir Iakovlevici
Propp).
Că lumea e în schimbare e o realitate care nu se mai cere
demonstrată. Că cititul cărţilor devine desuet o dovedesc apariţia
tabloidelor şi omniprezenţa televiziunii şi a Internetului. Structural
însă, omul rămâne o „fiinţă povestitoare”, un eu- narant; gândirea
discursivă e co-substanţială speciei, iar regresul lecturii (încă
insuficient probat) ţine mai mult de raportul sociologic dintre elite şi
mase decât de noua paradigmă pentru care „Medium is the message”.
Un pericol real, dureros resimţit în secolul care s-a încheiat de
curând, e cel al unei singure cărţi („Timeo hominem unius libri”),
absolutizarea exclusivistă şi intolerantă a unor texte nu îndeajuns
„digerate” (Hegel, Marx, Nietzsche etc.) care poate uşor derapa înspre
ideologia totalitară, cu interminabilul ei cortegiu de victime inocente
şi traume iremisibile. Soluţia e tot „în cărţi”, în pluralitatea lecturilor
care nuanţează punctele de vedere şi educă în sens umanist.
În fond, pentru Borges „Paradisul e o imensă bibliotecă”.

134
 PATRIE INGRATĂ,
NU VEI AVEA PARTE DE OSEMINTELE MELE!

Suntem obişnuiţi, când vine vorba de E. M. Cioran, cu o anumită

asprime, cu abjurarea tăioasă a celui care s-a lepădat, pour de bon, de
limba română şi de Coasta Boacii. În acest sens privind lucrurile,
voto-ul testamentar al lui ScipioAfricanul, conţinut în titlu, are toată
greutatea. Şi totuşi...
Trăiristul (id est existenţialistul) Cioran, alienatul, gnosticul,
spenglerianul care cochetează o viaţă întreagă cu ideea suicidului fără
să o pună în practică (pentru că e întotdeauna prea târziu, o dată ce ne-
am născut) nu s-a rupt nici definitiv şi nici brusc de matricea culturală
care l-a generat. Desprinderea lui de limba maternă s-a produs lent, în
intervalul câtorva ani: 1936-1940 (vezi Îndreptar pătimaş). Pe de altă
parte, cu excepţia premiului Rivarol din 1950 (Précis de
décomposition), nici integrarea lui Cioran în spaţiul mental francez nu
a fost fără rest. Cel mai mare stilist al literaturii franceze din secolul
XX şi unul din marii ei moralişti a trăit toată viaţa la Paris ca un
apatrid, fără măcar să solicite cetăţenie franceză; ar fi obţinut-o fără
îndoială, precum Ionesco, dar asta ar fi însemnat să abdice de la credo-
ul său cel mai profund, structural mai degrabă decât pur intelectual:
„să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?”
Nu are convingeri. Nu a aprofundat nimic. Nu a inventat nimic,
fiind doar „secretarul propriilor senzaţii”. Nu a comis nici măcar
banala crimă de a fi tată. Toate apele aveau pentru el culoarea
înecului. În ciuda elanurilor tinereţii, sau poate tocmai din cauza lor,
ideologiile aveau pentru Cioran aceeaşi componentă macrabă ca şi
Demiurgul, pe care l-a refuzat de plano şi definitiv („Lacrimi şi sfinţi”
nu face decât să o confirme).
Şi totuşi, batiscaful gânditorului din Răşinari a atins abisurile
existenţei umane, adică matricea arhetipală unde orice ipocrizie
culturală devine inoperantă. Cultura franceză i-a rămas datoare, şi şi-a
plătit datoria. Pe când, cea română?

135
 PĂRINTELE

Şi lumina luminează în întuneric şi

întunericul nu a cuprins-o.(Ioan 1,5)

Era spre seară. Ultimii doi kilometri fuseseră cumpliţi. Credeam

că nu mai ajung niciodată; şi eram cu atât mai speriat cu cât nu ştiam
exact unde voi ajunge.
La intrare, minunata inscripţie (pe care, probabil, n-am s-o uit
niciodată): „Pace celor ce vin. Bucurie celor ce rămân. Binecuvântare
celor ce pleacă”.
O odaie simplă, cu pereţi ca laptele, răcoroasă după arşiţa zilei.
Un frate de mănăstire în aparenţă fioros şi sever, care cât ai clipi m-a
cazat, m-a dus în trapeză la masă, m-a catehizat/ instruit / îmbărbătat.
A doua zi, urma să mă introducă în chilia lui. A părintelui.
O serie prelungită de accidente sufleteşti (pentru care, îmi dau
acum seama, eram în cea mai mare măsură singur vinovat) mă adusese
la mănăstirea „Brâncoveanu”. Oarecum fără voia mea. Căutam un
răspuns la o întrebare pe care încă nici n-o formulasem, dar care
dospea în mine, răscolindu-mă până la anxietate. Ajunsesem oare la
liman ?
Liniştea incredibilă a camerei de oaspeţi (care încet-încet mi-a
risipit roiul de gânduri) părea s-o indice. Am adormit târziu.
La ora şase, fratele mă scoală pentru liturghie. Nici nu ştiam prea
bine ce-i aia, dar a fost pentru prima oară în viaţă (începând de la
grădiniţă) când n-am protestat că eram trezit la o „asemenea” (pentru
mine, atunci) oră.
Un poet francez spunea că a numi un lucru înseamnă a suprima
nouă zecimi din plăcerea de a-l sugera. Nu poţi numi inefabilul. Nu
pot nici eu descrie impactul primei mele liturghii adevărate. Începută
în semiîntunericul din bisericuţa veche (pe care îl accentuau
camilafcele părinţilor), cutremurătoare prin taina săvârşită în
singurătate (am înţeles abia atunci că n-am fost niciodată singur), s-a
încheiat apoteotic, cu soarele dimineţii explodând în ferestruile mici,
din alte vremuri.
Apoi, cu încrederea restabilită, dar şi cu o sfială care nu m-a mai
părăsit de atunci încoace (pe mine părintele Teofil mă inhibă), am
intrat în chilie, în anticamera ei mai exact. Mă aştepta.

136
 Ştia, în duh, că şi eu sunt, ca atâţia alţii o „sinteză a harababurii
din casa părinţilor mei”. Întâlnirea nu cred să fi durat mai mult de o
jumătate de oră ; iarăşi pentru prima oară în viaţă, am uitat că am ceas
la mână. La sfârşit m-a îmbrăţişat îndelung, cu o dragoste şi o putere
pe care le-ar fi avut doar tata, dacă ar mai fi trăit.
A fost una din cele mai hotărâtoare întâlniri ale existenţei mele.
Mi-a modificat viaţa, pentru că - punându-mă în rânduială - mi-a
schimbat felul de a o privi. Programul de viaţă creştină, rugăciunea
inimii, cărţile părintelui Arsenie, nădejdea şi indicibila bucurie a
comuniunii în Hristos, toate i le datorez cuviosului părinte.
Au mai fost şi alte întâlniri. Slavă lui Dumnezeu pentru toate !
Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului tău,
arhimandritul Teofil!

P.S: Oare cât s-ar fi folosit acest neam, dacă în curtea mănăstirii
de la Sâmbăta sau pe potecile de la Păltiniş s-ar fi plimbat agale (unul
catehizând, celălalt peripatetizând) arhimandritul Teofil Părăian şi
filozoful Constantin Noica?

137
 PENTRU O HERMENEUTICĂ A VISULUI

Înţeles unanim ca finitudine (limită, peras în terminologia lui

Gabriel Liiceanu) între două abisuri, omul este fiinţa prin excelenţă
tragică; paradoxul civilizaţiei contemporane este, însă, de a nu fi
înţeles – şi asumat – lecţia tragicilor greci. Summa summarum,
filozofia secolului trecut nu a depăşit, la nivel ontologic, atitudinea
“omului revoltat” al lui Albert Camus, a cărui moarte emblematic-
absurdă ar trebui să ne pună pe gânduri.
În termini ironici, “soluţia problemei schimbă natura problemei”:
esenţial nu e de a şti “ce”, ci “cum” şi “în ce scop”. Or, sublimate la
manifestările lor esenţiale, atitudinile omului în faţa Universului (o,
cât de des uităm: “Numen est lumen” !) sunt în număr de două :
iscoditoare (savantul) şi contemplativă (misticul). Dezghiocarea
sensului fenomenelor pe baza ciclicităţii cauză- efect poate fi (de fapt,
chiar este) profitabilă, dar numai până la un punct, întrucât
multitudinea lor sfidează de departe cogniţia. Nu în ultimul rând,
“conceptul de câine nu latră”: la ce bun să ştii că sistemul solar va
dispărea peste 5 miliarde de ani, dacă tu oricum nu vei trăi mai mult
de 100?
La polul opus imperativului moral categoric al lui Kant (nu
discut aici orgoliul luciferic de a cuprinde “lumea şi vecia într-un
număr”) stă smerenia, asumarea neputinţei omeneşti, contemplaţia
mistică a Chipului care singur poate face viaţa suportabilă. Celebrul
pariu pascalian cu Divinitatea nu e depăşit, poate, decât de formula –
aiuritor de sintetică – augustiniană: “Credo quia absurdum”. Iată
soluţia şi implicit diferenţa - de cele mai multe ori ireconciliabilă -
dintre cele două demersuri.
Există însă, independent de direcţia aleasă, de gradul de cultură
asimilată şi de opţiunea existenţială, un fenomen propriu naturii
umane care e departe de a-şi fi dezvăluit, savantului sau misticului,
resorturile cele mai intime, şi acesta este visul. Că sunt “vedenii
zadarnice” (cf. arhim. Ilie Cleopa), care deci nu se împlinesc, că e

138
vorba de tema diavolului ca femeie – ispită care stârneşte sexualitatea
sau, dimpotrivă, că e un vis profetic (ca al lui Daniel sau Iacob),
oniricul scapă analizei – i-a scăpat, în ciuda aparenţelor, lui însuşi
Freud – exhaustive, e iluzoriu ca fumul şi alunecos ca un peşte. Cu
atât mai interesant, din acest motiv, indiferent de zona de interes din
care provine cercetătorul.
Varietatea enormă a fenomenului, pusă în evidenţă din punct de
vedere teologic în studiul părintelui – profesor Ovidiu Moceanu, ar
putea să descurajeze. O oarecare ordine şi ierarhie se pot totuşi stabili,
dacă nu altfel, cel puţin prin ceea ce Roger Caillois numeşte
“autentificarea prin multiplicare” (acelaşi vis apare mai multor
oameni). Desigur, încercări de a limpezi apele au existat încă din etapa
simbolică a umanităţii: în fond, în mitologia greacă Hermes, înainte de
a deveni părintele hermeneuticii, este “mesagerul zeilor”, cel care
operează transferul din mythos în logos, cel care induce (şi uneori
explică) visele. Există. însă, pare-mi-se, ceva artificial în această
reprezentare, sau în orice caz exterior naturii umane profunde. La
Sfinţii Părinţi, care preiau hristologic diferenţieri stabilite încă de
Platon, omul e o triplă entitate, alcătuită din trei componente intim (şi
inefabil) sudate : pneuma (duhul), psyché (sufletul) şi hyle (trupul).
Pornind de la această premiză, e mai uşor dacă nu să explicăm
mecanismele onirice, cel puţin să punem ordine în multitudinea de
vise posibile (de la Dumnezeu, de la trup şi de la diavol). În orice caz,
o asemenea abordare e mai plauzibilă decât cea care pune totul pe
seama unui actant transcendent, fie el şi Teuth/ Hermes/ Mercur.
Desigur, “a şti” ce se întâmplă nu înseamnă a fi rezolvat
problema: ideea că gnoza aduce mântuirea este eretică. Nu întâmplător
formula propusă de vrednicul de pomenire arhim. Ilie Cleopa este
respingerea de plano a oricărui vis sau vedenie: Dumnezeu nu se
supără dacă nu-L credem, pentru că ştie că diavolul poate lua chip de
înger de lumină, încercând să-i înşele “chiar pe cei aleşi” (Sf. Simeon
Stâlpnicul e un exemplu printre altele).
Valabilă în planul strictei observanţe monahale, soluţia astfel
propusă devine inoperantă dacă setea de cunoaştere persistă. Or,
capacitatea de a descoperi înţelesurile ascunse, actul hermeneutic
propriu-zis e înfăptuit de însuşi Duhul Sfânt, prezent în om de la botez
şi care lucrează întotdeauna în direcţia mântuirii; gnoza autentică,
observă Vladimir Lossky , nu poate fi separată de harismă. Este exact

139
poziţia pe care se situează autorul, pornind de la datul fundamental că
“Împărăţia lui Dumnezeu e în inima omului” . În sens teologic, aici
trebuie căutată şi explicaţia viselor, vedeniilor, proorocirilor, cu sau
fără temei scripturistic. Din acest unghi de focalizare, anexa volumului
(însumând peste 70 pagini de referinţe onirice, atât din Vechiul cât şi
din Noul Testament) devine explicită, iar demersul părintelui –
profesor, fără a înceta să fie ştiinţific, capătă aspectul unei teologii in
actu.
În fond, înţelegerea duhovnicească a “lumii ca text”, ca opera
magna a lui Dumnezeu însuşi stă la baza hermeneuticii ca demers
interpretativ, neuitând nicio clipă că rădăcinile unui atare “act de
lectură” se regăsesc întotdeauna în exegeza textelor sacre. Mai mult
decât o simplă inventariere de logoi, “Visul şi Împărăţia” a părintelui
– profesor Ovidiu Moceanu devine astfel un ghid practic prin
labirintul unei vieţi pe care, nu întâmplător, poetul francez Gérard de
Nerval şi-o închipuia ca pe un vis.

140
141
 PO(I)ETUL DIN POIATĂ

Gândeai c-am murit, neică (cititorule)?

Ei bine, nu; cel puţin nu înainte de a mă/ ne dumiri în privinţa
morţii poeziei ;de celelalte, a lui Dumnezeu, a comunismului, a
Soarelui s-au ocupat, pe rând, Nietzsche, Fukuyama, Stephen
Hawking et alii ,ejusdem farinae.
Poate ar trebui, mai înainte de toate, să operăm o distincţie între
moartea (citeşte:’’criza’’) poeziei şi cea a poetului/ poeţilor.
Şcolile, grupusculele, aglutinările şi coteriile culturalo-literare s-
au ambiţionat (mai corect spus,îmbăţoşat) dintotdeauna- în orice caz,
încă dinaintea Big Bang-ului Romantic - să se suplanteze una pe alta,
uneori până la nivel fizic şi cu mijloace contondente (să ne amintim
de bătălia pentru Hernani, de pildă). Cu toţii au avut pretenţia de a da
sentinţe irevocabile, de a îngropa ,uneori fără chiar să-i mai cânte
prohodul, trecutul-chiar cel foarte recent- sau de a-şi adjudeca, în
numele orgoliului personal sau de generaţie, adevărul ultim, Ultima
Thule.
Or, istoria culturii demonstrează că întotdeauna rămâne ceva de
spus, că schimbările succesive de perspectivă nu desfiinţează si nici nu
’’încremenesc’’ peisajul, că uneori reţetele textuale divergente, chiar
antagonice, pot fără probleme coabita în cartea de bucate a literaturii
universale. Multiplicitatea adevărurilor posibile nu suprimă Adevărul
(in sens platonician), şi nici, cu atât mai putin, cuvintele
apostolului:’’Adevărul vă va face liberi’’.Altfel spus, secvenţialitatea
istorică a şcolilor si curentelor literare, vizibilă mai ales în împărţirea
pe generaţii, nu întrerupe definitiv, zăgăzuindu-l, şuvoiul de cîteva ori
milenar al fenomenului numit Literatură.
Se schimbă, am mai spus-o, suportul: de la tăbliţele de lut ,
papirus şi pergament, trecând prin ’’Galaxia Gutenberg’’ a literei
tipărite, omenirea (care nu trebuie confundată cu omenitatea şi, din
păcate, nici măcar cu Umanismul; cel puţin nu întotdeauna a ajuns,
last but not least, la cartea electronică şi PC, iar noi nu putem nici
măcar prognoza dacă se va opri aici. Ce e sigur, însă, e că nevoia de
poveste, ivită in copilăria umanităţii şi vizibilă în producţia

142
mitologică, de la folclorul literar, la telenovela contemporană, este
transistorică, irepresibilă, co-substanţială speciei.
Altfel spus, Poezia va muri o dată cu ultimul Homo sapiens.
Nu putem decât sa nădăjduim că mai e mult până atunci…

143
 RĂZVAN IONESCU:
CÂND SFINŢII MERGEAU LA TEATRU

Într-o lume care pare să-şi fi pierdut de mult (dacă a avut-o

vreodată) arta dialogului, în cacofonia babilonică a monologurilor
juxtapuse, vocea limpede- şi doar aparent tăioasă-a lui Răzvan Ionescu
pune lucrurile la punct, invitându-ne la opulent/ spiritualul său banchet
al ideilor.
Pornită - din punctul de vedere auctorial- de la altitudinea eterică
a conceptelor, cartea actorului/ teolog reprezintă o incursiune (dacă nu
cumva chiar o incizie chirurgicală) în cultura bizantină, văzută însă nu
ca sistem ,păcat de care pătimeşte întreaga bizantologie occidentală şi
americană, ci ca mod de viaţă.
Înţeleasă de către Hegel ca artă a sublimului (spre deosebire de
arta Renaşterii, considerată una a frumosului), arta creştină a
Bizanţului dovedeşte o extraordinară capacitate de sinteză, utilizând
procedee pe care autorul le numeşte ’’apicole’’ pentru a-şi apropria (şi
îndumnezei, dacă ţinem cont că Religia era centrul vieţii bizantine)
frînturile caleidoscopice ale şuvoiului existenţial din lumea Bizanţului.
S-ar putea obiecta, mai înainte de toate, că acest (după spusele
lui Constantin al VII- lea Porfirogenetul) ’’rege al oraşelor, ocrotit de
Dumnezeu’’ care este Constantinopolul respiră prin alt plămân:
Hipodromul. Cu o capacitate de 30000 locuri şi, evident, cu loja
imperială (gr. ’’Kathisma’’, ’’şedere’’, de unde împărţirea cărţii
Psalmilor în catisme), Hipodromul era prin excelenţă locul cibernetic
al Constantinopolului, matricea către care convergeau toate energiile,
pasiunile şi freneziile locuitorilor, mici şi mari, bogaţi şi săraci.
Dar romeii (care dau ulterior numele Rumeliei otomane) nu se
ocupau doar cu pariurile, ci şi (poate mai ales şi ) cu tot ce putea
menţine coeziunea Imperiului, aşadar cu religia. De fapt, mai corect ar
fi să spunem că punctul focal, nucleul dur al existenţei lor cotidiene
era viaţa întru credinţă; oricât n-am dori s-o recunoaştem, evlavia şi

144
disponibilitatea lor pentru jertfă (vezi iclonocasmul) erau mai mari,
mai adânci şi mai fierbinţi decât ale noastre.
O întrebare survine, aproape automat: cum se pot împăca
frivolitatea şi superficialitatea (aparente) ale unui împătimit al
Hipodromului (vezi Puţul Sfantului Ioan Gură de Aur) cu
religiozitatea cea mai smerită, ardentă şi netrucată? Ce au în comun
spectacolul şi Sfintele Taine?
Răspunsul vine oarecum de la sine, contrariind orizontul de
aşteptare al omului contemporan: teatrul bizantin evoluează de la
stadiul profan (popular), trecând printr-o etapă semiprofană
(semireligioasă), până la forma cea mai autentică a teatrului sacru
(religios). Nimic paradoxal, de fapt, dacă ne gândim că- cel puţin la
nivelul exterior al aparenţelor , dar nu numai- liturghia este o
teodramă. De la gradenele arenei la naosul bisericilor, sensibilitatea
bizantină aglutinează, ca într-o matcă de rîu, diverşii afluenţi care îi
premerg: banchetele antice (incluzând aici şi recitativul scenelor
homerice), spectacularele Calendae romane, formele teatrului popular,
diversele datini şi spectacole (precum Dansul Măcelarilor, de ex.) etc.
Dacă ne gândim, pe de altă parte, la originea strict religioasă a
teatrului (Eschil a fost sacerdot la Eleusis, de pildă), putem înţelege
extraordinara forţă sincretică a acestui creuzet care topeşte într-o
sensibilitate unică forme aparent divergente.
Aceasta explică, pe de altă parte, perplexitatea experţilor
occidentali- incluzându-l aici şi pe Andrei Şerban- care nu admit nici
măcar ipoteza existenţei teatrului bizantin, imaginându-şi că acesta
dispare pentru 1000 de ani; când, în realitate, el exercită o influenţă
directă şi decisivă asupra Occidentului ( misteriile medievale, de ex.).
Lucrurile sunt aşadar, mult mai serioase decât par la prima
vedere; nimic şocant în spusele lui Vasile cel Mare sau Grigorie de
Nazianz, care nu se sfiesc să afirme că au văzut jucându-se
nenumărate tragedii.
Aflată ’’sub semnul dramatic al sacrului hristocentric’’ (Cristian
Bădiliţă) viaţa bizantină ne este înfăţişată de Răzvan Ionescu într-o
lumină inedită, reliefată şi de un stil, de o scriitură pe cât de precisă,
pe atât de somptuoasă (’’ascultând tăcerea asurzitoare a ruinelor
Hipodromului’’ etc.). Concluzia vine de la sine: ’’Liturghia e o
reprezentare scenică a Bibliei, Cuvîntul dat în spectacol liturgic’’.
Apărută în condiţiile grafice excepţionale cu care Editura Curtea
Veche ne-a obişnuit, cartea lui Răzvan Ionescu e o restituire nu
necesară. Obligatorie.

145
 REVERENŢĂ SAU TEMENEA ?

În bătălia de la Fontenoy, un ofiţer francez aflat în faţa frontului

inamic pronunţă aceste (ar zice Balzac) grandioase cuvinte:
„Messieurs les Anglais, tirez les premiers !”
Da, şi? Mă (şi vă) veţi întreba ce m-a apucat, „ce muscă m-a
ciupit”. Nimic special, atâta doar că m-am hotărât să spun din casă; iar
picătura care a umplut paharul e cartea de excepţie (şi de ultimă oră) a
unui critic literar cu care m-am împrietenit precum acordul gramatical,
prin atracţie („les amis de nos amis sont nos amis”): Alexandru Matei,
Ultimele zile din viaţa literaturii.
Francofonia e în regresie, Internetul e în engleză, dacă nu ştii
peul, balto-slavă sau navajo te faci înţeles în basic english, America e
jandarmul planetei, il ombelico del mondo s-a mutat de la Paris la
Washington et caetera. Da, şi ?
Franţa rămâne în continuare cel mai mare producător de vin bun
din Europa, cea mai accesată destinaţie turistică (NB: în vremea asta
francezii, în proporţie covârşitoare, îşi fac concediul la ei acasă). Cel
mai mare stilist al limbii franceze din secolul trecut, Emil Cioran
reproşa ţării de adopţie că n-a produs genii, Shakespeare sau Goethe
nefiind francezi. „Sfatul specialistului”: citiţi Rabelais şi poezia
simbolistă şi discutăm după.
Cu ceva ani în urmă am tradus – tempi passati... - primul volum
din Declinul Occidentului a lui Oswald Spengler.
Am aflat cu această ocazie, şi se poate lesne verifica, faptul că
există cicluri istorice lungi, uneori de o mie de ani şi mai bine, care
aduc pe creasta valului naţiuni cvasi-necunoscute iniţial, care apoi
amurgesc precum zeii lui Nietzsche: Roma, Bizanţ, Imperiul Britanic,
Spania, Rusia sau Franţa. Legea de fier a sinusoidei istorice îi coboară
în manual chiar şi pe cei pentru care Mediterana a fost un lac interior,
Mare Nostrum; iar din splendoarea basilei-lor bizantini a mai rămas
doar cartierul Fanar, un Lipscani tragic, de o nobleţe decrepită care te
sfâşie.

146
 Nu putem şti de ce se întâmplă aşa. Putem doar constata. În fond,
istoria e umplută cu oameni, în fişa genetică a cărora intră inexorabil
moartea. La grade de civilizaţie echivalente, popoare diferite
furnizează produse culturale echivalente (vezi teoria miturilor
recurente, Antropologia structurală a lui Lévi-Strauss, şi nu numai).
Poate că Franţa, în materie de roman, n-a produs nimic semnificativ în
ultimele două decenii, dar nici în America nu s-a născut un al doilea
Faulkner; „mai bun” nu înseamnă neapărat „foarte bun”.
Ce rămâne ? Balzac, spun eu. Cele 400 de tipuri de brânză,
spune generalul de Gaulle. Iar peste toate, extraordinarul creuzet al
limbii lui Voltaire, care validează dictonul „Ce qui n’est pas clair n’est
pas français”. De la Caragea-Vodă la conu’ Alecu Paleologu,
francofonia valahă a funcţionat ca o sfidare a brutalităţii istorice. Un al
doilea Napoleon care să intre călare în Moscova probabil nu se va mai
naşte. Dar Baudelaire va fi citit chiar şi cu –chi lo sa?- Internetul în
chineză. Allez France !

147
 RIDICULIZAREA ’’CASSANDRELOR’’

Deşi disputa între creaţionişti şi evoluţionişti ,înţeleasă ca o

’’querelle’’ reeditată între Antici şi Moderni, nu a fost încă definitiv
tranşată de o parte sau de alta, putem face o observaţie destul de
interesantă privind comportamentul (psihologia ar fi prea mult spus)
maimuţei: dacă nu are o bubă, se râcâie până-şi face una, ca să aibă de
ce se jelui apoi.
Mutatis mutandis, această ieremiadă persistă deja, de câteva
decenii bune (de la Mc Luhan, cel puţin) şi în lumea cărţii, a literaturii
înţeleasă ca fenomen sociologic. Universitarul canadian mai sus
menţionat proorocea amurgul civilizaţiei tiparului, extincţia
inexorabilă a Galaxiei Gutenberg şi trecerea umanităţii, cu arme şi
bagaje, în era cibernetică.
Acum 10 ani, Ion Manolescu propovăduia, din amvonul
„României literare’’, postmodernismul mediatic, în al cărui manifest
literar intra, pe lângă altele ejusdem farinae, zapping-ul ca act estetic.
Nu de mult, Cristian Tudor Popescu avertiza sumbru că în curând
cititorii de ziare pe hârtie tipărită vor fi asemenea filateliştilor; de rari,
desigur, nu de bogaţi...Şi corul de bocitoare meduzate de presupusa
agonie a literaturii poate fi lărgit.Aşa să fie, oare?
George Puşcariu (le) răspunde ritos: NU! Nevoia fundamentală
de literatură se subsumează nevoii de carte. Gura căscată patetic a
„Cassandrelor” de mai sus, el o închide discret dar ferm, cu o carte-
artefact, cu un obiect estetic ce provoacă plăcere, din gama „Kron-
Art”. Evantaie prin calendare e un volum care te ispiteşte, îţi face
poftă, la fel ca, acum peste un secol, Thalassa lui Alexandru
Macedonski; o carte debordând de paratextualitate, cu pagini de culori
diferite, cu ilustraţii şi intarsii în tonuri pastelate. O carte, pur şi
simplu, frumoasă.
„Şo pe el!”, ar decreta ,şi poate o şi fac , cei care confundă
literatura cu o porno-scriitură directă, din a cărei bibliografie
obligatorie lipsesc însă D.A.F. de Sade, Crébillon-fiul sau Flaubert.

148
 Desigur, poetul braşovean e departe de această dezlănţuire
parfumat-pestilenţială, nu prin naivitate sau izolare voită, ci prin
candoarea şi gentileţea unui copil mare, a unui poet „născut, nu făcut”
şi căruia i se potriveşte mănuşă zicerea lui Lamartine: „Eu scriu poezii
cum face găina ouă”. Nefiind manufacturat, artificial, tehnic (deşi un
haikú presupune multă tehnică şi trudă scripturală), George Puşcariu
ne invită pe un covor zburător căruia nu i se vede urzeala, pe urmele
„Ciocârliei de rouă rătăcită în cer/ pe arcuş”.
În Bătrâna căsuţă, de pildă, el nu rămâne un simplu (eventual
abstract) martor al timpului, ci timpul se scurge prin venele lui, prin
însăşi fiinţa lui (nu întâmplător, titlul volumului e un pact de lectură)
pentru a trece în obiectualitatea înconjurătoare pe care o modifică, o
transmută alchimic în retortele liricii proprii. Aceasta creează o
deosebit de puternică iluzie referenţială, deşi cred că nici însuşi
Roland Barthes nu ar putea decide: e o poezie a lucrurilor, sau o
reificare a poeziei, inserată într-o tradiţie care porneşte de la
anacreontici pentru a se opri la Walt Whitman? Greu de spus, şi poate
nici măcar nu e foarte important. Rămâne, însă, ceva, o „nucă tare”, o
zonă de penumbră misterioasă, de magie verbală greu de elucidat chiar
dacă (sau poate mai ales atunci când) ai privilegiul de a-l cunoaşte pe
George Puşcariu omul, poetul, omul-poet. Optimismul său înduioşat
rămâne marele nostru beneficiu.

149
 SAECULUM:
„derapajele” culturii în discursul literar

Dacă suntem de acord cu postulatul psihologic potrivit căruia

gândirea este discursivă, trebuie evident să admitem – şi Saussure nu e
nici măcar primul care a observat-o – că un întreg spaţiu mental, un
univers cultural, o ’’bucată de viaţă’’ se insinuează în discursul literar,
pe traseul descendent care merge de la ’’langue’’ la ’’parole’’.
Desigur, dat fiind arbitrariul semnului lingvistic, nu putem vorbi, cu
îndreptăţire, de limbi frumoase sau urâte, ci de culturi mai bogate sau
mai sărace, având ca vector de difuzare şi de asimilare cutare sau
cutare limbă. Afirmaţiei că Internet-ul este în limba engleză i s-ar
putea obiecta că acum două secole se vorbea franceza de la Londra la
Moscova ; dar nu aceasta e problema.
Esenţial , în termenii poeticii şi ai naratologiei,este să sesizăm
aspectul spaţio-temporal al epocii cu care scriitorul e contemporan,
aerul timpului dacă putem spune astfel, acel saeculum al latinilor. De
la poemele lui Villon sau ciclul rabelaisian până la romanele vizionare
ale lui Jules Verne, trecând prin Comedia umană şi Dama cu
camelii, scriitorul este martorul timpului său. Iar noi, în calitate de
cititori, nu facem decît să reînviem acest decupaj cultural, prin
intermediul limbii. Pe care o vorbim, dar care în acelaşi timp ne
vorbeşte.

150
 SCRIU, DECI EXIST

Dacă presimţirea borgesiană a Paradisului ca o gigantică

bibliotecă se confirmă (lucru pe care, oricum, nu-l vom putea afla
decât după), asta nu va face decât să întărească deja folclorizatul
adagio: „cultura e ceea ce-ţi rămâne după ce-ai uitat tot”.
Globaliza(n)tul Ev Media (apud Dinu Rachieru) are şi acest avantaj –
indirect şi nedorit – de a întări sutura cvasi- ombilicală între iubitorii
de carte, şi între cărturarii autentici şi propriile cărţi. Ieşită din lume,
cartea o conţine fără s-o reproducă întocmai, şi i se opune fără s-o
desfiinţeze. Iar în cazul Betianei Călin, taina „maternităţii” lirice e
autentică la modul etimologic, de zămislire (poiein), precum în
„tunelul de carne” din poemul cu numărul de inventar 22.
Din aparent insignifiantul „mărunţiş al fiinţei” se conturează un
ţipăt, un zvâcnet dureros – şi ontologic corect – al f disperă initudinii
biologice. Nu întâmplător titlul volumului e Anatomia disperării: de
la Horaţiu încoace timpul fuge ireparabil, clipa nu se lasă prinsă –
decât uneori, în chihlimbarul intranzitiv al metaforei. Eşti ceea ce
scrii, chiar dacă aste te ucide - pare a fi concluzia. Dincolo de şcoli şi
curente, de „zecisme” mai mult sau mai puţin canonice, frisonul
metafizic din poemele Betianei Călin te duce cu gândul la „Mioriţa”
(dac-o mai fi politically correct să citim balade, să ne iubim ţara şi să
ne facem cruce în dreptul bisericii ). „Uite cum de frig/ şi de teamă
îmbrac cămaşa/ de forţă a psihozei”: reformulată liric, drama
camilpetresciană a lucidităţii devine diagnostic, radiografie
dezinhibată a unei conştiinţe care scrie pentru că nu (mai) poate altfel.
Aş îndrăzni să cred că cele 58 de poeme sec inventariate în aparentul
„registru contabil” sunt doar vârful aisbergului, statuia din blocul de
marmură, ce-a rămas după ce scalpelul cerebralei – totuşi – poete şi-a
făcut nemilos treaba. Şi demersul e cu atât mai binevenit, cu cât („ par
ces temps de douloureuse littérature ...”) numai cine nu vrea nu e poet
cu acte la mână şi cotizaţia la zi.

151
 Las cititorului plăcerea (cvasi-letală) de a parcurge textele. Îmi
permit doar să citez în întregime poemul cu nr. crt. 37, expresie
sublimată a clasicului ideal de concizie (non multa, sed multum): „el
stătea calm în faţa propriei imagini/ răstignită-n coperta din urmă uşor
încovoiat/ îşi silabisea numele şi existenţa”.
Iară giudecata rămâie a înţelepţilor ...

152
 SERTARUL LUI SARTRE

Din perspectiva (nu neapărat blasfematorie) lui homo ludens se

poate spune că , dacă la început a fost Cuvântul, ulterior a apărut jocul
de cuvinte. Pornirea către calambur poate fi o unitate de măsură a
inteligenţei , în măsura în care aceasta din urmă se defineşte şi prin
simţul umorului.
Acum ceva vreme , în plină perioadă a ’’sărbăutorilor de iarnă’’,
puţin înainte de ’’Sfântul Revelion’’, mă gândeam la Sartre. Iac-aşa.
Şi gândem-ul meu a chemat la sine un altul, fiindcă mi-am dat seama
că anagrama numelui filozofului francez este cuvântul ’’sertar’’.
Ei, şi? - mă veţi întreba. Un joc de cuvinte, deşi din cele de mai
sus ar rezulta - sau poate tocmai de aceea - că sunt inteligent , sau că
îmi place s-o cred. Ceea ce însă ar putea interesa pe eventualul cititor
al acestor rânduri înnegrite este că stupizenia persista, era tenace, nu-
mi dădea pace. Pentru o clipă m-am gândit (e un fel de a spune…) că
două lucruri se întâlnesc pretutindeni în Univers- cel puţin în cel
cunoscut :hidrogenul şi proştii. Însă perseverenţa de viespe nervoasă a
sintagmei ’’ sertarul lui Sartre’’ continuând să sleiască firavele puteri
ale neuronului meu , mi-am dat seama că ceva nu e tocmai în regulă.
Şi , brusc, ca în toate revelaţiile, s-a făcut lumină ;nu cea
elecrică, a lui Lenin, era ziua în amiaza mare).
Sartre a fost un tip consecvent. N-a renunţat cu adevărat
niciodată la convingerile lui roşiatice ;cam la fel ca, înaintea lui ,
André Breton. Sau poate ,e o idee a unui prieten, ’’duhurile răutăţii de
sub cer’’, împieliţate în doctrina bolşevică fără concursul explicit al
defunctului Marx au fost cele care l-au vizitat cu insistenţă, o viaţă
întreagă, pe ochelaristul de la ’’Café des deux magots’’, taman vis – à
- vis de biserica Saint-Germain –des- Prés. Nu ştim exact de ce ,nici
nu prea contează, dar aşa au stat lucrurile.
Pe de altă parte, şi în cu totul alt context istorico-geografic,
rivuluţia română din decembrie 1989 a adus cu sine nu doar blugi si
Topi-Top, ci şi extincţia unei tumori demnă de bolgiile infernului
culturii (si cela existe): cenzura comunistă şi-a încheiat destinul
istoric. Gata, e dezlegare la scris. ’’Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!...’’).

153
 În vechiul tratat Arta războiului, Sun-Tzu menţionează
importanţa şi eficienţa ameninţării, a intimidării, a pisicii arătate
inamicului. E ceea ce covârşitoarea majoritate a dizidenţilor ,din
Romania şi de aiurea, au făcut înainte de sincopa din `89:’’o să vă
arătăm noi vouă, când va sosi timpul!’’, ’’scoatem noi din sertar
literatura pe care n-am publicat-o sub comunişti!’’ etc.
Or, ceea ce toată lumea aştepta să se producă…nu s-a mai
produs. Îndelung trâmbiţatele texte subversive au rămas în sertar (asta
în cazul fericit în care ele au existat cu adevărat). Nici măcar vocile
autorizate, precum cea a lui Goma, nu au produs o literatură
sustenabilă estetic.
Motivele sunt cel puţin două. Pe de o parte, contextul politic şi
social s-a modificat brusc şi ireversibil, antrenând cu sine modificarea
orizontului de aşteptare al publicului. Dupa câteva guri de aer în
sfârşit proaspăt, cititorul nu mai putea fi nici , şi cu atât mai puţin
constrâns, să respire prin masca de gaze.
Calpuzanii au ieşit din paginile romanului omonim şi s-au disipat
în lumea largă, infuzând-o în întregime. Foştii securişti şi secretari de
partid au devenit noii capitalişti – vă mai amintiţi de generalul Store ?
– şi cei dintâi interesaţi în demolarea Statului . Nu ştiu dacă timpul
avea sau nu răbdare cu oamenii, dar aerul său se schimbase cu
certitudine. Putând asculta la liber Europa Liberă, oamenilor nu le
mai trebuiau ’’şopârlele’’ anilor ’80.
Pe de altă parte, dar în aceeaşi ordine de idei, a dispărut, lepădată
ca o haină veche şi incomodă, auto-cenzura pe care, de voie de nevoie,
şi-o impuseseră scriitorii, în speranţa că măcar o parte din ideile lor,
driblând mai-sus menţionata cenzură, va ajunge (şi va rodi) la cititori.
Când scapi dintr-un mare necaz, nu-ţi mai vine să te întorci cu gândul
la el, neţinând seama că cine îşi uită trecutul e condamnat să-l repete.
Din toate aceste considerente, cred că, deşi condamnabilă (şi
condamnată) istoric, optiunea politică a lui Sartre e mai demnă de
admiraţie, sau măcar de respect, decât corul de Antigone şi bocitoare
ale căror ameninţări s-au dovedit a avea consistenţa baloanelor de
săpun… Iar polarizarea societăţii româneşti pe principiul ’’ba pe al
mă-tii!’’ ar deveni (neplăcută) amintire.

154
 SORIN BASANGEAC:
QUINTE LA DOUĂ CAPETE

Dacă admitem (şi de ce n-am face-o, în fond?) postulatul

caragialian al muzicii „care gâdilă urechile într-un mod plăcut”,
rezultă – mutatis mutandis – că şi poezia ar trebui sau măcar ar putea
să facă acelaşi lucru. Dincolo de fracturile generaţioniste şi de
dezbaterea (deja devenită antică) privind modernitatea, poezia rămâne
„un joc secund, mai pur”, un transfer din mythos în logos care separă
versificatorii de tarabă şi pornografiştii de coterie de adevăraţii – tot
mai puţini, hélas! – poeţi.
Din această specială, ipso facto rară (la nivelul istoriei literare)
categorie face parte Sorin Basangeac, ale cărui „Monorimuri
monosilabice” de mai an sunt (n-am crezut că voi ajunge să spun
asta!) intraductibile. Doar poezia foarte proastă sau dimpotrivă foarte
bună e greu de tradus, şi Sorin ştie asta. Nu doar o ştie, ci o şi
exprimă, din interiorul resorturilor generatoare de text unde Mallarmé
rimează cu „macramé”, şi ABBA cu „roaba”. „Quinte la două capete”
ar putea părea – şi până la un punct şi este – o „jucărioară” stilistică, o
demonstraţie ludic-parodică de virtuozitate „de amorul artei”.
Oare? „cimpanzeu/ şi tarantulă/ tarantelă, cazacioc,/ alizeu/ şi
azalee/ fee, zmeu şi streptococ,/ în muzeu/ nu-i bagatelă”. Las de o
parte observaţiile dăscăleşti, inventarierea cu lupa a tipurilor de rime
sau de metafore. Se vor ocupa de asta în viitorul îndepărtat autorii
manualului de limba română, dacă va mai fi cazul. Dincolo însă de
aspectul ostentativ şi zglobiu al acestor „Cuvinte nepotrivite” cu
aspect, dacă mi se permite, de „vocalize ale sintagmei”, rămâne ceva:
o tensiune, un rictus paradigmatic, o avertizare lucidă că prin
„Feciorelnica/ angoasă:/ albă grasă şi frumoasă” se mai înţelege şi
altceva, dacă e să-l parafrazăm pe Budai-Deleanu fără să ne amendeze
Uniunea Europeană.
E mult mai greu şi mai important să sugerezi un lucru decât să-l
exprimi, credea anterior amintitul Stéphane Mallarmé. Îmi îngădui să-i

155
continuu „gândem”-ul: cel mai complicat de obţinut lucru e
simplitatea, şi cale de şapte poşte de jur împrejurul Braşovului nu veţi
găsi un poet care s-o facă mai graţios, mai fără de efort aparent.
Dar numai cine n-a cunoscut teroarea paginii albe îşi poate
închipui că asta vine cumva de la sine. Nouă ne rămâne prilejul şi
privilegiul să ne delectăm superior, printre „ciori blonzii/ cu fantezii”,
împreună cu „Sarkozy / ţintind spre Benghazi”.
Şi dacă pentru asta era nevoie de un autor, fie el şi Sorin
Basangeac,generozitatea lui se anonimează în spatele modestiei. Eu
unul, însă, ţin să-i mulţumesc.

156
 STRAIELE ETERICE ALE ÎMPĂRATULUI,
SAU DESPRE PROSTIA RAFINATĂ

’’V-am mai spus-o, şi dacă nu v-am spus-o, v-o repet:

televiziunea este înainte- mergătoarea lui Antihrist!’’. Observaţi, vă
rog, ghilimelele…
Căile Domnului nepătrunse fiind, se cuvenea ca şi cele ale
adversarilor Lui să fie nebănuite; una din cele mai la îndemână fiind
desigur tubul catodic. Acest detergent cerebral care e televiziunea a
mai întărit o dată, la ceas târziu (în emisiunea ’’Codul lui Oreste’’),
de-acum clasica axiomă potrivit căreia ’’murdărirea este bună’’.
Musafirul lui Oreste Teodorescu nu a fost Pilade (care, cam la
aceeaşi oră, dădea cu barda în clasa politică), ci domnul profesor
Lucian Iordănescu, de profesiune parapsiholog. Şi pentru că grămada
cere vârf, a intervenit în direct, din Germania, un martor al lui Iehova
pe nume Mihai Măciucă, spărgând toate oalele din car. Nu ştiu dacă a
mâncat şi sarmalele, dar borş au mâncat din destul tustrei.
Rareori mi-a fost dat să asist la o mai lungă înşiruire de prostii
suficiente şi surâzător mascate. Dacă nu ştiaţi (shame on you!),
Biblioteca din Alexandria nu a fost arsă nici de soldaţii lui Caesar, nici
de califul Omar, ci de…creştini. Sfântul Apostol Ioan nu e totuna cu
Sfântul Evanghelist Ioan, care la rându-i, nu are vreo legătură cu
autorul Apocalipsei; cel puţin aşa credea altminteri simpaticul domn
profesor (o fi vrut oare să se refere la faptul că Revelaţia din Patmos a
fost scrisă de ucenicul iubit în stare de transă ? J’en doute !).
Organizaţia martorilor lui Iehova nu a apărut la iniţiativa lui Charles
Taze Russell, în 1874 (cum scrie la Enciclopedie), ci ori în secolul XX
(apud Oreste), ori pe vremea lui Moise (apud Măciucă).
Fioroasele bărbi ale fariseilor şi saducheilor (despre ’’dictatura
bărboşilor’’ ar fi fost mai îndrituit să vorbească dramaturgul Dumitru
Crudu) se iţeau de sub (citez) ’’patrafirele’’ pe care le purtau pe cap
(atenţie, Houston: se spune ’’potcap’’, ’’fes’’, ’’camilafcă’’ sau
oricum altcumva decât ’’patrafir’’, care e sinonim cu ’’epitrahil’’).

157
 J’en passe et des pires.
Oricât de amabilă ar fi fost gazda, oricât de inteligent invitatul şi
de zelos intervenientul, realitatea televizivă e sumbră, băi nene !
Îndeobşte, prostia nu e subtilă ; de data asta însă, încercând să-şi
mascheze goliciunea, împăratul s-a depăşit pe sine. Şi oricine se lasă
crucificat pe sticla ecranului, îşi merită soarta.
Să te cruceşti, nu alta!

158
 SUBRETA

La o primă, grăbită lectură, cu greu putem accepta subtitlul

„roman” (fie şi „un alt fel de roman”) pentru Subreta, cel mai recent
volum purtând semnătura lui Daniel Drăgan. Poate doar ( evident, nu e
cazul) într-o cheie minimalist – burgheză de tipul „viaţa mea e un
roman, domnule!”
Pe măsură însă ce ne adâncim în lectură, cartea îşi dezvăluie
(însă nu dintr-o dată) reţeaua de semnificaţii, mai densă şi mai
complicată decât ne-am aştepta de la un volum autobiografic. Mai
întâi, desigur, titlul; „Subreta” e un pact de lectură în cea mai bună
tradiţie balzaciană, un personaj semnificativ şi simbolic care
concentrează în el o întreagă „fişă” narativă, asemenea puştii lui
Cehov din actul I care va trage în actul III. Exponentă a unei lumi
inexorabil amputate de ghilotina istoriei, subreta (Sanda Simionescu)
nu e doar tânăra, exuberanta actriţă care animă începuturile teatrului
liric braşovean.
Năvalnică şi totuşi enigmatică, zglobie şi profund reflexivă, ea
poate fi îngenuncheată (şi într-o oarecare măsură este) dar nu înfrântă.
Sorgintea „nesănătoasă” (o simplă asociere, în anii ’50, cu numele
Malaxa te putea duce direct la Canal) îi atrage trei ani de oribilă
detenţie la Codlea. Dar sub chipul îmbătrânit, devastat de suferinţă şi
de batjocura gardienilor, cu doi dinţi lipsă, sub aparenţa obosită şi
crispată a unei biete făpturi chinuite clocoteşte latent forţa unei voinţe
excepţionale, feminitatea inefabilă şi dârză care are capacitatea (şi şi-o
exercită) de a modifica datele destinului. Ea devine astfel exponentul
unei întregi generaţii, care este şi cea a autorului, o generaţie onestă şi
tenace care şi-a propus să reziste, dar nu oricum, ci în, prin şi, ar zice
Noica, întru cultură. Personaj al propriei sale biografii tumultuoase,
Daniel Drăgan ar fi fost considerat, în alte epoci, un picarro de bună
extracţie. Basculat de capriciile stăpânilor zilei în toate zările, rând pe
rând elev la liceul militar, ziarist, muncitor ba calificat ba necalificat,
deţinător al unui – încă – răsunător succes („Trandafirii Doftanei”) ori
dimpotrivă redus la cea mai tragică expresie a foamei şi bolii, el

159
rămâne, pentru că toposul recurent la Daniel Drăgan (şi am aici în
vedere şi o bună parte din opera sa de ficţiune) este dârzenia. Într-o
lume în care „galaxia şi-a schimbat traiectoria / stele se sting obosite şi
cad pe pământ”, într-o lume dezarticulată în care mişeii, nătărăii şi
impostorii se zvârcolesc „la izbândă făcând punte”, Daniel Drăgan nu
uită lecţia de morală a bunicului Ion Niţescu, şi nu-şi lasă nicăieri,
niciodată cinstea zălog; nici măcar în momentele de insuportabilă
presiune din partea Partidului şi a Securităţii. Concluzia, la fel de
valabilă şi pentru Apel la memorie, ar putea fi versul lapidar al lui
Jebeleanu: „Şi n-au învins”. Pentru că bucla destinului se închide
perfect, de la cometa violet a copilăriei („e făcută de mâna lui
Dumnezeu!”) la gingăşia bunicului care curăţă cizmuliţele înnoroiate
ale Adelei, după 67 de ani de destin asumat până la ultimele lui
consecinţe: „Dar nu-i sunt date senectuţii puterea şi bucuria de a
întoarce timpul aşa cum ai întoarce o clepsidră, făcând ca nisipul
odată curs, să se ridice şi să treacă din nou prin gura clepsidrei, iar
omul să repete trăirea care cândva i-a fost, cu generozitate divină,
hărăzită”.
Fugit irreparabile tempus ... E valabil şi pentru spaţiul fatalmente
limitat al expunerii de faţă. S-ar fi cuvenit să zăbovim mai în detaliu
asupra stilisticii şi structurii reticulare a textului; umorul absolut
savuros şi erotismul sobru (câteva figuri feminine, mai mult sau mai
puţin episodice, sunt de o senzualitate cu atât mai explozivă cu cât e
mai reţinută), puterea de evocare şi plasticitatea portretelor întregesc
profilul unui scriitor cu carte de vizită.
Preferăm, însă, o încheiere tot în cheie narativă. Caracterul epic
al unui text în proză poate fi probat - şi e o probă irefutabilă – prin
posibilitatea contragerii la un singur verb narativ. Întregul ciclu
proustian, de pildă, poate fi contras la propoziţia simplă „Marcel
devine scriitor”. Mutatis mutandis, postulatul fundamental în Subreta
se poate rezuma astfel: „Daniel Drăgan rămâne scriitor”. Decodăm a
posteriori, în această grilă, atât subtitlul Subretei (care, într-adevăr,
devine „un alt fel de roman”), cât şi epigraful („De n-ar fi amintirea o
dâră de cenuşă / Cum am găsi cărarea întoarcerii în noi?”).
Devine astfel emblematică notaţia unui nedreptăţit al istoriei
contemporane, evocat la un moment dat în paginile cărţii: „Câtă
luciditate, atâta dramă”.

160
 ŞI DACĂ?

O întâlnire cu bietul Petru Creţia mi-a marcat tinereţea

estudiantină cu un program de viaţă care, aplicat la timp ICR-ului, ne-
ar fi dispensat de ’’cadavrul din debara al culturii române’’: A sosit
timpul, spunea marele clasicist, să nu ne mai preoţim întru Eminescu,
ci să-l citim. De dragul adevărului. Iată cîteva mici adevăruri (*):
- în 1889 Eminescu e expediat val-vârtej la Viena, unde brusc i
se înrăutăţeşte starea de sănătate
-în acelaşi an Maiorescu tipăreşte ediţia antumă a Poesiilor, fără
să-l consulte pe autor şi operînd o selecţie de texte cu care acesta nu
era de acord ; în prefaţă declară insanitatea poetului;
-Junimea cade la pace cu Brătienii şi, în scurt timp, Partidul
Conservator (id est Titu Maiorescu) intră la guvernare, cu preţul unui
complot al tăcerii avându-l ca ţintă pe Eminescu;
-în 1889 Eminescu intră ca redactor la România liberă; ce
director de ziar cu mintea întreagă ar angaja un psihotic notoriu, pe
deasupra foarte incomod politic ?
-în 1902, după un periplu Simţion-Chibici-Maiorescu, ’’lada lui
Eminescu’’ajunge la Academie (mare parte din manuscrisele originale
vor arde în 1989); peste ani se va vorbi din ce în ce mai insistent
despre o a doua ladă. Pierdută ?!
Vă las dumneavoastră amărăciunea de a trage concluziile.

(*) Pentru conformitate:

-Constantin Barbu, Lada cu manuscrise şi cărţi a lui Eminescu,
Craiova, Ed. Contrafort, 2012
- Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Bucureşti,
Ed. Europa Nova, 1994

161
 TEROAREA DE DINCOLO DE OGLINDĂ

’’Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face ’’, nota sceptic

şi uşor dezabuzat fabulistul, acum un secol şi jumătate. Între timp,
demnitatea generică a romanului ( mai ales prin Balzac ), tipurile de
scriitură , ’’ instrumentarul ’’ narativ au fost definitiv stabilite, iar
asupra postmodernităţii in actu e greu să ne pronunţăm, deocamdată.
Şi dacă, totuşi, se vor mai fi făcând ( minunile )? Credem că le-
am văzut pe toate, îmbăierea teoretică ne-a profesionalizat ( deşi
naratologia încă nu şi-a spus ultimul cuvânt ) şi zâmbim increduli la
sintagma barthesiană ’’plăcerea textului’’. Ficţiunea se răzbună , însă.
E exact ce mi s-a întâmplat la lectura romanului Goana după lumină
al Petronelei Prepeliţă .Rar mi s-a mai întîmplat, în ultimii ani, să nu
pot lăsa o carte din mînă. Deosebit ( aproape epuizant ) de alertă,
povestirea înaintează ca un torent înfuriat, rostogolind de-a valma
buşteni, bolovani, flori de cîmp, nisip ( prea mult, uneori ) şi din când
în când – dar nu foarte rar - cîte-o pepită de aur. Şantaj, expediţie în
selva amazoniană, erotism dezlănţuit ori dimpotrivă suav, scene de
furie şi de singurătate, vagabonzi, oameni cu bani, suiciduri ratate,
violenţă ( mergând pînă la viol ) şi prietenie dezinteresată – iată doar o
parte din ingredientele romanului apărut la Editura Arania.
Îmi veţi spune că-i plină lumea. Veţi reproşa - ignorând poate
butada iluministă ’’stilul e omul însuşi’’- autoarei imperfecţiunile
stilistice, caracterul aluvionar al naraţiunii, schimbările bruşte de
focalizare, neverosimilul psihologic. Şi o veţi face îndreptăţit. Vă
reamintesc, însă, şi păstrez absolut toate proporţiile, că Rebreanu scria
prost, iar Teodoreanu, la polul opus, atrăgea lehamitea lui Garabet
Ibrăileanu (’’Prea mulţi zarzări, domnule!’’). Excelând la nivelul
introspecţiei, autoarea captează tocmai prin vulcanismul personajelor,
care iubesc, urăsc, se dăruiesc cu un fel de furie agonică, arzând la
ambele capete ale lumânării. Raluca-Roxana, Robert Connan sînt
întruchipări textuale ale unor tipologii incandescente, care mătură totul
în jur şi mizează pe o singură carte (’’Simt cum mă cufund în nefiinţă,
topindu-mă precum un fulg de nea pe o palmă fierbinte, iar uitarea e

162
dorită, binecuvîntată şi adâncă. Şi totul e bine!’’; sau, mai izbutit:
’’Mă sărută în toate felurile acelea care îmi preschimbă oasele în jeleu
şi îmi umplu sufletul cu aer cald şi fiori de iubire.’’).
Tema recurentă a coşmarului (Raluca aleargă prin bezna
terifiantă înspre lumină, pentru a-şi salva alter ego-ul care se dizolvă
însă în spatele sticlei-oglindă) nu dă doar unitatea tematică a
romanului, ci, printr-un soi de tehnică a basoreliefului, pune mai
pregnant în evidenţă valenţa soteriologică a iubirii. Există ură ; există
intrigi, răzbunare, personaje tiranice (psihologic vorbind) , stupefiante
prin cruzimea şi violenţa trăirilor. Ce rămâne, totuşi , după ce pîrjolul
a pustiit totul în jur ? Desigur, iubirea – inexplicabilă, chiar ilogică,
dar izbăvitoare. Fiecare prăbuşire, în loc s-o stingă, o înviorează
(’’Iubeşte şi fă ce vrei!’’, spunea Fericitul Augustin).
Ar mai fi multe de adăugat, corectat, admirat. La ce-ar folosi
însă ? Cartea trebuie citită, pentru că şuvoiul existenţial acaparează de
la primele pagini. N-am nici o îndoială că retortele sensibilităţii
estetice o vor determina pe autoare să-şi ’’subţieze ’’ scriitura.
Prevalentă în acest moment nu mi se pare întrebarea cum , ci ce şi mai
ales când. E un prim pas, pe care îl însoţim cu îndemnul de a merge
pînă la capăt, pînă la anihilarea terorii ce se ascunde dincolo de
oglindă. Pînă la limanul luminii. Excelsior!

163
 TIMEO HOMINEM UNIUS LIBRI

Înţeleasă ca produs finit, ca artefact confectionat din câteva

materii prime, cartea e vlăstarul unei „ere a tiparului ’’ (Gutenberg) în
care vieţuim de o jumătate de mileniu. Puţin importă, pentru moment,
dacă omenirea (umanitatea uneori, „omenetul” adesea) se pregăteşte
să iasă din această eră, să spargă găoacea literei tipărite pe hârtie
pentru a ecloza în mirobolantul univers virtual al Internetului. Cartea
încă rezistă. Cu o tenacitate greu de bănuit şi de aproximat ‚care ne
pune în faţa câtorva întrebări absolut obligatorii.
De unde nevoia omului de carte şi de cărţi - altele decât cele
strict tehnice? De ce de la casele din chirpici de la ţară până la vilele
potentaţilor zilei există măcar o policioară, dacă nu chiar o încăpere cu
destinaţia de bibliotecă? De ce, nu doar în statistici, abandonul şcolar
este considerat (a juste titre!) una din cele mai mari calamităţi ale unei
naţii, chiar dacă analfabetismul nu ucide direct, ca drogurile,
accidentele sau cutremurele?
Această atitudine de cvasi-veneraţie pe care o suscită cartea are
rădăcini multiseculare. Nu mai departe decât în vremea lui Slavici,
ţăranii ardeleni, după ce citeau gazeta („foaia”, cum îi ziceau ei) o
puneau la icoană. Respectul unei epoci revolute (pe care „citadinii”
din noi o etichetăm drept păşunistă şi înapoiată) , epocă în care se trăia
greu, se muncea mult şi se murea lesne- pentru litera tipărită ar trebui
să ne pună serios pe gânduri, pe noi „hiper-civilizaţii”, care nu mai
„frunzărim”, poate, decât teancuri de bancnote şi tabloide...
Ieşită din lume şi opunându-i-se, cartea face totuşi parte din ea
şi, în acelaşi timp, o conţine (ca în punctele de fugă din gravurile lui
Max Escher). Ca orice rod al minţii umane, ea are fatum-ul ei,
evoluţia, traiectoria şi importanţa nefiindu-i întotdeauna previzibile. Şi
nu fără îndreptăţire, ne putem întreba: de ce o carte are succes, iar alta
nu? De ce se modifică gustul public şi cine îl modifică? În ce rezidă
diferenţa între succesul de public şi cel de critică? Converg ele, sau se
exclud reciproc? Putem trăi (la modul plenar, nu larvar) fără carte?

164
 Iată doar câteva din posibilele întrebări (cu răspunsuri multiple
sau fără răspuns) pe care ni le putem pune în legătură cu cartea.
„Habent sua fata libelli”, zice poetul. În destinul cărţii poate,
însă, interveni, de cele mai multe ori disproporţionat şi nociv, omul
care n-a „rumegat-o” îndeajuns, care n-a auzit de Montaigne şi a cărui
fragilitate psihică îl poate converti în fanaticul unei singure cărţi (vezi
titlul de mai sus), pe care o transformă în ideologie mai întâi, iar mai
apoi, inevitabil, în justificare a crimei. Secolul care a trecut e poate cea
mai tragic-elocventă probă că aşa stau lucrurile.
De aceea, recomandarea e să citim mai mult decât o singură
carte. În fond, paradisul lui Borges era o bibliotecă...

165
 UMOR AMAR

„- S-a dus, boiarule?

-S-a dus, ticăloşii !
-Nu se mai vede nici unul?
- Nu!
-Atuncea, hai să-i înjurăm şi noi!”
Extras dintr-o schiţă a lui Caragiale, citatul de mai-sus e relevant
pentru psihologia unui popor (vorbă să fie!) la care maximum de
revoltă e „ba pe al mă-tii!”.
Când nu se lasă cu scaltoalce şi dinţi sparţi (care oricum nu
contează, din moment ce se ajunge tot la „Pupat Piaţa Endependenţi”),
conflictele românului cu românii eşuează într-o băşcălie care
nivelează inclusiv transcendentul („Lasă, că n-o fi dracu’ chiar atât de
negru!”).
Cu câteva excepţii într-adevăr luminoase, românul nu
finalizează. Istoric, politic, diplomatic şi, de ce nu, fotbalistic ne
situăm pe poziţia descrisă de regretatul Ion Băieşu: după ce le
administram câte-o bătaie soră cu moartea năvălitorilor, ne speriam de
scofala făcută şi o tuleam la umbră deasă, compunând încă o doină
nepieritoare.
Pungă-spartă sau, dimpotrivă, zgârie-brânză, românul mediu
trăieşte într-o lume în care luxul, prostia şi bunătatea costă bani; sau,
cel puţin, aşa crede el. Un Macbeth ori un Lear român încă nu s-au
născut. Şi, la urma urmei, de ce ne impacientăm, din moment ce
„ninge şi la noi şi la turci?”. Nu mai bine ne firitisim reciproc, cu
urări de genul „Inundaţii fericite!” sau „La mulţi ani cu inundaţii!” (cf.
„Caţavencu”, nr.32, p.1)?
În ciuda inimaginabilei doze de obidă înveninată pe care o
deversăm zilnic în capul taximetristului sau frizerului, după modelul
lui „Aşa nu se mai poate, domnule!”, ne vedem în continuare de
treabă; mai exact, au alţii grijă să ne pună la treabă.

166
 Executanţi docili şi uşor manevrabili, preferăm nostalgiile
comuniste în loc să ne asumăm tregedia libertăţii şi drama de a fi
lucizi. Are cine gândi; noi ne fofilăm, turnând în dorul lelii asfalt pe o
ploaie torenţială şi golind supermarket-urile cu bonuri de masă. Câte-
un ciubuc neaşteptat, câte-o berică moca de la prieteni- iată
chintesenţa fericirii valahe în sfârşit atinse.
Deunăzi, un fost ofiţer de securitate, actualmente parlamentar
onorabil, conchidea doct: „Fiecare om are o soartă, nu?”. Dacă ne vom
încăpăţâna să îngurgităm, la prima oră din zi, o succesiune dantescă de
ştiri (sic!) de tipul „catastrofă aeriană + omor + electrocutare + înec +
droguri”, ne vom transforma pe negândite, vorba lui Dan Puric, într-o
populaţie de zombies „vorbitori de limbă română”. Cu o soartă
incertă.
Ei, şi ? Ne descurcăm noi, cumva ...

P.S: Na, că le-am zis-o!

167
 UNDE NI SUNT ORATORII?

Parafraza din titlu nu indică atât nostalgia după Vlahuţă (ca

formă premergătoare a „preoţirii întru Eminescu” de care vorbea la un
moment dat un regretat latinist), cât stupoarea mută (amuţită!) a lui
„homo ciberneticus” în mijlocul babilonicei hăhăieli care ne
împresoară.
Dacă, de când lumea, “grammatici certant’’, nu e mai puţin
adevărat că psihologii admit în unanimitate: gândirea e structurată
discursiv. Nu gândim în flash-uri (cum am putea, blasfemator, să ne
imaginăm că o fac îngerii), ci gândim ’’cu subiect şi predicat’’, în
structuri logice generate pe şi imprimate în cortex. Răsturnând
raţionamentul, o exprimare (scrisă sau orală) agramată, rudimentară şi
bolovanoasă e reflexul tangibil al unei gândiri alterate sau nu
îndeajuns maturizate. Iată un adevar suficient de discutat (de la
Eminescu la Wittgenstein) pentru a deveni indiscutabil.
Deşi, în cât mă priveşte, nu mă pamez după figura şi discursul
lui Sandu Napoilă Ultraretrogradul, nici nu mă sfiesc, în faţa
tastaturii ordinatorului, să-l evoc admirativ pe Demosthenes; chiar
dacă cei din jur, pe malul mării, nu iau o piatră în gură decât eventual
pentru a proba că au fost la Paralia Katerini, în baza unei oferte
’’calitative’’ a agenţiei turistice X, care le-a mai făcut şi un
’’discount’’ ; damicelele siliconate au făcut ’’top-less’’, iar
’’sponsorii’’ aferenţi s-au bucurat, după stress-ul de la firmă şi din
trafic, de un sejur ’’all inclusive’’. Si duo idem faciunt, non est idem:
la vederea Mediteranei, triburile doriene au strigat ’’Thalassa!
Thalassa!’’ (semnând astfel actul de naştere al civilizaţiei europene),
iar românaşii noştri, ’’Super, mânca-ţi-aş!’’. E doar o nuanţă, intuită
de Oswald Spengler (Declinul Occidentului) şi exprimată crepuscular
de Paul Valéry (’’Nous autres civilisations, nous savons maintenant
que nous sommes mortelles’’).
Cu cat osânza care le înveşmântează emisferele cerebrale e mai
vârtoasă, cu atât vorbitorii noştri retribuiţi (parlamentari, guvernanţi,

168
oameni de presă) se împotmolesc în anacoluturi. Coerenţa discursului
e invers proportională cu numărul de decibeli, semne de exclamaţie şi
înjurături birjăreşti. Vorbim până facem clăbuci la gură, dar numai
pentru a compensa vidul din creiere. Am înlocuit politeţea cu
porcăiala, argumentul cu calomnia şi stilul cu colocvialitatea (în cel
mai depreciativ sens al acestui termen, altminteri onorabil). Lumea
’’ce gândea în basme şi vorbea în poezii’’ e mai inaccesibilă decât
Edenul biblic. Suculenţa metaforică a lui Cicero şi rigoarea reflexivă a
lui Spinoza (’’more geometrico demonstrata’’) au devenit duioase
amintiri. Nici măcar procesele de imoralitate nu mai sunt ce erau pe
vremea lui Balzac sau Flaubert ; iar dacă Delavrancea s-ar naşte a
doua oară, ar emigra probabil pe o altă planetă. Cutezând (cu toate
riscurile) să mă situez în răspăr faţă de o idee recent (şi impecabil)
exprimată, afirm că nici măcar beţia de cuvinte nu mai e ce era odată ;
poate şi pentru ca beţivanii de geniu de pe vremuri nu beau vin
contrafăcut.
Parcă spre a mai îndulci contondenţa monologurilor juxtapuse
care umplu spaţiul public, împrejurări obişnuite ale vieţii (la bancă, la
frizer, la dentist) ne pun în faţă o gingăşie care l-ar indigna pe
Maiorescu. Dacă tot mâncăm plastic, de ce nu ne-am transforma în
niste păpuşi din acelaşi material, politicoase, deferente, serviabile şi
împătimite de diminutive? În fond, mâncărica de la Mc Donald’s e
calitativă, iar la cerere ţi se poate elibera pentru ea şi o facturică.
Drept pentru care închei, aşternând în josul paginii o
(nevinovată?) semnaturică…

P.S. Aşa nu mai merge, nenică!

169
 VIA NIRVANA

Te-ai aştepta, de la o transpunere în cheie cinematografică

actuală a poveştii doctorului Honigberger, să asişti cu răsuflarea tăiată
la o succesiune rocambolescă de misterii întunecate, fakiri levitând şi
sorburi coborând vertiginos în Shambale mai mult sau mai puţin
realiste. Nimic din toate astea în Via Nirvana, pelicula ce marchează,
tranşant aş spune, debutul în film al artistului plastic braşovean
Gabriel Stan.
Mai întîi, back-ground-ul e dat de un interviu explicativ al
istoricului româno-francez Mihai Rolea, care limpezeşte parte din
enigmele existenţiale ale medicului din secolul XIX în jurul căruia s-
au ţesut atâtea legende (nu întâmplător istoricul e şi descoperitorul, de
dată recentă, al fabuloasei poveşti de dragoste dintre Vlad Ţepeş şi o
frumoasă săsoaică din Braşov).
Pelicula debutează neutru, modest aproape; un tînăr medic
împreună cu la fel de tînăra lui asistentă vin din Germania la un
simpozion medical ce are loc în cetatea Făgăraşului. Călătorie cu
maşina, peisaje inedite, check-in la hotel, masă în restaurant – nimic
mai terre-à-terre, veţi spune. Dar în urzeala unei realităţi plate (deşi nu
fade) se inserează treptat detalii simbolice care o iluminează discret,
retrospectiv, schimbându-i întrucâtva natura. Cei doi primesc jurnalul
lui Zerlender de la recepţionera hotelului, apoi un straniu, călător
prin timp inel în spirală. Spiralată e şi forma cetăţilor Rupes (Rupea) şi
Marienburg (Feldioara) ; ghidul, aceeaşi – şi totuşi parcă mereu alta –
misterioasă femeie brună. Cea mai veche cetate teutonă şi una din
străvechile dave dacice conţin energii arhetipale incredibile, crescând
cumva din pământ, într-o spirală de piatră de o simbolistică prea vastă
pentru a o epuiza în cîteva rânduri. Pentru a tempera întrucîtva
derapajul spre magic, cineastul propune secvenţa absolut savuroasă în
care femeia – ghid continuă să-şi prezinte mecanic informaţiile de
pliant în faţa celor doi turişti ironic-exasperaţi, în timp ce însăşi
cetatea ia foc.

170
 Bucla temporală se încheie, după un periplu care mai cuprinde
bisericile fortificate din Prejmer şi Hărman, în cel mai vechi cimitir
din Braşov, în faţa pietrei tomble a doctorului Honigberger (pe care
spectatorul l-ar fi ştiut, potrivit versiunii lui Eliade, dispărut undeva în
Asia). Un enigmatic strămoş – în vestimentaţie totuşi modernă – se
materializează pentru cîteva clipe, iar frisonul metafizic pe care îl
provoacă protagonistului (şi prin acesta, nouă) e departe de recuzita
factice a thriller-elor hollywoodiene: nu suntem singuri. Trecutul ne
aşteaptă. Iar răspunsul complet nu-l vom primi decît dincolo. Însă, cu
siguranţă, îl vom primi.
Pe lângă jocul dezinhibat al cuplului de tineri actori, se cuvine
remarcată în Via Nirvana tranzitivitatea imaginii, perfect obiectivă (şi
obiectivată), fără nimic ’’tulbure’’ la prima vedere – exceptând poate
muzica stranie, profundă ca întotdeauna, a lui Dan Loredan.
Şi totuşi... Vă mai amintiţi de bătrânul Aristotel? ’’Arta trebuie
să imite, dar în limitele verosimilului şi ale necesarului’’. E ceea ce
vroiam de fapt să vă spun. Şi ceea ce trebuia demonstrat.

171
 VIAŢA CA O CARICATURĂ

Într-o traducere pe cât de şuie pe atât de amuza(n)tă, un coleg/

prieten (cei doi termeni nu sunt obligatoriu sinonomi) echivala
dictonul molieresc „Ridendo castigat mores” cu propoziţia „Râzând
câştigăm moara”. Aşa-i că v-a umflat, deja, râsul?
Fondul problemei e însă altul, şi e de o gravitate care ar trebui să
ne şteargă zâmbetul de pe buze. Transgresând continuu frontiera tot
mai estompată dintre sublim şi ridicol, riscăm să nu ne mai ia nimeni
în serios (că noi, oricum n-o facem ), chiar şi atunci când – inevitabil-
lucrurile vor deveni cu adevărat serioase. A face haz de necaz nu-i
totuna cu a conştientiza sublimul natural al unei furtuni maritime,
corăbier fiind; iar băşcălia miticistă nu se defineşte prin sintagma „du
mécanique plaqué sur du vivant”, oricât de deştepţi ne-am crede sau ni
s-ar sugera că suntem. Imaginaţi-vă un experiment cu răspuns
previzibil: un eşantion reprezentativ de tineri la vârsta (o, tempora...”)
recrutării în armată (că de n-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit...),
încercând să definească următorii termeni: drapel, patriotism, glie,
strămoşi, naţiune, rege, moştenire, sacrificiu, limba română. În cazul
fericit (şi tocmai de aceea improbabil) în care ar fi capabili să
redacteze un text de o pagină conţinând aceşti termeni (şi fără a silui
gramatica), am mai avea o nădejde. Dar într-un agregat care se
dezagregă, într-o coşmelie cu echilibru instabil, căreia îi trozneşte
tavanul şi îi pârâie pereţii (am numit aici, coûte que coûte,
învăţământul românesc de toate gradele) asta nu se va întâmpla nici
acum, nici cu atât mai puţin într-un viitor previzibil.
De la înălţimea pauperităţii endemice care bântuie România, îmi
permit trufaşa aserţiune că banii au miros, şi încă unul pestilenţial,
prea adesea. Problema nu stă în teleologia intestinului gros, în
termopane pe Tâmpa şi nici măcar în deja coşmarescul „american
dream”. Problema reală e că înjurăm sistemul în chiar clipa în care
trudim – direct sau indirect - la perpetuarea lui. Şi nici un Hercule de
Dâmboviţa nu va veni să ne cureţe grajdurile ...
Au, oare , nu v-aţi săturat să trăiţi prin procură?! Porniţi înainte,
tovarăşi!...

172
 VIAŢA E AIUREA...
(„La vie est ailleurs”)

Demult, demult, pe când se îngânau prostia cu impostura şi se

crăpa de zorii stalinismului moldo-valah, un gestionar era incriminat
cu mânie proletară, într-o şedinţă ad-hoc, pentru nu-ş ce prostii făcuse.
Obidit (ar zice nenea Iancu), el răspunse: „Tovarăşi, sunt posibilităţi
care se poate şi posibilităţi care nu se poate!...”
Trăim pe datorie, dar nu putem –chiar dacă, sau poate mai ales
dacă am citit romanul lui Céline - muri pe credit. Ascultăm cu
volumul dat la maxim manele care de fapt nu sunt manele, dar ne
ofuscăm când suntem ironizaţi că n-am citit „operele lu’ Hamlet ăla”.
Aruncăm magnanim o monedă calpă cerşetorului de la biserică şi
facem tărăboi că el o bea la bomba din colţ, dar nu vedem în el chipul
lui Hristos, pentru că în noi înşine acest chip s-a întunecat şi se
întunecă pe zi ce trece.
Eee, altfel ar fi stat lucrurile dacă ne-ar fi dat Ceauşescu un chil
de salam şi două ore de televiziune în plus... Toată lumea ar fi avut
servici şi salar, tinerii din ziua de azi ar fi avut mai mult respect pentru
cei care au muncit 40 de ani în forjă, iar vecina de la 7 ne-ar fi
împrumutat la orice oră două pliculeţe de zahăr vanilat şi 50 de lei,
până la avans. Dar aşa...
Anomia anemiază. Imnul naţional are un efect invers
proporţional cu mesajul: cu cât ni se cere mai imperativ să ne
deşteptăm din somnul cel de moarte, cu atât sforăim mai liniştit în
burta giganticului boa (am numit aici societatea de consum) pe care de
fapt tot noi l-am stârnit.
Un bun prieten, alergic la termopane şi jeep-uri, îşi face casă la
ţară. Spre deosebire de smardoii guşaţi ai zilelor noastre, şi deşi i-ar
ajunge banii pentru un palat cu turnuleţe, el şi-o face din... chirpici.
Aţi auzit bine: e mai sănătos, pereţii nu devin igrasioşi (chiar dacă
unora le par dizgraţioşi), iar căldura se păstrează mai bine. E un om

173
normal. Poate tocmai fiindcă mănâncă brânză de capră cu pâine
neagră.
Numiţi-mi un singur potentat al României de azi care să facă
acelaşi lucru, şi-mi scot pălăria!
Soarele e tot acolo, şi iarba creşte tot de jos în sus. Numai că noi
le privim fără să le mai vedem, din goana maşinii sau prin termopanul
din living. Iar vara transpirăm nu atât din cauza plasticului pe care îl
purtăm în loc de poplin, ci a vieţii care ne trăieşte în loc s-o trăim noi
pe ea. Avem job-uri şi card-uri, dar am uitat (poate fiindcă n-am ştiut
niciodată cu adevărat) să mângâiem un copil, să alinăm amarul unei
bătrâne, să ne jucăm în iarba umedă cu un câine.
Viaţa e aiurea. Adică e în altă parte...

174