Adrian Marino (n. 5 septembrie 1921, Iași - d.

17 martie 2005, Cluj) a fost

un eseist, critic, istoric și teoretician literar român, laureat al premiului Herder. După
ce a urmat Liceul Militar și apoi Liceul Internat din Iași, a devinit licențiat în 1944
al Facultății de Litere la Iași și București.A debutat în 1939 la Revista „Jurnalul
Literar", avându-l ca director pe George Călinescu. A obținut titlul de doctor în 1946
cu teza Viața lui Alexandru Macedonski.A fost arestat în 1949 pentru multiplicare și
difuzare de texte ale „Școlii de cadre”, din cadrul Tineretului Universitar Național-
Țăranist, activități considerate ilegale de guvernul de atunci.A fost închis până în
anul 1957. După alți patru ani, în 1969, a fost reabilitat politic complet și repus în
toate drepturile..Cu toate acestea, el, a fost si va fi unul dintre marii critici romani,
ai carui lucrari stau la baza formarii poporului romanesc ca un popor intreg .
In primul rand, precizările sale şi observaţiile asupra României
postcomuniste sunt extrem de sincere şi de pertinente, descoperind aici chiar
persoana care avea gândirea necesară de a schimba din temelie mentalităţile
îmbătrinite şi corupte ale românului de rând şi nu numai , fapt pentru care a
si fost condamnat, insa, in criticile sale despre viata romaneasca continua sa
expuna toata dreptatea persistenta in acele vremuri. Îşi dă seama că
aparţinem unei culturi minore, necunoscute pe plan mondial, informaţie pe
care o cunoaşte din cauza experienţei cu propriile cărţi, publicate în alte
limbi, dar şi datorită anilor folosiţi cu publicarea revistei în limba franceză:
„Mi-am dat seama de lacuna esenţială a culturii româneşti: lipsesc buni
redactori, poligloţi, buni traducători, buni editori de texte, buni specialişti
într-un domeniu precis, fie şi foarte limitat. Adevărata criză a culturii
româneşti moderne este că o mie de inşi (cifră simbolică) trebuie să facă
„de toate”: şi cultură şi literatură şi politică şi publicistică şi administraţie
culturală şi multe altele în acelaşi timp. De unde o improvizare şi o cârpeală
permanentă. Admit, uneori reuşită, chiar excelentă. Improvizaţie totuşi,
care nu poate să reziste. Sunt deci un partizan declarat al cadrelor medii
superioare, al specialistului într-un domeniu precis, al „alternativei medii”
generalizate, opusă personalităţii „unice”, exorbitante, străine sau nu.”
Un alt argument ar putea servi insusi propria sa carte ,,Viata unui om
singur”in care el critic sia analizat propriile esecuri ,, Este extrem de dificil, pe
de altă parte, să mă „povestesc”, să mă „explic”, să mă „acuz” sau să mă „scuz”, în acelaşi
timp ’. Totodata, este o carte care pune şi naşte foarte multe întrebări, în care
Adrian Marino „se războia” (în sensul critic al verbului) ,isi expune păreri
proprii privind efectele negative ale postcomunismului şi transformarea
fostelor locuri de detenţie în memoriale ale durerii. Păreri singulare,
neîmpărtăşite de aproape nimeni „În puşcărie, am constatat, prin zeci şi zeci de astfel
de exemple, că omul nu este o fiinţă frumoasă. Este, pentru a mă exprima expeditiv, chiar
urâtă” , ce reprezinta propabil încă un aspect care îl transformă pe
memorialistul Adrian Marino într-un caz unic.
Totodata ideea ca Adrian Marino a avut o inbfluenta mare in stiinta criticii literare
este sustinuta de multi critici (precum ar fi:Liviu Petrescu; Laurentiu Ulici),care au
continuat, sa-l eticheteze drept „calinescian“, fiind un bun critic de prima generatie;
argumentele se refereau la fidelitatea ideologica aratata maestrului prin cele doua
studii despre viata si opera lui Al. Macedonski (publicate in 1966, respectiv 1967),
construite in maniera similara celor dedicate de Calinescu lui Eminescu si, mai tirziu,
lui Grigore Vieru.
Intr-un final, pot afirma ca opererele lui Adrian Marino de critică literară, de
literatură comparată, de teorie literară, de eseistică sunt de mare valoare, capabila sa
formeze un cititor eficient si comptent de a analiza nu doar operele literale din
diverse perspective, dar si situatiile din viata cotidiana, fiind capabil sa distinga
partile positive is negative ale acesteia.