DUPĂ MELCI Ori la sfinţii Mucenici Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
DE ION BARBU Târla noastră de pitici Nu e bine să te-ascunzi
Odihnea pe creastă, sus,
- Eu voinic prea tare nu-s.
Unchiului meu Sache Soiculescu Şi din fugă
al carui glas il imprumut aici. Subt o glugă
De-aluniş, pe-o buturugă
Odihnii
Şi eu curând...
Prologul
Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Dintr-atâţia fraţi mai mari: Că tot stând şi alergând
Unii morţi, Jos în vraful de foi ude
Alţii plugari, Prin lăstari şi vrejuri crude
Dintr-atâţia fraţi mai mici: S-ar putea să dau de el,
Prunci de treabă, Melcul prost, încetinel...
Uzi, peltici, Din ungher adânc, un gând
Numai eu răsar mai rău. Îmi şoptea că melcul blând
(Mai năuc, mai nătărău.) Sub mormânt de foi, pe-aproape
Dintr-atâţia (prin ce har?) Cheamă omul să-l dezgroape...
Mă brodisem un hoinar.
Şi pornii la scormonit
Eram mult mai prost pe-atunci... (Cu noroc, căci l-am găsit!)
Era tot o mogâldeaţă,
Când Păresimi1 da prin lunci, Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Răspândind pietriş de-albine, Între el şi ce-i afar'
Ne părea la toţi mai bine: Strejuia un zid de var.
Ţânci ursuzi, - Ce să fac cu el aşa?
Desculţi şi uzi, Să-l arunc nu îmi venea...
Fetişcane Vream să văd cum se dezghioacă
(Cozi plăvane2) Pui molatic, din ghioacă :
Înfăşate-n lungi zăvelci3 Vream să văd cum iar învie
O porneau în turmă bleagă Somnoros din colivie...
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci...
Şi de-a lungul, pe pământ
M-aşezai ca să-l descânt:
Era umed în bordei - "Melc, melc,
Şi tuleam şi eu cu ei.
Codobelc5,
Ghem vărgat
I Şi ferecat6;
Lasă noaptea din găoace,
Tot aşa odată, iar,
La un sfânt prin Făurar4,
4 Făurar = februarie
1 Păresimi = Postul Paștelui 5 Codobelc = denumire dată
2 Plăvan = alb-gălbui melcului în jocurile de copii
3 Zăvelcă = fotă, șorț 6 Ferecat = încuiat, zăvorât
Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni vedeam.
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit şi muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Codobelc,
Iarna leapădă cojoace
Şi tu încă sub găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici7;
Şi agaţă la feştile8
Ciufulite de zambile,
Sau la fir de mărgărint
Îmbălatul9 tău argint...
Hai ieşi
Peste gardurile vii,
Colo-n vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
Pe tarlale
Haide-ntinde brâu de bale...
După ce l-am descântat,
L-am pus jos şi-am aşteptat...
Înserase mai de-a bine,
Crengi uscate peste mine
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb10...
Năzdrăvana de pădure
Jumulită de secure,
Pe furiş şi pitiş
Tot scurta din luminiş.
7 Arnici = bumbac
8 Feștilă = fitil, lumânare
9 Îmbălat = plin de bale
10 Drâmbă = mic instrument
muzical
Căta la cale:
Când la deal şi când la vale,
Îi vedeam piezişi cum cască
Buze searbăde de iască;
Şi vârtoşi
Ochi buboşi
Înnoptau sub frunţi pestriţe
De păroase
Şi bărboase
Joimariţe11.
Şi cum stam sub vânt şi frig,
Strâns cârlig,
Iscodind cu ochii treji,
Mai de sus de brână, drumul
Unde seara ţese fumul
Multor mreji,
De sub vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată12 cu gâteji.
Chiondorâş
11 Joimarița = personaj demonic
feminin din mitologia românească, al
cărei nume este derivat din Joia
Mare, când aeasta vine să
pedepsească fetele care nu au
terminat torsul până în acea seară.
Apare ca o roată de foc sau ia
înfățișarea unei femei urâte. Poartă
cu ea o găleată de jăratic, un ciocan
de fier, un cuțit, un vătrai, un sac cu
cenușă, apă fierbinte, toate acestea
servindu-i drept instrumente de
tortură a femeilor leneșe la tors.
12 Gușată = persoană care are gușă,
apelativ pentru Muma pădurii, spirit
malefic din mitologia românească.
Apare ca o femeie bătrână care are
capacitatea de a se metamorfoza.
Este rea, fioroasă, umblă pe la
marginea pădurilor momind drumeții
rătăciți pe care îi sluțelte, îi preface
în animale sau le smulge inimile.
Apariția ei este însoțită de un bocet
neîncetat, care uneori se transformă
în hohot, chiot sau croncănit.
Curgeau betele târâş,
Iar din plosca ei de guşă
De mătuşă
Auzeai cum face hârş...
Plâns prelung cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă ghiara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara...
- Mi-a fost frică şi-am fugit!
II
Toată noaptea viscoli...
În sat încă n-ajunsesem,
Că porni duium să vie
O viforniţă târzie
De Păresimi.
Vântura stârnind gâlceavă,
Albă pleavă
Şi cădeau şi mărunţei
Bobi de mei...
(Ningea bine, cu temei.)
În bordei
Foc vârtos mânca năpraznic
Retevei.
Pe colibă singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene,
Eu le culegeam alene...
Moşul Iene13
Tot venea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Şi trudit,
Lângă vatră prigonit,
Privegheam prelung tăciunii...
Umbre dese ca păunii,
Îmi roteau pe hornul şui14
Leasa15 ochilor verzui.
13 Moș Iene = Moș Ene
14 Șui = subțire, zvelt, mlădios

Şi-mi ziceam în gând:
"Dar el,
Melcul prost, încetinel?
Tremură în ghioacă, vargă,
Nu cumva vreun vânt să-l
spargă,
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure."
De la jarul străveziu,
Mai târziu, mult mai târziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-nalt, nu ajungeam.)
Iar prin sticla petecită,
Şi prin gheaţa încâlcită,
Fulgera când des, când rar
Prăpădenia de-afară:
Podul lumii se surpase,
Iar pe case,
Până sus, peste colnic16,
Albicioase
Şi foioase
Cădeau cepi de arbagic.
Mi-adusei atunci aminte
Că-auzisem înainte,
De o noapte între toate
Urgisită, când, pe coate,
Guri spurcate suflă vânt
Să dărâme din pământ...
Când pe-un sloi, rupând din pită,
Baba Dochia17-învălită
15 Leasă = 1. împletitură de nuiele;
2. desiș
16 Colnic = colină
17 Baba Dochia = personaj din
mitologia românească, patroana zilei
de 1 martie. Mitul Babei Dochia este
pus în legătură cu cucerirea Daciei
de către Traian, căci numel Dochiei
este asociat cu acela al fiicei lui
Decebal. Legenda vorbește despre o
Cu opt sărici stă covrig,
Stă de-nghite şi sughite,
Şi se vaicără de frig.
- Hei, e noaptea ceea poate!
Înapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gândul sus, la el,
Şoptii:
"Melc, melc încetinel,
Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!
Nici viforniţă, nici mute
Prin păduri nu m-ar fi prins...
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Şi alene
Să chemăm pe moşul Iene
Din poiene
Să ne-nchidă:
Mie, gene;
Ţie,
Cornul drept, cel stâng,
Binişor,
Pe când se frâng
Lemne-n crâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!"
III
Dintre pene şi cotoare,
Gata nins,
Cum mija un pic de soare
Pe întins
(În câmpie
Colilie18
Războind cu lunecuşul
Şi pieziş la povârniş
bătrână care a înghețat, urcându-se
pe munte cu oile sale în perioada
capricioasă a primăverii. Baba
Dochia s-a prefăcut în stană de piatră
împreună cu turma sa.
18 Colilie = plantă albă
Din ţăpoi săltând urcuşul,) Că e ciunt, nu m-am uitat,
Mă-ntorsei sub aluniş Ci în punga lui de bale,
Şi-l zării lângă culcuşu-i Cu-însuţite griji, pe cale
De frunziş L-am purtat
Era tot o scorojită Legănat:
Limbă vânătă, sucită Punga mică de mătasă,
O nuia, ca un hengher19 Iar acasă
Îl ţinea în zgărzi de ger! L-am pus bine
Bale reci, Sus, în pod,
Aspre benţi ce se-ntretaie, (Tot lângă mine),
Sus, pe vreascurile seci Ca să-i cânt din când în când
Îl prindeau: Fie tare, fie-n gând:
O frunză moartă, cu păstaie. "Melc, melc
Şi pe trupul lui zgârcit Codobelc,
M-am plecat Plouă soare
Şi l-am bocit: Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-n crâng,
"Melc, melc, ce-ai făcut?
Din somn cum te-ai desfăcut? Dar n-ai corn
Ai crezut în vorba mea Nici drept,
Prefăcută... Ea glumea! Nici stâng;
Ai crezut că plouă soare, Sunt în sân la moşul Iene
C-a dat iarbă pe răzoare, Din poiene:
Că alunu-i tot un cântec... Cornul drept,
Cornul stâng...
Astea-s vorbe şi descântec!
Iarna coarnele se frâng,
Trebuia să dormi ca ieri, Melc nătâng,
Surd la cânt şi îmbieri, Melc nătâng!"
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar'...
- Vezi?
Ieşişi la un descântec;
Iarna ţi-a muşcat din pântec...
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!"
Iar când vrui să-l mai alint,
Întinsei o mână-amară
De plâns mult...
Şi dârdâind,
Două coarne de argint
Răsucit se fărâmară.
19 Hengher = hingher