Maria Batca Costumul Popular Romanesc 2006

https://biblioteca-digitala.
ro
Maria Bâtcă
COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC
Album editat de
Centrul Naţional pentru Conservarea
şi Promovarea Culturii Tradiţionale
Colecţia « Albumul de artă populară »
https://biblioteca-digitala.ro
......
lof'cr:
Album finanţat de
' nd111inistrn"ţin f"ondului c:ulturnl na-t;ionnl
«Albumul de artă populară»

Colecţie îngrijită de Oana-Gabriela Petrică
Fotografii din:
•Arhiva C.N.C.P.C.T.
•Arhiva Fundaţiei Culturale « Ethnos >> (fotografii de Vasile Polizache
- din colecţia de costume a Muzeului Naţional al Satului „D.Gusti")
•Arhiva Muzeului de Etnografie din Braşov (fotografii de Udvardi Arpi)
• Colecţiile Elena Secoşan (aflată în custodia autoarei), Olga Horşia,
Ioan Godea, Clemansa Mihăilescu
• Colecţia Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române
Consultant artistic: Oana-Gabriela Petrică

Redactori: Mirela Paraschiv, Mihaela Ciorcilă
Tehnoredactare: Mihnea Gafiţa
© Centrnl Naţional pentrn Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2006

Bucureşti, Sector 1, Piaţa Presei Libere nr. 1, Corp Bl, etaj V• Tel./Fax: 021-3178970
ISBN- I O 973-0-04 723-5

ISBN-13 978-973-0-04 723-3
Maria Bâtcă
Bucureşti • 2006
Oost~Ht~ll pop~tlar ro11tti1tose,
Htttreă ido1ttitară
/Oxplorarea sistematică a întregului patrimo- Deşi nevoia de îmbrăr.iminte este universală,

~ niu al etniei române constituie, la începutul imperios necesară, ca şi nevoia de hrană şi adă
celui de-al treilea mileniu, în perspectiva inte- post, costumul popular a cunoscut forme parti-
grării noastre în comunitatea ţărilor europene, culare de la o arie de civilizaţie la alta, de la o
un obiectiv major al cercetării ştiinţifice. perioadă istorică la alta, fiind modelat diferit în
Prin această orientare către sursele primare, culturi diferite. De aici izvorăsc bogăţia şi diver-
originare, către rădăcinile istorice, se evidenţiază sitatea tipurilor de costum, cu variantele lor
valorile tradiţionale, elementele caracteristice morfologice, decorative şi cromatice, putându-se
ale culturii şi civilizaţiei româneşti, subliniind vorbi de sisteme vestimentare, de opţiuni şi de
aportul major al românilor la îmbogăţirea zestrei reguli vestimentare specifice fiecărei etnii.
culturale a omenirii. Costumul popular intră în rezonanţă cu me-
Perpetuând inestimabilele valori arhetipale diul geografic înconjurător, cu clima, cu ritmul
ale vechilor civilizaţii din spaţiul carpato-danu- anotimpurilor, cu vârsta, ocupaţiile, statutul
biano-pontic şi îmbogăţindu-le printr-o per- social şi material al purtătorilor săi, dar şi cu oca-
manentă capacitate de asimilare şi prelucrare ziile cotidiene şi sărbătoreşti în care este îmbră
creatoare a elementelor venite din alte arii cul- cat. fiind o expresie a metamorfozării vârstelor şi
turale, românii au zămislit una dintre cele mai mentalităţilor aferente, o emblemă de identifi-
armonioase şi viguroase sinteze culturale de pe care. o manifestare a spaţiului local şi universal
continentul european. în acelaşi timp.
Dintre domeniile culturii şi civilizaţiei popu- Dincolo de modalităţile de a-l ţese, a-l croi,
lare româneşti, ne vom opri asupra costumului a-l coase şi a-l împodobi, se află întotdeauna
care, alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, con- sentimente, trăiri, atitudini şi comportamente
stituie o emblemă de recunoaştere, un simbol, umane, costumul popular reflectând valori
un reper, o constantă identitară fundamentală, sociale, morale şi estetice.
o marcă de apartenenţă a purtătorului la un Enciclopedistul britanic din epoca victoriană,
anumit spaţiu cultural pe care-l identifică şi-l Thomas Carlyle, în lucrarea sa, intitulată suges-
defineşte spiritual. tiv Filosofia vestimentaţiei, sintetiza faptul că
Însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, „în Haine este inclus (. „) tot ceea ce oamenii au
cotidiene, sărbătoreşti şi ceremoniale, din copi- gândit, au visat. au făcut şi au fost; întregul
lărie până la bătrâneţe, costumul popular este Univers exterior şi tot ceea ce reprezintă ele nu
un ansamblu material, cu funcţii utilitare, dar şi sunt altceva decât Haine". 1
o creaţie culturală totodată, purtătoare de semne Constituind o dimensiune majoră a expe-
şi simboluri, un pregnant mijloc de comunicare rienţei umane, veşmântul este susceptibil de a fi
în cadrul comunităţii rurale tradiţionale, un lim- supus analizei în termenii relaţiilor istorice,
baj vizual expresiv cu multiple semnificaţii. sociale, economice şi culturale pe care le reflectă.
În evidenţierea coordonatelor fundamentale Nenumăratele posibilităţi ale comunităţii umane
ale specificului naţional, costumul joacă un rol de a răspunde întregului complex de factori ce
deosebit de important. sintetizând întreaga di- i-au determinat evoluţia s-au cristalizat în tipare,
mensiune existenţială şi spirituală a etniei care în „modele" culturale specifice fiecărei etnii.
l-a creat. Din multitudinea factorilor care au contribuit
Mai mult decât oricare fenomen de cultură, la plămădirea sistemului de valori ale satului
portul popular reflectă structuri sociale, menta- tradiţional, un rol deosebit l-a avut situarea geo-
lităţi, credinţe, tradiţii şi datini, diferite de la o
etnie la alta. 1 Thomas Carlyle, Filosofia vestimentaţiei. p. 79.
6
grafică a spaţiului
românesc, în centrul Europei, În vestigiile acestei lumi fără fortificaţii şi
la egală distanţă de ţărmurile vestice ale Irlandei arme de luptă, cu temple închinate Marii Zeiţe,
şi de crestele Munţilor Urali, dar şi la jumătatea personificare a pământului-mamă în diverse ipos-
drumului dintre Polul Nord şi Ecuator, aşezare taze, s-a descoperit, în anul 1961, pe tăbliţele de
care a favorizat dezvoltarea agriculturii şi a creş la Tărtăria, judeţul Alba, o scriere sacră, consi-
terii animalelor încă din zorii istoriei. derată de către unii specialişti a fi cea mai veche
În vremuri de restrişte, fiinţa etnică ne-a fost din lume (mileniul al VI-lea î.C.).
ocrotită de inelul Carpaţilor, înconjurat de Sute de vase miniaturale, descoperite în zona
coroana pădurilor şi bogăţia apelor. Dunărea centrală şi estică a Balcanilor, aparţinând perioa-
deschizându-ne calea navigabilă spre Occident, dei timpurii a Culturii Vinea, conţin inscripţii
iar Marea Neagră spre Orientul Apropiat şi care confirmă existenţa „scrierii vechi europene"
ţărmurile Mediteranei, arealul românesc a fost, cu două mii de ani înaintea celei sumeriene. 3
astfel, deschis, din cele mai vechi timpuri, con- Deosebit de preţioase sunt şi modelele de
tactului cu diverse curente de civilizaţie. temple, sanctuare şi locuinţe, în interiorul căro
Cât de adânc putem sonda în straturile suc- ra s-au găsit figurine de ceramică reprezentând
cesive al vechilor civilizaţii pentru a descoperi persoane care executau diverse activităţi do-
geneza formelor de cultură populară şi a costu- mestice, cum ar fi: coacerea pâinii, modelarea
mului ţărănesc de astăzi? vaselor de lut şi ţesutul pânzei.
Puternice şi întinse rădăcini, ivite din sămân La jumătatea mileniului al VI-lea î.C„ meşte
ţa culturii neolitice, îşi trag seva din civilizaţia şugarii utilizau cuprul, iar cu patru mii de ani
traco-iliro-dacică, susţinând trunchiul de mare î.C„ bijutierii aurari realizau podoabe şi piese de
vitalitate al arborelui artei populare româneşti, cult din preţiosul metal.
ce poartă atât semnele înrâuririlor celtice, greco- Pe figurinele neolitice aparţinând culturilor
romane şi, apoi, bizantine, cât şi pe cele venite Vinea-Turdaş, Vădastra, Gumelniţa şi Cucuteni,
din ariile de cultură ale bazinului Mediteranei ca şi pe cele ale epocii bronzului de la Cârna şi
răsăritene, din Orientul persan şi indian, din Gârla Mare, se disting atât acoperitori de cap,
spaţiile nord-pontice şi din lumea occidentală, măşti rituale, cât şi unele detalii vestimentare. 4
în special cea germanică. Arheologi şi istorici ai costu-
Săpăturile arheologice ne mului popular românesc con-
permit să aruncăm o privire cu sideră ornamentele incizate pe
nouă milenii în urmă, când statuete ca fiind posibile repro-
culegătorii şi vânătorii din spa- duceri ale decorului îmbrăcă
ţiul carpato-balcanic se stabi- mintei din acele timpuri înde-
leau în fertila câmpie a Dunării părtate, recunoscând frapante
de Jos, pentru a-şi asigura asemănări între elementele de
traiul zilnic din cultivarea pri- costum reprezentate pe figuri-
mitivă a plantelor şi creşterea nele preistorice şi piesele com-
animalelor. ponente ale portului popular
„România - scria paleo- din vremea noastră. 5
lingvistul şi paleo-antropologul Un mileniu şi jumătate de
Marija Gimbutas, cercetător pace le-a permis acestor primi
american de origine lituaniană, ţărani ai Europei Centrale să
în prefaţa ediţiei româneşti a dezvolte o civilizaţie agrară care
cărţii sale Civilizaţie şi cultură a atins, în mileniul al V-lea î.C„
- este vatra a ceea ce am un înalt grad de complexitate şi
numit Vechea Europă, entitate rafinament.
culturală cuprinsă între 6500-
3500 î.C„ axată pe o societate 2 Maiija Gimbutas, Civiliza(ie şi cultu-
ră, p. 49.
matriarhală, teocratică, paş
3 Ibidem, p. 65-68.
nică, iubitoare şi creatoare de
4 Al. Tzigara-Samurcaş, L'art du peuple
artă, care a precedat societăţile roumain, p. 30; VI. Dumitrescu, Les
indo-europenizate patriarhale statuettes de l'ăge du bronze„., p. 23.
de luptători din epocile bronzu- 5 VI. Dumitrescu, Necropola de incine-
lui şi fierului". 2 ra(ie din epoca bronzului.„, p. 263.
1
Satele mari evoluează treptat către statutul bărbătească despicată în părţi, aflată în uz
de aşezări urbane, cu temple, construcţii pe până în secolul al XIX-iea în portul popular din
două nivele, cu mai multe încăperi, mobilier, Muntenia, cioarecii, iţarii, opincile, ca şi glugile,
sculpturi, ceramică decorativă şi de cult, forma frecvente în tot arealul românesc, sunt aceleaşi
şi ornamentica pieselor transmiţându-ne, prin cu elementele de costum purtate de populaţia
limbajul desenelor şi al simbolurilor grafice şi de dacă, reprezentată în plastica antichităţii.
culoare, informaţii preţioase asupra sistemului Dăinuind peste veacuri, monumentele de
de gândire mitică din acea vreme. piatră, ridicate în timpul stăpânirii romane în
În anii 4000-3500 î.C„ crivăţul răsăritului Dacia, constituie documente de bază ale istoriei
a mânat, în valuri succesive, peste această vatră poporului român şi, totodată, mărturii autentice
de cultură paşnică europeană, cete de călăreţi ale costumului popular românesc.
războinici, indo-europeni, adoratori ai cerului şi În timpul ocupaţiei romane şi al migraţiilor,
ai forţei masculine, iar din plămada celor două arta autohtonă a continuat, de fapt, arta dacică,
civilizaţii s-a revărsat spre sud şi spre apus păstrând o serie de elemente decorative tradi-
majoritatea seminţiilor care au configurat lumea ţionale, îmbogăţite cu forme noi, preluate din
europeană de azi. repertoriul culturii materiale provinciale romane
Dezintegrarea Vechii Europe s-a produs trep- sau chiar din cel al popoarelor migratoare. 7
tat, după anul 3500 î.C„ în cea mai mare parte Astfel, din epoca romană datează o serie de
a teritoriilor central-estice şi în Peninsula Balca- reprezentări feminine pe stele funerare, altare,
nică, cu excepţia zonelor de munte. 6 medalioane, edicule, dar şi unele statui, care se
Ameninţaţi de atâtea ori, de-a lungul istoriei, remarcă prin atenta redare a trăsăturilor fizio-
de războaiele de cotropire şi pustiire, strămoşii nomice şi a detaliilor caracteristice de costum.
noştri, dacii, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre Şi pe obiectele de metal, specifice artei
traci", cum îi considera Herodot, s-au împotrivit veacurilor al IV-iea şi al V-lea, apar reprezentări
cu dârzenie nenumăratelor valuri de invadatori, umane, cum ar fi personajul feminin de pe
rămânând neclintiţi, aici, în cetatea Carpaţilor, patera din tezaurul de la Pietroasa8, pieptănat
înconjurată de mănoase câmpii. cu cărare la mijloc, cu părul împletit de la frunte
La începutul secolului al Ii-lea d.C„ opunân- în cozi dispuse în cunună şi strânse într-un coc
du-se cu bărbăţie legiunilor Imperiului Roman, la ceafă, pieptănătură similară cu cea a femeilor
luptătorii daci au trecut în veşnicie, urcând cu dace, redată pe Monumentul de la Adamclisi.
cetăţile, armele şi veşmintele lor pe spirala de
piatră a Columnei Traiane, pentru a depune, în 6 Marija Gimbutas. Civilizaţie şi cultură, p. 69.
faţa lumii, mărturie asupra vechimii, continui- 7 *** Istoria artelor plastice în Romănia, p. 82.
tăţii, statorniciei şi vitejiei strămoşilor noştri. 8 Răzvan Theodorescu, Un mileniu de artă„ „ p. 48-52.
Întărind mărturia din ini-
ma „cetăţii eterne", monumen-
tul triumfal de la Adamclisi
marchează începutul zămis
lirii poporului român din plă
mada daco-romană.
Cele două monumente ale
antichităţii clasice: Tropaeum
Traiani de la Adamclisi şi
Columna lui Traian (~) de la
Roma încununează bogata
arhivă a documentelor săpate
în piatră, ce dovedesc persis-
tenţa multimilenară a unor
piese de port care, evoluate,
se păstrează şi în zilele noas-
tre. Astfel, tipul de croială al
cămăşii femeieşti din părţile
de nord ale Moldovei, cămaşa
8
Examinarea categoriilor de izvoare privind care demonstrează persistenţa unor elemente de

trecutul culturii şi civilizaţiei poporului român, port de străveche origine, corespunzătoare unei
deosebit de diverse, începând cu monumentele mentalităţi şi unui comportament specifice
de artă (unele dintre acestea d51-tând din antichi- epocii respective.
tate, altele din vremea cnezatelor şi voievodatelor Chiar şi Tratatul despre arta militară şi
româneşti), continuând cu stampe, picturi, al- maşinile de război, scris de Paulus Sanctinus
bume de port (ce surprind, în imagini sugestive, Ducensis la sfârşitul veacului al XIV-lea, cunos-
chipurile oamenilor, trăsăturile particulare ale cut sub numele de Codex Latinus Parisinus,
vestimentaţiei lor), precum şi cu testamente, foi prezintă, în bogata sa ilustraţie, pe lângă marele
de zestre şi terminând cu relatările călătorilor număr de cavaleri şi pedestraşi îmbrăcaţi cu
străini care au străbătut pământul românesc în strălucitoare armuri, şi o serie de auxiliari ai
veacuri de mari încercări pentru istoria şi des- armatei: meşteşugari, cărăuşi, pescari şi ţărani
tinul etniei noastre, ne dă posibilitatea de a com- în portul popular al perioadei istorice respective. 9
pleta imaginea redată de o anumită categorie de Un izvor de seamă pentru cunoaşterea costu-
izvoare cu informaţiile cuprinse în alte mărturii mului popular îl reprezintă iconografia, ramură
documentare, permiţându-ne să reconstituim importantă a istoriei unui popor.
viziunea de ansamblu a civilizaţiei tradiţionale Portretele ctitorilor fumizează date preţioase
româneşti. cu privire la vestimentaţia caracteristică anu-
Documente materiale, semnificative pentru mitor categorii sociale, la materialele din care se
aspectul pe care-l urmărim, sunt atestate abia confecţionează piesele de port şi la elementele de
în secolul al XIV-lea, începând cu reprezentările croi, decor şi cromatică.
de ţărani români, în port popular, din Chronicon În secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale
Pictum Vindobonense, de la 1358 (îmbrăcaţi cu secolului al XIX-lea, a crescut numărul ctitorilor
cămăşi din pânză albă şi cioareci, iar în picioare proveniţi din rândul dregătorilor locali, al negus-
cu opinci, purtând deasupra sarici miţoase, pre- torilor, meseriaşilor şi ţăranilor. Tabloul votiv,
văzute cu mâneci lungi, lăsate pe spate, nelipsite
din portul păstorilor mărgineni din zilele noastre), 9 I. Dumitriu-Snagov, Ţările Române în secolul al XIV-lea ...
9
în frescă,
de pe pereţii bisericilor, ridicaţi cu pre- Referindu-se la pieptănătură şi la acoperă
cădere din lemn, rezervat multă vreme domnilor mântul capului, Paul de Alep sesiza şi unele
şi marii boierimi, lasă acum locul donatorilor diferenţieri, menţionând că femeile din Moldova
aparţinând unor categorii sociale mai largi, pre- şi Ţara Românească purtau părul împletit şi
cum ţăranii liberi, moşnenii şi răzeşii. răsucit ca un colac, peste care aşezau un canci
În zonele subcarpatice ale Olteniei, în Vâlcea, alb, iar cele bogate, un canci trandafiriu şi, pe
Mehedinţi, dar mai ales în Gorj, fenomenul a luat deasupra, o maramă albă.
o mare amploare în mediul rural şi în cuprinsul Într-o stampă din lucrarea Origines et oc-
târgurilor. I O casus Transylvanorum a lui Laurentius Toppel-
Analizele portretelor de ctitori evidenţiază tinus, apărută în anul 1667, sunt reprezentaţi
faptul că structura costumului dintr-o anumită trei ţărani români: un bi'.· .-bat, o nevastă şi o fată,
zonă este aceeaşi, diferite fiind detaliile de orna- îmbrăcaţi în costume populare specifice epocii.
mentică, amploarea decorului şi calitatea mate- La cămăşile femeieşti, pot fi observate
rialelor din care se confecţionau piesele de port, străvechi tehnici de cusătură: urzit pe fir şi urzit
care variază de la un personaj la altul sau de la pe creţuri, două procedee decorative care aparţin
un sat la celălalt, în funcţie de categoria socială fondului comun al portului popular românesc.
căreia îi aparţinea ctitorul. Cămaşa bărbatului reprezentat în lucrarea
Demn de remarcat este faptul că meşterii zu- lui Toppeltinus are o croială întâlnită, în Evul
gravi respectă până şi particularităţile de vârstă Mediu, doar la categoriile oamenilor liberi: micii
şi stare civilă, vădind o preocupare deosebită nobili (nemeşii) din Ţara Haţegului şi boierii din
pentru individualizarea fiecărui personaj, pentru Ţara Oltului, fiind încreţită la gât, cu mânecile
redarea tuturor detaliilor vestimentare. largi, libere la extremitatea inferioară, purtată
Picturile votive reprezentând ctitori-ţărani peste cioarecii strâmţi. Deasupra este îmbrăcat
sunt documente preţioase, cu valoare istorică şi cu o sarică din pănură, fără guler, craiul acestei
artistică, ce ne fumizează informaţii interesante piese subliniind o tradiţie arhaică. În picioare
cu privire la portul popular local, la elementele poartă opinci cu obiele.14
componente ale ansamblului vestimentar carac- În anul 1718, apărea la Veneţia lucrarea lui
teristic unei anumite zone şi perioade istorice, Antonio Maria del Chiaro Fiorentina, secretar
la gustul artistic, redând specificul românesc de curte în timpul domniilor lui Constantin
într-o viziune estetică proprie acestui pământ. Brâncoveanu, Şerban Cantacuzino şi Nicolae
Jurnalele călătorilor străini care au vizitat Mavrocordat, intitulată Revoluţiile Valahiei,
Ţările Române constituie o altă sursă docu- apreciată de Nicolae Iorga ca fiind „cel mai
mentară extrem de importantă pentru sesizarea important dintre izvoarele de călătorie de la
anumitor aspecte de viaţă socială. sfârşitul secolului al XVIII-lea".15
Dintre aceşti călători, care acordă atenţie şi Bogăţia şi varietatea datelor privind portul
costumului ţărănesc, îi amintim pe episcopul popular denotă faptul că Del Chiaro a străbătut
Antonius Verancius, la jumătatea secolului al satele noastre, cunoscând costumul din contac-
XVI-iea, pe Fram;:ois de Pavie, care vizita Moldova tul direct cu realitatea etnografică. Spre deo-
la 1585, pe arhiepiscopul catolic Bandini, care sebire de femei - sesiza Del Chiaro -, fetele
străbătea pământul moldovenesc în vremea purtau capul descoperit. Părul împletit în cosiţă
domniei lui Vasile Lupu, şi pe suedezul Clas îl răsuceau în coc, prins cu ace. Femeile îşi aco-
Ralamb, care a cunoscut Ţara Românească în pereau capul cu o maramă albă, adusă în jurul
timpul domniei lui Matei Basarab. I I bărbiei şi legată la spate. Del Chiaro remarca
Ei au remarcat, în descrierile lor, îmbrăcă
mintea de iarnă constând în sarici şi cojoace, 10 Andrei Pănoiu, Pictura votivă din nordul Olteniei.„, p. 6;
precum şi încălţămintea tradiţională a ţăranilor Georgeta Stoica; Virgil Vasilescu. Portul popular din Golj.
români - opincile. p. 26.
În a doua jumătate a secolului al XVII-iea, 11 Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, voi. I, p. 146;
se remarcă sirianul Paul de Alep, care l-a Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte .... p. 108.
întovărăşit pe patriarhul Macarie de Antiohia 12 *** Călători străini, p. 27. 28, 33.
în călătoria întreprinsă în vremea când domnia 13 ***Arta populară romănească, p. 8.
lui Vasile Lupu se apropia de sfarşitl2, precum 14 Laurentius Toppeltinus, Origines et occasus Transylva-
şi călătorul german Konrad Jacob Hildebrand, norum. p. 110.
care vizita Transilvania în aceeaşi perioadă.13 15 N. Iorga. Istoria romănilor prin călători. voi. VI. p. 311.
10
salbele costisitoare, din bani de aur sau argint, importantă este colecţia Siebenbilrgische Natio-
pe care le purtau la gât femeile, ca semn distinc- naltrachten, conţinând 39 de guaşe, cu costume
tiv al diferenţierii sociale. din Transilvania şi Muntenia, dintre care 12 în-
În anul 1722, topograful austriac Friedrich făţişează figuri de români. Planşe asemănătoare
Schwantz întocmea o importantă hartă a Olte- cuprinde şi colecţia Siebenbilrgische Landers-
niei, care conţinea şi câteva desene semnificative trachten.
pentru costumul epocii respective, specific dife- Nu ne propunem să analizăm aceste albume
ritelor categorii sociale: boieri, ţărani, târgoveţi.16 de port, ele făcând obiectul unor studii perti-
Costumul ţărăncilor reprezentate de Schwantz nente, care aparţin unor specialişti ca Eugen
era alcătuit din cămăşi decorate cu altiţe, ca- Barbul, Viorica Pascu, Ilie Moise, Horst Klusch,
trinţe învărgate şi bete. Nicolae Dunăre, Elena Secoşan, Paul Petrescu,
Izvoare preţioase pentru cunoaşterea costu- Al. Alexianu.18
mului caracteristic diferitelor categorii sociale, Dar o paralelă între costumele ţărăneşti
care trăiau în medii diverse, având ocupaţii deo- reprezentate în aceste albume şi costumele
sebite, sunt albumele de port realizate în secolul jupâniţelor înfăţişate în tablourile votive din
al XVII-lea şi la începutul celui de-al XVIII-lea. bisericile moldoveneşti Bălineşti, Arbore, Humor
Dintre ele, mai important este cel aflat în şi Moldoviţa, iar în Ţara Românească în bise-
Biblioteca Universităţii din Graz (Austria}, inti- ricuţa cimitirului din Stăneşti, bolniţa Coziei,
tulat Kostilmbilder-Buch, a cărui copie se află la Mânăstirea Căluiu etc„ ne permite unele con-
Cluj, în Biblioteca Universităţii. Codicele pictat statări deosebit de interesante pentru domeniul
de la Graz conţine 99 de acuarele, dintre care portului popular.
24 se referă la românii din Transilvania şi Ţara Jupâniţele poartă pe cap un văl lung, subţire,
Românească. Valoarea acestui album, al cărui care atârnă pe spate, confecţionat din borangic,
autor este anonim, se datorează faptului că sunt in, bumbac, cunoscut sub numele de mesal,
reprezentate costume din medii sociale diferite: canovăţ sau maramă, asemănător cu maramele
nobili, slujitori ai cancelariei domneşti, negus- sau ştergarele ţărăneşti.
tori, ţărani, păstori, feţe bisericeşti. Cămaşa ţărănească, reprezentată în Codicele
Din secolul al XVIII-lea datează alte două pictat de la Graz, ca şi în Trachtenkabinet von
albume de port popular: unul aflat în Biblioteca Siebenbilrgen, este încreţită la gât, cu guleraş,
Muzeului Naţional Maghiar din Budapesta, având mânecile largi, libere, terminate la
Kostilmbilder aus Siebenbilrgen. Tabulae pictae extremitatea inferioară cu pumnaşi. Cusăturile
et coloratae, care conţine 91 de picturi; celălalt sunt dispuse pe guler, pe mâneci, în dreptul
est păstrat în Biblioteca de Ştiinţe a Academiei umărului (altiţa) şi pe pumnaşi (manşete).
Maghiare din Budapesta, are titlul lmagines Na- O croială identică au şi cămăşile jupâniţelor
tionum Ditionis Hungariae coloribus illuminate Iuliana din Biserica Arbore şi Anastasia din
şi cuprinde 36 de acuarele. Cele mai multe biserica de la Humor sau cămaşa doamnei Miliţa
dintre acuarele (circa 60) sunt aproape identice Despina şi a domniţei Ruxandra din pictura
cu cele din albumul de la Graz, fapt care de- murală de la Argeş, ca şi cele din portretele de pe
monstrează că realizatorii ultimelor albume s-au icoanele de la Ostrov etc.19
inspirat din Codicele pictat de la Graz. În secolul al XVII-lea, în costumul jupâniţelor
Tot din secolul al XVIII-lea datează un alt şi în cel ţărănesc, reprezentat în Codicele de la
album de port, Trachtenkabinet von Siebenbilr-
gen, din 1729, cuprins în Codicele Rosenfeld,
păstrat la Cabinetul de Stampe al Academiei 16 ••• Tabula Walachiae Cisalutanae par Frieder Schwant-
Române, album care conţine 56 de acuarele zium„.
reprezentând costume din Transilvania. 17 Apud Ilie Moise: Horst Klusch. Portul popular din judeţul
De la începutul secolului al XIX-lea datează Sibiu, p. 10.
lucrarea sibianului J. Leonhard, Die Bewohner 18 Eugen Barbu!. Costume româneşti din veacul al XVII-lea;
Viorica Pascu, Consideraţii asupra evoluţiei portului popular
Siebenbilrgens, însoţită de numeroase desene
din Transilvania; Ilie Moise: Horst Klusch, Portul popular din
colorate, în care sunt reprezentaţi locuitori ai judeţul Sibiu; Nicolae Dunăre. Arta popularâ din Valea Jiulut
Transilvaniei (zona Sibiu) în costum popular.17 Elena Secoşan: Paul Petrescu, Portul popular de sârbâtoare
Alte lucrări de grafică, ce prezintă mari din România; Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut.
asemănări cu Codicele pictat de la Graz, datează 19 Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţârile
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai Româneşti. p. 157.
11
Graz şi în Trachtenkabinet von Siebenbilrgen, tul popular, aria sa de răspândire cuprinzând
apare şi un alt tip de cămaşă, cu mânecile lungi, Făgăraşul de est, Ţara Bârsei, Muscelul, Covasna
răsucite pe braţ. Mâneca, având o mică altiţă şi Vrancea.
pe umeri, este croită dintr-o bucată de pânză Categorii sociale diferite - doamne, jupâniţe,
în forma unui triunghi alungit, a cărui latură ţărănci - sunt înfăţişate în epoca medievală cu
îngustă se prinde de altiţă, în timp ce latura cămăşi identice în privinţa croielii, dar nu şi a
dreaptă, ornamentată pe margine cu cusături, decorului, ornamentaţia cusută la cămăşile
se îmbină cu latura oblică a triunghiului, boiereşti fiind mult mai bogată şi realizată cu fir
rezultând o formă de spirală. de argint aurit, mătase, mărgăritare şi perle.
Un asemenea tip de cămaşă se observă şi în Aceste similitudini întăresc afirmaţia specia-
picturile murale în care sunt înfăţişate reprezen- liştilor cu privire la existenţa unui schimb con-
tantele familiilor domnitoare şi boiereşti. Astfel, tinuu de valori între diferitele categorii sociale.
cămaşa cu mâneca răsucită apare la jupâniţa Informaţiile privind portul ţărănesc se îmbo-
înmormântată în pronaosul Mânăstirii Drago- găţesc, în prima jumătate a secolului al XIX-iea,
mirna, în portretele de jupâniţe zugrăvite în friza cu foile de zestre, documente care, alături de
donatorilor de la Căluiu, la Cătălina, soţia boie- celelalte categorii de izvoare, întregesc imaginea
rului Preda Buzescu, de pe vălul brodat de la de ansamblu a costumului. Aceste mărturii
Stăneşti, în portretele murale ale Anastasiei şi documentare, care consemnează atât numărul
fiicelor ei de la Cetăţuia etc.20 pieselor vestimentare, calitatea materialelor din
Acest tip de cămaşă, care apare în picturile
medievale şi în albumele de port datate în seco- 20 Cortna Nicolescu. Istoria costumului de curte în Ţările
lele XVII-XVIII, s-a menţinut până târziu în por- Romăneşti, p. 158.
'Z)etafi«. (;« ţ«ate (& ~ ~"" ~ ~ due g'~ ~ de (.a, ri~

{;1VtUH4 ~ 4 4~· ed 'X11/-tea)
12
care sunt confecţionate, cât şi podoabele, oferă
importante date pentru cunoaşterea statutului
social, a apartenenţei purtătorului la o categorie
socială sau la alta.
Din parcurgerea foilor de zestre, rezultă că
unele piese de influenţă balcanico-orientală au
trecut din portul boieresc şi al târgoveţilor bogaţi
în cel al răzeşilor şi moşnenilor, deci al oame-
nilor liberi, înstăriţi, fenomen oglindit şi de pic-
tura murală şi desenele artiştilor italieni şi fran-
cezi, între care-i amintim pe Valerio, Lancelot,
Doussault, Raffet, Bouquet, Preziossi, care au
străbătut Valahia şi Moldova în prima jumătate
a secolului al XIX-lea.21
Aşa cum reflectă toate aceste categorii de
izvoare, costumul reprezintă, în această epocă
de tranziţie, un amestec de elemente răsăritene
şi apusene la clasa suprapusă, iar la ţăranii
înstăriţi, o îmbinare de piese orientale, occiden-
tale şi populare. În perioada în care îmbrăcă
mintea orientală începea să iasă din uz la clasa
dominantă, ea devenea accesibilă unor categorii
sociale mai modeste: boiernaşi de ţară, moşneni
sau răzeşi înstăriţi.
În secolele XVII-XIX asistăm - după cum
evidenţiază toate categoriile de izvoare - la un
transfer de piese vestimentare dintr-un mediu
social în altul, de la o categorie socială la alta.
De la boieri, dregători, curteni, slujbaşi, târgo-
veţi, unele piese de port - hainele lungi şi largi
din postav, ornamentate cu găitan, îmblănite
uneori, comune costumului bărbătesc şi feme-
iesc, cum ar fi: cabaniţele, zăbunele, anteriile,
dulamele, giubelele, şubele - au coborât în
rândul boiernaşilor, apoi în stratul de jos al
ţărănimii, unde s-au menţinut până aproape de
zilele noastre, odată cu „straiul" împrumutân-
du-se, de multe ori, şi terminologia sa.22 s-au conturat spaţiile decorative la piesele fun-
Trebuie subliniat că, în timp, toate categoriile damentale ale ansamblurilor vestimentare feme-
sociale au încercat să se distingă în vestimenta- ieşti şi bărbăteşti, precum şi gama cromatică
ţie prin adoptarea unor piese specifice, printr-o specifică diferitelor zone etnografice ale ţării,
cromatică şi un decor care le erau caracteristice modelându-se o viziune estetică proprie etniei
numai lor, pentru a-şi sublinia, şi în acest fel, române.
statutul social, veşmintele delimitând şi indenti- Ce reprezenta, de fapt, mijlocul secolului al
ficând membrii categoriilor sociale, jucând rolul XIX-lea în evoluţia costumului popular?
unor simboluri de recunoaştere între grupurile Perioada cuprinsă între începutul secolului
care le-au adoptat şi purtat. al XIX-lea şi sfârşitul lui a fost considerată de
Aşa cum indică toate sursele documentare specialiştii domeniului cea mai valoroasă etapă
- dintre care le-am menţionat pe cele mai sem- pentru creaţia artistică populară. La acea vreme,
nificative -, constatăm că, în epoca medievală, costumul popular a atins apogeul în ceea ce
priveşte valoarea sa artistică, aflându-se în uzul
21 G. Oprescu. Ţările Romăne văzute de artiştifrancezi. cotidian al comunităţilor rurale de pe întreg
22 Gheorghe Pâmuţă, Rucăr. monografie sociologică, p. 223. cuprinsul ţării.
13
Aşa se şi explică numeroasele participări ale
ţării noastre la marile expoziţii universale de la
Paris (1867), Viena (1873). Paris (1889 şi 1900).
cu bogate colecţii de costume populare, repre-
zentative pentru diferitele zone etnografice ale
ţării, colecţii care au trezit şi menţinut în timp
interesul şi admiraţia întregii lumi.
Şi nu e de mirare că Alexandru I. Odobescu,
cel care a avut un rol esenţial în organizarea
expoziţiei universale de la Paris, din anul 1867,
în calitate de Comisar general, a fost cel dintâi
om de cultură care a vorbit despre un „stil artis-
tic românesc" şi despre „principiile unei estetici
naţionale". Credea profund în valoarea fondului
cultural autohton, în simţul estetic al poporului,
a cărui originalitate se vădeşte în „producţiunile
sale [... ] de la unealtă casnică până la cel mai
monumental edificiu".23
Tot el a fost acela care a iniţiat primele studii
şi interpretări ale documentelor referitoare la
geneza costumului popular, efectuând cercetări
complexe care l-au dus la concluzia că există
mari similitudini între unele piese de costum ale
dacilor înfăţişaţi pe Columna lui Traian şi portul
popular al ţăranului român.
În cadrul expoziţiilor universale şi-au expus
lucrările şi pictori de seamă ai vremii: Theodor
Aman, Henri Trenk, Carol Popp de Szathmary,
Nicolae Grigorescu ş.a., ale căror opere, pentru
cercetătorii de astăzi ai domeniului, au o deo-
sebită valoare documentar-istorică şi artistică.
Meritul acestor mari pictori este acela de a fi
ştiut să integreze oamenii în mediul lor firesc,
natural, de existenţă, înfăţişându-i în viaţa lor
de toate zilele, la lucru, cu ocupaţiile lor obiş
nuite, dar şi în zile de sărbătoare, când costu-
mul bogat ornamentat. purtat de ei, le conferea Juri şi însemne care au definit esenţa poporului
o deosebită individualitate şi distincţie. român, distingându-l şi demarcându-l de etniile
Trebuie menţionat şi faptul deosebit de rele- înconjurătoare.
vant că, în timpul campaniilor de pregătire şi Vechimea, originalitatea şi autenticitatea
organizare a expoziţiilor universale, s-a pus, artei noastre populare, ca şi varietatea formelor
pentru prima oară, şi problema creării unor sale de expresie s-au constituit în argumente
muzee etnografice, acţiune care s-a concretizat, convingătoare privind originea noastră etnică,
mai întâi, în Franţa, prin înfiinţarea muzeului idee fundamentală pe care s-au clădit conştiinţa
din Palatul Trocadero. de neam şi cea naţională.
Desigur că participările ţării noastre la com- Interesul oamenilor de cultură şi al diverselor
petiţiile universale de mare anvergură nu se societăţi şi asociaţii de stat sau particulare -
putea să nu aibă ecouri dintre cele mai impor- Azilul „Elena Doamna", Societatea „Furnica",
tante şi pe plan intern. Societatea „Albina", Comitetul Reuniunii Femei-
Societatea românească se polarizase în jurul lor Române din Sibiu, Administraţia Domeniului
unor elemente culturale-„cheie", a unor simbo- Coroanei, Societatea „Domniţa Maria" etc. - de
promovare şi conservare a portului popular a
23 Al.I. Odobescu. Artele în România. p. 10. continuat în a doua jumătate a secolului XIX-iea
11t
şi la începutul secolului XX, acestea participând îndeosebi la iveală acele note, care caracterizează
cu colecţii de costume, ţesături şi broderii la traiul specific al poporului român, care formează
expoziţiile universale. chintesenţa individualităţii sale etnice". 24
Multe dintre aceste asociaţii au pus bazele În zilele de 19 şi 20 august 1905, s-au pus
a numeroase ateliere de „costume naţionale", în bazele „Muzeului istoric şi etnografic al Asocia-
cadrul cărora au fost reluate izvoadele strămo ţiunii". Cu această ocazie s-a organizat şi prima
şeşti, ca şi vechile reţete de vopsire a ţesăturilor expoziţie etnografică, un loc important avându-l
pe baza culorilor vegetale. Iniţial, ele au avut un „Tipul şi portul ţărănesc".
rol pozitiv, urmărind stimularea creaţiei artistice Referindu-se la costum, directorul Muzeului,
populare pe linia tradiţiei, ca şi procurarea unor Oct. C. Tăslăuanu, sublinia că acesta constituie
surse de câştig complementare unor categorii trăsătura caracteristică a fiecărui popor, iar cel
ale populaţiei rurale. Executând, însă, şi o serie românesc conservat „[„.] în multe părţi cu în-
de comenzi, aceste ateliere au început să se dărătnicie" reprezintă „[„.] o comoară cu care ne
îndepărteze, cu timpul, de creaţiile valoroase putem mândri".25 De aceea, continua autorul,
tradiţionale.
era necesar să se achiziţioneze toate costumele
Totodată, albumele cu aşa-zisele „motive
vechi, menţionându-se originea şi vechimea lor.
naţionale", diferitele cataloage şi caiete, mostrele
Fotografiile executate de Emil Fischer, aflate
lansate de camerele de comerţ, care circulau în Arhiva Muzeului ASTRA din Sibiu, sunt de o
în acea vreme prin sate, au fost utilizate în unele valoare documentar-artistică incontestabilă
dintre aceste ateliere, contribuind şi ele la dena- pentru noi, specialiştii.
turarea gustului artistic, la degradarea creaţiei
La începutul secolului XX, o generaţie de in-
populare autentice, prin răspândirea unor ele-
telectuali cu un larg orizont umanist întreprin-
mente decorative hibride, ce nu mai respectau
dea o analiză temeinică a manifestărilor artistice
particularităţile zonal-locale.
specifice ţăranului român, bazată pe repere teo-
Un moment de seamă al mişcării de eman-
retice solide. Astfel, într-un articol publicat în
cipare politică şi culturală a românilor tran-
1901, în paginile revistei enciclopedice populare
silvăneni l-a constituit întemeierea, la mijlocul
Albina, Al. Tzigara-Samurcaş, care făcuse studii
secolului al XIX-lea, a ,,Asociaţiunii Transilvane
pentru Literatura Română şi Cultura Poporului aprofundate de muzeografie la Berlin, evidenţia
Român" (ASTRA). cu sediul la Sibiu. Alături de instinctul artistic popular care, sublinia autorul,
argumente istorice, lingvistice, demografice, „[„ .] s-a menţinut şi s-a întipărit în portul, în
ASTRA aducea şi argumente de natură etno- uzurile şi cântecele populare şi în întreaga
grafică, şi anume impresionantul nostru tezaur înfăţişare armonioasă care distinge pe muntenii
etnofolcloric, pentru a demonstra că românii din noştri de vecinii lor de alte naţionalităţi. Poezia
Transilvania sunt primii locuitori ai acestui populară şi arta casnică ţărănească sunt, pe
pământ şi majoritari în raport cu celelalte etnii. lânga credinţa străbună, cele mai preţioase şi
Întemeierea ASTREI a fost benefică pentru curate moşteniri ale noastre„.".26
promovarea costumului popular, societatea Era necesar - consemna Samurcaş - să se
transivăneană desfăşurând o vastă şi fecundă adune toate valorile tradiţionale într-un muzeu,
activitate pe acest tărâm. care însă nu trebuia să fie un fel de cimitir, de
După anul 1900, ASTRA şi-a intensificat depozit al obiectelor achiziţionate, ci o instituţie
acţiunile în vederea atingerii principalelor sale vie, în contact cu publicul „[„.] al cărui gust să-l
scopuri, printre care cel mai important era în- deştepte şi să-l îndrumeze pe adevărata cale".27
fiinţarea unui Muzeu al Asociaţiunii. Primul apel La numai un an după înfiinţarea Muzeului
pentru întemeierea muzeului apare în anul ASTRA, pe 1 octombrie 1906, se puneau bazele
1904, în revista Transilvania, organul de presă Muzeului de Artă Naţională din Şoseaua Kiseleff,
al ASTREI. Se trăgea un semnal de alarmă în funcţia de director ocupând-o acelaşi Al. Tzigara-
sensul că, acum, când înnoirile aduse de civi- Samurcaş. Colecţiile acestui muzeu, îmbogăţite
lizaţia modernă fac să dispară cele mai specifice
mărturii privind modul de viaţă al poporului 24 Anca Goţia, Preocupări de folclor şi etnografie în revista
român, secţiunii etnografice a muzeului îi reve- sibiană «Transilvania>, p. 121.
nea sarcina de a alcătui: „[„ .] o instructivă 25 Ibidem, p. 124.
icoană despre întreaga viaţă actuală a poporului 26 Al. Tzigara-Samurcaş, Memorii, voi. I (1872-1910), p. 142.
nostru în toţi ramii ei de manifestaţiune, scoţând 27 Ibidem, p. 143.
16
ulterior de generaţii întregi de muzeografi şi nime â reconnaître la superiorite des productions
cercetători, vor sta la baza Muzeului de Artă roumaines sur toutes Ies autres qui figurent â
Populară, condus timp de mai multe decenii de cette exposition dont la section roumaine semble
Tancred Bănăţeanu, reputatul teoretician al cul- etre la cle ... ".31
turii populare româneşti, muzeu devenit, în anul Împlinirea visului de veacuri al românilor prin
1990, Muzeul Ţăranului Român. unirea Basarabiei, Bucovinei şi apoi, la 1 decem-
Cea de-a treia sală a Muzeului de Artă Naţio brie 1918, a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi
nală era destinată costumelor populare, aici fiind Maramureşului cu Ţara-Mamă, sub domnia
expuse, totodată, şi planşele talentaţilor pictori regelui Ferdinand I, a schimbat statutul politic
Henri Trenk şi Carol Popp de Szathmary, care-i şi a ridicat prestigiul României între naţiunile
reprezentau pe ţăranii români în costume popu- Europei.
lare, lucrări dăruite de regele Carol I. Înfiinţarea Institutului Social Român, sub
O descriere detaliată a sălii a treia o face conducerea profesorului Dimitrie Gusti, a dat
colaboratorul revistei Viaţa literară şi artistică, un avânt fără precedent cercetărilor de teren
în numărul din 15 iulie 1907: ,,Într-o altă încă întreprinse de specialiştii din diferite ramuri ale
pere sunt aşezate, în aceeaşi desăvârşită ordine, ştiinţelor socioumane, de la geografie şi istorie,
pe ţinuturi şi regiuni, toate porturile naţionale până la muzicologie şi medicină, punându-se
asupra cărora se poate face astăzi un studiu ca bazele metodei monografice, întemeiate pe ob-
lumea, prin uşurinţa ce o ai în orânduirea servaţia vie, directă, nemijlocită a vieţii sociale.
Muzeului. Pe manechine de mărime naturală, Pe plan european, în 1928 a avut loc la Praga,
vezi costume bogate din diferite regiuni aşezate
sub egida Societăţii Naţiunilor, primul Congres
cu grija ce o are directorul, un fin estetician, de
internaţional al artelor populare, la care Româ-
a avea şi aparenţa de viaţă ... ". 28
nia a fost reprezentată de trei mari personalităţi
Ne dăm seama, din aceste rânduri, de con-
ale vremii: Al. Tzigara-Samurcaş, directorul
cepţia expoziţională modernă a lui Al. Tzigara-
Muzeului de Artă Naţională, şi cunoscuţii fol-
Samurcaş, reflectată în modul de expunere a
clorişti Ion Muşlea şi Artur Gorovei.
ansamblurilor vestimentare ţărăneşti.
Manifestările artistice ale popoarelor contri-
Evocând ziua în care Regele Carol I a vizitat
Muzeul, Al. Tzigara-Samurcaş consemna că su- buiau la sporirea şi îmbogăţirea tezaurului spi-
veranul îşi amintea cu plăcere „[ ... ] de bogatele ritual comun al umanităţii, aducând naţiunilor
costume naţionale, care, după exemplul reginei, un prestigiu permanent şi o justificare deplină
fură admise şi la balurile şi la recepţiile oficiale
a dreptului lor la existenţă.
de la Palat, purtate nu numai de soţiile parla- În această etapă au fost inaugurate Muzeul
mentarilor ţărani, dar şi de doamnele din socie- Etnografic al Transilvaniei (1932). condus de
tatea bucureşteană". 29 profesorul Romulus Vuia, Parcul Naţional din
A urmat, în 1909, Expoziţia internaţională Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti (1936). sub
de artă populară de la Berlin, la care România egida profesorului Dimitrie Gusti, care a devenit,
a câştigat locul întâi prin înalta valoare estetică în timp, unul dintre cele mai vestite muzee etno-
a exponatelor sale, costumele populare întru- grafice în aer liber din lume.
nind admiraţia criticilor de artă din Germania şi În 1937, România a luat parte la Expoziţia
Austro-V ngaria. Internaţională de la Paris, de a cărei organizare
Directorul Muzeului, Al. Tzigara-Samurcaş, s-au ocupat Fundaţiile Culturale Regale, în
evidenţia şi el că „[ ... ] în privinţa portului ţără funcţia de Comisar general fiind numit savantul
nesc, nici un alt popor din lume nu ne poate Dimitrie Gusti, personalitate de primă mărime
concura ... ".30 a vieţii culturale din România.
Acelaşi succes remarcabil l-a obţinut Româ- Pavilionul-restaurant ridicat cu această
nia şi la expoziţiile internaţionale de artă popu- ocazie la Paris, după planurile arhitectului
lară de la Amsterdam (1909). Viena (1910). Roma Octav Doicescu, s-a bucurat de un mare succes.
(1911). Barcelona (1929) şi Bruxelles (1935).
Conferinţele susţinute la Berlin şi Amsterdam 28 Al. Tzigara-Sarnurcaş, Memori~ voi. I (1872-1910), p. 233.
de Al. Tzigara-Samurcaş au amplificat succesul 29 Ibidem. p. 247.
românilor. L'Independence roumaine din 26 mai 30 Ibidem, p. 269.
1909 specifica: „La presse hollandaise est una- 31 Ibidem, p. 272.
11
Orchestra condusă de Grigoraş Dinicu, inter- În zilele noastre, cea mai preţioasă sursă de
pretarea la nai a lui Fănică Luca şi cântecele documentare asupra evoluţiei costumului popu-
Mariei Tănase au creat o atmosferă cu specific lar o constituie piesele de port şi ansamblurile
românesc, încântând auditoriul. S-au adăugat vestimentare ţărăneşti conservate în marile
la acestea frumoasele costume populare olteneşti instituţii muzeale, printre care amintim Muzeul
şi munteneşti purtate de studentele românce Ţăranului Român, Muzeul Naţional al Satului
·care-i însoţeau pe vizitatori şi dansul vioi şi rit- „Dimitrie Gusti", Muzeul Etnografic al Transil-
mat al căluşartlor. România a ocupat locul 11 vaniei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Comple-
din 48 de ţări participante. xul Muzeal Naţional ,,ASTRA", Muzeul Banatu-
Demn de subliniat este faptul că, la această lui, Muzeul Porţilor de Fier, Muzeul Olteniei,
Muzeul Bucovinei, Muzeul de Etnografie Braşov,
competiţie internaţională, s-a prezentat, pentru
muzeele de artă populară din Constanţa şi
prima oară, cu produsele sale, Academia de
Tulcea etc.
croitorie şi modă. Ce expunea această instituţie
Colecţiile de costume, tezaurizate în aceste
la Expoziţia universală din 1937, de la Parts? muzee, reprezintă stadiul autentic al vestimen-
Abundau ţesăturile din mătase de borangic taţiei ţărăneşti ajunse la apogeul dezvoltării sale
sau din borangic asociat cu bumbac, de la în perioada cuprinsă între a doua jumătate a
marame, fişiuri, rochii, taioare, până la costume secolului XX şi sfârşitul lui.
naţionale şi piese de port specifice Mehedinţilor, Bazându-ne pe toate aceste surse documen-
Banatului, Argeşului şi Muscelului, ce-au fost tare, pe numeroasele monografii zonale de port
premiate. 32 popular, pe lucrările de sinteză privind tipologia
Şi în anul 1937, ca şi la expoziţiile precedente, portului popular de sărbătoare34 şi pe bogatul
s-a pus accentul pe latinitatea poporului român, material cules cu ocazia anchetelor de teren
în virtutea căreia România era foarte apropiată întreprinse pentru Atlasul Etnografic Român,
de Franţa prin comunitatea de rasă, limbă şi vom încerca, în paginile ce urmează, să analizăm
suflet. În sensul acesta şi-au conceput lucrarea trăsăturile specifice ale costumului popular
Jacques Lassaigne şi Paul Desfeuille, care con- românesc, evidenţiind îndeosebi acele forme
semnau opiniile a 83 de cărturari şi oameni artistice care, în final, converg spre conturarea
politici francezi despre ţara noastră, despre au- viziunii estetice autohtone.
tenticitatea şi prospeţimea vieţii rurale.33
Modernitatea viziunii expoziţionale a profeso- 32 *** Expositiort Internationale des Arts et des Techniques
rului Dimitrie Gusti a stimulat interesul oame- dans la vie moderne - Paris, 1937. Catalogue general
officiel, I, p. 799-803.
nilor de cultură români pentru achiziţionarea şi
33 Laurenţiu Vlad, Imagini ale identităţii naţionale, p. 116.
tezaurizarea valorilor tradiţionale ale satului,
34 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din Romănia;
întemeindu-se, pe parcursul secolului XX, nu- Elena Secoşan; Paul Petrescu, Portul popular de sărbătoare
meroase muzee etnografice zonale şi săteşti. din Romănia.
IA1titatoa şi di11orsitatoa
eost~Ht~IJ~i pop~llar ro11tâ1tose
1'lţ) ricine vizitează satul romănesc în zi de săr Continuitatea unor motive în compoziţia deco-
\W bătoare sau ia parte la momentele solemne rativă a costumului - a căror origine se află în
ale neamului nostru, culminând cu ziua Marii preistorie, fiind legate fie de cultul fecundităţii şi
Uniri a tuturor românilor, 1 Decembrie, are pri- al fertilităţii, fie de cultul solar -. multe dintre
lejul să cunoască la el acasă costumul popular, ele având o circulaţie universală (rombul, cercul,
în toată splendoarea, bogăţia şi diversitatea sa. meandrul, linia în zig-zag, triunghiul, steaua,
În asemenea ocazii, dar mai ales la parada coamele berbecului etc.), este edificatoare pentru
costumului popular, care se desfăşoară simultan evidenţierea unui vocabular plastic, comun spa-
la Alba Iulia şi în principalele oraşe, oamenii ţiului european şi extraeuropean, care a îmbră
ţării îşi etalează cu mândrie veşmintele care i-au cat forme particulare de la o civilizaţie la alta.
însoţit de-a lungul istoriei, până în zorii mile- Străvechile motive geometrice, întâlnite pe
niului al treilea, reflectând o bogată experienţă piese vechi din colecţiile muzeelor, componente
de viaţă colectivă, de simţire, trăire şi sensibili- ale unui alfabet grafic, devin semne, simboluri
tate românească. În ce constă. de fapt, unicitatea a căror semnificaţie magică şi religioasă s-a pier-
şi specificitatea costumului popular? dut, ele nemaifiind pentru noi decât elementele
Fiind, în întregime, produsul industriei cas- plastice ale unor compoziţii în cadrul cărora se
nice textile. ocupaţiile tradiţionale ale poporului combină în moduri infinit de variate.
român - agricultura şi creşterea animalelor - Zig-zag-urile şi meandrele unei grafii ances-
punând la îndemâna locuitorilor materiile prime trale au fost cusute, cu fir de amici, de aur,
de bază necesare confecţionării lui, costumul argint şi mătase, de către mâinile harnice ale
popular se caracterizează printr-o puternică uni- ţărăncii, care a deschis ochii asupra lumii în lea-
tate stilistică, prin conservarea unor elemente gănul dăltuit cu semnul soarelui, a făcut primii
arhaice, din punctul de vedere atât al craiului, al
tehnicilor de cusut, ţesut şi ales în război, cât şi
din punctul de vedere al compoziţiei decorative
şi cromatice.
Utilizarea pe întregul spaţiu etnic românesc
a aceloraşi materii prime (fibre vegetale: cânepă,
in, bumbac: şi fibre animale: lână, borangic), a
sistemelor vechi de croială, la baza cărora se află
principiul tăieturii în foi drepte, precum şi a celor
mai arhaice procedee decorative tradiţionale de
brodat: cusutul urzit pe fir, cusutul urzit pe
creţuri 1 şi cusutul pe dos, ca şi folosirea unui
fond principal, comun, de motive ornamentale,
au asigurat unitatea morfologică şi decorativă a
costumului popular românesc.
I Procedeu decorativ larg răspândit în Europa occidentală

a secolelor XV şi XVI (Spania. Anglia. Franţa, Ţările de Jos.
Germania, Elveţia, llalia). dar utilizat şi în arta populară
din Estonia. Finlanda. Rusia. ca şi pe piesele de costum
din Asia de sud-est: a se vedea. în acest sens: G. Oprescu.
Probleme româneşti ... , p. 175: Nicolae Dunăre, Influenţe
reciproce în portul şi textilele populare„.; Elena Secoşan: e~~e{Ut,~~
Paul Petrescu. Portul popular de sârbâtoare„., p. 56. ~~. "1tit4ăeed, 'ie~
22
paşi pe prispa împodobită a casei, a citit fiorul
dragostei în crestăturile furcii de tors, a ţesut şiruri
de pomi ai vieţii pe scoarţele de zestre, a cusut cu
migală stelele cerului pe cămăşile de nuntă ale co-
piilor şi a pregătit cu grijă „straiele" pentru ultimul
drum, al întâlnirii cu strămoşii.
De multe ori motivele geometrice se asociază, pe
aceeaşi piesă, cu alte categorii de ornamente, simbo-
lico-religioase (cruci, prescuri, pristornice), zoomorfe
(coamele berbecului, cerbul), avimorfe (păsări),
skeomorfe (furci, cârlige, zăluţe, ciuturi), antropo-
morfe (ochi sau ochi cu sprâncene), dar mai ales cu
motive vegetale stilizate (flori, frunze, ramuri, fructe),
asociere care nu este deloc supărătoare, dimpotrivă,
creează efecte plastice cu totul noi, aspect subliniat
şi de filosoful Lucian Blaga: „Sub unghiul dominan-
ţei şi al dozajului, descoperim că, în ornamentica
românească, suveranitatea geometrismului drept-
liniar şi a figuraţiei stilizate e mai hotărâtă decât în
altă parte, iar dozajul între geometric şi motive
organic-stilizate - nicăieri aşa de echilibrat. Arta
populară românească excelează, aşadar, printr-o
consecvenţă stilistică de mare accent". 2
Decorul discret, dispus cu măsură în câmpuri or-
namentale bine delimitate, subliniază liniile croielii,
dar şi pe cele ale corpului uman, căruia îi conferă un
caracter sculptural, de mare distincţie.
Alternarea spaţiilor decorate cu cele libere, lipsite
de orice ornament, succesiunea regulată de plinuri
şi goluri asigură întregii compoziţii decorative ritm
şi expresivitate plastică deosebite.
Dacă principiile construcţiei semnelor, dacă legile
exprimării artistice, ale repetiţiei, simetriei, alternan-
ţei şi ritmului sunt aceleaşi, în schimb modalităţile
de exprimare plastică, felul în care creatoarele popu-
lare ordonează şi combină motivele ornamentale
în cadrul structurii decorative, raporturile pe care
le stabilesc între termenii ornamentali ai compoziţiei
diferă, conferindu-i personalitate şi individualitate
fiecărei piese în parte.
Acelaşi motiv apare în diferite interpretări, pri-
mind alte sensuri şi alte valori, o altă încărcătură
semantică, atât prin redarea lui în tehnici diferite,
cât şi prin locul şi ponderea pe care le capătă în
cadrul compoziţiei ornamentale.
Cromatica este un alt element care asigură uni-
tatea stilistică a costumului. Aceasta are o funcţie
esenţial decorativă, punând în relief întreaga com-
poziţie ornamentală. Creatoarea populară ştie să
asigure compoziţiei unitatea tonală, realizând sub-
tile acorduri. Ea stăpâneşte legile contrastului şi ale
armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic.
~~~di# 11~ {fuuJ. 20}
~~di# ii:?~ (fuuJ. 21) 2 Lucian Blaga, Trilogia culturii, p. 214.
23
Dacă, la decorarea pieselor de port tradiţionale,
culorile de bază folosite au fost roşul şi negrul, la
care au fost adăugate firul de aur şi de argint, cu
timpul, gama cromatică s-a îmbogăţit cu alte culori,
ajungându-se la compoziţii armonioase, de mare
rafinament, prin dozarea accentelor cromatice.
Pentru a evidenţia motivele ornamentale, crea-
toarea populară a recurs la tente de valori diferite
ale aceleiaşi culori: roşu închis, roşu deschis, verde
ca iarba (deschis), verde domnesc (închis), albastru
închis, galen alboi (foarte deschis), galben ca para
(deschis), galben roşietic, galben portocaliu, galben
închis etc.
În comunitatea rurală tradiţională, culorile au
subliniat pregnant diferenţierile de vârstă, de stare
civilă, de ocazii, precum şi diferenţierile zonale şi
etnice. Încărcate cu virtualităţi dinamice, culorile
măresc emoţia estetică, amplificând expresivitatea
plastică a întregii compoziţii.
Fără să considere unitatea structurală a portului
popular un tot static şi rigid, mulţi intelectuali din
a doua jumătate a secolului al XIX-iea - care au
utilizat costumul ca un valoros argument în demon-
strarea vechimii şi continuităţii neîntrerupte a po-
porului român pe întregul teritoriu pe care-l popu-
lează din cele mai vechi timpuri - au sesizat marea
bogăţie şi diversitate de forme morfologice şi decora-
tive zonale, determinate de condiţiile istorice, poli-
tice, social-economice şi culturale diferite, precum şi
de varietatea mediului geografic, care a condiţionat
practicarea diferitelor ocupaţii. „Mai fiecare ţinut
mic - remarca, în acest sens, George Bariţiu -, pe
alocuri mai tot satul îşi are portul său, după care
poţi prea bine distinge pe locuitori unii de alţii. „3
De-a lungul timpului s-au dezvoltat forme de
îmbrăcăminte diferite - „tipuri de costum"-, legate
de anumite locuri şi răspunzând unor condiţii de
viaţă proprii unităţilor teritorial-administrative care
au alcătuit, în Evul Mediu, aşa-numitele tări: ţara
Loviştei, ţara Haţegului, ţara Făgăraşului, ţara
Oaşului, ţara Maramureşului, ţara Zarandului, ţara
Vrancei etc. Din aceste unităţi teritoriale, conturate
în condiţiile economice şi ale relaţiilor sociale din
epoca feudală, s-au format zonele etnografice carac-
terizate prin coeziune, stabilitate şi continuitate
etno-culturală, prin păstrarea trăsăturilor esenţiale
ale fiinţei neamului românesc.
Zonele etnografice au constituit unităţi creatoare,
deţinătoare şi generatoare de spiritualitate, de valori
şi tradiţii, unele cu specific local, altele comune
tuturor ţinuturilor româneşti.
3 ••• Călindarul pentru poporul român, p. 38-39.
Fiecare tip de costum a cunoscut numeroase Prototipul constituie exemplarul schematic,
variante local-zonale, care s-au dezvoltat în con- reprezentativ şi definitoriu, care întruneşte tră
texte politice, istorice, social-economice şi cultu- săturile determinante, esenţiale, din care s-au
rale diferite, care poartă însemnele caracteristice dezvoltat variantele zonale - acestea fiind, de
timpului, locului şi grupului uman ce le-a creat, fapt, doar formele derivative ale prototipului în
între prototip şi variantele acestuia existând o ceea ce priveşte structura morfologică, compo-
strânsă conexiune, o relaţie de interdependenţă. ziţia decorativă şi cromatică. Întotdeauna este
Ansamblul vestimentar care constituie un tip respectată schema structurală a prototipului.
de costum prezintă un caracter de sistem, orice Sintaxa câmpurilor ornamentale este aceeaşi la
modificare survenită asupra unui element con- piesele care compun variantele local-zonale ale
stitutiv al acestui tip atrăgând după sine modi- tipului de costum respectiv, diferite fiind numai
ficarea pieselor care compun variantele tipului particularităţile de exprimare artistică şi opţiu
respectiv de costum. nile coloristice.
Costumul - se specifică în volumul Se vetir La această „schemă" decorativă a contribuit
pour dire (p. 13) - «C'est une totalite qui est fiecare creator, ordonând motivele într-o viziune
plus que la somme de ses elements. C'est un inedită, ţinând seama de tradiţiile estetice, de
ensemble mouvant d'elements interdependants, vocabularul stilistic, de repertoriul tradiţional
car la modification d'un seul element modifie Ies ornamental, de tehnicile de realizare proprii
autres elements, et dane le systeme tout entier." zonei respective, conferind personalitate şi indi-
Variantele local-zonale ale unui tip de costum vidualitate fiecărei variante local-zonale în parte.
trebuie raportate la prototipul care le-a stat la
bază, evidenţiindu-se, pe de-o parte, elementele -7
comune, iar pe de altă parte, trăsăturile proprii, "?~ ea.~ Z>~ s~
particulare, ce le caracterizează. dUt, ~ f?M4 "?~)
1ipollo9ia port~e~; pop~llar la11taiase
fi) iesele care acoperă parţial sau integral determinate de asocierea unor elemente de port
fY poalele cămăşii au un rol determinant în cu altele.
stabilirea tipologiei portului femeiesc tradiţional, Categoria pieselor complementare cuprinde
fapt pentru care au fost denumite, în literatura diverse scheme de organizare a câmpurilor deco-
de specialitate, „piese-cheie" sau „complementare rative, generând o suită de variante ornamentale
obligatorii" .1 şi cromatice.
Forma şi modul lor de purtare - suspendat, Terminologia bogată şi variată care desem-
înfăşurat drept sau încreţit - au generat cele nează piesele purtate peste poalele cămăşii, ca şi
trei tipuri de bază ale veşmântului tradiţional intensa circulaţie a termenilor legaţi de aceste
românesc: costumul cu catrinţă, costumul cu piese, în întregul spaţiu carpato-balcanic, atestă
jotă şi costumul cu vâlnic, la care se adaugă marea lor vechime.
tipul mai nou, cu fustă, celelalte fiind variante Din categoria acoperitorilor parţiale, care lasă
la vedere poalele cămăşii în părţile laterale, o
I Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din România, mare răspândire teritorială (Transilvania, Banat,
p. 69; este prima lucrare de sinteză fundamentală asupra
tipologiei portului popular, întemeiată pe analiza colecţiilor Oltenia, Muntenia, Bărăgan, Dobrogea şi, parţial,
muzeale din ţară şi din străinătate. Moldova) o are catrinţa.
~ Ptnte«-~. ~#~
due ieăe.ăet"et#U {'8a.eit4)
28
Ţesătură cu o formă dreptunghiulară,
cu dimen-
siuni care variază, de la o zonă etnografică la alta,
între 40-60 de centimetri lăţime şi 60-80 de cen-
timetri lungime, catrinţa este purtată pereche, în
sens vertical, fiind susţinută în talie de cingători.
Element arhaic de origine traco-ilirică, răspândit în
lumea egeo-mediteraneană şi în spaţiul carpato-bal-
canic2 (este reprezentată pe figurinele descoperite la
Vinea şi Cârna). catrinţa este cunoscută sub diferite
denumiri- aşa cum relevă materialele de teren con-
semnate cu ocazia aplicării chestionarelor de port
popular pentru Atlasul Etnografic Român (AER)-,
întâlnindu-se uneori, chiar în cuprinsul aceleiaşi
zone, mai mulţi termeni care o desemnează: boscea,
zăvelcă, prestelcă, fâstâc, opreg, foaie, zadie, păs
tură, pânzătură, zapreg, cotreanţă, şurţ, cârpă de
încins, otă, cretincioară etc.
Materiile prime folosite în confecţionarea catrinţei
au fost: lâna şi părul (din lână de cea mai bună
calitate, obţinută cu ajutorul unor piepteni speciali),
cânepa, bumbacul, mai rar borangicul, la care s-au
adăugat, spre sfârşitul secolului al XIX-iea şi înce-
putul secolului al XX-iea, „sârma" - firul metalic -,
mătasea colorată, catifeaua şi postavul.
Ţesută în război, în două sau în patru iţe, catrin-
ţa este ornamentată cu sisteme diferite, care variază,
de la o zonă etnografică la alta, prin modul de orga-
nizare a câmpurilor decorative, maniera de com-
punere şi interpretare a elementelor ornamentale,
tehnica realizării motivelor decorative şi gama cro-
matică utilizată.
O subvariantă a catrinţei o constituie opregul
cu franjuri, răspândit în spaţiul balcanic şi bazinul
mediteranean, alcătuit din două părţi distincte:
partea superioară, ţesută, numită petec (de fapt, o
catrinţă de proporţii reduse), a cărei lungime nu
depăşeşte 30 de centimetri, de care sunt prinşi, sub
forma unor fâşii verticale, ciucurii, lungi de 50-60 de
centimetri, ce cad liber de la petec în jos. Forma
veche de opreg - aşa consemnează informaţiile de
teren şi bibliografia de specialitate - avea petecul
dezvoltat şi ciucurii mai scurţi. Cu timpul, petecul
şi-a redus dimensiunile, în favoarea ciucurilor care
s-au lungit. Raportul între partea ţesută şi lungimea
franjurilor, compoziţia decorativă a petecului şi cea
cromatică a franjurilor sunt semne de recunoaştere
a zonei de provenienţă.
Tehnicile de ţesut şi ales ale petecului, în care
firul subţire de lână alternează cu cel de aur şi
argint, amintesc somptuoasele ţesături orientale.
Aria de răspândire a opregului cu franjuri, atestat
la noi pe unele figurine datând din epoca bronzului,
2 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, p. 293.
29
este limitată la Valea Bistrei, Valea Almăjului, Valea
Jiului şi Haţeg.
Opregul cu franjmi este frecvent şi la românii din
Banatul sârbesc. aria sa de răspândire incluzând şi
alte zone din sud-estul Europei (locuite de albanezi
şi grupuri de aromâni).3
O altă subvariantă a catrinţei e şorţul, care repre-
zintă o dezvoltare a catrinţei, fiind compus, mai rar,
dintr-o singură foaie, dar mai ales din două sau trei
ţesături de catrinţă, unite pe lungime, prin cusă
tură, fapt care a dus uneori la extinderea denumirii
date catrinţei şi la şorţ. Purtat numai în faţă, încreţit
în talie, şorţul are o largă răspândire în Transilvania.
De origine apuseană şi central-europeană, şurţul
a pătruns în portul popular românesc prin filiera
săsească din Transilvania. 4
De la începutul secolului al XX-lea. în multe zone
etnografice ale ţării, catrinţa din faţă a fost înlocuită
cu şorţul ţesut. iniţial din pânză sau lână, iar mai
târziu confecţionat şi din materiale procurate din
comerţ. Generalizarea lui în portul popular din
întreaga ţară s-a făcut treptat în funcţie de puterea
tradiţiei, de contactul mai strâns sau mai slab cu
oraşul. de pătrunderea rapidă a unor materii prime
de provenienţă industrială, cum ar fi joljul. mătasea,
catifeaua şi postavul.
Terminologia şorţului diferă şi ea de la o zonă
etnografică la alta: zadie. şurţ. pestelcă. cătrinţă etc.
Printre acoperitorile integrale, care se poartă peste Şrnţ {~)
poalele cămăşii femeieşti. se numără fota, o bucată
dreptunghiulară de ţesătură, lungă de aproximativ
1,60 metri, lată de 0,80 metri, care înfăşoară strâns
corpul peste brâu, având cele două capete suprapuse
în faţă, piesa fiind susţinută în talie cu bete.
Piesă de port arhaică, având o largă răspândire
în culturile mediteraneene şi egeo-asiatice, preluată
şi de cultura arabă, unde s-a păstrat şi termenul de
fotă, ea apare reprezentată, la noi în ţară, pe unele
metope ale monumentului de la Adamclisi, din
Dobrogea, care înfăţişează două femei dace purtând
această piesă.
Aria de circulaţie a fotei cuprinde Moldova. nor-
dul Munteniei (până la râul Topolog, unde fota co-
există cu catrinţa). cursul superior al Văii Mureşului
(Tulgheş-Topliţa) şi zona Branului. Ea e răspândită
şi în spaţiul nord-est-european (Ucraina), în Orien-
tul Mijlociu şi în sud-estul Asiei (India, Indonezia). 5
3- 4 Elena Secoşan: Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoare.

p. 61.
5 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană. p. 298-299:
Elena Secoşan: Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoare.
p. 62.
ao
În privinţa terminologiei local-zonale a fotei, Ea prezintă diferenţieri în funcţie de numărul
aceasta diferă de la o zonă la alta. În întreaga foilor din care este realizată. Astfel, în Moldova
Moldavă, de-o parte şi de alta a Prutului, fota şi, parţial, în unele zone ale Munteniei, fota este
este cunoscută sub numele de catrinţă, desem- alcătuită dintr-o singură bucată de ţesătură. În
nând, de data aceasta, piesa ce înfăşoară strâns zone precum Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Buzău.
corpul, de la talie în jos, pe lungime, şi nu una Râmnicu Sărat sau Ilfov, fota este compusă din
dintre cele două tăblii, purtate în faţă şi în spate. două foi cusute pe orizontală.
În afara termenului de catrinţă, în Moldova de Modul de dispunere a câmpurilor decorative
nord mai apar, pentru fotă, şi alte denumiri lo- pe cele trei părţi distincte ale fotei - capetele.
cale, cum ar fi prigitoare sau priştoare. Pe Valea denumite, în termenii locali. foi sau pulpane
Mureşului, fota este cunoscută sub numele de (Vrancea). feţe (Rădăuţi). pulpane (Bran. Argeş,
prinzătoare, iar în Buzău şi Vrancea sub denu- Prahova). latu' dinfaţă, părţile sau poala (Har-
mirea de stricătoare şi, mai rar, de catrinţă, în ghita). şi porţiunea din spate, neornamentată,
unele localităţi din Argeş sub numele de vâlnic, întotdeauna neagră, numită dos în toată ţara -
aşa cum relevă informaţiile de teren culese cu a dat naştere la numeroase variante ornamentale.
ocazia aplicării chestionarului de port popular Vâlnicul este o piesă specifică portului de
pentru AER. iarnă, de formă dreptunghiulară, de mari pro-
Ţesută iniţial în patru iţe din păr (urzeală şi porţii, atingând până la 4 metri lungime şi 0,80
băteală) în culoarea naturală a lânii, sau din metri lăţime, datorită cărora se poartă încutat.
urzeală păr şi băteală lână sau din urzeală încreţit sau plisat. El apare ca o fustă neînche-
bumbac şi băteală lână, iar mai târziu în două iată, cu capetele uşor suprapuse într-o parte.
iţe, din strămătură (lână fină, toarsă de fabrică), Terminologia locală a vâlnicului desemnează,
canva (lânică), bumbac, amici, mătase, fir, cu de fapt, diferitele sale variante decorative: opreg
fondul negru şi, mai rar, vânăt, vişiniu, roşu sau creţ, creţ, cătrinţă, zuvelcă, zăvelcă creaţă, ză
cafeniu, sau cu un fond în colorit alternant de velcă mare, opreg, crăţană etc.
verde închis şi roşu închis ori de grena şi verde Ţesut în două iţe, din lână, vâlnicul este
închis etc., fota apare în mai multe variante alcătuit din două foi lungi de ţesătură, aşezate
ornamentale, contribuind la definirea tipului de orizontal.
costum local-zonal. Aria sa de răspândire cuprinde Oltenia şi
Din punct de vedere morfologic, fota cunoaşte parţial Muntenia, de fapt Muntenia dunăreană,
două forme: fota dreaptă. clasică şi fota creaţă. care a avut legături puternice cu Balcanii.
Din cercetările de teren reise că vâlnicul,
purtat în nordul ţinuturilor Gorj, Vâlcea şi
Mehedinţi, a pătruns din sudul acestor
zone, făcând parte din ţinuta de sărbă
toare, deoarece portul vechi din nor-
dul Olteniei era constituit din cele
două catrinţe, purtate perechi.
11pol!o1Jltt port141J14I pop141Jar lo11ttllose 31
Aşa se şi explică de ce locuitorii din nord au Fusta, pătrunsă prin intermediul oraşului,
denumit vâlnicul cu termenul de zăvelcă creaţă, este singura piesă a costumului femeiesc care
ei necunoscând iniţial forma de vâlnic. se abate de la „canoanele" portului popular
Vâlnicul se întâlneşte şi la alte popoare (sârbi, tradiţional, alcătuit, de regulă, din elemente de
bulgari, albanezi), într-o arie cu substrat tracic, formă dreptunghiulară, deschise, fără să fie
întinsă de-o parte şi alta a Dunării. 6 unite printr-o cusătură. Compusă din mai multe
Cele două piese, catrinţa şi fota, cu numeroa- foi de ţesătură, cusute unele de altele şi încreţite
sele lor variante ornamental-zonale, sunt elemen- în talie, fusta, cunoscută local sub diferiţi ter-
tele originare, arhaice, ale portului tradiţional, meni, dintre care mai răspândiţi sunt cei de
care au conferit linii diferite corpului femeiesc, rochie, sumnă ori sucnă, a fost integrată în por-
subliniindu-i rotunjimea şoldurilor neacoperite tul popular femeiesc, generalizându-se, treptat,
de catrinţe sau înfăşurându-le strâns cu ele- la nivelul întregii ţări.
ganta fotă. Tot o fustă este şi androcul, care, spre deose-
Cea de-a treia piesă, vâlnicul - considerat de bire de aceasta, are o circulaţie mai restrânsă
specialişti o formă dezvoltată din fota creaţă 7 - (Bacău, Vrancea, Brăila, Tulcea, Constanţa,
evidenţiază subţirimea taliei, prin amploarea sa Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Călăraşi,
amintindu-ne de zeiţele neoliticului înveşmântate Ilfov, Braşov, Covasna), fiind purtat, mai ales, în
în rochie-clopot. ţinuta de muncă.
Dacă funcţia şi forma acestor piese definitorii
în stabilirea tipologiei portului popular femeiesc
au rămas aceleaşi şi în costumul actual, în
6 Elena Secoşan; Paul Petrescu. Portul popular de sărbă
schimb decorul lor a evoluat de la compoziţiile toare. p. 64.
simple spre cele complexe, ca urmare a perfec- 7 Hedwig-Maria Formagiu. Portul popular din Romănia.
ţionării tehnicilor de cusut şi de ales în război. p. 75.
Pieso eo11tpo1to1tto "'" tAHStAHt0114114i
llosti11to1tt1Ar tr1Adiţio1t1A8 lo11toiose
Găteala capului Integrându-se organic în complexul costumu-

lui popular, găteala capului prezintă un deosebit
~n ansamblul costumului, găteala capului, interes artistic, dovedind, totodată, şi o reală va-
0}J care cuprinde elemente de veche tradiţie, loare istoric-documentară. Privite în evoluţia lor,
transmise din generaţie în generaţie, contribuie, aceste piese de port reflectă, ca şi costumul
alături de celelalte piese constitutive ale portului însuşi, viaţa social-economică, gustul estetic al
popular, la creionarea trăsăturilor particulare epocii respective, întrepătrunderile ori iradierile
specific zonale, la definirea tipologiei portului unor elemente venite din arii de cultură mai apro-
popular local. piate sau mai îndepărtate, preluate şi prelucrate
În mentalitatea comunităţii rurale tradiţionale, în maniera proprie geniului creator autohton.
găteala capului, cu componentele sale: pieptănă O analiză atentă a materialului cules cu prile-
tura, categoriile de piese textile care protejează jul cercetărilor întreprinse pentru Atlasul Etno-
capul, podoabele şi accesoriile destinate împo- grafic Român relevă existenţa numeroaselor
dobirii şi fixării pe cap a acestora, constituia o modalităţi de realizare a împletiturii - începută
puternică marcă diferenţială care indica aparte- fie de la cărare, din dreptul frunţii, fie din partea
nenţa la o anumită comunitate; în acelaşi timp. superioară a urechii, fie de la ceafă - totodată,
era un semn distinctiv al unor importante ocazii, şi existenţa a numeroase variante de dispunere
un semn care indica vârsta, starea civilă, socială a părului: purtat pe frunte, purtat liber, pe spate,
şi materială a purtătoarei. strâns la ceafă, purtat pe creştetul capului sau
Fiecare zonă etnografică a ţării se caracteriza în jurul urechii.
prin „găteli" specifice ale capului, pieptănătura,
piesele textile, ca şi tehnica legării lor fiind de o
mare varietate. l
I Indicăm o bibliografie de specialitate. selectivă: R. Vuia,

Portul popular din Ţara Haţegului. Buc„ 1926: Lucia Apol-
zan. Portul şi industria casnică textilă din Mun(ii Apuseni.
Buc .. 1944: T. Bănăţeanu. Portul popular din Ţara Oaşului,
ESPLA. 1955: C. lrimie. Portul popular din Ţara Oltului,
zona Avrig. ESPLA. 1957: Gh. Focşa. Evolu(ia portului
popular din zona Jiului de Sus, ESPLA. 1957: N. Dunăre,
Portul popular din Bihor, ESPLA 1957: N. Dunăre: Marcela
Focşa, Portul buciumanilor din Munţii Apuseni. ESPLA
1957: C. lrimie, Portul popular din zona Perşanilor. Ţara
Oltului, ESPLA. 1958: idem Portul popular din zona Bra-
nului, Editura Meridiane, Buc., 1960: idem Portul popular
din Ţara Oltului. Zona Făgăraş. ESPLA, 1965; N. Dunăre,
Portul popular din Ţara Zărandului, Cluj. 1966: T. Bănă
ţeanu, Portul popular din regiunea Maramureş. Zonele Oaş,
Maramureş. Lăpuş. Sfatul Popular al regiunii Maramureş,
Casa CreaţieiPopulare, 1966: N. Dunăre. Portul popular
de pe Tămave, Casa Creaţiei Populare a judeţului Braşov,
1968: Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din Romănia,
Muzeul de Artă al RSR, Buc .. 1974: Tancred Bănăţeanu,
Arta populară bucovineană, Centrul de îndrumare a creaţiei
populare„. al judeţului Suceava, 1975.
Fiecărei categorii de vârstă (fetiţe, fete, neveste iar la fete în aceleaşi zone, dar şi în Bihor, a fost
şi bătrâne). care corespunde celor patru etape cea mai cunoscută sub numele de cioc sau
ale vieţii (copilăria, adolescenţa, maturitatea şi chică: părul din faţă, despărţit printr-o cărare ce
bătrâneţea) şi fiecărei etape de evoluţie a portu- pornea de la o ureche la cealaltă, se împletea
lui popular le sunt proprii variante specifice în într-o coadă ce cobora pe frunte, pe sub urechea
ceea ce priveşte pieptănătura şi acoperământul dreaptă, şi se unea cu părul de la ceafă într-o
capului, un rol important în conturarea acestora coadă lasată liber pe spate, în care se prindeau
avându-l normele de ordin practic îndătinate de panglici colorate.
tradiţie şi gustul estetic al purtătoarelor dintr-o Terminologia referitoare la cozi era extrem de
anumită zonă. variată, coexistând, uneori, în aceeaşi zonă, mai
Pieptănătura primului grup de vârstă, care mulţi termeni: chici, cosiţe, plete, moaţe, cojni-
cuprindea fetiţele de până la 14-15 ani, cunoş cioare etc.
tea modalităţi de realizare şi dispunere a împleti- În multe zone, coada împletită în creştetul
turilor care variau de la o zonă la alta. Specifică capului (realizată numai cu părul din faţă) avea
acestei prime categorii de vârstă era maniera aceeaşi denumire de moţ, extinsă uneori la
răsucirii părului, din dreptul cărării, de la întreaga pieptănătură, aşa cum consemnează
frunte, până în dreptul urechii, de unde pornea chestionarele AER în judeţele Caraş-Severin,
împletitura propriu-zisă. Mehedinţi, Dolj, Teleorman, Buzău, Argeş.
O mare frecvenţă au avut-o pieptănăturile cu Vârsta de 14-15 ani coincidea, în majoritatea
părul scurt, retezat pe frunte, cu una sau două zonelor etnografice ale ţării, cu ieşitul la horă şi
cozi lăsate liber pe spate ori cu două cozi aduse, integrarea într-o altă categorie, într-un alt statut
în cunună, pe cap. De obicei, cozile se prindeau social, acela de fată, cu însemne specifice.
la vârf fie cu aţă, fie cu fire de lână de diverse În pragul adolescenţei, pieptănăturii i se
culori, fie cu panglici policrome care atârnau pe acorda o importanţă deosebită, mai ales în zilele
spate sau erau legate în fundă. de sărbătoare; fata purta întotdeauna capul
O pieptănătură veche, având o arie de descoperit, părul, ca podoabă naturală, fiindu-i
răspândire limitată la zonele Haţeg, Pădurenii pus cât mai mult în valoare.
Hunedoarei, Munţii Apuseni2, nordul Moldovei, Modalităţile de dispunere a cozilor - lăsate
liber pe spate, întrepătrunse la ceafă, aduse în
2 Lucia Apolzan. Portul şi industria casnică„ .. p. 99. cunună pe cap, rotite în jurul urechilor, strânse
36
în coc etc. - constituiau numeroase variante Arad şi Prahova): zulufi în părţi. în judeţul Co-
care. alături de celelalte componente ale costu- vasna: onduleuri realizate cu drotul. în judeţele
mului. contribuiau la conturarea trăsăturilor Ilfov. Argeş, Mehedinţi, Covasna, denumite pale
particulare ale portului popular dintr-o zonă. sau valuri; prin împletirea părului în şuviţe
Cea mai mare frecvenţă o avea. la fete. piep- mărunte care se despleteau după aceea, părul
tănătura cu o coadă sau cu două cozi pe spate, rămânând încreţit: prin răsucirea părului ud cu
prinse în zile de sărbătoare cu multe panglici ajutorul unui ac sau cui ijudeţul Caraş-Severin):
colorate. legate de la o coadă la alta şi lăsate să bucle în faţă ijudeţele Botoşani. Covasna. Timiş)
atârne până la mijlocul spatelui. sau cu panglici - constituiau elemente prin care pieptănătura
care se împleteau în cozi şi se înnodau la vârfuri, fetelor se deosebea de cea a fetiţelor.
atârnând liber sau făcute fundă. panglici a căror În Suceava. TeleoL:rnn. Prahova. Argeş.
terminologie - consemnată în materialele de Hunedoara şi Alba - aşa cum relevă cercetările
teren - varia de la o zonă la alta: plăntică, de teren - părul. împletit într-o coadă, era lăsat
petea, primă. primură sau primbură, ţop, corde- despletit de-o palmă, spre vârf. şi legat la vârfuri
luţă sau pleteancă etc. cu o panglică ce atârna pe spate sau era făcută
Alături de panglici. fetele obişnuiau pretutin- fundă.
deni. în zilele de sărbătoare. să-şi împodobească În alte zone din judeţele Cluj. Sălaj. Arad,
cozile cu flori naturale. în timpul verii: muşcate, Caraş-Severin, Timiş, Suceava, fetele obişnuiau
garoafe. micşunele. rotunjoare. busuioc. maghe- să-şi împletească părul într-o singură coadă,
ran. ochiul-boului. trandafiri, sau artificiale în numită tablă în judeţul Timiş şi coada din lat
timpul iernii, precum şi cu o serie de podoabe: în judeţul Cluj. realizată din numeroase şuviţe,
mărgele, ace de os, bolduri cu gămălie colorată, ajungând până la patruzeci.
agrafe din os cu pietre colorate sau piepteni din Dacă părul nu era prea bogat, fetele îşi
os şi aluminiu. îngroşau chicile cu lână vopsită în culoarea
Chiar şi în cazurile în care pieptănătura ca- părului sau cu păr natural căzut, aceste adău
racteristică fetiţelor se menţinea şi la fete, fiind giri purtând diferite denumiri: nadă în judeţul
comună celor două grupuri de vârstă, prin unele Buzău sau pleteri în judeţele Dolj şi Mehedinţi.
însemne specifice. prin elemente estetice pro- O pieptănătură frecvent întâlnită la fete era
nunţate pe care le implica, găteala capului la cea cu coc realizat fie din păr răsucit. fie din păr
fete se diferenţia. constituind un semn distinctiv împletit într-una, două sau mai multe cozi. coc
după care această categorie de vârstă se deose- a cărui terminologie, deosebit de bogată, varia de
bea net, în cadrul comunităţii rurale tradiţionale, la o zonă la alta: canci, cucui. cuc, moţ, colac,
de celelalte categorii. moţoc, coşercuţă, conc, pup etc. Cocul era prins
Astfel, diferitele modalităţi în care părul era cu ace de sârmă, numite: spelci, crăcane, căngi,
pieptănat pe frunte şi în părţi - sub formă de: ghemţari, amoage, amoale, zulufare, igle, haite,
colţi (a căror terminologie varia de la o zonă la acealniţe.
alta - obloane în judeţul Satu Mare, zgarlaonţi O arie întinsă de circulaţie, la scara întregii
în judeţul Teleorman, inele în judeţul Sibiu, ţări,
o avea pieptănătura cu două cozi aduse în
cupe în judeţul Caraş-Severin. colţi în judeţele cunună pe cap - care cunoaşte câteva variante:
36
cu cozile împletite începând de deasupra ure- Conciul constituia un suport confecţionat din
chilor şi aduse pe creştetul capului, cu cozile cele mai variate materiale: crengi de măr, tei,
împletite de la ceafă şi aduse pe creştetul capu- cireş, paltin, trandafir, curpen, nuiele, papură,
lui sau cu cozile împletite deasupra urechilor, tulpină de porumb, mucava, corn de vită, tablă,
aduse pe cap şi înturnate la ceafă. sârmă, os, pânză, dimie, lână, păr nat.ura! căzut
În zilele de sărbătoare, iar în unele zone etno- etc., cu dimensiuni diferite şi o mare diversitate
grafice cu două-trei duminici înainte de nuntă, de forme: circulară, semicirculară, ovală, tri-
pieptănătura se completa cu cununiţe din flori unghiulară, în formă de coarne, tronconică, în
naturale sau artificiale, ori cu „găteli" compli- forma literei V etc. Înveliţi în pânză sau lână,
cate, realizate din panglici, mărgele, oglinzi, ciu- suporţii se aşezau peste părul împletit, de obicei,
curi policromi de lână, pene de păun, monede, în două cozi care se coseau, legau sau răsuceau
podoabe ce constituiau semnul distinctiv al fe- în jurul acestora.
cioriei în cadrul comunităţii rurale tradiţionale. Suporţii - aceste piese intermediare între
Trecerea de la statutul de fată la cel de ne- pieptănătură şi piesele textile care acopereau
vastă avea loc a doua zi după nuntă, în cadrul capul - au avut o largă arie de circulaţie în
ritualului cunoscut sub numele de învelitul sau Banat şi Transilvania, parţial în Oltenia, Mun-
legatul miresei, când tinerei femei i se schimba tenia şi Dobrogea şi cu totul izolat în Moldova. Ei
pieptănătura, aşezându-i-se pe cap conciul, pe erau obligatorii pentru femeia măritată, având
care avea obligaţia să-l poarte din acel moment un vădit scop funcţional, de a strânge părul şi
toată viaţa, până la moarte, conciul şi legătura a nu lăsa să alunece nici o şuviţă, de a-i da
de cap fiind, de fapt, „semnele" care marcau tre- întregului ansamblu al gătelii capului o anumită
cerea femeii de la o stare civilă la alta şi având, formă şi, totodată, de a fixa şi susţine acoperito-
sub acest aspect, un rol de simbol social. rile de cap, femeia supunându-se unor străvechi
31
canoane fixate de tradiţie, potrivit cărora nu mai În mentalitatea comunităţii săteşti, după
avea voie să-şi arate părul, în public, niciodată. vârsta de 40-45 de ani, femeia intra într-o altă
Între pieptănătura propriu-zisă, cu cărare la etapă de viaţă, aceea a bătrâneţii.
mijloc, şi coc, realizat prin împletirea părului în Identică aproape cu cea a nevestelor, piep-
cozi întrepătrunse la ceafă şi legate cu aţe sub tănătura bătrânelor se caracteriza printr-o mai
forma unui coc lunguieţ sau rotund, realizat din mare sobrietate, renunţându-se total la unele
aceleaşi cozi împletite, dispus în creştetul capu- elemente de cochetărie specifice nevestelor, cum
lui, cunoscut în termeni generali sub numele de ar fi bretonul, zulufii, colţii etc.
canci, şi suportul cu aceeaşi denumire, există Întregul ansamblu vestimentar, deci şi ele-
o strânsă interdependenţă. 3 mentele de găteală a capului, marca - prin
Uneori, pieptănăturile erau reliefate şi prin unele detalii de ornamentică şi cromatică (un
utilizarea unor suporţi cu forme speciale. Astfel, decor mai discret, în tonuri cromatice mai
pieptănătura arhaică „cu coame", sub forma închise) şi printr-un accentuat grad de conser-
unor proeminenţe laterale realizate din cozi vatorism, în ceea ce priveşte perpetuarea unor
răsucite deasupra urechilor, era subliniată şi elemente arhaice - această categorie de vârstă.
Pieptănăturile cu cea mai mare arie de răs
prin suportul din sârmă în formă de coame
aşezat deasupra cozilor sau prin piese anexe cu
pândire la bătrâne au fost: cea cu cozile între-
pătrunse una într-alta la ceafă, pieptănătură
această formă, cum este, de exemplu, cunoscuta
denumită cu cosite în Ilfov şi cu berci în Ilfov,
ceapsă cu coarne de Haţeg. Pieptănătura „cu
coarne", consemnată de chestionarele AER Teleorman şi Argeş; cea cu coc, realizat fie
numai din păr natural, fie şi cu ajutorul supor-
numai în judeţele Sălaj, Hunedoara, Alba,
ţilor, înveliţi în pânză sau lână; pieptănătura cu
Suceava, Teleorman şi Vrancea, a avut o arie de
cozile aduse roată pe cap.
răspândire mult mai mare în trecut.4
Dintre pieptănăturile arhaice menţionăm: pe
Chiar şi în cazul în care părul natural era
cea cunoscută sub numele de cioci, chici în-
destul de bogat, normele stabilite în cadrul
groşate cu plete de lână, împletite începând de la
comunităţii tradiţionale şi transmise din gene-
ceafă, aduse peste urechi şi, de aici, pe creştetul
raţie în generaţie cereau ca el să fie îngroşat cu
capului, pentru a forma o creastă accentuată,
păr artificial denumit pletenci, sclebe, pleteri
formă întâlnită în judeţul Alba; pe cea cu coarne,
etc. Cozile astfel îngroşate şi întărite cu plete răspândită în Hunedoara, Alba, Suceava, Vran-
de lână, denumite curmi în localităţi din jurul cea, Teleorman, şi pe cea cu cosiţe, constând din
Caransebeşului, dârlogi în zona Almăjului, cioci două cozi împletite de sub ureche, îngroşate cu
în judeţul Alba, cosite în judeţele Cluj, Alba, sclebe de lână toarsă, rotite în jurul urechii,
Hunedoara, erau aduse în faţa urechii, formând aduse spre ceafă şi întrepătrunse, frecventă în
un fel de semicerc, de unde se întorceau spre judeţele Cluj, Alba, Hunedoara.
ceafă; cele două cozi, petrecute şi legate una de De-a lungul timpului, pieptănăturile au par-
alta, erau vizibile de sub învelitoarea capului. curs - ca şi celelalte elemente componente ale
O altă pieptănătură, des întâlnită în judeţele ansamblului vestimentar-, o continuă evoluţie,
Bistriţa-Năsăud, Sibiu şi Alba, iar sporadic în permanente transformări, adaptări, alături de
multe zone ale ţării, a fost cea cu cozile aduse formele tradiţionale, arhaice, perpetuate prin
roată pe cap, îngroşate cu plete de lână, perfect tradiţie până în preajma primului război mon-
acoperite cu şuviţele de păr natural. dial şi menţinute numai în portul femeilor în
Pieptănăturile nevestelor, mult mai compli- vârstă, apărând şi forme noi, mai simple şi mai
cate decât ale celorlalte categorii de vârstă, unele comode, care treptat le-au înlocuit pe cele vechi,
dintre ele fiind reflexe ale unor rituri mai vechi, răspunzând astfel noilor cerinţe de viaţă.
legate de cultul fertilităţii, subliniau, alături de
piesele componente ale ansamblului vestimen-
tar, notele particulare, specifice, ale zonei etno- Acoperământul capului
grafice respective.
fi) ieptănăturii i se adaugă o serie de piese
3 Jana Negoiţă, Canci, ciupag, opreg„„ p. 57. !.J" textile şi podoabe care fac parte intrinsecă
4 Ion Chelcea, Portul cu coame, p. 107; Georgeta Stoica; din găteala capului, completând-o şi integrând-o
Maria Vâgâi. Arta populară din Cămpia Munteniei, p. 64. stilistic întregului ansamblu vestimentar.
38
În practica de învelire a capului, surprindem
două etape: aceea de susţinere a pieptănăturii
prin folosirea unor piese secundare, anexe, cu
un rol funcţional, care au primit diverse forme şi
denumiri zonale: legătoare, tulpan, fes, meche-
let. ceapsă, căită etc., şi aceea de învelire pro-
priu-zisă, peste acestea, cu o piesă textilă, cum
ar fi ştergarul, marama, basmaua etc.
Sunt elemente care apar în unele zone, cu rol
intermediar între pieptănătură şi acoperitoare
(căiţă, ceapsă). iar în alte zone aceleaşi piese au
rol principal, de învelitori propriu-zise.
Învelitori legate liber la folosire5 sunt şterga
rul, marama (o variantă a ştergarului}, basmaua
şi tulpanul triunghiular (o variantă a basmalei).
Ştergarul reprezintă cea mai simplă formă de
acoperitoare, stând la baza tuturor sistemelor de
învelit capul femeilor în portul popular tradiţio
nal de pe întreg cuprinsul ţării.
Ţesut iniţial din cânepă şi in, iar, odată cu
introducerea bumbacului în gospodăria ţără
nească, şi din diferitele calităţi ale acestei fibre:
ij~ ~ ~ '*" g'~ bumbăcel, a{ă, sacâz, inişor, coton, izmir etc.,
4(.Ut-8~~~)
ştergarul cunoaşte o largă arie de răspândire,
cuprinzând Muntenia, Oltenia, Moldova, parţial
Fiecărei zone etnografice a ţării îi este carac- Transilvania şi izolat Banatul şi Dobrogea.
teristic un mod propriu de îmbrobodire şi, cu Dacă forma morfologică a ştergarului, aceea
toate câ se respectă unele canoane tradiţionale de dreptunghi, este identică în toate ţinuturile
în privinţa învelirii capului, acoperitorile, prin în care se poartă, în schimb dimensiunile, proce-
forma piesei, dimensiuni, materia primă, tehnica deele tehnice de realizare, structura decorativă,
de realizare, compoziţia decorativă şi cromatică, modul de învelire sau de asociere cu alte piese
dar şi prin felul de asamblare, vădesc întotdea- diferă de la o zonă la alta, conturându-se o serie
una multă artă şi ingeniozitate. întreagă de variante.
Dacă iniţial categoriile de piese care acope- Terminologia privind ştergarul e deosebit de
reau capul au avut practic un rol utilitar, de pro- bogată, coexistând, uneori, în aceeaşi zonă, mai
tejare împotriva condiţiilor neprielnice de mediu, mulţi termeni: peşchir, pânzătură, minişter
cu timpul, ele au căpătat şi o valoare artistică, gură, zăbranic, zăbrelnic, năframă, proboadă,
ornamentală. Dincolo de funcţia practic-utilitară tindeu, căpătâi, cârpă lungă, cârpă, felegă etc.
şi de cea estetică, acoperitorile au mai avut şi Iniţial, sistemul compoziţional specific şterga
o pronunţată funcţie socială, ele fiind semnul cel rului a fost simplu, constând doar în ornamente
mai evident de stare civilă a femeii. liniare, vărgi, dispuse în şiruri paralele, pe lăţi
În cadrul ceremonialului de nuntă, învelito- me, perpendicular pe sensul firului de urzeală.
rile dobândeau şi o funcţie ritualică, simbolică, Registrele decorative constând din vărgi simple
de marcă, funcţie care a supravieţuit în unele sau grupe de vărgi la piesele mai vechi, precum
zone etnografice ale ţării până aproape de zilele cele din Argeş, Mehedinţi, Gorj etc., realizate din
noastre. bătaie cu fire de cânepă şi in, iar apoi şi cu fire
Prin diferite elemente - materiale întrebuin- de bumbac alb, mai gros, pentru a ieşi în relief,
ţate pentru confecţionarea lor, structuri decora- se concentrau înspre cele două extremităţi ale
tive şi cromatice, tehnici de legare-, învelitorile piesei, trupul ştergarului rămânând degajat. Între
de cap constituiau un complex de semne care spaţiile decorate şi cele lipsite de decor se realiza
indicau vârsta, starea civilă, socială şi materială
a femeii, adaptându-se, ca formă şi structură, 5 Ne-am însuşit tipologia stabilită de Hedwig-Maria For-
mediului geografic şi ocaziilor în care se purtau. magiu în lucrarea Portul popular din România.
1!ll
m
I
J j
un echilibru perfect, puritatea bucăţii de pânză Marama - variantă a ştergarului - a atins
liberă căpătând virtuţi expresive deosebite. un înalt nivel de realizare tehnică şi artistică
Cu timpul, ornamentica ştergarului având la odată cu utilizarea borangicului în mediul rural.
bază succesiunea ritmică de vărgi a fost îmbogă Aria de răspândire a maramei de borangic, des-
ţită la capete cu intercalări de ajur şi alesături tinată îndeosebi zilelor de sărbătoare, cuprin-
cu motive geometrice, avimorfe, simbolice, skeo- dea Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sudul
morfe şi fitomorfe stilizate. Locul alesăturilor îl Transilvaniei, coexitând în paralel cu ştergarul.
luau , câteodată, în zonele Olt, Argeş, Muscel, Prin ornamentaţia discretă, care se distingea
cusăturile realizate cu lânică divers colorată. compact pe transparent, policrom pe ivoriu , sau
Spre deosebire de ştergarele din celelalte zone strălucitor - metalic - pe văl subţire, marama
ale ţării, ţesute numai în două iţe, ştergarele mol- a atins o valoare artistică remarcabilă. Motive
doveneşti se ţeseau în 3-5-7-9, până la 15 iţe, ornamentale simple, interpretate ca elemente
tehnica cerând multă îndemânare şi pricepere, singulare, repetate sau în diverse combinaţii , au
de aceea numai anumite femei ştiau să le ţeasă. dat naştere la o infinitate de sisteme decorative
În comparaţie cu decorul bogat al ştergarelor în zonele Bran, Buzău, Prahova, Vâlcea etc.
munteneşti, ornamentica ştergarului transil- Pe transparenţa firului de borangic se reliefau
vănean a fost mult mai redusă , limitându-se la motivele geometrice sau floral-stilizate, alese cu
câteva dunguţe în tonuri sobre ori la şiruri de fire mai groase de bumbac, mătase artificială
mici elemente decorative cusute sau alese. sau lână. Rafinamentul coloritului era determi-
Ştergarele bănăţene, confecţionate din fir de nat şi de folosirea pe scară largă a subtilei game
bumbac de cel mai subţire, au o decoraţie con- monocrome , de ton pe ton.
centrată la cele două capete, cusută pe fir, con- În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
stând în flori geometrizate dispuse pe lăţime, în unele zone din Banat, Transilvania şi Moldova,
registre paralele. ştergarul şi marama au fost înlocuite cu basma-
Ştergarul de cap s-a asociat, în unele zone, cu ua procurată din comerţ, ca urmare a influenţei
alte piese precum: fesul, căiţa, ceapsa, basmaua. exercitate de moda orăşenească.
e~cu~de
~~ iL' 4-i ~aed« ~
În cadrul ceremonialului nunţii şi al înmor- "'
mântării, s-a păstrat chiar până în zilele noastre
obiceiul de a se dărui basmale cu o ornamentică
şi o cromatică adecvate împrejurării (Banat şi
Moldova).
O altă utilizare rituală a basmalei a semnalat
Damaschin Bojincă. În momentul în care o fată
intra în joc, după anul de doliu, pentru a scăpa
de răzbunarea mortului, trebuia să aştearnă pe
pământ o năframă, ca jocul să nu pornească
direct de pe pământul în care zăcea mortul. 7
Tulpanul, variantă de formă dreptunghiulară
a basmalei, este o piesă componentă a costumu-
lui popular din zonele de câmpie, fiind răspândit
şi în toată Dobrogea. Confecţionat mai demult
din pânză de cânepă şi in ţesută în casă şi vop-
sită cu coloranţi vegetali, sau din pânză procu-
rată din comerţ (indian, marchizet, nansuc,
madipolon, pănză de gheaţă, pânză înălbită,
pânză topită, aşa-zisa pânză de Iaşi). tulpanul
s-a purtat fie ca piesă independentă, fie pe sub
ştergar sau maramă, având, în acest din urmă
caz, rolul unei piese anexe.
Cunoscut sub diferite denumiri în zonele în
care se poartă - legătură cu şpiţuri, legătoare,
cornurar, colţ, batistă, grimea, diurmea, cârpă,
foiţăde cârpă etc„ tulpanul de sărbătoare se
ornamenta, de jur-împrejur, cu mărgele mici,
Basmaua, cunoscută sub diferite denumiri - viu colorate, cu fluturi metalici, şabac, dantelă,
năframă, chişchineu, dermea, testemel, bariş, precum şi cu colţuri făcute cu acul sau croşeta.
bariz etc. -, s-a generalizat, treptat, în întreaga
ţară, intrând, de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
în componenţa portului popular românesc.
Având forma unui pătrat, basmaua prezintă
o mare varietate, din punctul de vedere al mate-
rialului întrebuinţat la confecţionarea ei (bum-
bac, caşmir, mătase, stofă de lână, catifea etc.),
al dimensiunilor şi cromaticii sale.
Prin modul de oranamentare: imprimate pe
toată suprafaţa sau doar pe margini, sub forma
unui chenar, împodobite cu cusături policrome
dispuse într-un singur colţ sau în toate colţurile,
sub forma unor buchete, oii presărate în mod
uniform pe tot câmpul, plin cromatica folosită şi
plin modul de legare, basmaua marchează şi ea
diferenţieri de vârstă şi ocazii.
Pe lângă funcţia practic-utilitară, basmaua
a avut şi o funcţie simbolică, de ritual, ea fiind
utilizată în cadrul riturilor de trecere. La botez,
era folosită pentru purificarea moaşei şi a na-
şului, obicei consemnat de Emil Petrovici pentru
zona Almăjului. 6
6-7 Apud Aristida Turcuş, Portul popular românesc .. „ p. 19.
,,11~"
di#~?~
După P. Petrescu. G. Stoica. Arta populară romănească. Bucureşti, 1981, p. 106-107.
ţesută
din cânepă în două iţe şi ornamentată
prin tehnica cusăturii sau alesăturii cu bumbac
mercerizat şi cu lânică; ceapsa dreptunghiulară,
cu obadă, răspândită în Valea Bistrei, confecţio
nată din pânză de in sau bumbac, ornamentată,
ca şi ceapsa triunghiulară, cu aceleaşi motive
În unele zone, precum Mehedinţi şi Olt, piesa geometrice, bazate pe romb; ceapsa de formă
a căpătat şi un rol ceremonial, fiind semnul pentagonală, cu obadă, întâlnită la vest de
tradiţional de consacrare a tinerei fete în rândul Caransebeş, înspre Reşiţa şi Bocşa, decorată cu
femeilor căsătorite. romburi în tehnica broderiei; ceapsa cu munună,
O altă categorie de învelitori o constituie for- specifică zonei Oraviţa; ceapsa cu două coarne,
mele fixe, de genul bonetelor: ceapsa şi conciul. răspândită în Haţeg, confecţionată din in sau
Ceapsa, atestată documentar în secolele al bumbac, cusută cu lânică; ceapsa de formă co-
XVIII-lea şi al XIX-lea, a constituit semnul dis- nică, asociată cu cârpa albă de bumbac, tipică
tinctiv de stare civilă al femeii măritate. Ea s-a pentru zona Pădurenilor.
păstrat în portul tradiţional din zonele de munte
ale Banatului, bazinul Haţegului şi Pădurenii
Hunedoarei, până după primul război mondial.
Părţile componente ale cepsei se ţeseau în
război din cânepă, in, bumbac, lână, iar pentru
ornamentarea lor se utilizau fire de bumbac,
lână, mătase, fir metalic, mărgele, paiete, şire
turi şi diferite galoane decorative.
După formă şi croi s-au conturat câteva sub-
variante având un specific local-zonal: ceapsa
triunghiulară, tipică bazinului Bozovici-Almăj8,
8 Eft!miu Lepăduş, Ceapsa şi conciul..„ p. 101.
Conciul, cu variantele sale - conci cu găitan, A treia categorie de învelitori o formează cele
conci cu bani, ·cealma şi tulbent -, a fost carac- compuse dintr-o parte fixă montată şi vălitori
teristic costumului femeiesc din zona de şes a liber aşezate, purtate pe deasupra, ce prezintă,
Banatului, coexistând, în multe zone, cu ceapsa. după modul de asamblare a elementelor compo-
Cercetătorii au fixat perioada de apariţie a nente, mai multe variante: căiţa cu pomeselnic,
conciului - piesă de influenţă orientală şi sud- specifică portului bătrânesc din Făgăraş, com-
dunăreană, adaptată însă specificului portului pusă dintr-o bonetă fixă, asociată cu o formă de
popular românesc - între deceniul al doilea şi ştergar; vălitoarea cu ciurel, caracteristică por-
al treilea al secolului al XIX-lea.9 tului de străveche tradiţie din zona Sibiului,
Confecţionat din bumbac, mătase, fir (mai rar alcătuită dintr-o ţesătură fină, gofrată mărunt,
lână), la care se adaugă monedele din argint, suprapusă roată, în mai multe straturi, şi din
conciul are ca motiv predominant rombul, ală ciurel - o ţesătură de tul, de forma unui pătrat,
turi de care apar şi elemente vegetale stilizate. brodată la colţuri cu fire de mătase sau lânică
Prin fineţea alesăturilor, realizate în tehnica colorată; vălitoarea, răspândită în portul din
folosită la opregele costumului femeiesc, şi a zonele Tâmavelor şi Albei, o singură piesă de
broderiilor, prin asocierea unor materiale fapt, cu o parte fixă, înfăşurată de două-trei ori
diverse - panglici, galoane, dantele, monede, pe un suport circular, cealaltă parte fiind desfă
flori artificiale, bucăţi de oglindă - conciul are şurată liber.
şi rolul de podoabă, armonizându-se, din punct Pălăria constituie al patrulea tip de învelitori,
de vedere decorativ şi cromatic, cu întregul pătrunsă în portul popular femeiesc din multe
ansamblu al costumului bănăţean. zone ale ţării: Argeş, Muscel, Prahova, Dâmbo-
viţa, Bran, Ţara Oltului, Mureş, Tâmave, Sibiu,
9 Eftimiu Lepăduş, Ceapsa şi conciul..„ p. 101. Alba, Cluj, Bihor, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Timiş,
nu numai ca urmare a climei şi a influenţei fesul a constituit şi un semn de distincţie
modei orăşeneşti, ci, în anumite zone, şi datorită socială, prin împodobirea lui pe marginea care
înrâuririlor exercitate de costumul feudal de venea deasupra frunţii, vizibilă de sub ştergar
curte asupra portului popular ţărănesc, aşa cum sau maramă, cu monede din aur sau argint, în
au remarcat, în lucrările lor, istoricii de artă.10 funcţie de posibilităţile materiale ale purtătoarei,
Confecţionate din fetru sau din paie, pălăriile ori cu o bentiţă ornamentată cu paiete aurii,
apar sub câteva variante, determinate de forma imitând monedele, sau cu fluturi şi mărgele.
calotei şi a borului. Ele s-au purtat fie direct pe Fiind purtat pentru prima dată în cadrul
păr, fie asociate cu alte învelitori legate liber la ceremonialului de veche tradiţie cunoscut sub
fiecare folosire: ştergar , maramă, basma, atât în numele de învelitul miresei sau legatul cu fes,
ţinuta de lucru, cât şi în zilele de sărbătoare. fesul a constituit şi semnul de consacrare prin
Toate variantele de pălării erau împodobite cu care tânăra fată intra în rândul femeilor mări
panglici, mărgele, şireturi, ciucuri, flori, galonaşe tate, marcând noul statut pe care aceasta îl
în portul fetelor şi al nevestelor tinere destinat dobândea din acel moment.
zilelor de sărbătoare. Deosebirile de stare materială erau pregnant
Fesul, piesă de origine orientală, pătrunsă în marcate în cadrul acestui ritual în care fetele
portul popular femeiesc din Oltenia, Muntenia, înstărite primeau în dar de la naş fesul, în timp
Dobrogea şi Moldova - aşa cum consemnează ce fetele mai sărace înlocuiau această piesă
literatura de specialitate şi materialul de teren costisitoare cu un gluguş roşu, confecţionat din-
pentru chestionarele AER-, a îndeplinit aceeaşi tr-o bucată de ţesătură de brâu.11
funcţie practică de susţinere a părului , fiind
acoperit întotdeauna de ştergar sau maramă. IO Corina Nicolescu , Istoria costumului de curte.„ , p . 170.
Totodată , în unele zone, cum ar fi Câmpia 11 Georgeta Stoica; Virgil Vasilescu , Portul popular din Gorj,
Romanaţilor, Câmpia Brăilei şi ţinutul Dobrogei, p. 45-46.
Podoabele de cap În nordul Olteniei şi Munteniei, marama se
purta cu fruntare - brodelii, aplicaţii de paiete,
c;f'1 nvelitortle erau completate prtntr-o serte de mărgele, monede din aur sau argint, cusute pe
c!J podoabe, accesorti din metal (argint, alamă, o bucată de catifea ort postav, numite şi legători.
aramă), sticlă, piatră, os etc„ destinate împodo- În Ţara Oltului, învelitoarea tradiţională,
birti şi fixărti pe cap a acestora, care marcau căiţa şi pomeselnicul, se asociau, de asemenea,
efectul decorativ al gătelii capului, conferind un cu fruntarul din pânză neagră, împodobit cu
aspect sărbătoresc, o notă de strălucire şi fast mărgele negre şi colţişort.
întregului ansamblu vestimentar. În ţinutul Dobrogei, baerul cu care se lega
Astfel, în zona Mehedinţi ştergarul se asocia fesul sub bărbie era decorat cu bani de argint,
cu aşa-numitele părăluţe sau scălane - mici iar în partea supertoară a urechilor se prindea
monede de argint înşirate pe lănţişor, care atâr- de fes o floare de bani, compusă din trei bani de
nau în dreptul urechilor.12 aur dispuşi în forma unui triunghi. După ieşirea
Nevestele tinere din ţinutul Harghitei îşi îm- din uz a acestei piese, femeile au continuat să
podobeau ştergarul, în zilele de sărbătoare, cu poarte cordica de bani, pe care o legau sub bărbie
bolduri (ace cu gămălie mare) sau cu stâlce (flori şi, de aici, o prtndeau pe creştet, sub tulpan.15
artificiale), prtnse în formă de cunună pe cap.13 Calota velitoarei de Tâmave era împodobită
Într-un mod asemănător se împodobeau şi de jur-împrejur, formând un fel de cunună, cu
nişte ace cu gămălie decorative, cunoscute sub
femeile din zona Munţilor Apuseni, care purtau
pe cap conciul cumpărat din târg, de forma unei numele de ţânte, de tip săsesc.
pălării din jolj alb, în care se înfigeau câte 11-12
12 Maria Cioară. Contribu(ii la cunoaşterea portului popular
bumbuşte - nişte ace decorative mari din metal
femeiesc„ „ p. 11.
auriu; peste canci, femeile îşi legau năframa, 13 *** Portul popular din jude( ul Harghita .... p. 11.
lăsând vizibile aceste accesorii metalice.14 14 Lucia Apolzan. Portul şi industria casnică .. „ p. 118-120.
În toate zonele, ştergarul şi marama se fixau 15 Elena Secoşan: Steluţa Pârâu. Portul popular romănesc ... ,
pe cap cu spelci - ace cu gămălie colorată. p. 30.
În Banat, ceapsa şi conciul constituiau o podoabă
în sine, prin includerea în componenţa lor a firului
metalic, a dantelei, a mărgelelor. a şireturilor. a
galoanelor ornamentale, ca şi a monedelor - armo-
nizându-se cu celelalte piese ale ansamblului vesti-
mentar femeiesc.
Elementele componente ale gătelii capului au
parcurs, în timp, o continuă evoluţie în formele de
exprimare artistică. o continuă înnoire şi îmbogăţire
ornamentală şi coloristică. alături de formele
tradiţionale. complexe. apărând şi forme noi. mai
simple şi mai comode, care le-au înlocuit treptat pe
cele vechi. răspunzând cerinţelor mereu crescânde
ale omului. Bogăţia şi diversitatea lor zonală sunt
rezultatul unor vechi tradiţii şi practici care s-au
transmis în cadrul comunităţii rurale de la o gene-
raţie la alta.
În această secţiune. am încercat să prezentăm
găteala capului ca pe un ansamblu. un complex, un
întreg al înfăţişării exterioare a individului şi a comu-
nităţii din care face parte şi, totodată, să analizăm,
pe rând, toate componentele sale. precum şi modul
lor de asamblare. Am ţinut, totodată, să subliniem
rolul de puternică marcă diferenţiatoare, în cadrul
comunităţii rurale tradiţionale, al întregului complex
de găteală a capului.
Cămaşa
(V tabilirea unei tipologii a pieselor ce compun

~ un ansamblu vestimentar e necesară pentru
decantarea caracterelor etnice româneşti şi evi-
denţierea trăsăturilor specific-zonale, costumul
fiind un document cu certă valoare istorică şi
artistică şi reflectând modul de viaţă al etniei
care-l poartă.
O piesă de bază a ansamblului vestimentar
femeiesc o constituie cămaşa, care a cunoscut
nenumărate variante morfologice-decorative,
determinate de sistemele de croială, de modali-
tăţile şi procedeele de ornamentare.
Conservând, până aproape de zilele noastre,
atât sisteme arhaice de croială, cât şi străvechi
motive ornamentale, cămaşa a păstrat cel mai
bine trăsăturile specificităţii noastre etnice.
Prin detalii de croială, decor şi cromatică, ea
a marcat, în comunitatea rurală tradiţională,
statutul social şi material al purtătoarei, vârsta
acesteia, ocaziile şi apartenenţa la o anume zonă
etnografică.
Elementul care se ia în considerare pentru
stabilirea tipologiei cămăşii e craiul: atât modul Cămaşa dreaptă aparţine fondului cultural
în care sunt alcătuiţi stanii (piepţii şi spatele), originar al umanităţii, având ca prototip tunica,
cât şi felul de racordare a mânecilor la stani - atestată de mărturiile arheologice pe teritoriul
din umăr sau din gât. Europei centrale încă din epoca bronzului.16
În funcţie de aceste criterii, deosebim în por- Cunoscută la noi, dar şi în dreapta Prutului,
tul popular românesc două tipuri fundamentale sub denumirea de cămaşă bătrânească sau de
de cămăşi: cămaşa dreaptă şi cămaşa încreţită cămeşoi, cămaşa dreaptă prezintă, în tot arealul
la gât, fiecare cu variantele sale. Aceste două românesc, o mare unitate morfologică şi stilis-
tipuri au coexistat pe tot cuprinsul spaţiului ro- tică, pe care i-o conferă atât materiile prime din
mânesc, frecvenţa lor variind de la o zonă la alta care se confecţionează - cânepă, in, bumbac,
borangic-. varietatea şi modalitatea de asociere
a fibrelor folosite, elementele de croială şi termi-
nologia referitoare la ele, cât şi sistemul decorativ.
La cămaşa dreaptă, se respectă principiul
croielii în foi drepte: o singură foaie de pânză, în
care se practică la mijloc o despicătură pentru
introducerea capului, se trece din faţă în spate
peste umeri, alcătuind trupul cămăşii. Mânecile,
compuse fiecare din câte o foaie de pânză, se
prind de stani în dreptul umerilor.
Prin croiala simplă, din trei foi dreptunghiu-
lare, iniţial fără guler, cămaşa dreaptă are va-
loare de document în istoria costumului popular.
Această formă arhaică de croială s-a păstrat
până astăzi la cămăşile moldoveneşti din stânga
şi din dreapta Prutului.
16 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din România,

p. 31.
Dată fiind îngustimea pânzei care se ţesea în
casă şi a cărei lăţime nu depăşea 0,5 metri,
trupul cămăşii a fost lărgit ulterior prin intro-
ducerea în părţile laterale a unor jumătăţi de foi
de pânză, tăiate fie pe lungime, fie în diagonală,
numite clini.
Pentru a-i da braţului o mai mare libertate de
mişcare, a fost introdusă la subsuoară o bucată
de pânză pătrată sau triunghiulară numită
pavă, având latura de 5-8 centimetri.
Mânecile erau fie largi şi libere la extremi-
tatea inferioară, fie strânse pe brăţări de forma
unor bentiţe late de două degete, încheiate cu
nasturi, fie terminate cu volănaşe.
Cămaşa dreaptă a fost iniţial fără guler,
răscroită pe lângă gât, iar mai târziu cu un guler
îngust ca o bentiţă, cu gură în faţă. Vărgile,
prezente în textura pânzei, realizate cu fibre de
diverse calităţi, din care unele, colorate, au con-
stituit, de fapt, primul sistem decorativ.
Decorul geometric sau fitomorf stilizat este
foarte discret, fiind amplasat în acele locuri care
subliniază liniile croiului: la gura cămăşii, în
dreptul umărului, la extremităţile mânecilor, pe
poale şi pe guler, când acesta există.
Cămaşa cu platcă, răspândită pe întregul
areal românesc, este varianta cămăşii drepte
pătrunse în portul ţărănesc din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, sub influenţa oraşului.
Cămaşa încreţită la gât, cunoscută în lite-
ratura de specialitate sub denumirea de tip
carpatic, apare în săpăturile arheologice din
aşezările traco-ilirice, fiind reprezentată şi pe
statuetele descoperite la Cucuteni, judeţul laşi,
la Vădastra, judeţul Olt, dar şi pe cele balcanice
de la Butmir sau Vinea.
Prototipul cămăşii încreţite, întâlnit până
astăzi în portul popular femeiesc, apare pe
Columna lui Traian şi pe Monumentul de la
Adamclisi din Dobrogea, la costumul unei femei
ilire din Croaţia, ca şi pe o stelă funerară din
secolele III-IV d.C„ conservată la Muzeul de
Arheologie din Zagreb.
Cămaşa încreţită la gât continuă, aşadar,
tradiţii morfologice aparţinând culturii iliro-
traco-dacice. Aria de circulaţie a acestui tip de
cămaşă cuprinde ţări din Europa Centrală şi de
Sud-Est (Slovacia, Moravia, sudul Poloniei,
Ucraina transcarpatică, Bulgaria, Serbia).17
Ea se poartă pe întreg spaţiul locuit de
români, cu excepţia Maramureşului, a Dobrogei
şi a estului Bărăganului.
17 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, p. 283.
60
Cămaşa încreţită la gât se croia din patru foi Alte sisteme de ornamentare a mânecilor
de pânză drepte: două pentru stani şi câte una acestui tip de cămaşă sunt caracteristice Tran-
pentru fiecare mânecă. Gura piesei se formează silvaniei şi Banatului.
prin adunarea în creţuri a întregii lăţimi a sta- Atât utilizarea unor fibre colorate cu calităţi
nilor şi a părţii superioare a mânecilor. Forma estetice deosebite, a fluturilor şi a mărgelelor
arhaică a acestui tip de cămaşă o întâlnim şi viu colorate, a firului auriu şi argintiu, pentru
astăzi în spaţiul moldovenesc, din stânga şi din a contura, delimita şi evidenţia porţiunile deco-
dreapta Prutului, creţurile cămăşii fiind strânse rate, cadenţa petelor de culoare ce alternează cu
în jurul gâtului cu o aţă de cânepă sau de in spaţiile albe ale fondului, cât şi dinamica alter-
numită brezărău. Gulerul, îngust ca o bentiţă, nanţei dintre suprafeţele decorate şi cele lipsite
aplicat peste încreţiturile de la gât, a apărut de ornamente amplifică valoarea artistică a
ulterior. cămăşii, fiecare piesă constituind un unicat al
Mânecile erau fie largi, libere la extremitatea tezaurului artei populare româneşti.
inferioară, fie strânse pe aţă, printr-o încreţitură Multiplele funcţii pe care le-a avut cămaşa -
similară cu aceea de la gura gâtului, fie prinse marcă de identitate etnică şi zonală, semn care
într-o bentiţă sau terminate cu volan. indica vârsta, ocaziile, starea civilă, socială şi
Motivele ornamentale erau plasate pe mâneci, materială a purtătoarei, dar şi funcţie simbolică,
în cele trei registre tradiţionale (altită, încret, rituală, în ceremonialul nunţii - reliefează im-
râuri}, pe piepţi (de-o parte şi de cealaltă a gurii portanţa deosebită a acestei piese în complexul
cămăşii), pe spate şi pe poale. ansamblului vestimentar femeiesc.
61
Modalităţide asociere
a pieselor complementare
fi) ategoria acoperitorilor îmbrăcate peste poalele
~cămăşii femeieşti cuprinde un mare număr de
piese şi cunoaşte diferite scheme de asociere.
În structura ansamblului vestimentar femeiesc.
piesele complementare se poartă fie independent, ca
piese de-sine-stătătoare, fie în asociere cu alte piese,
care au, însă, aceeaşi funcţie - de acoperământ al
poalelor cămăşii.
Dacă urmărim modul de asociere a acoperitorilor
la nivelul întregii ţări, constatăm că ele se combină
atât cu piese din cadrul aceleiaşi categorii a învelito-
rilor parţiale (de exemplu: catrinţă cu catrinţă,
catrinţă cu opreg, catrinţă cu şorţ, opreg cu opreg).
cât şi cu piese aparţinând unei alte categorii (aso-
ciindu-se o acoperitoare integrală cu una parţială:
vâlnic cu catrinţă, fotă cu catrinţă, fustă cu catrinţă,
fustă cu şorţ, androc cu catrinţă, androc cu şorţ).
Asocierea pieselor complementare este deosebit
de variată şi structurează, de fapt, variantele local-
zonale ale tipurilor principale de costum.
Catrinţa - acoperitoare parţială - cunoaşte mai
multe forme morfologice: catrinţa compusă dintr-o
singură foaie, catrinţa formată din două foi cusute
pe orizontală şi catrinţa alcătuită din două foi unite
pe verticală, frecvenţa cea mai mare dovedind-o
catrinţa compusă dintr-o singură foaie.
Susţinută în talie de cingători, catrinţa se poartă
fie pereche, una în faţă şi alta în spate, de aceleaşi
dimensiuni sau inegale în privinţa lungimii şi a lăţi
mii (acest mod de asociere cunoscând cea mai mare
arie de răspândire), fie independentă, peste poale, în
faţa acestora (Oaş, Bihor, Arad). fie asociată cu alte
elemente de port, cum ar fi opregul cu franjuri, fota,
vâlnicul, şorţul, fusta.
Opregul cufranjuri, subvariantă a catrinţei, ale
cărui elemente componente - petecul (partea
ţesută) şi franjurii - diferă de la o zonă la alta ca
dimensiuni, compoziţie decorativă şi cromatică, s-a
purtat pereche, în faţă şi în spate, înainte de anul
1900, după care s-a purtat numai în spate, fiind
asociat, în faţă, cu catrinţa Oudeţele Timiş şi Caraş
Severin).
Şorţul, o altă subvariantă a catrinţei, s-a purtat
întotdeauna în faţă, fie independent, ca piesă de-
sine-stătătoare (Satu Mare, Bihor, Sălaj, Arad,
Hunedoara). fie în asociere cu alte elemente de port:
catrinţa, fusta, androcul.
Fota prezintă şi ea forme morfologice diferenţiate:
fota dreaptă, de tip clasic, ce înfăşoară strâns corpul,
şi jota creaţă. Ea se poartă, de obicei, independent
62
în majoritatea zonelor în care este frecventă, dar pe valea Dunării (Vlaşca). ci şi în alte zone, cum
şi în asociere cu catrinţa într-o arie limitată la ar fi Bacăul (Orbeni, Răcăciuni, Scurta). Timişul
judeţele Argeş şi Vâlcea. Atunci când se combină (lângă Timişoara) sau Dâmboviţa (Târgovişte).
cu catrinţa, fota este de dimensiuni mai mici, Trebuie acordată o mare atenţie, deci, pe de
fiind, de fapt, o asociere de strictă dependenţă o parte, terminologiei încetăţenite în literatura
morfologică şi decorativă.18 de specialitate, iar, pe de altă parte, celei uzitate
În privinţa fotelor creţe, ele prezintă câteva pe plan local-zonal, acelaşi termen putându-se
subvariante cunoscute sub numele de fotă de referi, de la o zonă etnografică la alta şi chiar în
Prahova, fotă de Moieciu şi peşteman de Vlaşca. cuprinsul aceleiaşi zone, la piese foarte diferite
Asemănătoare unor fuste creţe, aceste piese se ca structură morfologică şi ornamentală.
integrează îndeosebi portului de iarnă, fiind con- În altă ordine de idei, trebuie să remarcăm şi
fecţionate din una sau două bucăţi de ţesătură faptul că unele variante, cum ar fi costumul cu
dreptunghiulară, încreţite sau plisate. fotă şi catrinţă sau cel cu peşteman şi catrinţă,
Observăm şi în cazul peştemanului - ca şi la sunt mai recente prin modul lor de asociere a
catrinţă şi opreg, care sunt desemnate, uneori,
1 pieselor, o serie de stampe şi desene ce datează
pe plan local, cu acelaşi termen -, că acest din secolele al XVIII-lea şi al XIX-iea prezentând
cuvânt de origine turcă, pătruns şi în celelalte aceste piese fără catrinţc'ţ în faţă.
limbi din sud-estul Europei, indică piese cu o Vâlnicul, un alt tip de acoperitoare integrală
formă şi un decor aparte, circulând nu numai a poalelor cămăşii femeieşti, ce apare ca o fustă
neîncheiată, se poartă fie independent, fie în
18 Hedwig-Maria Fonnagiu, Portul popular din România, combinaţie cu catrinţa, fiind - ca şi în cazul
p. 75. fotei cu catrinţă-, o asociere de strictă depen-
63
denţă structurală şi decorativă ijudeţele Mehe-
dinţi, Gorj. Vâlcea. Dolj. Olt. Argeş) .
Celelalte acoperitori integrale - fusta şi
androcul - care prezintă diferenţieri numai în
privinţa materialelor din care sunt confecţionate.
a modului de ornamentare şi a ocaziilor în care
se poartă (fusta decorată e destinată mai mult
zilelor de sărbătoare. iar androcul constituie. de
obicei, ţinuta de lucru. cu excepţia androcului
din zona Bacău). forma fiind aceeaşi. se poartă
fie independent. fie în combinaţie cu catrinţa sau
cu şorţul.
Aria de răspândire a tipului de costum cu
fustă şi catrin\ă cuprinde - aşa cum relevă
chestionarele AER - judeţele Brăila. Tulcea.
Constanţa. Buzău. Călăraşi. Giurgiu. Braşov.
Timiş. Maramureş.
Fusta asociată cu şorţul este tipul de costum
întâlnit în aproape toate zonele ţării.
Aria de răspândire a costumului cu androc şi
catrinţă se limitează la zonele Tulcea. Constanţa,
Călăraşi. Ialomiţa. Braşov. iar a celui cu androc
şi şorţ. la zonele Covasna. · Braşov , Prahova.
Dâmboviţa şi Buzău.
Există. în costumul popular românesc. şi va-
riante care indică existenţa unor strânse legături
cu popoarele învecinate. a unor influenţe reci-
proce exercitate. pe parcursul timpului. între
costumul popular românesc şi. de exemplu. cel
slovac. din nord-vestul ţării (Oaş. Bihor. Arad).
Astfel. costumul cu poale încreţite şi catrinţă
sau şorţ. purtate numai în faţă, spatele poalelor
cămăşii rămânând descoperit, se abate de la
canoanele stabilite şi transmise prin tradiţie de
la o generaţie la alta. care cereau acoperirea
obligatorie a poalelor cămăşii. atât în faţă, cât şi
în spate. pentru femeile măritate.
O excepţie de la această regulă se întâlneşte
- aşa cum indică materialele de teren-, numai
în portul popular specific fetelor din Ţara Ol-
tului, Sălaj. Vâlcea, dar şi din Banatul românesc
şi sârbesc, fapt care demonstrează că existau şi
norme culturale proprii anumitor zone. care pre-
cizau modalităţile purtării unor piese de către
anumite categorii de vârstă, pentru a le sublinia
statutul în cadrul comunităţii tradiţionale
respective.
Modalităţile de asociere a pieselor care îmbră
cau trupul femeii îi puneau în valoare zvelteţea.
rotunjimea şoldurilor şi gingăşia taliei, creând
rafinate ansambluri vestimentare. cu o evidentă
structură sculpturală.
Podott6ol!o şi 6ii~toriil!o pop~l!ttro
/Îf) are prin câte mâini, ţări şi perioade istorice

~ au trecut preţioasele monede, cu steme şi
efigii de împăraţi, înainte de a fi înşirate pe firul
unei salbe ţărăneşti?
Întotdeauna podoabele au depăşit frontierele
şi stilurile de viaţă care separă diferitele etnii,
conferind ansamblurilor vestimentare femeieşti.
purtate în zilele de sărbătoare sau în ocazii cere-
moniale. o notă de strălucire şi fast.
Podoabele au parcurs un drum lung, de la
valoarea magică la statutul de semn distinctiv.
marcând sexul, vârsta, ocazia şi starea civilă a
celei care le purta.
Diversitatea materiilor prime folosite (aur,
argint. aramă, alamă. cositor. aluminiu, plumb,
bronz, coral, sticlă, piatră, os), ca şi procedeele
tehnologice întrebuinţate. diferite de la un mate-
rial la altul şi de la o categorie de obiecte la alta
(topit. turnat, bătut la rece, bătut la cald. călire,
tăiere. incizare. ştanţare, încrustare în lemn, în
os. combinare cu sticlă, os, mărgele). ne pot da
o idee despre multitudinea produselor create
prin intermediul tehnicilor tradiţionale de către
meşterii populari.
În privinţa metalelor preţioase, aurul şi argin-
tul au fost procurate pe două căi: pe de-o parte,
prin sistemul arhaic, atestat de numeroase docu-
mente, al spălării nisipurilor aurifere de munte
şi al extragerii aurului, iar, pe de altă parte, prin
prelucrarea monedelor de aur şi de argint.
Arta confecţionării şi ornării podoabelor a
evoluat diferit de la o provincie istorică la alta. Disocierea pe care Georgeta Stoica o face în
Dacă în Ţara Românească şi Moldova evoluţia lucrarea ei 1 între podoabe şi bijuterii ni se pare
a fost mai lentă şi axată pe tehnici străvechi, în a fi cea mai operantă când ne raportăm la lumea
Transilvania ea a cunoscut un avânt deosebit, satului care, nefiind unitară în perioada feudală
datorat. printre altele, contactului şi schimbu- şi postfeudală, le-a purtat şi pe unele şi pe altele,
rilor culturale ale românilor cu celelalte etnii. în funcţie de poziţia social-economică.
Şi în lumea satului, podoabele constituiau un Dacă pătura suprapusă şi-a permis să-şi
însemn al opulenţei, marcând poziţia purtătoarei împodobească veşmântul cu bijuterii realizate
pe scara ierarhică a societăţii, apartenenţa ei la din materiale preţioase - aur, perle veritabile,
un anumit grup social. Podoabele au constituit mărgăritare, multe procurate din străinătate-,
semne de recunoaştere, simboluri ale identificării cei cu stare economică mai modestă au imitat
membrilor aparţinând categoriei respective, care
se obligau să le poarte în diverse împrejurări. 1 Georgeta Stoica, Podoabele populare româneşti, p. 6.
66
celor două subzone i-au determinat să recurgă
la materiale de import, podoabe scumpe din aur
şi argint, şi să-şi confecţioneze costume foarte
somptuoase, elegante şi costisitoare, prin care
au încercat să se diferenţieze de ceilalţi locuitori
din Ţara Bârsei.
Astfel, la Săcele şi Şcheii Braşovului, femeile
bogate purtau ghiordanul, o bijuterie compusă
din galbeni mari şi mici înşiraţi pe o panglică de
catifea neagră, cu marginile roşii. Numărul gal-
benilor ajungea până la 16, indicând statutul
social-economic al purtătoarei. 2
Un articol din Gazeta Transilvaniei descria,
în 1929, frumuseţea şi opulenţa portului feme-
iesc şcheian: „O minunată podoabă este acest
port cu rochiile lungi şi din brocate de mătăsuri
grele, cu veste gătite cu bumbi preţioşi, cu
brânele minunate încheiate în paftale de metal şi
semănate cu pietre scumpe, cu salbe de galbeni
la gât, cu mantale de atlasuri grele, gătite cu
blănuri, aşa-numitele malotele".3
Podoabele alcătuite din bani de aur îndepli-
neau funcţii ceremoniale, fiind purtate cu ocazia
nunţii de către mireasă, ele constituind semnul
social cel mai distinctiv care indica statutul
acesteia în cadrul comunităţii respective: „Ca
mireasă, a păşit pragul bordeiului cu salbă cu
şase galbeni la gât. Într-un an, numai într-un
'?eHeete Ue ~ ~. ~~de di,,, an, de la şase, salba a crescut la nouă galbeni.
~ de alU)Uâ (J<Ut4 ~ - '8tUa-t) La casa oricui, necum a unui sărac, salba de
aur e avere, nu fleac. N-are oricine salbă".4 Este
aceste podoabe, confecţionându-le din materiale descrierea relevantă a realităţilor etnografice
teleormănene, pe care ne-a lăsat-o scriitorul
ieftine: aramă, aluminiu, sticlă, os, piatră, lemn,
ceramică. Diferind în privinţa materialelor din
Zaharia Stancu, în romanul său Desculţ.
care erau confecţionate, a formei şi a decorului, Podoabe complexe, extrem de scumpe, alcă
podoabele şi bijuteriile au corespuns, deci, cate- tuite din bani de aur, purtau şi fetele mai înstă
goriei sociale care le purta. rite, începând de la vârsta de 14-15 ani, în satele
Salbele alcătuite din monede de aur şi argint situate mai ales pe linia Dunării.
au fost cele mai preţioase bijuterii utilizate în Meşterii din Turnu Măgurele erau specializaţi
lumea satului, marcând net apartenenţa purtă în confecţionarea unor asemenea podoabe cos-
toarei la o anumită categorie socială. Ele consti- tisitoare, cum a fost conciul de bani. De forma
tuiau valori în sine, menţionate în foile de zestre. unui cerc, înalt de trei degete, confecţionat din
În aşezările rurale de câmpie din sudul ţării, aba şi căptuşit întotdeauna cu un material rezis-
numărul şiragurilor de galbeni care alcătuiau tent, conciul se prelungea la spate în colţ, până
salba de aur indica starea materială a purtă la talie, având cusute pe toată suprafaţa şiruri
toarei. Salba de mahmudele se compunea din de galbeni. Pe marginea din faţă şi pe părţile
unul până la patru galbeni mari, aşezaţi la laterale ale conciului se coseau, de asemenea,
mijloc, şi din icuşari (galbeni mărunţi) în părţi, şiruri de galbeni.
cusuţi pe o panglică neagră sau înşiraţi pe lanţ.
Dacă la origine portul din Săcele şi din Şcheii 2 Moroianu, George, Chipuri din Săcele, p. 10.
Braşovului a fost mai modest şi unitar pentru 3 Cj Georgeta Stoica; Olivia Moraru, Semne de recunoaş
întreaga populaţie, condiţiile materiale mai bune tere .. „ p. 340.
la care au ajuns, cu timpul, unii dintre locuitorii 4 Zaharia Stancu, Desculţ, p. 7.
PodoaOet!e şi Glii.terllt!e pol!_t.t!are 61
Fiind o piesă obligatorte, cu semnificaţie rt-
tuală, conciul de bani avea, totodată, şi o funcţie
social-economică, fiind simbolul avuţiei. 5
Conciul continua să fie purtat şi de femeile
mărttate, la mart sărbătort: „Duminica la horă,
la nunţi ort la botezurt, când îşi îmbrăca straiele
de sărbătoare, bunica purta conci pe cap. Con-
ciul bunicii, bătut în galbeni. Zomăiau galbenii,
când sălta în sbucium, hora. În urechi, şapte
icuşari de-o parte, şapte de alta, înşiraţi în fir de
mătase, îi băteau umeni. Grei icuşarii - aur
curat!''. 6 Informaţia literară vine să completeze,
astfel, matertalele culese de etnografi pe teren,
ofertnd o imagine vie, deosebit de plastică, a efec-
tului vizual şi sonor produs de strălucitoarele
podoabe.
La joc, fata mare din satele româneşti ale Ba-
natului sârbesc purta pe cap o podoabă extrem
de costisitoare şi complexă, în alcătuirea căreia
intrau monede de aur şi argint, paiete, flort na-
turale şi artificiale, panglici lungi de mătase,
menită să-i confere, la acea vârstă, forţă, putere,
vitalitate. Astfel, de moţ (părul din faţă despletit
se strângea în creştetul capului şi se lega cu
fundă) se prtndea aşa-numitul fruntar, confec-
ţionat dintr-o bucată de carton lungă de 15 centi-
metrt şi lată de 5 centimetrt, învelită în somat
(catifea) sau în mătase neagră. Pe mijlocul frun-
tarului se coseau 4-8 galbeni mici sau coroane
de argint, pe margini se fixau ghiocei (paiete).
iar în partea supertoară şi infertoară a acestuia Un bun cunoscător al realităţilor din Munţii
se prindeau flori artificiale. În partea dreaptă Apuseni, B. Havasi (Lukăcs). sublinia, în a doua
a fruntarului se puneau flort naturale: busuioc, jumătate a secolului al XIX-iea, somptuozitatea
gherghine, trandafirt (care trtmit spre un simbol şi eleganţa portului buciumănesc: „.. .femeile cu
vegetal extrem de vechi, pomul vieţii, cu toate catrtnţe de mătase, cu podoabele de aur şi argint
conotaţiile sale magice). iar în partea stângă se la gât şi peste mijloc, cu degetele încărcate cu
fixa un pup - ornament realizat dintr-o panglică inele, cu dantele şi cu mătăsurt peste tot". B
roşie sau roz, încutată {„cu clinurt") şi lăsată Cercetărtle de teren întreprtnse de noi în vara
liberă, fără pături (cute). pe o porţiune de 20 de anului 1988 în Buciumănime au relevat faptul
centimetrt, spre capăt. 7 că femeile mai înstărtte purtau podoabe extrem
La costumul ceremonial de nuntă din ţinutul de scumpe, aduse de la Viena: cercei de aur
Pădurenilor, se purta neapărat baierul cu bani, cu perle verttabile şi cu rubin mare în centru,
o podoabă realizată din monede mart de argint. cercei în formă de frunze sau de strugurt, inele,
Talert din aur şi argint purtau la gât miresele, broşe de aur, lanţurt cu medalioane din aur şi
nunele şi femeile înstărtte din nordul Moldovei. pietre preţioase.
Buciumanii din Munţii Apuseni, prtn modul
de obţinere a mijloacelor de trai, prtn bogăţiile
aurtfere ale subsolului, au cunoscut o evoluţie 5 Maria Cioară-Bâtcă; Vlad Bâtcâ, Zona etnografică Teleor-
man, p. 126.
social-istortcă aparte, care s-a reflectat pregnant
6 Zaharia Stancu, Desculţ, p. 7.
şi în vestimentaţia lor, portul buciumănesc fiind
7 Informatoare Mărioara Sârbu, 70 de ani, Uzdin.
expresia supertorttăţii economice dobândite de 8 Cf Nicolae Dunăre; Marcela Focşa, Portul buciumanilor
locuitorti acestei zone miniere aurtfere. din Munţii Apuseni, p. 8.
68
Podoabele de bani purtate pe cap, la gât, în
urechi, la mână sau sub forma cordoanelor montate
pe un fir metalic, lănţişor, şnur, panglică sau pe un
suport realizat din piele colorată, din catifea groasă
ori din mătase au avut cea mai mare frecvenţă, fiind
generalizate în portul popular, pe tot cuprinsul ţării.
Au excelat, prin bogăţia şi diversitatea bijuterii-
lor confecţionate din monede, asociate uneori şi cu
mărgele veneţiene, plăcuţe de metal, de mărgean
sau de coral, Banatul, Bihorul, Crişana, Oaşul,
Maramureşul, Năsăudul, Pădurenii Hunedoarei,
Moldova de nord, Câmpia Brăilei, Dobrogea, Teleor-
manul şi Oltenia.
Colierele de coral, cunoscute în termeni locali sub
denumirea de „zgărzi scumpe", aduse din Boemia
sau din Austria, erau purtate, în cursul secolului al
XVIII-iea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
în Maramureş şi în Oaş, numai de fetele şi nevestele
de nemeşi - mica nobilime sătească -. iar apoi de
pătura înstărită.
Compuse din 20-30 de şiruri de mărgele, lucrate
din nuclee de corali, ele se montau în inele de argint.
fiecare şir având în centrul său câte un mărgean.
Valoarea unei astfel de „zgărzi scumpe". care
cuprindea şi monede de aur şi argint, echivala cu
"leHU!ie C4'fe ~ tJ. 4aLdd de preţul a câtorva perechi de boi. În nordul Moldovei,
~~e«-~de"e~ în Hunedoara şi în ţinuturile grănicereşti ale Nă
~ o. 4aLdd de aaa ţet, săudului, colierele de coral au fost purtate sporadic,
fiind montate în inele de alamă sau cositor.
Mărgelele de coral se asociau, de multe ori, cu
mărgele veneţiene, rozete şi cruci turnate din bronz,
cu un bogat decor incizat, ori chiar cu bani de argint.
O pregnantă funcţie socială au avut şi mărgelele
veneţiene de sticlă sau de ceramică, originale sau
imitate după cele de Murano, aduse de negustori
din Italia sau Boemia ori lucrate în cadrul manufac-
turilor de sticlă, hutele din Bihor, de către coloniştii
cehi şi slovaci stabiliţi aici. Preţul lor fiind foarte
ridicat, ele erau accesibile numai păturilor sociale
înstărite. În Transilvania, culorile preferate erau ne-
grul, albastrul şi vişiniul, iar în Moldova, galbenul,
albastrul deschis şi albul.
Mărgelele aveau încrustate motive geometrice
(cercuri, puncte) sau fitomorfe, fiind prinse uneori
într-o montură metalică. Pătura avută din Bihor
asocia mărgelele veneţiene cu monede mici de argint
şi cu rozete lucrate din sârmă filigranată.9 Sub
forma unor crenguţe de mărgean (pe un şir sau
două). ele au fost purtate şi în Oltenia, Muntenia şi
Dobrogea.
9 Elena Secoşan; Paul Petrescu, Portul popular de sărbătoare ... ,

p. 67.
69
În afară de bijuteriile confecţionate din metale
preţioase, în unele enclave etnografice din ţară (Hu-
nedoara, zonele subcarpatice ale Moldovei, Bistriţa
Năsăud, Beiuş, Valea Mureşului superior, Vrancea
etc.). prelucrarea artistică a metalelor semipreţioase:
aramă, alamă, cositor şi bronz, sub forma podoabe-
lor ţărăneşti, confecţionate şi purtate de oamenii
locului, a cunoscut, în trecut, o frecvenţă mai mare.
Dintre aceste zone s-au remarcat, până în zilele
noastre, Pădurenii Hunedoarei, una dintre cele mai
originale şi arhaice zone, care s-a specializat în
meşteşugul prelucrării artistice a alamei şi cositoru-
lui. Meşterii locali au confecţionat după o străveche
tehnică o serie de obiecte de podoabă: lanţuri, chei,
inele, ţinte, ace de ceapsă, purtate într-un fel unic
în cadrul costumului femeiesc pădurenesc.
Se poate presupune că aceste podoabe - care
prezintă similitudini evidente cu obiectele din metal
caracteristice epocii dacice - au avut ca prototip
piesele descoperite de arheologi, pe teritoriul ţării
noastre, în tezaurele dacice. IO Legate de mentalităţi
şi credinţe demult dispărute - cultul fertilităţii -,
aceste podoabe şi-au pierdut vechile semnificaţii,
valoarea lor reducându-se la aceea de atribute deco-
rative, de accesorii ale costumului femeiesc.
În partea nordică a ţării (Moldova şi Transilvania) ~dile~('8~)
s-a păstrat doar tehnica confecţionării ţintelor de
cositor care decorau curelele bărbăteşti din piele, a .4dU(au dUe ~
agrafelor de cojoace şi a discurilor care împodobeau
chimirele purtate de ciobani.
Tot din metale semipreţioase se confecţionau şi
inelele bucovinene de logodnă, cu disc, gravate cu
motive geometrice de tipul cercurilor concentrice, al
rozetei solare şi al steluţelor asimetrice.
În ornamentarea obiectelor din metal, s-au con-
servat străvechi motive, simbolice în conţinut, având
la bază: punctul, cercul (ce aminteşte cultul solar),
linii drepte sau curbe care, grupate în unităţi, pot
sugera arborele vieţii. Aceste elemente decorative
formează fondul de bază al vocabularului plastic
comun întregii arte populare româneşti.
Forma obiectelor confecţionate din alamă şi cosi-
tor se obţinea prin procedee arhaice, ceea ce denotă
străvechea tradiţie în prelucrarea metalului de pe
aceste meleaguri. Metalul topit era turnat în tipare
de pământ, respectiv de piatră, apoi obiectele se
scoteau din tipare, se curăţau prin pilire şi se orna-
mentau prin gravare şi incizare cu unelte simple,
rudimentare. Inelele din cositor şi acele de ceapsă se
decorau prin încrustare cu materiale colorate.
10 Elena Secoşan; Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoa

re„., p. 67.
60
Printre cele mai răspândite podoabe, întâlnite la
toate categoriile de vârstă, erau mărgelele realizate
din cele mai diverse materiale: piatră, lemn, os, sti-
clă. Din mărgele mărunte policrome s-a realizat
lătiţarul, zgarda ort zgărdanul, predominante fiind
motivele geometrice: zăluţa, cârligul, furca, coarnele
berbecului, prescura, roata, ciutura.
În satele maramureşene, femeile, indiferent de
vârstă, îşi înfrumuseţează şi astăzi portul de sărbă
toare cu zgărdane din mărgele colorate, înşirate pe
aţe şi împletite artistic. Lăţimea zgărdanelor diferă
în funcţie de model, dar şi de vârsta purtătoarei,
bătrânele având la gât zgărdane închise la culoare şi
înguste, ca şi cele ale fetiţelor (la care, însă, mărge
lele sunt viu colorate). Lătiţarele se poartă, de obicei,
cu marginile drepte. Sunt, însă, şi ţinuturi, precum
Bucovina, Hunedoara şi Bihor, unde fetele şi neves-
tele tinere poartă lătiţare late, cu margini în colţuri.
Spre deosebire de lătiţarele maramureşene, care
au o cromatică vie, podoabele de mărgele din satele
bucovinene - aşa-numitele ghiordane - se carac-
terizează printr-un colorit sobru, dominat de ocru,
negru şi brun închis. Culorile deschise (alb, roşu,
verde, albastru etc.) sunt utilizate pentru reliefarea
7ată- ae. ~ diH- ~ - ~ etUVue, conturului compoziţiei decorative. Predominante
sunt şi aici motivele ornamentale geometrice, cea
mai mare frecvenţă având-o rombul, s-ul şi x-uI.11
Indiferent de forma lor, lătiţarele s-au armonizat,
din punct de vedere decorativ şi cromatic, cu celelalte
piese componente ale ansamblului vestimentar
femeiesc, amplificându-i valoarea estetică.
Fineţea şi frumuseţea decorativă a podoabelor
ţărăneşti reflectă capacitatea creatoare şi măiestria
artistică a meşterilor populari care, în realizarea lor,
au ţinut seama întotdeauna de tradiţiile şi de gustul
populaţiei locale, ca şi de formele ornamentale domi-
nante, la acea epocă, în cadrul comunităţii rurale
respective. Primatul stilului şi, totodată, al valorilor
artistice cristalizate în decursul timpului şi-au pus
pecetea şi pe arta confecţionărti podoabelor.
11 Tancred Bănă\eanu. Arta populară bucovineană. p. 329.
'Jnete 4-i- du diH- ~

tP~?I~)
1ipol!OIJÎa piesei/or eo11tpOHe1tte al/e
a11sa11t61/141/14i 11esti11te11tar 6ăr6ătese
c;f1 n comparaţie cu costumul popular femeiesc, cel

0/J bărbătesc prezintă, în linii generale, o mai mare
unitate atât sub aspect morfologic, cât şi din punct
de vedere decorativ, concretizându-se printr-o struc-
tură simplă, dar nu lipsită de eleganţă, printr-o
ornamentaţie discretă, grupată cu fineţe şi discernă
mânt, printr-o gamă cromatică sobră şi armonioasă.
Costumul bărbătesc s-a dovedit mai conservator
decât cel femeiesc, traversând multe generaţii fără
să suporte modificări esenţiale - un costum
funcţional, perfect adaptat mediului geografic în-
conjurător, care permite identificarea îndeletnicirii
şi, totodată, a apartenenţei zonale a purtătorului,
reflectând într-o mai mare măsură legătura strânsă
cu nevoile practice ale vieţii.
Acoperământul capului
fi) iesele de bază pentru acoperirea capului au
fY fost, în întreaga ţară, căciula (iama) şi pălăria
(vara). elemente componente ale portului bărbătesc
tradiţional care au cunoscut, de-a lungul timpului,
numeroase variante morfologice în funcţie de mate-
riile prime din care au fost confecţionate, de croială
şi de modul de purtare.
Căciulile din blană şi pălăriile din paie erau con-
fecţionate, în genere, de meşterii specializaţi ai sate-
lor, ele fiind lucrate uneori şi în cadrul gospodăriei
ţărăneşti, iar pălăriile din postav erau produsul
industriei manufacturiere, care ţinea cont, însă, de
preferinţele locuitorilor şi de tradiţiile local-zonale.
Pălăriile din paie se confecţionau în gospodărie,
dar existau şi meşteri specializaţi care le lucrau în
ateliere.
În trecut, lungimea şi purtatul părului, forma şi
culoarea pieselor care acopereau capul aveau o sem-
nificaţie socială. Astfel, în timp ce nemeşii din Ţara
Haţegului purtau părul tuns scurt, iobagii îl purtau
lung, împletit din dreptul urechilor în două chici. ~~~.
c:u eă~edă f«9«iată {'8Mă«-)
Pentru a se deosebi de categoria socială a iobagi-
lor, nemeşii purtau iama căciulă din blană neagră
de miel (oile negre erau mai rare). ascuţită, cu moţul +- '8~ c:u ~~di# ~eeedir.
lăsat într-o parte, sau teşită pe mijloc. f?atia,'J~)
Căiţa (căciula) iobagilor era şi albă, şi neagră,
cu fundul mult mai larg decât gura.
Pălăria cu borurile late, întoarse în sus, a fost
semnul distinctiv al nemeşilor. Târziu, după abolirea
iobăgiei, acest tip de pălărie a pătruns şi în portul
ţărănesc, din dorinţa de a şterge simbolul nemeşiei.
Părul, purtat scurt de nemeşi, sub căciula cu
ţuguiul lăsat într-o parte, ca însemn al superiorităţii
sociale faţă de iobagii care purtau întotdeauna părul
lung, în această zonă care a constituit, cu două mii
de ani în urmă, centrul statului dac, seamănă izbi-
tor de mult cu reprezentările nobililor (pileati) şi ale
dacilor de rând (comati) de pe monumentele antice.
Căciula reprezintă cea mai veche formă de aco-
perământ în portul popular bărbătesc, fiind confec-
ţionată, mai ales, din blană de oaie şi miel, mai rar
de capră.
După formă şi croială, căciula cunoaşte mai
multe tipuri: căciula înaltă ţuguiată sau moţată,
căciula joasă (retezată) şi căciula mocănească,
aceasta din urmă fiind considerată de specialişti
o subvariantă a căciulii retezate. I
Căciula înaltă, croită din patru bucăţi de blană
încheiate pe lungime, are cea mai mare arie de cir-
culaţie. Mai ascuţită sau mai rotunjită. mai înaltă
sau mai joasă, căciula ţuguiată îşi schimbă forma
şi în funcţie de modul în care este aşezată pe cap,
variind după vârsta purtătorului şi după tradiţiile
local-zonale: cu vârful lăsat liber, ţuguiat, întors pe
o parte, îndesat egal sau orientat spre spate.
Căciula joasă se croia din două bucăţi: fundul
rotunjit şi marginea, o fâşie dreaptă care se unea
cu fundul pe lungime. Forma străveche a acestui tip
era confecţionat dintr-o singură bucată. În privinţa
căciulii joase, ea cunoaşte o formă mai ridicată în
zonele Buzău, Vrancea şi Prahova şi o formă foarte
joasă în Maramureş.
Căciula mocănească, purtată - aşa cum indică
numele - mai ales de populaţia pastorală (Sibiu,
Prahova, Vrancea, Argeş, Gorj, mai puţin Vâlcea şi
Dobrogea), avea fundul mai mare decât gura, forma
uşor tronconică, evazată, a acestei piese fiind dată
de clinii mici introduşi în partea superioară.
Cu excepţia căciulii albe bănăţene, numită local
clăbăţ (care se purta cu pielea în afară şi marginea
răsfrântă, făcând vizibilă blana) şi a căciulii brumă
rii specifice îndeosebi portului moldovenesc, căciula
bărbătească este, în general, de culoare neagră.
Pălăria, a doua piesă de bază a acoperământu
lui capului la bărbaţi, prezintă o suită de variante
morfologice, determinate de forma calotei, dar mai
.t'i~~eu
~<dă~ ('D~) 1 Hedwig-Maria Forrnagiu, Portul popular din România, p. 112.
66
ales de forma şi dimensiunile borului, care se mo-
dulează diferit de la o zonă la alta, atât în funcţie de
materialele utilizate în confecţionarea ei (fetru, paie).
cât şi de stilul local.
Materialele de teren consemnate în chestionarele
AER menţionează, pentru borul pălăriei, o bogată
terminologie locală: corigă (Cluj). streaşină (Iaşi,
Vrancea, Argeş), pânză (Suceava, Ialomiţa, Mureş,
Braşov). gardină (Bihor şi Alba). aripă (Suceava şi
Argeş), mame (Ialomiţa), roată (Vaslui), buză (Dolj),
veşcă (Sălaj şi Alba), părete (Sibiu), obeti (Timiş).
Varietatea pălăriilor a fost amplificată şi de co-
merţul de la sate, care punea în vânzare produsele
anumitor întreprinderi sau meşteri breslaşi. Pe de
altă parte, desfacerea acestor piese la diferitele
târguri a determinat circulaţia lor în multe zone
etnografice ale ţării.
Dacă pălăriile de fetru - de obicei negre - sunt
purtate în tot cursul anului, cele de paie au întot-
deauna culoarea naturală a materialului, fiind părţi
componente ale portului bărbătesc cotidian în ano-
timpul călduros. Fac excepţie zonele Oaş şi Mara-
mureş, unde pălăriile de paie, bogat împodobite în
zilele de sărbătoare, sunt prezente şi azi în costumul
de iarnă.
Portul căciulii şi pălăriei se află în strânsă inter-
dependenţă cu vârsta şi tradiţiile local-zonale, tinerii
vădind o anumită cochetărie în aşezarea acestor
piese pe cap şi în decorarea lor cu diferite accesorii
în zilele de sărbătoare.
66
Cămaşa La cămăşilede sărbătoare, se folosea pânza
învărgată cu borangic sau cu bumbac creţ. Poa-
fi) ămaşa constituie o piesă de bază a costumu- lele cămăşii erau într-una cu stanii, iar gulerul
~ lui bărbătesc, cu o lungă evoluţie în timp. drept, lat de două-trei degete, se lega cu ciucuri
În funcţie de forma şi de modul de ataşare a la gura cămăşii.
mânecilor la stani, de fel ul cum se structurează Cămaşa lungă cu clini laterali constituie
trupul cămăşii, de forma, numărul şi poziţia cli- o primă variantă a cămăşii drepte, având o mare
nilor şi de lungime, cămaşa a cunoscut, pe plan răspândire pe aproape întreg arealul românesc.
zonal, o mare varietate morfologică. Din tipul de În zonele montane şi colinare, cămăşile erau
bază, cămaşa dreaptă sau „cămaşa bătrânească", lungi până la genunchi sau chiar deasupra lor;
au derivat, în timp, toate celelalte variante: că în zonele de câmpie, joase, lungimea depăşea
maşa lungă cu clini laterali, cămaşa cu barburi, genunchii, ajungând uneori până la glezne.
cămaşa scurtă, cămaşa foarte scurtă, cămaşa În funcţie de forma şi de numărul clinilor la-
scurtă cu fustanelă şi cămaşa cu platcă.2 terali, cămaşa era dreaptă sau evazată la poale.
Cămaşa dreaptă prezintă acelaşi sistem Mânecile, croite ca şi la cămaşa femeiască, din-
arhaic de croială întâlnit şi la cămaşa dreaptă tr-un lat de pânză, un lat şi jumătate sau chiar
femeiască: tăietura în foi dreptunghiulare pentru doi laţi, erau fie largi, libere la extremitatea infe-
alcătuirea stanilor şi a mânecilor, acestea fiind rioară, fie strânse în manşete mai înguste sau
prinse întotdeauna la umăr. mai late, denumite pumnaşi. Subsuoară se
Materiile prime folosite la confecţionarea că introducea pava, care dădea lărgimea necesară
măşii bărbăteşti au fost cânepa, inul, lâna, bum- mişcării braţului.
bacul şi borangicul. Pânza se ţesea în două iţe, Cămaşa cu barburi, specifică populaţiei
fiind ,,limpede" (simplă) sau învărgată din urzea- pastorale de pe ambele versante ale Carpaţilor
lă cu fire mai groase de bumbac alb, care ieşeau Meridionali, prezintă trăsături distincte datorită
în relief, cunoscută sub denumirea de pânză cu
chenare, cu margini, chirachie etc. 2 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular... , p. 50-51.
61
celor opt clini introduşi în componenţa sa: patru nelă este - în opinia specialiştilor - de origine
clini laterali (câte doi în fiecare parte) şi patru iliro-tracică. 4
clini centrali, de formă triunghiulară: doi frontali, Cămaşa cu platcă, o variantă a cămăşii
intercalaţi în mijlocul stanului din faţă şi alţi doi drepte, a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea
dorsali, în mijlocul stanului din spatele cămăşii, şi începutul celui de-al XX-lea, sub influenţa ora-
cu vârfurile ascuţite, prinse în două unghiuri şului, înlocuind, în multe zone ale ţării, cămaşa
alăturate, în forma literei M, clini cunoscuţi sub dreaptă bărbătească, fiind mult mai bine adap-
numele de barburi, de unde provine şi denumi- tată pentru ţinuta vestimentară de lucru.
rea cămăşii. Cămaşa cu platcă cunoaşte două variante: cu
Cămaşa scurtă, cu sau fără clini laterali, platcă dreaptă, cu guler pe lângă gât şi mâneci
s-a asociat fie cu fustanele şi pantaloni, fie doar largi, libere la extremitatea inferioară; cu platcă
cu pantaloni. încreţită, guler răsfrânt şi mâneci largi, strânse
O variantă a cămăşii scurte o reprezintă în manşete.
cămaşafoarte scurtă3, specifică Maramureşului În privinţa decorului, la cămăşile bărbăteşti
şi Ţării Oaşului, având un sistem aparte de cro- el se concentrează pe guler, la gura cămăşii, de
ială: pânza pusă pe lungime, în sens orizontal, o parte şi de cealaltă, la umeri şi la marginea
întinsă peste umeri şi braţe, lasă gol jumătate inferioară a mânecilor, fiind compus din motive
din torsul bărbatului. Ulterior, de această unică geometrice cusute cu fir de cânepă, in, lână sau
foaie de pânză a fost prinsă, tot în sens orizontal, borangic.
dar numai în porţiunea stanilor, o a doua foaie Dungile din bumbac alb, mai gros, introduse
de pânză. Acest tip de cămaşă, caracterizată în urzeală, pe lungime, sau în bătaie, pe lăţime,
prin absenţa clinilor, se întâlneşte şi în spaţiul din amici roşu, mai rar negru, ori cadrelurile
Europei centrale. (pătratele) rezultate din încrucişarea firelor de
Cămaşa scurtă cu fustanelă. În anumite urzeală şi băteală, constituie ele însele un decor
arii, precum Moldova, Curbura Carpaţilor şi zo- care, împreună cu motivele ornamentale cusute,
nele subcarpatice meridionale, poalele se purtau amplifică valoarea artistică a cămăşii.
separat de stani, formând aşa-numita fustă sau
fustanelă, încreţită sau plisată mărunt. Întâlnită 3 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular... , p. 50.
şi la aromâni, greci şi albanezi, cămaşa cu fusta- 4 T. Bănăţeanu, Portul popular din Maramureş, p. 336.
,?'I~~
e«,~~#~
68
Pantalonii Gacii, frecvenţi
în partea de nord-vest a ţării,
denumesc aceeaşi piesă, dar mai scurtă şi având
mantalonii
1..J' nesc
specifici portului popular româ-
s-au dezvoltat pe baza unor forme
o croială foarte largă.
Din categoria pantalonilor de iarnă fac parte:
arhaice. În stabilirea celor două mari categorii cioarecii, confecţionaţi dintr-o ţesătură groasă
de pantaloni, cei de vară şi cei de iarnă, un rol de lână dată la piuă, cu o croială dreaptă sau
important îl deţin materiile prime folosite pentru strâmtă, totdeauna albi, denumiţi iţari sau
confecţionarea lor, adaptate întotdeauna ano- nădragi în Muntenia şi Oltenia mai ales; iţarii,
timpului: cânepă, in, bumbac pentru pantalonii lucraţi dintr-o ţesătură mai subţire decât cea
purtaţi în sezonul călduros şi ţesătură groasă de utilizată pentru cioareci, nedată la piuă, tot de
lână, dată, în general, la piuă, a cărei denumire culoare albă, având o croială mai strâmtă, speci-
variază în funcţie de calitatea stofei şi de zona fici portului moldovenesc; pantalonii, confec-
în care se utilizează: pănură, cioarec, suman, ţionaţi din ţesătură de casă, de culoare închisă,
zeghe, iţari, dimie, aba, postav, şiac etc., termi- cu croială orăşenească.
nologia zonală desemnând, de multe ori, atât În aceeaşi categorie a pantalonilor de iarnă
materia primă, cât şi piesa confecţionată din ea. intră şi cei confecţionaţi din ţesătură groasă, de
Din categoria pantalonilor de vară fac parte: culoare închisă: negru, sein, vânăt, croiţi foarte
iţarii, izmenele, gacii şi pantalonii. larg în partea superioară şi strâmţi de la
Iţarii, confecţionaţi din pânză de in sau de genunchi în jos, apropiaţi de forma şalvarilor,
bumbac năvădită „în ozoare", caracterizează numiţi în funcţie de zona în care se poartă:
portul moldovenesc, fiind purtaţi concomitent nădragi, poturi, ceacşiri, dimii- termeni de sor-
cu iţari din lână şi bumbac sau din lână şi in. ginte turcească -, reflectând contactele cul-
Izmenele, termen utilizat în toată ţara şi de- turale pe care sudul ţării le-a avut, de-a lungul
semnând piesa purtată în anotimpul călduros, secolelor, cu lumea sud-est europeană.
indiferent de craiul drept sau mai larg, sunt con-
fecţionate din pânză de cânepă, in şi bumbac.
//~
~
e«~
~~e« ~
~~#')4d #~
f?evra t)~) {Sueeaua)
Podoa6a1Ja eost~Ht~IJ~i 6ăr6ătase
fi) ostumului bărbătesc de sărbătoare i-au fost şnururi împletite în mai multe culori, fir metalic
~ caracteristice o serie de podoabe şi accesorii auriu, ciucuri policromi, flori naturale.
decorative care au avut - ca şi în cazul ansam- În zona Avrigului, exista obiceiul ca feciorii
blului vestimentar femeiesc -, diferite semni- recrutaţi pentru annată să poarte până la încor-
ficaţii, de la valoare magică, la simbol al poziţiei porare o vâstră mare din pene de păun ca semn
sociale, la semn distinctiv care indica vârsta şi distinctiv.
ocaziile deosebite, dar şi un permanent rol de a În zona auriferă a Munţilor Apuseni, dorinţa
înfrumuseţa şi înnobila ţinuta purtătorului. de afirmare a prestigiului era marcată şi de
În funcţie de anotimp, de tradiţiile locale, de podoabele scumpe, realizate din fir de aur, care
posibilităţile materiale, dar şi de fantezia şi gus- ornamentau calota pălăriilor de pâslă ale feciori-
tul estetic al tinerilor, aceste podoabe, realizate lor şi ale mirilor totodată.
din cele mai diverse materiale, au fost diferite de Cea mai împodobită era pălăria feciorilor din
la o zonă etnografică la alta, mai ales prin moda- Năsăud, care se ornamenta, în zile de sărbătoare
litatea de asociere. sau în cadrul ceremonialului nupţial, cu două
Exista obiceiul, în multe ţinuturi româneşti, sau trei berţiţe realizate din mărgele colorate.
ca fetele să pregătească şi să le dăruiască fecio- Pe partea dreaptă a pălăriei se prindea pana de
rilor dragi podoabele cu care aceştia îşi decorau păun - un semicerc de mari dimensiuni, alcă
acoperitorile de cap. tuit din cinci-şase rânduri de pene de păun
În zilele de sărbătoare, feciorii de pe întreg (până la 500 de pene). O asemenea podoabă era
cuprinsul ţării îşi împodobeau pălăriile sau că apanajul meşterilor locali specializaţi, fiind acce-
ciulile cu flori naturale şi artificiale, cu pene de sibilă mai mult păturii înstărite.
păun, fazan, curcan, cocoş, gaiţă, cu panglici de O altă categorie de podoabe bărbăteşti o con-
mătase multicolore, cu fire metalice aurii, şnu stituiau cingătorile confecţionate din piele.
ruri împletite din fire în mai multe culori, ciucuri Din Transilvania, locul său de provenienţă,
policromi de lână şi mătase, oglinzi, batiste or- chimirul - sau şerparul - a trecut şi în portul
namentate, dar mai ales cu lătiţare din mărgele popular al provinciilor de peste Carpaţi, uneori
mărunte, colorate - însemne decorative simbo- înlocuind cingătorile ţesute.
lizând bărbăţia şi vitalitatea maximă. Confecţionat din piele de vită (toval), chimirul
De multe ori, cu ocazia unor mari sărbători, a primit, cu timpul, calităţi estetice prin diverse
la nunţi sau nedei, aceste podoabe se asociau, moduri de ornamentare: ştanţare cu tipare; bro-
ducând la „găteli" complexe, care amplifi- derie cu şuviţe de piele colorată; broderie
cau efectul estetic al întregului cu fir metalic sau beteală; broderie
ansamblu vestimentar. cu mărgele; aplicaţii cu ţinte.
În zona Avrigului (Ţara Astfel, curelele feciorilor şi
Oltului), feciorii îşi îm- bărbaţilor tineri se ştan-
podobeau piesele pur- ţau cu motive solare, în
tate pe cap cu ciucuri diferite combinaţii, şi
şi barşoane (lătiţare se decorau cu discuri
colorate). în Bihor, cu mari de alamă.
flori naturale, busu-
ioc, flori artificiale,
pene de cocoş şi fazan;
în zona Perşanilor (din
Ţara Oltului), cu panglici,
12
În zilele de sărbătoare, de chimir atârna, ca
element de podoabă, o năframă albă. 2
În comuna Arbore, tot din zona Rădăuţilor,
pungile din piele ale flăcăilor erau dubite, iar pe
baierele lor se înşirau mai multe inele de argint
sau de aramă, după starea materială a purtăto
rilor. La căsătorie, fata avea dreptul să-şi aleagă,
de pe baierele acelei pungi, cel mai frumos inel. 3
În aproape toată Moldova, bărbaţii asociau
cingătorile din lână (brâiele) cu curele ornamen-
tate cu ţinte de cositor sau cu bumbi de aramă.
Împodobit cu prâsnele şi discuri din alamă,
e~ eu motWe ~
executate artistic de meşteri specializaţi, era chi-
~ eu Vikt ~ (S~) mirul purtat de feciori în Câmpia Transilvaniei. 4
O curea lungă de 3-4 metri, numită praşchie,
decorată cu nasturi de aramă, purtau peste brâu
În zona Perşanilor, din Ţara Oltului, tinerii sau peste chimir şi bărbaţii din Ţara Bârsei. 5
bărbaţi asociau şerparul (o curea lată de piele) Şerparul lat cu care bărbaţii din Ţara Oltului
cu o curea mai îngustă şi foarte lungă, încingân- îşi încingeau mijlocul era ornamentat cu motive
du-şi mijlocul de două ori, în aşa fel încât să ştanţate şi cusături realizate cu şuviţe de piele
rămână o porţiune de 35 de centimetri care atâr- colorată. 6 Şi exemplele ar putea continua.
na pe şold. Cureaua se ornamenta cu nasturi La aceste podoabe se poate adăuga categoria
mari de alamă dispuşi pe trei rânduri, în forma însemnelor de vânătoare, alcătuită din cornuri
solzilor de peşte - de unde şi denumirea ei de pentru praf de puşcă şi cornuri de vânătoare.
curea „cu bumbi". 1 O podoabă nelipsită feciorilor din comuna
În nordul Moldovei (zona Rădăuţi Şieuţ, judeţul Bistriţa-Năsăud, când participau
lor), chimirul, denumit şi curea, con- la şezătorile organizate în serile lungi de iarnă,
fecţionat din piele tăbăcită (toval), o constituiau baltagele din aramă. 7
era ornamentat cu diferite ele- Alte accesorii decorative specifice ritului de
mente decorative, obţinute prin trecere, având o arie de circulaţie restrânsă,
;;" /' presare. De chimirul încheiat caracteristice doar anumitor zone, au fost bota
. , cu 3-5 catarame se lega prâs- de lemn, ornamentată şi împodobită cu panglici
. nelul (un fel de rotiţă din multicolore (Hunedoara), toporul de june (Caraş
alamă), iar de acesta se Severin), toiagul de care se prindea o batistă
prindea punga din piele, legată sub formă de pasăre (Bacău), ciocanul de
în care se păstrau nuntă şi taşca din piele „cu capac" (Suceava) -
tutunul şi luleaua. aşa cum relevă materialele de teren consemnate
Lângă prâsnel se în chestionarele Atlasului Etnografic Român.
lega şi suhacul, Podoabele purtate de feciori la sărbători şi
un instrument ocazii ceremoniale subliniau nevoia de prestigiu
pentru des- şi de reprezentare a tinerilor, făcându-i eleganţi
fundat pipa. şi distinşi.
I Cornel lrimie, Portul popular din zona Perşanilor... , p. 16.

2 Maria Cioară, Zona etnografică Rădăuţi, p. 110-111.
3 Ibidem, p. 111.
4 Elena Secoşan; Paul Petrescu, Portul popular de sărbă
toare ... , p. 146.
5 Ibidem. p. 149.
6 Ibidem, p. 150.
7 Informatoare Ioana Socaciu, 72 de ani, Şieuţ, judeţul Bis-
triţa-Năsăud.
Piese eo11ti.1te
port~lli.i le11teiese şi OărOătese
c;f1 n ansamblul costumului popular, există o La alte vartante, compoziţia decorativă bazată
c!J serte de piese comune, dintre acestea un rol pe dungi era dispusă pe toate cingătorile, ampli-
important avându-l cingătortle. ficându-se, cu timpul, prin alternarea dungilor
Dincolo de funcţia lor practic-utilitară, de a cu motive geometrice, fitomorfe stilizate, avi-
strânge mijlocul supus la eforturt în timpul morfe, zoomorfe şi chiar antropomorfe, alese
diverselor activităţi şi de a susţine piesele care „cu mâna" sau „cu speteaza".
acoperă corpul de la talie în jos, cingătortle au Decorul cingătorilor ţesute s-a îmbogăţit prin
avut şi o valoare artistică, generând o suită de folosirea în unele zone din Moldova, Muntenia şi
vartante zonale determinate de matertile prtme, Oltenia a mărgelelor înşirate pe firele de margine
tehnicile de realizare, compoziţia decorativă şi ale urzelii, precum şi prin terminarea lor cu
cromatică, dimensiuni şi modul de purtare. simple franjuri realizate din urzeală, în cazul
Potrtvit tradiţiei locale şi gustului estetic al brâului, sau cu ciucurt şi pompoane de lână
purtătorilor, legarea acestor piese, înnodate şi multicolore, la bete.
cu capetele lăsate libere, îndoite sau ascunse în Cea mai mare arie de circulaţie au avut-o,
straturtle suprapuse ale cingătortlor, îi conferă la scara întregii ţări, cingătorile lipsite de orna-
personalitate portului popular din zona respec- mente, urmate de varianta la care compoziţiile
tivă, individualizându-l.
Brâiele fac parte din categorta cingătortlor
ţesute din fibre animale (lână), care se asociază
uneort şi cu fibre vegetale (cânepă şi mai ales
bumbac). Îmbrăcate plin înfăşurare repetată,
brâiele cunosc cea mai mare arte de circulaţie,
fiind realizate, la început, în culoarea naturală
a lânii - albă sau seină. Ultertor, roşul a devenit
culoarea predominantă în toate zonele etno-
grafice ale ţării.
Betele, spre deosebire de brâie, sunt mai
înguste şi mai lungi decât ele, având un rol de-
corativ mai pronunţat prin ornamentica bogată.
Iniţial, cingătorile ţesute - brâiele şi betele -
nu au fost ornamentate, lipsa decorului dato-
rându-se în primul rând funcţiei lor predomi-
nant utilitare. Pe de altă parte, brâiele femeieşti
erau acoperite cu piesele purtate peste poalele
cămăşii, strânse la rândul lor pe talie cu bete.
Peste brâiele bărbăteşti se înfăşurau bete sau
cingători din piele.
Ornamentul caracteristic cingătorilor ţesute
a fost dunga dispusă pe lungime sau pe lăţime
sau şi pe lungime şi pe lăţime, fie la unul dintre
capete (cel vizibil, care se aşază deasupra), fie
la cele două extremităţi, compoziţia decorativă
fiind, în acest caz, diferită, cele două capete
purtându-se alternativ.
16
liniare erau dispuse pe toată suprafaţa, în alter- dată la piuă. Prin aşezarea
firelor colorate în
nanţe cromatice de o mare diversitate. urzeală sau în băteală ori prin întretăierea aces-
Urmează, în ordinea frecvenţei, cingătorile al tora, se obţinea ornamentul vrâstat sau cu pă
căror decor, format din dungi alternate cu motive trate al obielelor. Cromatica diversă, ca şi modul
ornamentale, era dispus pe toată suprafaţa lor. în care se desfăşurau pe picior, de la genunchi
O frecvenţă redusă au avut-o variantele cu în jos, desemnau vârsta purtătorului şi zona sa
compoziţii lineare dispuse la ambele capete şi de provenienţă.
cele la care dungile alternate cu motive ornamen- Cioarecii din pănură, croiţi cilindric, în
tale apar fie la una, fie la ambele extremităţi. formă de ciorap, lungi până aproape sau peste
În ceea ce priveşte brâul tricolor, el a fost sim- genunchi şi fixaţi cu ,,legători" împletite, se uti-
bolul luptei naţionale a românilor, fiind purtat lizau mai mult de către femei, în anotimpul rece.
cu precădere în zone din Transilvania şi Banat. Pentru că nu îmbrăcau şi laba piciorului,
Cordoanele, realizate din cele mai diverse ciorecii se asociau cu obiele ori ciorapi de lână.
materii prime - mărgele, piele, metal, ţesături Tolobonii, specifici portului de iarnă din
industriale - şi făcând parte din categoria zonele montane, realizaţi dintr-o ţesătură groasă
cingătorilor ce înfăşoară talia o singură dată, au de lână, dată la piuă, spre deosebire de cioareci,
avut o pondere redusă în ansamblul costumului acopereau piciorul în întregime, ca o cizmă
înaltă din pâslă.
românesc.
Marcând talia, cingătorile împart ansamblul
vestimentar în două registre distincte, legând
elementele componente într-un tot unitar prin
acordul decorativ şi cromatic pe care-l stabilesc
cu întregul.
*
O categorie comună portului femeiesc şi băr
bătesc o formează şi piesele care protejează pi-
cioarele - încălţămintea-, cu caractere zonale
specifice, în strânsă dependenţă de condiţiile
geografice şi climatice, de tipul economic de
aşezări şi de ocupaţiile locuitorilor.
Piesele de lână, cânepă sau bumbac, ţesute
ori împletite - obielele, cioarecii şi ciorapii -
îmbrăcau piciorul, asociindu-se cu opincile.
Obielele, de forma unui dreptunghi ce
înfăşura piciorul, se confecţionau din pănură
Opinca, încălţămintea
tradiţională, originară,a cos-
tumului ţărănesc, purtată în
toate anotimpurile, este adap-
tată perfect reliefului zonei,
atât de munte, cât şi de şes.
Plaso eo11t1it1to port~IJi.I lo11tolose şi OărOătose 11
Întâlnită în vaste arii culturale, dar mai ales Sumanul, ale cărui formă, decor, cromatică
în Europa, opinca, croită dintr-o singură bucată şi terminologie variază de la o zonă la alta, a fost
dreptunghiulară, din piele de porc sau de vită, confecţionat din. lână, în culorile sale naturale
cunoaşte, prin structura sa morfologică, tipuri (albă, neagră, seină), ţesută casnic, în patru iţe,
diferite, în funcţie de modul în care se îngurzeşte şi prelucrată apoi la piuă (mai rar la vâltoare).
şi se formează vârful opincii, numit gurgui, de În regiunile de şes, unde nu existau râuri
dimensiunile şi orientarea acestuia, de fel ul cum care să acţioneze pivele, s-a utilizat o tehnică
se modelează călcâiul, de modul de legare a noji- arhaică, aşa-numitul „bătut la gratie", „bătut la
ţelor etc. coate". ,,la lesă" sau „la mână".
În încălţămintea tradiţională de sărbătoare Tehnica respectivă necesita o instalaţie
au pătruns, treptat, sub influenţa oraşului, şi rudimentară, constând din opt ţăruşi bătuţi în
formele meşteşugăreşti: ghetele Uoase şi înalte), pământ, care susţineau o gratie împletită din
cizmele, pantofii, papucii. nuiele de salcie sau de răchită, având lăţimea de
1 metru şi lungimea de 2 metri, alături de un
* cazan mare, aşezat pe pirostrii, în care se în-
Ansamblurile vestimentare femeieşti şi băr călzea apa. Abagiii introduceau ţesătura în apă
băteşti erau întregite, în anotimpurile reci, cu călduţă, apoi o întindeau pe gratie şi o băteau.
hainele groase, realizate din ţesături de lână În timp ce abaua era bătută la gratie, se turna în
(sumane) sau din pielea şi blana oilor (pieptare permanenţă apă caldă pe ea. Postavul obţinut se
şi cojoace). întindea de margini şi în lungime, fiind înfăşurat
Clima ceva mai aspră a ţării impunea uti- strâns pe un sul de lemn. După două zile, abaua
lizarea pe scară largă a ţesăturilor de lână şi a era desfăcută de pe sul şi uscată la soare. I
blănurilor prelucrate în cadrul gospodăriei
ţărăneşti, iar mai târziu, şi de către meşteşugarii I Maria Cioară-Bâtcă; Vlad Bâtcă, Zona etnografică Teleor-
specializaţi. man. p. 77. ·
...
''"" 1n1111111111111111"11 111u111u11 11
o
...o
--
-
„„o
--
„„
-
~
„
-
„
„
o
„„
o
-
„...
o
„„
o o
~ll-~
~~M
"'""'a'a-Hat
18
Prelucrate astfel, ţesăturile se îngroşau şi se Amplasarea decorului în anumite spaţii -
îndesau, căpătând o mai mare rezistenţă şi pe guler, piepţi, clini, extremităţile mânecilor şi
impermeabilitate. marginile poalelor-, deci pe porţiunile cele mai
Având trupul şi mânecile croite din foi drept- expuse vederii, reliefează structura sculpturală
unghiulare, după principiul poncho-ului (al a costumului cu suman. Unele dintre aceste
tunicii drepte), sumanul, lung până mai jos de haine se purtau pe umeri, ca o pelerină,
genunchi, evidenţia liniile definitorii ale siluetei, mânecile având mai mult un rol decorativ; altele
subliniind verticalitatea corpului. se îmbrăcau, ambele categorii conferind siluetei
Dacă în formele sale arhaice, sumanul erau purtătorului o monumentalitate aparte.
lipsit de guler şi clini, ulterior, pentru a-i conferi O notă aparte, prin sistemul de croială, o face
eleganţă şi amploare, creatorii populari au piesa de port cunoscută în aria în care a cir-
recurs la clini plasaţi în părţile laterale, iniţial culat sub diferite denumiri: căbăniţă sau duruţ
dreptunghiulari, apoi oblici, cu vârful ascuţit în Banat, ipingea, imurluc, ghebă sau manta în
introdus sub braţ. Prin intermediul unor pave Câmpia Dunării şi Dobrogea. Este tipul hainei
mari, de formă trapezoidală, clinii se legau de de stepă care se purta în tot sud-estul Europei.
mânecile tubulare, dând lejeritate mişcărilor. Această piesă amplă, de mari proporţii, croită
Pentru împodobirea hainelor lungi de dimie, din patru-cinci foi de ţesătură cusute pe orizon-
se foloseau şireturi, care poartă denumiri tală, lungă până la glezne, cu guler drept pe
diferite (cele mai răspândite fiind saradul şi lângă gât şi o glugă (chepeneag), cu sau fără
bârnaşul), prelucrate manual în cadrul gospo- mâneci, cu clini laterali, era confecţionată din
dăriei ţărăneşti, dar şi aplicaţii cu găitane aba ţesută în patru iţe. Încheiată cu bumbi de
(şnururi împletite din fire de lână, bumbac sau lemn sau cu nasturi de piele şi ornamentată cu
mătase) sau cu postavuri industriale colorate, aplicaţii de postav colorat sau cu găitane multi-
care se combinau cu ornamentele realizate din colore la gură, pe mâneci, pe poale, iar pe glugă
şiret ori cu broderiile artistice policrome execu cusături policrome, ipingeaua era o haină
cutate cu lână, mătase şi bumbac. funcţională, purtată în anotimpul rece, la dru-
19
muli lungi. Datorttă funcţionalităţii sale, a fost

preluată şi purtată de surugiii din sudul ţărti,
devenind simbolul vestimentar, semnul distinc-
tiv al acestei profesii.
Plin robusteţea matertalelor, simplitatea cro-clini, ale căror lungime şi decor vartau în funcţie
ielii şi străvechile motive ornamentale, hainele de sex, vârstă, ocazie şi de tradiţiile locale.
lungi de dimie ne trtmit cu gândul la modelele Cojoacele se deosebesc de pieptare prin
arhetipale, ortginare, transmise peste veacurt, înprezenţa mânecilor şi plin faptul că sunt întot-
vartante şi tipare plastice încărcate de semnifi- deauna deschise în faţă. Plin amploarea craiului
caţii istortce, economice, rttuale şi culturale, şi bogăţia decorului, cojoacele destinate zilelor
de sărbătoare sau ocaziilor ceremoniale devin
având rolul de martort ai spirttualităţii ţărăneşti.
piese extrem de costisitoare.
* Existau o serie de procedee de împodobire
Prtncipiile de croială ale hainelor groase de a pieptarelor şi cojoacelor: de la brodertile poli-
pănură se regăsesc şi la piesele confecţionate crome realizate cu lână, lânică, amici (aţă de
din pielea şi blana animalelor (pieptare şi co- bumbac) şi mătase, brodertile cu fir metalic,
joace). Deşi frecvenţa lor era mai mare în zonele mărgele, paiete, decupajele ornamentale din irhă
montane, cu climă rece şi umedă, şi în acele (fâşii de piele albă, decorate cu cusăturt artistice
ţinuturt în care ocupaţia pastorală juca un rol sau colorate şi aplicate), împletiturtle din irhă,
economico-social predominant, pieptarele şi incrustaţiile cu alte matertale (oglinzi, podoabe
cojoacele au fost general-răspândite în portul metalice), la aplicaţiile de „bumbi", şireturt şi
popular tradiţional de pe întreg cuprtnsul ţărti. ciucurt coloraţi. Se adăugau garniturile din
Pieptarele (piese lară mâneci) au cunoscut blănurt scumpe (dihor, jder, vidră) ort din astra-
două subvartante: pieptarele înfundate, înche- han negru şi brumărtu sau cele realizate cu o
iate pe umăr şi sub braţ, ort numai sub braţ, ţesătură de casă, din lână ort din mătase, care
croială care permitea o amplă desfăşurare a imită astrahanul, denumită în termeni locali
decorului pe toată suprafaţa, şi pieptarele des- prim. Toate aceste procedee amplificau valenţele
picate, cu formă dreaptă sau formă evazată cu plastico-expresive ale pieptarelor şi cojoacelor,
82
care se acordau perfect, decorativ şi cromatic, cu Astfel, Dieta din anul 1650 hotăra că nici un
restul elementelor ce compuneau ansamblurile ţăran, simbriaş sau argat să nu aibă îndrăzneala
vestimentare. de a purta haine de postav, nădragi, cizme, că-
Consideraţia şi prestigiul de care s-au bucu- ciulă dublă sau de un florin, cămaşă de giulgiu.2
rat hainele lungi din ţesătură de lână, ca şi Interdicţii şi mai numeroase hotăra Dieta
pieptarele şi cojoacele de altfel, erau deosebite din 1683: „De acum încolo nimeni dintre ţărani
din moment ce, în foarte multe zone ale ţării, şi slugi plătite, în afară de slugile iobăgeşti şi
aceste piese erau prezente în vestimentaţia cti- dregătorii curţilor, de libertini şi puşcaşi, nici-
torilor ce apar în tablourile votive ale bisericilor decum să nu poarte nici un fel de armă de fier
săteşti. Totodată, ele constituiau şi haine cere- sau ferecată (doar păcurarilor li se îngăduie
moniale, purtătoare de mesaje sociale, rituale şi lancea), căciuli cu blană de jder, de lup, de
estetice, făcând parte în mod obligatoriu din vulpe, cămăşi cusute de giulgiu sau de altele,
ţinuta mirilor chiar în anotimpul călduros, cizme şi haine de postav, în afară de aba albă.
tradiţie păstrată până în zilele noastre. Cei de stare iobăgească să poarte haine de rând,
Piesele componente ale ansamblului vesti- potrivit sorţii lor".3
mentar tradiţional au constituit mărci sociale, Aşadar, oricât de bună ar fi fost situaţia
rituale, ceremoniale şi zonale, indicând, prin materială a unui iobag român - iobagul sas
anumite motive ornamentale şi prin nuanţele având unele privilegii-, el nu avea dreptul să
coloristice, apartenenţa purtătorului la o anume părăsească portul tradiţional care-i marca
categorie socială şi la o anume zonă etnografică. apartenenţa naţională şi aservirea socială.
În perioada feudală, textele di etale din Iobagul român trebuia să încalţe doar opinci şi
Transilvania conţineau numeroase restricţii, niciodată cizme, să poarte numai haine de aba
printre care şi pe cele privitoare la îmbrăcă- albă, care să-l diferenţieze net, prin culoare, de
minte, piesele vestimentare devenind semne dis- - ____________________
tinctive care marcau apartenenţa la o anumită 2 D. Prodan, Supplex libellus valachorum ... , p. 120.
categorie socială. 3 Ibidem, p. 123.
t-
'l'ieptMe de ii:?~ (~
6'0 ~J. ~ (~ 6'0
j-o4-)# ~ (~ 6'1)
83
toţi ceilalţi, săîmbrace numai cămaşa aspră de
cânepă şi in - bumbacul (giulgiul) fiindu-i cu
desăvârşire interzis ca materie primă - şi să se
acopere cu căciula din blană de miel ca semn al
originii sale de „păstor tolerat" printre cele trei
naţiuni privilegiate.
Dacă în Transilvania existau legi pentru a
oprima populaţia românească majoritară, care
dădea numărul covârşitor al iobagilor, dincolo
de Carpaţi tradiţia era cea care diferenţia stra-
turile sociale, culoarea albă fiind şi aici rezervată
celor mai de jos, îmbrăcaţi în „haine albe româ-
neşti" . Este semnificativă, în acest sens, hotă
rârea din 1817 a lui Vodă Caragea care, vrând
să-şi pedepsească un supus. poruncea: „Să-l
rumâniţi întâiu, îmbrăcându-l în haine albe
rumâneşti şi apoi să-l dee pân târg, bătându-l
ca pe un vinovat ca să strige arătându-şi vina
pentru care i se face această osândă". 4
Cea mai gravă şi dezonorantă pedeapsă, în
cazul de faţă, nu era, de fapt, bătaia, ci „osânda
rumâniei", a coborârii pe cea mai de jos treaptă
a societăţii, stigmatizată prin albul veşmântului.
După Marea Unire din 1918 s-a accentuat
stratificarea populaţiei rurale în trei categorii de
ţărani: săraci, mijlocaşi şi chiaburi, întemeiată
numai pe diferenţa de stare materială.
Astfel, în Vrancea, numai femeile fruntaşe
purtau botfori, ciubote roşii. încreţite jos, cum-
părate de la Breţcu: „Rar om care purta ciubote;
trebuia să fie prea chiabur, ori căutând să se
deosebească de alţii". 5
Doar femeile avute se încălţau, în zilele de
sărbătoare, cu cizme înalte vărzărăneşti în
subzona Hălmagiului şi cu cizme scurte abru-
dăneşti în satele din jurul oraşului Brad. Din dorinţa de a se pune în evidenţă, a se
Numai unele categorii sociale din Bistriţa individualiza, a se distinge de categoria oame-
Năsăud îşi puteau permite să comande, la meş nilor săraci, păturile înstărite ale ţărănimii au
terii cojocari saşi din Reghin sau din Bistriţa, adoptat şi piese de factură urbană, văzând în
cojoace bogat ornamentate cu cusături de lână vestimentaţie un mijloc de afirmare a poziţiei lor
şi mătase, cu ciucuri lungi de câţiva centimetri, economice şi sociale. Astfel, în părţile Vâlcei,
realizaţi tot din mătase, prinşi printre florile păturile sociale avute purtau scurteică de catifea
broderiei. Erau şi deosebit de scumpe: „Numai vişinie, îmblănită cu miel, cumpărată de la târ-
care era gazdă mare purta". 6 gurile din Râureni şi Râmnic. 9
Şi în zona Apusenilor, cojocul era una dintre
cele mai costisitoare piese de port, element de
4 Nicolae Iorga, Opere economice. p. 159.
costum fără de care fetele nu se puteau mărita. 7
5 Ion Diaconu. Ţinutul Vrancei. Etnografie-Folklor-Dialecto-
În comuna Rucăr, judeţul Muscel, numai cei logie, p. LIX.
înstăriţi purtau pălării de pluş, cioareci de dimie
6 Lena Constante: Varvara Guşe , Şu.şiţa din Şanţ, p. 36.
albă, mai largi, dar şi pantaloni din şai (postav
7 Teofil Frâncu: George Candrea, Românii din Munţii Apu-
fin, cumpărat), în timp ce bărbaţii mai săraci seni {Mo(ii), p. 12.
purtau pălării de postav şi cioareci strâmţi pe 8 Gh. Pârnuţă , Rucăr, monografie sociologicâ, p. 295 şi 297.
picior. Zeghea, sarica şi cojocul nu se îmbrăcau, 9 Elena Secoşan: Paul Petrescu, Portul popular de sârbâ-
ci se purtau pe umeri de cei avuţi. 8 toare, p. 26.
În comuna Cireşu, judeţul Mehedinţi, numai fetele
şi femeile bogate purtau scurteică, făcută din postav
fin, catifea sau mătase, cunoscută aici sub numele
de dubană. Era căptuşită cu blană de miel, iar la
guler şi mâneci avea aplicaţii din blană de vulpe. Tot
aici, cojoacele amplu ornamentate, foarte costisi-
toare, executate la comandă de cojocarii din Podeni,
le diferenţiau pe femeile bogate de cele sărace. IO
Prin costum, păturile sociale s-au distins, confor-
mându-se atât viziunii estetice a grupului respectiv,
cât şi restricţiilor impuse categoriei aservite şi sărace
de către cea superioară.
Ansamblurile vestimentare tradiţionale femeieşti
şi bărbăteşti se completau, în diferite ocazii, cu o serie
de piese anexe, dintre care o răspândire mai mare
au avut-o năframele şi trăistuţele.
Năframele - folosite la costumul de sărbătoare
şi în contextul unor ceremonialuri precum nunta
sau înmormântarea - erau confecţionate din pânză
de in, cânepă sau bumbac şi bogat ornamentate în
cele patru colţuri cu diferite motive cusute sau alese
în război, cu lânică colorată sau cu amici. Năframele
erau purtate de femei la brâu, de fete în mână, iar de
flăcăi şi bărbaţii tineri la cingătoare, peste şold.
În cadrul ceremoniei nunţii, năframele brodate de
mireasă făceau parte din recuzita obligatorie. Batis-
ta de mire avea o semnificaţie adâncă, fiind simbolul
unirii celor doi tineri.
Trăistuţa, nelipsită din portul vechi, tradiţional,
prezentă şi în portul actual de sărbătoare, şi-a
menţinut de-a lungul timpului atât funcţia utilitară,
cât şi pe cea estetică, conferind întregului ansamblu
o notă extrem de pitorească. Confecţionate din ţesă
tură de pânză ornamentată cu cusături, dar cel mai
7uti4t«ţe de ~ (joto- I). de tJ~ # adesea din ţesătură de lână, în patru iţe, decorată
S«<ea(,14 (joto- 2 ). de Sidiu # '8~ (joto- 3) cu vrâste sau cu pătrate, trăistuţele cunosc o mare
varietate zonală. Baierele acestor piese bogat deco-
rate cu motive geometrice alese cu mâna în război şi
cu canafi (ciucuri) în culorile baierelor, care îm-
podobesc colţurile de jos ale trăistuţelor, le accen-
tuează rolul decorativ. Aceste piese nu lipseau nici-
odată din zestrea fetelor, care se îngrijeau să coasă
din timp năframe şi să ţeasă câte 10-15 coţi pentru
traistele ce urmau a fi folosite în noua gospodărie.
Prezentarea pieselor componente ale costumului
românesc evidenţiază existenţa unei perfecte con-
cordanţe între portul femeiesc şi cel bărbătesc.
Sobrietatea lineară, monumentală, a costumului
bărbătesc este compensată de opulenţa decorului,
cu efect pictural, al celui femeiesc.
10 O. Pemicek, Elementele portului femeiesc din comuna Cireşu.

p. 520.
(/;) n fenomen de cultură - cum este costumul Până în secolul al XIX-iea, costumul popular
(JJ popular - trebuie analizat în cadrul unor transilvănean a fost unitar pe arii geografice în-
mari arii culturale, care au avut o istorie comu- tinse, apoi a început să se diferenţieze ca urmare
nă şi condiţii de viaţă similare, pentru a decanta a schimbării resurselor de trai ale locuitorilor,
caracterele etnice româneşti şi a evidenţia tră a dezvoltării meşteşugurilor artistice (cojocărit,
săturile zonale specifice. sumănărit, tăbăcit, croitorie, cizmărie). precum
Limbajul artistic, turnat în tiparul unui stil şi a intensificării contactelor economice şi cul-
ce configurează, identifică şi delimitează comu- turale cu alte ţinuturi româneşti.
nităţi care au adoptat acelaşi tip de costum, pre- Portul popular transilvănean se încadrează
supune o analogie în privinţa condiţiilor de trai, în tipologia costumului cu catrinţe perechi, ge-
o opţiune spirituală şi culturală comună. neralizat - cu mici excepţii - pe tot teritoriul
O anumită formă de îmbrăcăminte, capabilă României. Ansamblul vestimentar compus din
să genereze o suită de variante morfologico-de- cămaşă cu ciupag şi catrinţă cu trupul vănăt
corative, devine, cu timpul. o emblemă de recu- a fost. timp de mai multe secole, reprezentativ
noaştere. de identificare. o marcă de apartenenţă
etnică a purtătorilor săi, care reflectă concepţii
de viaţă, precepte morale, particularităţi de
tehnică, stil şi expresie artistică.
Iată de ce ne-am propus să prezentăm costu-
mul popular în cadrul marilor provincii istorice,
urmărind coordonatele spaţiale şi temporale ale
unor tipuri de costum, reprezentative pentru
mari arii culturale, ce poartă însemnele caracte-
ristice timpului, locului şi grupului socio-uman
care le-a creat.
(/;) na dintre cele mai frumoase părţi ale

(JJ pământului românesc, Transilvania. adă
posteşte în coroana munţilor săi vestigiile sanc-
tuarelor sacre ale dacilor. dar şi galeriile minelor
de aur şi de sare spre care au pornit legiunile
romane, acoperind teritoriul Daciei cu reţeaua
drumurilor de piatră şi a oraşelor din care au
iradiat cultura şi limba latină.
Leagăn şi stâlp de rezistenţă al românilor.
Transilvania păstrează un impresionant tezaur
etnografic. în care. dacă este cercetat intens, se
poate descoperi sufletul, iscusinţa şi talentul ""'~~„
unui popor care a ştiut să-şi apere identitatea, ~~~#~~~~(~)
credinţa, obiceiurile şi veşmintele moştenite de
la străbuni. ~~~de~~
88
pentru costumul femeiesc în cea mai mare parte a
Transilvaniei. fiind purtat, până spre sfârşitul se-
colului al XIX-lea de către toate categoriile de vârstă,
atât în ţinuta de lucru, cât şi în zilele de sărbătoare.
Prin vechimea şi frecvenţa sa într-o mare arie
teritorială, care a cuprins Mocănimea din Munţii
Apuseni, Ţara Moţilor, Câmpia Transilvaniei,
Bistriţa, Năsăudul, Bihorul, Sălajul, Ţara Lăpuşului
şi zona Mureşului superior, ansamblul vestimentar
femeiesc, în componenţa căruia au intrat cele două
piese esenţiale, menţionate mai sus, reprezintă un
document de mare valoare istorică, etnografică şi
artistică, mărturie a continuităţii şi autohtoniei
poporului român, marca sa etnică, prin care popu-
laţia românescă, originară şi majoritară, s-a indivi-
dualizat faţă de naţionalităţile conlocuitoare stabilite
ulterior pe pământul Transilvaniei.
Analizând aria de răspândire a tipului de costum
compus din cămaşa cu ciupag şi zadia cu trupul
vânăt, constatăm că el s-a suprapus Ţării Ardealu-
lui, formaţiune socio-economică şi politică existentă
în vremea începuturilor de organizare teritorială
prestatală.
În Letopiseţul lui Simion Dascălul, ..Ţara Ardea-
A~~:~e«-~ lului nu e numai ţara însăşi, ci Ardealul se cheamă
4i ~ e«- ~~(~A~) mijlocul ţării. Încă pe la marginile ei sunt alte ţări
mai mici. carele toate de dânsa se ţin şi supt
ascultarea ei sunt, întâi cum îi Maramureşul despre
ţara leşească, şi ţara secuească despre Moldova, şi
ţara Oltului despre ţara muntenească şi ţara Bârsei,
ţara Haţegului, ţara Oaşului".1
Ansamblul vestimentar femeiesc alcătuit din
cămaşă cu ciupag şi zadie cu trupul vânăt a depăşit,
deci, Ţara Ardealului, fiind întâlnit şi în ariile mar-
ginale: Ţara Lăpuşului, zona Meseşului (Sălaj),
Ţinutul Năsăudului. Care sunt notele sale particu-
lare, proprii?
În aria de circulaţie a acestui tip de costum, piep-
tănăturile şi învelitorile de cap au variat de la o zonă
la alta, existând, însă, şi multe elemente comune.
Unul dintre aceste elemente, care a conferit uni-
tate ariei cercetate, l-a constituit, în cadrul comu-
nităţii rurale tradiţionale, obligativitatea utilizării de
către femeia măritată a suporţilor, cu un vădit scop
funcţional: de a da întregului ansamblu al gătelii
capului o anumită formă, de a fixa şi a susţine
învelitorile de cap.
Ca suport, în zona Munţilor Apuseni (Valea Arie-
şului), în Depresiunea Huedin-Călăţele şi în zona
Năsăudului, s-a folosit părul artificial: fire subţiri de
lână (vopsite în gospodărie cu scoarţă de arin, fiartă
~ btadi{ioHat: eădufă, ~ eu ~.
~· ~. ~ (~ r/~} 1 Simion Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei. .. , p. 111.
89
cu galiscău şi cu piatră acră), care întăreau şi groşau şi întăreau cosiţele din păr natural, care
îngroşau părul natural, rezultând suporţii nu- se terminau la capete cu şinor roşu. Cele două
miţi sclebe pe Valea Arieşului şi în Depresiunea cosiţe se treceau în faţa urechii, se îndoiau în
Huedin-Călăţele şi steble în zona Năsăudului, formă de semicerc, fiind duse apoi spre ceafă,
utilizarea acestora fiind obligatorie. unde cea din dreapta se îndoia spre stânga şi
Tot ca suport s-a folosit în zona Năsăudului invers, şinorul de la cosiţa dreaptă, trecut peste
şi a Mureşului un gătej - o bucată de lemn cap, înnodându-se cu cel al cosiţei stângi.2
numită conci, pe după care se răsuceau cozile. Vechea piesă care acoperea capul femeilor
În zona Mureşului, a Lăpuşului, a Huedi- măritate era ştergarul. cunoscut, în aria de răs
nului şi a Buciumului din Sălaj. părul pieptănat pândire a ansamblului vestimentar compus din
cu cărare la mijloc se împletea în două cozi cămaşă cu ciupag şi zadie cu trupul vânăt, mai
întrepătrunse, realizându-se un coc pe creştetul ales sub numele de tindeu.
capului, numit colac, canci sau conc în Mureş, Acest ştergar era ţesut de femei, în casă, din
corcoman în Bucium-Sălaj şi chică în Huedin. cânepă cu bumbac, iar mai târziu numai din
Când cosiţele erau prea subţiri, femeile din bumbac, fiind ornamentat cu vrâste roşii sau
zona Mureşului utilizau o petea denumită, în roşii şi negre la capete, în zona Mureşului. În
termeni locali, răză, care se învârtea pe după Năsăud, tindeul era decorat, la una din extre-
coc pentru a îngroşa părul. mităţi, cu vrâste înguste, iar la cealaltă cu vrâste
În Câmpia Transilvaniei, în zona Năsăudului mai mari şi cu motive geometrice policrome. În
şi în unele sate din Depresiunea Huedinului, Depresiunea Huedinului, ştergarul alb, denumit
femeile se pieptănau cu cărare la mijloc, părul local potelat, ţesut în război, era decorat cu or-
fiind împletit în două cosiţe aduse pe cap şi namente geometrice în tonuri de roşu, negru şi
întoarse spre ceafă, formând o cunună. verde la marginea care venea în dreptul frunţii. 3
Pe Valea Arieşului, frecventă a fost pieptănă
tura cu două cosiţe, realizate astfel: părul se 2 Pieptănătura cu cosiţe sau cioci s-a mai purtat în Bazinul
pieptăna cu cărare la mijloc, împletirea lui Petroşanilor şi pe Valea Tămavei Mari - cf Valeriu Butură,
începând de sub ureche. În timpul operaţiei de Evoluţia portului popular... , p. 236.
împletire se adăugau sclebele de lână; ele în- 3 Aurelia Tiţă. Portul popular românesc .... p. 235.
90
Sub influenţa săsească, tindeul a fost înlocuit În zona Lăpuşului , a Buciumului din Sălaj şi
cu un sistem de acoperământ complex, care a Huedinului, femeile şi-au acoperit capul cu
comporta mai multe piese: unele anexe, cu rol năframa mare de păr sau mătase , înflorată de
funcţional , de susţinere a pieptănăturii , altele, jur-împrejur, cu fondul negru, ornamentată cu
de învelire propriu-zisă a capului. ciucuri pe margini.
În Câmpia Transilvaniei, Mureş şi Năsăud, Şi în celelalte zone ale ariei, rând pe rând,
piesa anexă cu rol funcţional a fost căiţa, cunos- tindeul şi piesele textile care i-au urmat au fost
cu tă în termeni locali sub numele de ceapţa cu înlocuite de năframa industrială care s-a asociat
brusturi, aşezată pe capul tinerei, pentru prima cu ceapsa.
dată la nuntă, de către nănaşă, în cadrul ritua- A existat, peste tot în aria de răspândire a
lului numit învelitul miresei. Ceapsa era confec- acestui tip de costum, obiceiul ca femeile să fie
ţionată din păr, mătase, barşon negru sau din înmormântate cu aceste piese care, în cadrul
postav, fiind cusută cu motive florale policrome ceremonialului nunţii, aveau un rol simbolic, ri-
şi ornamentată cu fluturi şi mărgele mărunte , tual, marcând trecerea tinerei în rândul femeilor
colorate sau cu galoane decorative aurii şi ar- căsătorite .
gintii, denumite local sârmă. Pe margini se Cămaşa cu ciupag respectă, în toate varian-
împodobea cu dantelă neagră, încreţită , numită tele sale local-zonale, „schema" morfologică şi
brusturi, de unde şi denumirea piesei. Se lega compoziţională a prototipului: gura amplasată în-
sub bărbie. În zilele de sărbătoare, de cheutorile totdeauna la spate, dispunerea decorului cusut,
cepsei se prindea peteaua cu ruji - o panglică în mod constant, în aceleaşi spaţii ornamentale,
lată de două degete, confecţionată din păr ori din utilizarea aceloraşi tehnici, diferenţele fiind de
postav, cusută cu motive florale , ca şi ceapsa, ordin secundar şi privind doar amploarea
sau realizată din mărgele cusute pe barşon negru. decorului , diversitatea modalităţilor de asociere
Ceapsa a fost asociată iniţial cu tindeul, apoi a elementelor decorative în compoziţii şi câmpuri
cu piesele textile care l-au înlocuit. ornamentale, precum şi nuanţele cromatice.
Dar ce e, de fapt, ciupagul? Element decorativ
de forma unui trapez, cu latura mică amplasată
imediat sub gulerul cămăşii, cusut printr-o teh-
nică de veche tradiţie , „pe muchiile creţurilor" ,
procedeu larg răspândit în Europa occidentală
a secolelor al XV-lea şi al XVl-lea, dar întâlnit şi
în Estonia, Finlanda, Rusia4, precum şi pe pie-
sele de costum din sud-estul Asiei , ciupagul este
cel mai important câmp ornamental, care a dat
numele său cămăşii.
Dacă tehnica propriu-zisă - „urzitul pe cre-
ţuri" - apare şi la cămăşile româneşti, săseşti şi
maghiare din afara ariei de răspândire a acestui
tip de costum, în schimb ciupagul, ca element
decorativ cusut în această tehnică, este specific
doar populaţiei româneşti transilvănene.
Pânzeturile mai groase sau mai fine din care
se confecţiona cămaşa s-au utilizat în funcţie de
ocazia în care ea se purta: numai din cânepă ,
pentru zile de lucru, şi din cânepă amestecată
cu bumbac ori din bumbac, in sau bumbac aso-
ciat cu in, pentru zile de sărbătoare, existând o
strânsă interdependenţă între materialele între-
buinţate ca fond şi cusăturile aplicate pe ele.
4 G. Oprescu, Probleme româneşti de artă„. , p. 175; Elena

S ecoşan ; P. Petrescu, Portul popular de sărbătoare .. ., p. 56.
91
Din punct de vedere morfologic, cămaşa cu Tehnica de realizare5 era de mare dificultate,
ciupag se încadrează în tipul carpatic, cu stanii presupunând multă îndemânare şi pricepere,
şi mânecile unite şi încreţite în jurul gâtului. drept care nu orice femeie ştia să-l execute.
Deşi în literatura de specialitate s-a încetăţenit Motivele ornamentale cusute pe ciupag au fost
numele de ciupag, terminologia care desemnează întotdeauna geometrice, predominând romburile
acest element decorativ este bogată şi diferă de şi x-urile, alături de care se întâlnesc şi alte
la o zonă la alta în cadrul ariei sale de circulaţie, străvechi elemente decorative ce fac parte din
după datele consemnate în chestionarele AER. repertoriul ornamenticii tradiţionale, comun
Astfel, în nordul zonei Meseş, din Sălaj, ciupagul întregului spaţiu românesc, cu o mare vechime
este numit porlog, în Lăpuş, chiept tras sau şi frecvenţă: motive cosmice (steaua), skeomorfe
chiept pe creţele, în Depresiunea Huedin-Călă (zăluţa, grebluţa,jurca, ciutura). zoomorfe (coar-
ţele, ca şi în Câmpia Transilvaniei, chept, în zona nele berbecului), fitomorfe (craca, frunza). sim-
Năsăudului şi a Mureşului, chept sau chept tras, bolice (crucea).
iar în Munţii Apuseni (Mocănime şi zona Măgu Dimensiunile ciupagului difereau de la o zonă
renilor). ca şi pe Valea Gurghiului, ciupag. la alta, dând naştere multor variante locale; cele
În toată arta de circulaţie a ansamblului vesti- mai mari erau în Munţii Apuseni, în Depresiunea
mentar compus din cămaşa cu ciupag şi catrinţa Huedin-Călăţele.
cu trupul vânăt, partea superioară a cămăşii era Compoziţia decorativă a mânecilor era foarte
cunoscută sub numele de spăcel sau cămeşă, unitară în întreaga arie, excepţie făcând satele
fiind croită separat de poale. Pentru a da lărgime din Depresiunea Huedin-Călăţele, unde mâne-
cămăşii, la subţioară se introducea pava, de for- cile cămăşilor aveau un decor extrem de bogat,
ma unui pătrat sau triunghi. Uneori pava lipsea, intervenind noi elemente ornamentale.
fiind prezent doar clinul introdus într-o parte şi Principalele câmpuri decorative de pe mâneci
alta a cămăşii, începând din talie până sub braţ. sunt: cusăturile dispuse în sens orizontal, în
Principalele câmpuri ornamentale erau, la dreptul cotului (şire, pene sau forme peste cot).
cămaşa cu ciupag, gulerul, ciupagul şi mânecile. brăţara ce desparte mâneca de volanul cunoscut
Gulerul se cosea separat, utilizându-se vechi în toată aria sub numele de fodor, cusăturile de
procedee: pe dos, în cruci, în muşte, pe fir, cu pe marginea volanului.
trăsura. În partea superioară şi cea inferioară, Şirele peste cot şi formele de pe marginea
gulerul se întărea cu cusături care aveau funcţia fodorului se lucrau fie pe dos, fie pe faţă, prin
practică de a-l feri de uzură. cusătura pe fir, care e cea mai veche, dar puteau
Motivele ornamentale care decorau gulerul fi şi alese în război cu bumbac negru şi roşu, iar
erau întotdeauna geometrice. În faţă, se fixa de mai târziu şi cu alte culori. Uneori„ aceste câm-
guler o cheotoare pentru pene, de care femeile puri decorative de pe mâneci erau cusute cu
prindeau flori în zile de sărbătoare. La ciupag se mărgele mărunte policrome.
deosebesc trei elemente principale: tehnica,
motivele ornamentale şi culorile utilizate. 5 Nicolae Dunăre. Influente reciproce .... p. 191-194.
92
Brăţara - denumită lănceţ, trăsură etc. - A doua etapă în evoluţia cămăşii din arie
se obţinea, ca şi ciupagul, prin încreţirea pe a fost mutarea gurii în faţă, dispărând ciupagul.
muchiile cutelor, fiind frecvente aceleaşi motive dar păstrându-se întocmai compoziţia decora-
geometrice care ornamentau şi piepţii cămăşilor. tivă a mânecii, pentru cămaşa cu ciupag: şire
Brăţara, îngustă de un centimentru, se întărea, peste cot. brăţară, şire pe la fodor şi cipcă pe
ca şi gulerul, la marginea inferioară cu o cusă marginea fodorului.
tură practică. Cea de-a doua piesă definitorie a ansamblu-
Fodorul se termina cu un tiv cu găurele şi cu lui vestimentar femeiesc o constituie catrinţa
dantelă numită frecvent cipcă. sau zadia, de forma unui dreptunghi purtat pe
Gulerul, ciupagul şi mânecile se coseau se- verticală, ale cărui dimensiuni au variat de la o
parat, înainte de a se încheia cămaşa. Ulterior, piesă la alta, în funcţie de înălţimea purtătoarei.
se lucrau cheiţele şi brăţara care despărţea Susţinută, în talie, de cingători, zadia cu trup
mâneca de volan. vânăt s-a purtat iniţial pereche, una în faţă şi
alta în spate, iar într-o etapă ulterioară zadia
din spate s-a asociat cu un şorţ în faţă.
Ca şi cămaşa cu ciupag, zadia a cunoscut
numeroase variante local-zonale determinate,
în primul rând, de raportul de proporţionare
dintre cele două câmpuri ornamentale şi cro-
matice: câmpul de sus, denumit în toată aria
trup, într-o singură culoare, vânăt închis la
piesele mai vechi şi negru la zadiile mai noi, şi
câmpul de jos, cunoscut în termeni locali sub
numele de tureac (Lăpuş şi Munţii Apuseni),
toiag (Sălaj). pe la poală (Huedin). capăt sau
tureac (Bistriţa-Năsăud), cu fondul roşu, roşu
vişiniu sau roşu-portocaliu, pe care sunt ampla-
sate registrele decorative orizontale.
În al doilea rând, variantele zonale sunt
determinate de modul de asociere a motivelor
ornamentale în diverse compoziţii, de nuanţele
cromatice utilizate, ca şi de tehnicile variate
folosite în zona decorului - aspecte care au
individualizat zadia, făcând din fiecare piesă
un unicat, cu valenţe estetice deosebite.
La zadia cu trup vânăt. echilibrul compoziţiei
ornamentale se bazează pe o mare suprafaţă de
non-decorativ şi pe contrastul puternic dintre
cele două câmpuri cromatice: vânăt închis şi
roşu. Zadia arhaică s-a confecţionat, până către
mijlocul secolului al XIX-lea, din păr (lână cu
firul lung şi bine răsucit), ceea ce-i conferea un
aspect rigid. Lâna se vopsea în două culori: un
albastru închis, către în violet. numit mnierâi în
toată aria de circulaţie a acestui tip de costum,
obţinut din piatră mnierâie, şi negru, realizat cu
scoarţă de arin ori frunză de nuc şi călican.
Firele de urzeală pentru trupul catrinţei se
vopseau numai în mnierâi la piesele mai vechi,
iar mai târziu şi în negru sau fondul zadiei se
realiza din urzeală neagră şi băteală mnierâie.
Pentru decor, firele se vopseau în mai multe
rl~~„~.~~4iU culori, în funcţie de compoziţia ornamentală,
fu4te eot#~#~ ~~ ~ {"'1fifu<4} tradiţiile cromatice zonale şi vârsta purtătoarei.
93
Din a doua jumătate a secolului al XIX-iea, (pe un şold), de fală. În zona Năsăudului şi în
pentru confecţionarea zadiilor s-au întrebuinţat cea a Lăpuşului, femeile cochete purtau zadia
materiale de târg: bumbăcelul negru pentru din spate ridicată mult peste talie, până aproape
urzeală şi lânica cumpărată, colorată, denumită de mijlocul spatelui, şi-şi suflecau un colţ, îm-
bercă, harast, ponivă, pentru băteală. păturindu-l la brâu.6
În funcţie de dimensiunea trupului catrinţei, În zona decorului, pentru obţinerea alesăturii
ocupând 1I 2 , 3 I 4 sau 4 I 5 din suprafaţa totală propriu-zise se foloseau tehnici diferite: printre
a piesei, s-au conturat o multitudine de variante fire, peste fire, în lătunoi, cu tăieturi, cu dupci. 7
local-zonale cu trăsături particulare, proprii. Cele mai vechi zadii sunt alese în război, prin
Prototipul zadiei cu trupul vânăt se caracteri- acest procedeu fiind obţinute efecte artistice re-
zează printr-o structură simplă şi o împodobire marcabile. Catrinţele cusute cu dupci, cu bercă,
redusă, singurul decor formându-l trei sau cinci sunt de dată mai recentă. Pe aceeaşi piesă s-au
dungi înguste, colorate (verde, galben), numite folosit, adesea, mai multe tehnici de decorare,
coade, denumire care s-a extins asupra întregii amplificându-i-se astfel valoarea estetică.
piese, aceasta fiind cunoscută sub numele de Lăţimea bordurii decorative variază de la o
zadie codită în Munţii Apuseni, în zona Năsău zonă la alta şi chiar de la o piesă la alta. Fondul
dului şi a Lăpuşului. Decorul compus din vrâste cromatic în porţiunea decorului a fost iniţial
transversale, amplasate în jumătatea inferioară roşu, în toată aria, şi se ţesea cu suveica.
a piesei, pe un fond dominant roşu, contrasta Compoziţia decorativă era dispusă în registre
puternic cu trupul monocrom, de culoare vânăt orientate pe axe paralel-orizontale, vrâstele alese
închis, simplu, al catrinţei. alternând cu spaţii libere, colorate în diverse
Următoarea etapă în evoluţia zadiei a fost apa- nuanţe de roşu şi, mai rar, în mnierâu, acestea
riţia motivelor geometrice alese: cruci, potcoave din urmă fiind traversate, la unele piese, de
sau zăluţe, introduse în aceste dungi, care devin vrâste policrome. La alte catrinţe, peste spaţiile
mai late, numindu-se acum zadie cu forme, libere se aplică un şnur meandric cu paiete.
după denumirea dată motivelor ornamentale. Vrâstele se alegeau cu mâna, în degete, iniţial
Cu trecerea timpului, trupul mnierâu al zadiei cu lână toarsă subţire, iar mai târziu cu gheme
s-a restrâns, în Munţii Apuseni şi judeţul Sălaj, de bercă colorată, numite guşe - de unde şi de-
ocupând o suprafaţă sub 15-25 de centimetri numirea de catrinţă guşată.
şi schimbându-şi denumirea în brâu. Roşul din Numărul registrelor care compuneau decorul
zona decorului devine acum un roşu-portocaliu, era întotdeauna impar (3-5- 7 -9), variind ca
vechile vrâste distanţându-se simetric pe câmpul dimensiuni şi model, unele fiind registre princi-
mult extins şi îmbogăţit cu alesături. pale (plasate central, mai late), altele secundare
Modificări în raportul de proporţionare dintre (mai înguste, încadrându-le pe cele principale) şi
cele două câmpuri ornamentale şi cromatice au altele având rol de delimitare, de marcare a cape-
survenit, într-o etapă ulterioară, şi în zona Lăpu telor catrinţei (foarte înguste, simple sau alese).
şului, unde la zadiile de dată mai recentă trupul La registrele alese, modelul putea fi acelaşi
vânăt s-a micşorat în favoarea decorului, care pentru vrâstele principale şi diferit la cele secun-
a luat amploare, porţiunea ornamentată urcând dare şi la vărgile cu rol de delimitare. Registrele
până aproape de jumătatea piesei. decorative, de lăţimi diferite, creează o suită ne-
Schimbarea sistemului ornamental a coincis sfârşită de variante ale compoziţiei: repetiţie,
cu întrebuinţarea altor materii prime atât pentru simetrie, alternanţă şi ritm, specifice întregii arte
confecţionarea zadiei, cât şi pentru realizarea populare româneşti.
compoziţiei decorative. O variantă compoziţională avea alesăturile
Dacă, mai demult, motivele ornamentale aso- amplasate în compartimente dreptunghiulare ori
ciate în numeroase combinaţii se executau cu în pătrate, motivul fiind acelaşi. Se diferenţia
lână de oaie toarsă subţire, ulterior s-au folosit, cromatic numai fondul dreptunghiurilor sau cel
în zona decorului, lânica policromă, firul metalic al pătratelor în care erau înscrise motivele orna-
auriu şi argintiu, paietele (fluturii), precum şi mentale (pomul vieţii stilizat).
mărgelele mărunte, colorate.
Deosebit de interesant este modul de purtare 6 Tancred Bănăţeanu, Portul popular din Regiunea Mara-
a catrinţelor, în zile de sărbătoare şi la joc, în zo- mureş„ .. p. 141.
nele Mureşului şi Năsăudului: pe piciorul drept 7 Malina Marinescu, Arta populară românească, p. 67.
O variantă decorativă mai nouă o constituie Pe piesele vechi, păstrate în colecţiile muzee-
catrinţa cu decor omogen, compact, în care ele- lor, apare un decor exclusiv geometric, complex
mentele ornamentale formau o compoziţie şi diversificat, alături de ornamente cosmomorfe
densă, fitomorfă, modificarea esenţială constând întâlnindu-se motive geometrice abstracte,
în dispariţia vrâstelor. Suprafaţa ornamentată motive simbolic-religioase, motive zoomorfe, avi-
a piesei se festona cu acul de jur-împrejur, morfe, skeomorfe, dar şi antropomorfe. Aceste
cu lânică, în culorile alesăturilor de pe catrinţă. motive geometrice se combină, adeseori pe
De feston se prindeau ciucuri policromi sau, mai aceeaşi piesă, cu alte categorii de motive (mai
rar, cipcă, mai lată pe marginea inferioară şi mai ales cu ornamente vegetale stilizate), asocierea
îngustă pe părţile laterale ale zadiei. La alte lor creând efecte plastice neaşteptate.
piese, porţiunea ornamentată era încadrată, de Fiecare catrinţă este o construcţie de semne
jur-împrejur, cu un galon auriu sau argintiu, grafice şi cromatice, o combinaţie de proporţii şi
care amplifica aspectul decorativ al catrinţei. ritmuri. Dacă motivele ornamentale şi-au pier-
Din punct de vedere cromatic, spaţiile libere dut valoarea magico-religioasă, ele păstrează şi
dintre registrele decorative aveau aceeaşi tonali- azi o semnificaţie decorativă absolută, o frumu-
tate ori se diferenţiau ca nuanţă. Şi benzile orna- seţe intrinsecă, emoţionantă prin simplitate şi
mentale puteau fi dispuse pe un fond diferenţiat spontaneitate, prin acordurile de forme şi culori.
ca nuanţă de la o vargă la alta. Compoziţia decorativă a zadiei cu trup vânăt
nu cunoaşte deosebiri esenţiale de la o zonă la
alta, ci numai deosebiri de limbaj şi particulari-
tăţi de exprimare artistică. Motive ornamentale
care apar pe cămaşa cu ciupag se regăsesc în
compoziţia decorativă a zadiei, ansamblul vesti-
mentar femeiesc compus din cele două piese
definitorii dovedind o mare unitate stilistică.
Culoarea luminoasă a fondului, de un roşu
aprins, pe care se desfăşoară întreaga com-
poziţie decorativă, în contrast cu tonul închis al
trupului catrinţei, conferă acestei piese valenţe
estetice deosebite, ajungându-se la un echilibru
desăvârşit, la o armonie perfectă a elementelor
structurale, decorative şi cromatice. Pe anumite
catrinţe, există o explozie coloristică, de un mare
rafinament prin dozarea accentelor cromatice.
Gama cromatică utilizată a subliniat pregnant
diferenţierile de vârstă, stare civilă, ocazii, dife-
renţierile zonale şi etnice.
Asemănătoare au fost zapregele, cele mai
vechi zadii, purtate în zile de sărbătoare, în zona
de la poalele vestice ale Munţilor Bihorului. Se
ţeseau din lână vopsită în albastru fumuriu sau
negru, iar decorul cusut se concentra în jumă
tatea inferioară a piesei, fiind realizat cu lânică
policromă. Predominante au fost nuanţele de
roz, galben şi verde deschis.
Specialiştii au remarcat marea asemănare a
zapregului cu zadia veche româneascăB, ilustrată
în stampe, în privinţa proporţionării celor două
câmpuri cromatice şi organizarea compoziţiei
decorative: trupul monocrom, albastru fumuriu
8 Valeriu Butură, Evoluţia portului popular ... , p. 232.
96
sau negru, decorul policrom amplasat în
şi său, se cosea o cheiţă trtcoloră. Pe marginea
jumătatea infertoară a piesei. Demn de subliniat infertoară, şorţul se ornamenta, din loc în loc, cu
este faptul că şi la cămaşa costumului bihorean cipcă neagră sau cu galoane decorative argintii
întâlnim la pumnari (manşete) cusătura arhaică, şi paiete, ca şi ceapsa.
realizată pe muchiile creţurilor. Şorţul nevestelor tinere din Mureş şi Bistrt-
Toate aceste aspecte ne fac să emitem ipoteza ţa-Năsăud era împodobit pe poale cu două-trei
că, în trecut, arta de circulaţie a ansamblului rândurt de motive fitomorfe, amplasate ortzon-
vestimentar compus din cămaşa cu ciupag şi tal, cusute cu mătase neagră în Mureş, albă şi
zadia cu trupul vânăt a fost cu mult mai mare, policromă în Depresiunea Şieu-Şieuţ.
portul bihorean fiind, probabil, o altă vartantă Şorţul de lână s-a purtat mai ales în zilele de
zonală a acestui tip de costum. lucru. Pentru zile de sărbătoare, această piesă
În comunitatea rurală tradiţională, modul în s-a confecţionat din materiale cumpărate:
care se purtau unele elemente vestimentare a barşon (catifea), mătase înfundată, uni sau cu
constituit un indiciu al vârstei purtătoarei. flort, anglie (un postav fin), mason (satin gros)
În toată arta de răspândire a acestui tip de ort glot negru.
costum, zadiile au fost purtate, iniţial, pereche În arta de răspândire a ansamblului vesti-
de către nevestele tinere şi bătrâne. mentar femeiesc compus din cămaşa cu ciupag
În schimb, aşa cum rezultă din investigaţiile şi zadia cu trupul vânăt s-au purtat, cu excepţia
de teren şi din bibliografia etnografică de spe- Depresiunii Huedin-Călăţele, doar betele, denu-
cialitate, fetele au purtat zadie numai în faţă, mite în termeni localifrâmbii sau frânghii, iar în
iar când această piesă a fost înlocuită de şorţ, Mureş şi Câmpia Transilvaniei, brăcină. Betele
numai acest element vestimentar s-a purtat, de înguste de 5-6 centimetrt şi lungi de 1,5-2 metrt
către fete, peste poalele albe ale cămăşii. se ţeseau din lână. În Munţii Apuseni, ele se
Interesant de evidenţiat este faptul că unele năvădeau în iţe, fără spată. Ţesătura se bătea
piese, altădată părţi componente ale ansamblu- cu un cuţit de lemn de fag.
lui vestimentar tradiţional, s-au păstrat vreme Betele din zona Lăpuşului se decorau cu
îndelungată, după ieşirea lor din uz, doar în dungi policrome şi cu mici alesăturt dispuse pe
recuzita ceremonială. Astfel, la Sălciua, locali- lungime, iar în Bistrtţa-Năsăud şi Câmpia Tran-
tate situată în bazinul mijlociu al Aiieşului, în silvaniei, cu motiv liniar, de curcubeu. În Mureş
Munţii Apuseni, zadia cu trupul vânăt a devenit s-a purtat şi brăcină trtcoloră de bercă (lâniţă).
o piesă cu funcţie ceremonială. Peste poalele Betele se cumpărau şi de la târgurt, fiind ţe
albe, miresele purtau zadie doar în faţă. 9 sute din bumbac şi purtând numele de brâneţe
Având rosturt rttuale distincte, zadiile s-au în Bistrtţa-Năsăud şi de cingători sau brâu în
menţinut în portul popular al bătrânelor până Munţii Apuseni. Fiind lungi, betele se înfăşurau
în deceniul patru al secolului XX, supravieţuind înjurul taliei de mai multe ort, formând o cingă
în timp cămăşii cu ciupag, ce a ieşit din uz încă toare lată.
de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În Depresiunea Huedin-Călăţele, nu s-au
Înlocuirea zadiei vinete purtate în faţă cu purtat bete, zadiile legându-se în talie cu baere,
şorţul a fost un fenomen general, caractertstic confecţionate din fire multicolore de lână,
întregii arti de răspândire a ansamblului vesti- ataşate de partea supertoară a acestor piese.
mentar femeiesc compus din cele două piese Categoria pieselor care protejează picioarele
definitorti: cămaşa cu ciupag şi catrtnţa vânătă. a fost strâns legată de condiţiile geografice, de
Denumit local şurţ, iar în Depresiunea cele climatice şi de ocupaţiile locuitortlor.
Huedin-Călăţele, zadie, şorţul s-a confecţionat O piesă de veche tradiţie a constituit-o obiala
iniţial din păr (lână) de culoare neagră, lipsit de din lână albă, legată cu aţe din păr de cal ort din
ortce fel de ornamente. Era ţesut în 2-3-4-5 iţe, păr de capră, cu curele de piele ort cu aţe din
se croia din unul, doi sau trei laţi, purtându-se lână neagră. Cu obielele, iar mai târziu cu cio-
drept sau încreţit pe beartă, în talie şi lăsat în rapii împletiţi din lână s-a combinat o altă piesă
cute mart, libere (cu creţe). arhaică, cioarecul, care îmbracă piciorul numai
La tinerele din Mureş, şorţul din lână era de de la glezne la genunchi. În aria de circulaţie
culoare roşie. Pe mijlocul şorţului, de-a lungul a tipului de costum alcătuit din cele două ele-
mente definitorti, cioarecii se croiau din pănură
9 Valeriu Butură, Evolutia portului popular ... , p. 232. albă, acopertnd genunchii femeilor.
96
Încălţămintea tradiţională - opinca - a fost Pantalonii de vară, numiţi gaci, atrag atenţia
croită dintr-o singură bucată de piele. Confec- atât prin lărgimea lor, având aspect de fustă pli-
ţionate din piele de porc sau de vită, opincile cu sată, cât şi prin sistemul de ornamentare, com-
gurgui s-au legat de picior cu curele din piele ori pus din cusături mărunte executate cu bumbac
cu aţe negre din lână, păr de capră sau fuior. şi din ciucuri sau franjuri realizaţi din urzeală.
Femeile înstărite purtau cizme lucrate de meş Cioarecii din pănură albă ţesută în patru iţe,
teri specializaţi. În toată aria, cizmele au avut dată la piuă, au circulat în arie sub două forme:
culoarea roşie şi carâmbul moale, fiind decorate, unii largi, folosind câte două lăţimi de pănură
de cele mai multe ori, pe carâmbi, călcâie şi vâr- pentru fiecare picior, şi alţii strâmţi (Câmpia
furi. Se confecţionau din piele de viţel sau de Transilvaniei şi zona Năsăudului). La cusătura
capră, aveau potcoave şi se ornamentau cu ţinte de unire a foilor, cioarecii erau ornamentaţi cu
galbene, bumbi şi flori pe călcâie. Într-o etapă aplicaţii de postav colorat roşu şi negru. Uneori,
ulterioară, cizmele din piele roşie au fost în- apăreau elemente decorative şi la tivul de jos.
locuite de cele negre. Se procurau cu ocazia târ- Cingătoarea tipică portului bărbătesc a fost
gurilor, cel mai vestit fiind târgul de la Reghin. chimirul, cureaua lată împodobită cu discuri de
Întregul ansamblu vestimentar femeiesc se alamă şi ţinte de cositor, în care bărbaţii îşi păs
completa, în zile de sărbătoare, cu podoabe: trau pipa, tutunul. cremenea, amnarul şi banii.
patru-cinci şiruri de mărgele de sticlă colorată Categoria hainelor groase, purtate în anotim-
sau din porţelan alb, roz sau albastru. pul rece, confecţionate din ţesături de lână şi din
Femeile înstărite au purtat podoabe costisi- blana oilor, prezintă o mare unitate morfologică
toare, cum erau zgărzile alcătuite din mai multe şi decorativă în toată aria de circulaţie a tipului
şiruri de bani de argint austrieci (coroane, zloţi). de costum compus din cămaşă cu ciupag şi
podoabe care reflectau în mod pregnant situaţia zadie cu trupul vânăt.
lor materială. Hainele lucrate din ţesătura de lână denumi-
tă în tot arealul pănură, cu excepţia Depresiunii
Ansamblul vestimentar bărbătesc din aria
Huedin-Călăţele - unde i se spunea sumani -
de răspândire a tipului de costum femeiesc cu
ciupag la cămaşă şi zadia vânătă s-a constituit au evoluat din arhaicul tip de bază poncho. IO
din piesele de bază, comune întregului areal Cea mai mare frecvenţă a avut-o sumanul,
românesc, ce au îmbrăcat aici note particulare o haină cu mânecile prinse în dreptul umărului.
prin elementele de croi, decor şi cromatică. Clinii, plasaţi în părţile laterale, numiţi şi aripi,
Căciula a cunoscut două forme: cea înaltă,
au dat numele piesei, suman cu cline. Prin inter-
ţuguiată şi cea rotundă, scundă, ambele con-
mediul unor pave foarte mari, clinii ce porneau
fecţionate din blană de miel. În anotimpul căl
de la subsuoară se legau de mâneci.
duros, frecvente au fost pălăriile din paie, care S-au folosit ţesăturile de lână în culori natu-
în zona Sălajului aveau o calotă mult înălţată, rale: negru, sur, maro, dar mai ales negru, care,
şi pălăriile din pâslă cu boruri late, împodobite
atunci când nu era dat de culoarea naturală a
lânii, se obţinea prin vopsitul pănurii cu coajă de
în zile de sărbătoare cu zgărdane din mărgele
arin şi galiscău.
mărunte, policrome, la feciori şi bărbaţii tineri.
Dintre tehnicile de ornamentare frecvente în
Cămăşii drepte, cu mânecile largi, libere la
arie, amintim cusăturile cu şireturi sau spăcmă
extremitatea inferioară, caracterizată prin lipsa
(aţă) albă. Ornamentele se amplasau pe guler,
gulerului şi purtată pe deasupra pantalonilor,
clini, extremităţile mânecilor, piepţi şi marginile
i-a urmat cămaşa cu guler înalt, drept sau răs
poalelor. Clinii laterali erau cei mai ornamentaţi.
frânt, cu mânecile încreţite la umeri şi terminate
Prin croiala sa şi prin modul de ornamentare,
cu pumnaşi la încheietura mâinii.
sumanul din aria de răspândire a tipului de
În Câmpia Transilvaniei şi în Mocănimea din
costum compus din cele două piese definitorii se
Munţii Apuseni, frecvente au fost cămăşile cu
asemăna cu sumanul specific portului popular
barburi (clini intercalaţi în mijlocul feţei şi spa-
din nordul Moldovei.
telui cămăşii, cu terminaţia în forma literei M).
Varianta de cămaşă mocănească, mai nouă, prin 10 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din România,
bogatele cusături amplasate pe guler, la barburi, p. 134.
la umeri, la pumnari şi la poale, într-un colorit
predominant portocaliu, a conferit ansamblului
vestimentar bărbătesc o notă de mare eleganţă.
98
Pentru ornamentare se folosea saradul (un localităţi din Mureş, sumanul se îmbrăca pe câte
şiret gros, rezultat din împletirea a trei fire de o mânecă, cealaltă aruncându-se pe umăr.
lână răsucite), de unde şi denumirea piesei de Sistemul diferit de croi varia după denumirea
suman sărăduit, decorul constând din motive în piesei. Astfel, în Depresiuna Şieu-Şieuţ, suma-
spirală. Relaţia cromatică dintre fond şi decor nul sărăduit cu aripi era denumit suman, iar cel
era ton pe ton. drept, fără clini, guib. Sumanul sărăduit era
În cadrul fiecărei gospodării ţărăneşti se rea- purtat, îndeosebi, de către oamenii înstăriţi.
liza ţesătura de lână din care se confecţiona Un alt mod de decorare întâlnim în Depre-
sumanul, după care aceasta se dădea la piuă. siunea Huedin-Călăţele, la sumanul vechi, pe
Craiul şi ornamentarea sumanului constituiau, al cărui fond negru sau sur se realizau un fel de
în schimb, apanajul unor meşteri specializaţi, zig-zaguri cusute cu spăcmă (aţă) albă, la înche-
care existau în fiecare sat. La un suman intrau ierea laţilor pe părţi. În întreg arealul, sumanul
în jur de cinci coţi de pănură. a fost lung până la genunchi.
Croit cu guler drept, pe lângă gât, cu mâneci O notă de eleganţă şi distincţie o dădea
foarte lungi, sumanul se încheia la gât cu cheu- ţundra albă, cu cline, frecvent răspândită în
tori. bazinul mijlociu al Arieşului, o haină amplă,
Foarte variat era modul de purtare al suma- croită din 10 coţi de pănură, cu mânecile lungi,
nului în Mureş. Bătrânele îl luau „între umere" care atârnau libere, neîmbrăcate. Se purta pe
(pe umeri). mânecile fiind date pe spate. Su- umeri şi se lega sub bărbie. I I Piesa a fost în-
manul prezenta în dreptul buzunarelor un fel locuită de ţundra ornamentată cu postav colorat
de orificii prin care se scoteau mâinile. În alte în roşu şi negru pe margini şi cu forme la clini şi
la mâneci.
Croitul, cusutul şi brodatul pieilor pentru
realizarea hainelor de blană a constituit apana-
jul meşterilor cojocari specializaţi. În arie au fost
frecvente cele două tipuri de bază, pieptarul şi
cojocul, care s-au completat, suprapunându-se
chiar în anumite împrejurări.
Pieptarul a circulat în două variante: înfun-
dat şi despicat.
Pieptarul înfundat, purtat în zile de sărbă
toare, era răscroit rotund pe lângă gât şi bogat
decorat cu motive fitomorfe, amplasate pe piepţi
şi pe spate, realizate cu fire de bercă colorată,
dar mai ales cu fire de mătase neagră sau roşie,
decor înviorat cu nuanţe de galben şi albastru.
În Bistriţa-Năsăud şi Mureş, pieptarul înfun-
dat se împodobea cu canaci (ciucuri) de mătase,
fiind o piesă costisitoare, purtată mai ales de
pătura înstărită.
Decorul pieptarului despicat consta din brode-
rii executate cu mătase policromă, amplasate pe
piepţi şi pe spate, predominant cu motive florale.
Pieptarul din Depresiunea Huedin-Călăţele
se ornamenta cu broderii realizate cu lână sau
amici colorat pe irhă albă. La răscroiala mâne-
cilor, era împodobit cu aplicaţii de irhă tăiată în
colţuri. Predominau în decor motivele florale şi
cele în spirală.
În arie, femeile au purtat şi pieptarul lung,
până la şold, cu cline în părţi - clini de formă
triunghiulară care, introduşi de la subsuoară
I I Lucia Apolzan. Portul şi industria casnică textilă .. „ p. 170.
99
spre marginea inferioară a pieptarului, îi dădeau Cojocul lung cu clini, specific portului feme-
forma evazată, conferindu-i ansamblului vesti- iesc din bazinul mijlociu al Arieşului, se decora
mentar o deosebită eleganţă. De jur-împrejur cu forme în spirală, desenate cu mâna, pe irhă,
era garnisit cu blană neagră de miel şi cusut cu cu peniţa cu cerneală, aplicate pe cojoc şi lipite
harast sau bercă policromă. cu pap (un amestec de făină şi apă). Pe liniile
Pieptarele lungi, cu clini, din Mureş aveau ca- astfel desenate se cosea arniciul, prinzându-se
racter de obligativitate în cadrul ceremonialului o bucată de irhă de cojoc. Broderiile se executau
nunţii. Deosebit de scumpe, ele erau accesibile cu bumbăcel gros. La gât, cojocul era prevăzut
doar păturilor sociale bogate. cu guler din blană neagră. 12
În Depresiunea Huedin-Călăţele, acest tip de În Munţii Apuseni, pieptarul şi cojocul au
pieptar se decora cu aplicaţii de irhă, capsate şi avut o funcţie ceremonială, mirii find obligaţi să
dantelate pe margini, şi cu broderii executate cu poarte iama cojoc şi vara pieptar.13
fâşii de irhă maro şi verde, completate cu broderii Hainele de blană, ca şi cele confecţionate din
realizate cu lână neagră, verde şi roşie. ţesătură de lână, au înnobilat în chipul cel mai
Cojoacele lungi până la şold, împodobite ca şi armonios ansamblul vestimentar tradiţional,
pieptarele, s-au purtat în toată aria de răspândire având o valoare estetică deosebită.
a ansamblului compus din cămaşa cu ciupag şi Confecţionat din anumite materiale, ornamen-
zadia cu trupul vânăt. tat într-un anume fel, tipul de costum compus
Femeile cumpărau de la Reghin cojoace trei din cămaşa cu ciupag şi zadia vânătă, frecvent
sferturi, cu clini, deosebit de elegante prin bro- într-o mare arie teritorială, vreme de mai multe
deriile executate cu mătase roşie, completate cu secole, reflectă tradiţiile estetice, modalităţile de
canaci. Alteori, decorul era alcătuit din aplicaţii exprimare artistică, mentalitatea şi concepţia
de irhă ştanţată cu forme tipărite (imprimate în plastică a colectivităţilor umane care l-au creat
piele). Şi la această variantă ornamentală, ciu- într-o epocă dată. În prima jumătate a secolului
curii de mătase constituiau principalul element al XIX-iea, acest tip de costum se afla într-o pe-
decorativ, care se completa cu motivele brodate. rioadă de maximă înflorire, variantele sale zonale,
creionate succint în aceste pagini, fiind pe deplin
constituite, având notele lor specifice, proprii, de
o mare originalitate.
În tipologia costumului cu două catrinţe se
înscriu şi ansamblurile vestimentare din Ţara
Haţegului, Pădurenii Hunedoarei, Mărginimea
Sibiului, Ţara Oltului, zona Târnavelor, Buciu-
mănimea din Munţii Apuseni, Maramureş.
Ţara Haţegului şi Pădurenii Hunedoarei, două
ţinuturi extrem de conservatoare, au păstrat
vreme îndelungată modelele socio-culturale tra-
diţionale, costumul menţinându-se aici, la fel ca
şi în alte zone ale ţării, ca ansamblu ocazional,
rezervat zilelor de sărbătoare şi acelor manifes-
tări care marchează momente semnificative din
viaţa omului, cum ar fi ceremonia nunţii.
Străbătând Ţara Haţegului, această vatră de
constituire a poporului român, începând cu Sar-
mizegetusa şi Clopotiva şi ajungând până la Peş
teana, Densuş şi Strei, am cercetat piesele speci-
fice, de veche tradiţie, ale costumului de Haţeg,
care-i confirmă valoarea de document istoric.
12-13 Lucia Apolzan. Portul şi industria casnică textilă ... ,

p. 164.
100
p~
c:«- ~#
uafJ4d c:«- ~ ~
{~aţee;)
Portul tradiţional al femeii haţegane impre- Această pieptănătură s-a întâlnit şi la alte
siona îndeosebi prin pieptănătura arhaică zisă popoare europene şi asiatice, făcând parte din-
cu sucituri, care consta din răsucirea părului, de tr-un fond cultural comun.
o parte şi de alta a cărării, în şuviţe subţiri, ele Cămaşa originară haţegană, cu stanii şi
ajungând până la 20. Aşezate unele lângă altele, mânecile încreţite în jurul gâtului, a conservat,
erau trecute pe sub urechi în aşa fel, încât să fie până în zilele noastre, ingenioase sisteme de lăr
vizibile de sub piesa textilă ce acoperea capul. gire a piesei; subsuoară se introducea o fâşie de
Cozile se coseau pe canci, un suport cu caracter pânză ce reprezenta o jumătate de foaie (20 de
de obligativitate în cadrul comunităţii rurale, centimetri), numită lărgitură şi care, pornind
confecţionat din sârmă (drot) sau din lemn, pre- din talie şi trecând pe sub braţ, ajungea până
văzut la capete cu două proeminenţe ale căror la încheietura mâinii; în spatele lărgiturii se
dimensiuni descreşteau în funcţie de vârsta prindea, de foaia din spate, un petic triunghiular,
purtătoarei, fiind cu atât mai mici, cu cât femeia cunoscut în termeni locali sub numele de broş
era mai în etate. Deasupra conciului se punea chiţă în trei cornuri (colţuri). cusută cu amici
ceapsa, o bonetă mică, cu două proeminenţe la- negru. Alteori, lărgitura reprezenta un clin drept-
terale, ornamentată la bază cu motive geometrice unghiular amplasat subsuoară. Un element ne-
cusute cu fir de lână, lânică de cumpărat, ami- lipsit îl constituia pava - un pătrat de pânză cu
ci şi fir metalic. laturile de 1O centimetri, numit broşchiţă, intro-
Valoarea decorativă a cepsei era amplificată dus între baza mânecii şi vârful lărgiturii.
de elementele ornamentale care o împodobeau Mânecile, croite dintr-o foaie şi jumătate, se
pe margini: ciptă, mărgele şi bănuţi. terminau la extremitatea inferioară cu un ]odor
La nedei şi în zilele de sărbătoare, femeile îşi (volan) mare, încreţit cu pumnaş, care putea fi
acopereau ceapsa cu propoada, o învelitoare cusut „peste creţuri" (în tehnica ciupagului) şi.
albă, de forma ştergarului, lungă de trei metri. în acest caz, purta numele de brăţarie sau cre-
Cercetătorii 14 au relevat existenţa, în trecut, ţură. Alteori, încreţitura volanului era susţinută
a unei întinse arii de cultură în care specifice au de o bandă îngustă de pânză (de 2 centimetri).
fost pieptănăturile arhaice cu coame şi suporţii suprapusă peste creţuri, numită guler pe la
sau piesele anexe în formă de coame. pumnaş, cusută cu pui.
Poalele unite cu stanii cămăşii se croiau din
14 I. Chelcea. Portul cu coame. p. 107. două foi drepte şi din doi sau patru clini (di-
101
ciuri). care se încreţeaupe şolduri. Pentru zilele
de sărbătoare, ele se ornamentau cu pui.
O cheiţă numită puricel, cusută cu amici roşu
şi negru, unea foile cămăşii.
Gulerul îngust se prindea de cămaşă cu
butuceală (tighel). iar gura, lungă până aproape
de talie, se lega cu ceutori. Câmpurile decorative
erau dispuse pe guler (cusut „pe dos", cu arnici
negru şi umplut cu puţin roşu, albastru, vânăt).
pe brăţaria sau creţura de sub guler (o cusătură
„peste creţuri", executată cu fir gros de arnici
negru sau roşu, în motive geometrice), atât de o
parte şi de alta a gurii cămăşii, sub formă de
bandă îngustă (4 centimetri), ornamentul fiind
numit foi, cât şi pe mâneci.
Existau mai multe sisteme de ornamentare a
mânecilor, dintre care mai vechi şi mai utilizate
au fost două: cu tablă, o cusătură tubulară,
compactă, care acoperea suprafaţa exterioară
a mânecilor de la umăr până la cot, lucrată „pe
dos", cu fond negru umplut cu culori în tonuri
închise: vânăt, cafeniu, verde vânăt, roşu, cu
rând peste umere - un rând de cusătură
amplasat în dreptul umărului.
Gulerul, gura cămăşii şi marginea fodorului
se întăreau cu o cusătură numită şânor. Pe mar- decât cele ale catrinţei din spate. Pe părţile late-
ginea volanului se reluau într-un rând de cusă rale, decorul îl forma cipta (dantela), iar pe mar-
tură motivele ce decorau gulerul cămăşii. ginea inferioară, ciucurii.
Prin robusteţea materialului din care se con- Catrinţoniul (piesa din spate). nevedit „în
fecţiona (pânză groasă de cânepă sau bumbac), ochiuri", se ornamenta cu vergi înguste, colorate,
prin ornamentaţia sobră, în care nu apăreau dispuse vertical, alese cu speteza, sau cu vergi
firul de mătase, cel metalic strălucitor, fluturii şi orizontale rezultate din bătaie cu suveica ori
mărgelele, cămaşa haţegană a păstrat elemente realizate din nevedeală, ce se succedau ritmic, la
arhaice, sisteme tehnice şi procedee de orna- un interval de 5 centimetri, în culori alternante,
mentare de veche tradiţie. sobre. De jur-împrejur, se ornamenta cu ciptă.
Dimensiunile, modul de ornamentare şi colo-
ritul au dat nota carcteristică pieselor care aco-
pereau poalele cămăşii femeieşti, purtate în faţă
şi în spate.
Catrinţa haţegană a fost confecţionată, iniţial,
numai din lână, fiind ţesută în patru iţe. Pentru
piesa purtată în anotimpul călduros se utiliza ca
urzeală urzeluţa, iar ca bătaie, arniciul (două
sortimente de bumbac). Catrinţa s-a purtat sub
două forme: dreaptă, întinsă, mai ales în zona de
interferenţă cu Banatul, şi sub forma unui şorţ,
în cute (pături). frecvenţa cea mai mare având-o
cea din urmă.
Catrinţa din faţă, mai îngustă şi mai scurtă
decât cea din spate, se ţesea, adeseori, cu motive
nevedite în patru-cinci iţe, în romburi, pătrate,
numite păcele. Spre poale era dispusă viarga, o
bordură orizontală de dungi colorate. Cromatica
sobră se compunea din nuanţe mai deschise
102
Peste catrinţoniu, femeile se încingeau cu Ciucurii erau prinşi de petec cu o cheiţă sau cu
brâul în bâte (ţesut într-o tehnică arhaică), iar o împletitură specială. Iniţial, opregul cu ciucuri
apoi cu brăcina, catrinţa din faţă prinzându-se s-a purtat pereche, şi în faţă, şi în spate, fiind
liberă peste brăcină şi brâu - sistem de legare ţinuta de sărbătoare, „de fală", şi totodată cere-
specific Haţegului. monială, purtată de mirese.
În zona de vecinătate cu Banatul, catrinţa lama, femeile au purtat colţuni din cioarec
s-a asociat la spate, în zilele de sărbătoare, mai (pănură) pestriţ (alb cu negru, alb cu sein}, cu
ales vara, şi cu opregul cu ciucuri, compus în talpă, ţesuţi în patru iţe, şi opinci cu gurgui
partea superioară dintr-o bucată ţesută în patru întors, din piele de vită argăsită, legate peste col-
iţe, din lână, denumită petec sau brâu, şi din ţuni cu curele înfăşurate pe picior până la ge-
ciucuri lungi, realizaţi din fire de păr răsucite, nunchi. Vara, purtau ciorapi de lână cu opinci.
colorate în roşu, verde, galben sau alb. Petecul O altă piesă tradiţională, parte componentă a
opregului se decora cu carouri mici, în colorit de costumului femeiesc de Haţeg, dar comună şi
roşu şi negru, rezultate din încrucişarea firelor Pădurenilor Hunedoarei şi Văii Jiului, care de-
de urzeală cu cele de băteală, dispuse omogen, monstrează arhaismul costumului, o constituie
pe toată suprafaţa. Spre marginea inferioară a şuba înfundată, o haină lungă, cu mâneci, cră
petecului se amplasa un rând orizontal de pui, pată în faţă, ca să fie îmbrăcată pe cap, purtată
lat de 2-3 centimetri, predominante fiind moti- direct peste cămaşă, în orice ocazie: în zilele de
vele geometrice, într-o cromatică alcătuită din lucru, la sărbători, la joc, la biserică. Confec-
tonuri de negru, roşu, alb, galben, vânăt închis. ţionată din cioarec alb, cu câte opt clini laterali
pe fiecare parte, şuba înfundată se decora cu
bâmaş, a cărui culoare varia de la sat la sat, şi
cu cusături colorate executate cu lână roşie şi
vânătă. În alte localităţi (Păucineşti, de exemplu),
şuba se ornamenta cu brăciruie, ţesută în război
ca brăcira, cu speteaza mică. În părţile laterale,
şuba era prevăzută cu ghizde (tăieturi) în cusă
tura de unire a foilor. La joc, femeile introduceau
mânecile şubei în aceste ghizde pentru a nu le
stânjeni mişcările. Peste şubă se încingeau cu
brâu în bâte sau cu brăciră din lână, ţesută în
două sau patru iţe. Cromatica alesăturilor de la
brăciră, rezultată din nevedeală, se compunea
din tonuri de verde, negru, căfion (maro). alb.
După 1918, locul şubei înfundate l-a luat
şuba crăpată (despicată în faţă). din cioarec sein
sau alb, lungă până mai jos de genunchi, deco-
rată cu şinor negru pe piepţi, mâneci şi poale.
Alături de pieptănătura cu sucituri şi ceapsa
cu coame, şuba înfundată a constituit o marcă
definitorie a femeilor descendente din categoria
socială a iobagilor.15
Acoperitorile de cap specifice portului bărbă
tesc haţegan au fost pălăria din postav negru,
cu gardina (borul) mică, împodobită la feciori cu
flori naturale şi zgardă din mărgele în zile de săr
bătoare; pentru vremea rece, căciula (căiţa) din
blană albă şi neagră, ornată cu pană de păun.
15 Marta Bâtcâ, Însemn şi simbol în vestimentaţia ţără

nească, p. 40.
f'Mt~~#~
dUe ~ ~aţe<;td«i ~
106
Marca distinctivă a portului bărbătesc o con- cu pleteri a fost pieptănătura cu sucituri, cu
stituie cămaşa cu barburi, comună şi ansam- canci de fier în formă de coarne şi cu ceapsă,
blului vestimentar tradiţional din Mărginimea specifică Ţării Haţegului, purtată pe Valea
Sibiului, Valea Jiului şi Târnave. În mijlocul Jiului, în unele localităţi ca Uricani, Hobiceni,
stanului din faţă şi din spate al cămăşii se intro- Câmpul lui Neag, până în jurul anului 1880.16
ducea câte un clin, gen barbure, numit în ter- Peste pleteri, femeile bătrâne se acopereau cu
meni locali clin cufurcă sau clin in coarne. tindeu sau propoadă de culoare albă, cu orna-
O croială simplă, elegantă, o avea cămaşa de mente la cele două extremităţi (dungi de arnici
sărbătoare care, în afara barburilor, se îmbogă negru şi roşu).
ţea în părţile laterale cu câte trei clini care por- În Valea Jiului, femeile au purtat acelaşi tip
neau de sub braţ. Mânecile croite dintr-o foaie şi de cămaşă specific şi Ţfrii Haţegului. Deosebită
jumătate erau strânse în pumnaşi foarte înguşti. era pânza învărgată din bătaie cu dungi negre şi
La cămăşile de lucru, decorul era amplasat doar roşii, din care îşi confecţionau cămăşile femeile
pe guler şi pumnaşi, în timp ce, la piesele de jiene. Diferite au fost şi punctele de cusătură
ţinută, câmpurile decorative se extindeau atât care le decorau. Peste poalele cămăşii se purtau
pe piepţi, pe lângă clinul din faţă, la mâneci, în catrinţe şi oprege cu ciucuri de tip bănăţean.
dreptul umărului, cât şi pe poale. Şuba înfundată a jiencelor s-a confecţionat
Cămaşa se asocia cu pantalonii de pânză, din pănură albă. Lungă până la glezne, cu patru
în anotimpul călduros, ornamentaţi pe marginea clini laterali, cu mânecile relativ strâmte, purta-
inferioară cu colţi bătuti cu acul sau cu ciptă. te răsfrânt, şuba din Valea Jiului se ornamenta
Iarna, bărbaţii purtau cioareci din pănură albă, cu bârnaş realizat din fire de lână împletite în
strâmţi pe picior, cu un croi aparte, determinat casă: alb şi roşu la tinere, vânăt şi modur (violet)
de introducerea clinilor la spate. la femeile în vârstă. Pe sub şuba înfundată se
Dintre hainele comune portului femeiesc şi purta pieptarul înfundat. Şuba se încingea cu
celui bărbătesc, amintim pieptarele înfundate şi brâu de lână ţesut în patru iţe, vopsit, în funcţie
despicate, împodobite cu motive florale, cusute de vârsta purtătoarei, în roşu, violet ori albas-
cu lâniţă colorată pe pielea vopsită în căfion. tru 17, terminat la ambele capete cu ciucuri lungi.
Bărbaţii purtau cojoace lungi, cu lâna în afară,
şi laibăre până aproape de glezne, confecţionate 16 N. Dunăre. Arta populară din Valea Jiului..„ p. 331.
din cioarec sein sau alb, răscroite pe lângă gât, 17 Ibidem. p. 372.
cu lărgitură dreaptă la subsuori, cu mâneci în-
cheiate cu bumbi de lemn îmbrăcaţi cu cioarec,
şi legate la gât cu cheutori de aţă. De remarcat
craiul simplu, arhaic al acestei haine de pănură.
Pentru zilele de sărbătoare, laibărele se decorau
cu şinor alb sau negru. Laibărul femeiesc, con-
fecţionat din cioarec alb, scurt până la brâu,
răscroit pe lângă gât, cu mâneci, era ornamentat
cu bârnaş roşu sau roşu cu negru.
Foarte asemănător portului din Ţara Haţegu
lui - al tărenilor, cum erau denumiţi haţeganii
de populaţia din zonele învecinate -, mergând
uneori până la identitate, a fost portul jienilor.
După ce se măritau, femeile se pieptănau cu
cărare la mijloc, împletind părul în două plete,
la care adăugau pleterii - nişte suporţi realizaţi
din lână vopsită în culoarea părului, împletită
în trei şuviţe, care erau aşezaţi de-a dreapta şi
de-a stânga cozii. De la Câmpul lui Neag şi până
la Iscroni s-au purtat doi pleteri, iar la Livezeni,
numai unul, în stânga. Anterioară pieptănăturii
106
Similitudini cu portul popular tradiţional din Peste părul pieptănat cu cărare la mijloc, îm-
Valea Jiului şi Ţara Haţegului a avut costumul pletit în două cozi aduse pe cap, se aşezau căiţa
popular din Ţara Oltului, cunoscând mai multe şi pomeselnicul. Exista obiceiul ca nănaşa să-i
variante care ţin de zona Avrigului, zona Făgă dăruiască finei căiţa, la masa nunţii.
raşului şi zona Perşanilor.18 În funcţie de pozi- Pomeselnicul - o ţesătură în formă de şter
ţia lor geografică, aceste zone au suferit diverse gar - confecţionat din pânză de bumbac ţesută
influenţe care s-au reflectat şi în componenţa, în două iţe, avea unul dintre capete decorat cu
structura morfologică şi arhitectura compoziţio aşa-numitul ciurel - modele rezultate din
nală a costumului. nevedeală între care se intercalau rânduri de
Dacă Avrigul a fost influenţat într-o măsură motive geometrice alese în război şi rânduri de
mai mare de Mărginimea Sibiului, dar şi de zona motive cusute cu acul, numai cu amici negru şi
Făgăraşului, Perşanii au avut unele similitudini galben. Pe margini, de jur-împrejur, pomeselni-
cu Tâmavele, fapt care ne-a făcut să ne oprim cul era ornamentat cu strâmbuleţ, un şnur alb,
asupra costumului specific Ţării Făgăraşului, procurat din comerţ. Pe porţiunea care venea în
unde croiul cămăşii femeieşti a fost identic cu dreptul frunţii, pomeselnicul era cusut „pe dos"
cel al inei din Ţara Haţegului. cu motive mărunte, cu amici negru şi galben. În
Diferite au fost însă învelitorile de cap, căiţa alte sate, pomeselnicul era decorat la amândouă
cu reţe şi pomeselnicul constituind elementele capetele.
componente ale ansamblului vestimentar auten- Căiţa cu pomeselnic s-a purtat la biserică, la
tic ce s-au menţinut până târziu în portul local, nunţi şi la sărbători. Modul de legare a capului
bătrânele purtându-le până spre anul 1940. cu pomeselnicul era diferit în funcţie de tradiţiile
A existat obiceiul, respectat de toate femeile, locale, de ocazii, dar şi de vârsta purtătoarei.
ca ele să fie îngropate cu aceste piese. În mo- O piesă aparte, ce individualiza portul fetelor
mentul în care căiţa şi pomeselnicul au ieşit din din Ţara Făgăraşului, a constituit-o pălăria,
uzul cotidian la femeile tinere, ele s-au păstrat confecţionată din pâslă neagră, împodobită pe
ca piese rituale în ceremonialul nunţii, fiind calotă cu ciucuri coloraţi făcuţi din strămătură.
purtate de naşă şi de mireasă, ceea ce demon-
strează că sunt piese arhaice, de veche tradiţie
în costumul din Ţara Făgăraşului.
Existau femei specializate care confecţionau
căiţa cu reţe, compusă din două elemente: frun-
tariul şi căiţa. Materialul folosit la confecţio
narea fruntariului varia de la un sat la altul:
pânza de bumbac alb, cusută cu pui, caşmirul
înflorat, părul (lâna), satinul, catifeaua neagră.
Indiferent de materia primă utilizată, fruntariul
era decorat cu rânduri de mărgele negre lungi ce
alternau, uneori, cu mărgele mici, rotunde. La
capete, fruntariul era prevăzut cu două baiere.
Căiţa se confecţiona din pânză albă pe care
se aplica ţesătura din caşmir înflorat. În dreptul
urechilor se prindeau aşa-numitele reţe realizate
din şnur negru încreţit şi rulat de mai multe ori,
lăţimea reţelor fiind în funcţie de starea mate-
rială a purtătoarei. Cu cât reţelele erau mai late,
cu atât femeia era mai bogată. Sub bărbie, căiţa
se prindea cu o panglică lată, cusută cu mătase:
roşie, verde, albă, galbenă sau mov. Reţele erau
legate una de alta cu o panglică neagră.
18 Comei lrimie, Portul popular din Ţara Oltului. Zona

Avrig; Idem, Portul popular din zona Perşanilor. Ţara Oltu-
lui; Idem. Portul popular din Ţara Oltului. Zona Făgăraş.
101
Tipul vechi de cămaşă femeiească cu mânecile
strânse în pumnaşi, ornamentată cu pui peste cot, a
fost înlocuit de cămaşa cu pui peste umeri şi factori.
Piesele purtate peste poalele cămăşii s-au încadrat
în tipologia costumului cu două catrinţe, ale căror
dimensiuni, decor şi cromatică au variat în timp,
succedându-se mai multe variante ornamentale,
în funcţie de etapa de evoluţie a portului popular.
După anul 1900 a pătruns în portul local costu-
mul de Sălişte, care a câştigat teren datorită ele-
ganţei şi rafinamentului compoziţiei decorative a
pieselor sale componente.
În ceea ce priveşte ansamblul vestimentar băr
bătesc, cămăşii vechi, confecţionate din pânză învăr
gată cu dungi negre care uneori alternau cu altele
roşii din arnici, croite drept, cu guler îngust şi
mâneci lungi. libere la extremitatea inferioară, i-a
urmat cămaşa cu guler răsfrânt şi mânecile strânse
în pumnaşi, cu un sistem de decorare care reflectă
influenţa modelelor venite de la oraş.
Cămaşa încinsă cu şerparul lat, ornamentat cu
motive ştanţate şi cusături realizate cu şuviţe de
piele colorată, se purta pe deasupra cioarecilor con-
fecţionaţi din pănură albă.
Pieptarul înfundat, buboul şi recălul au fost hai-
nele groase specifice portului tradiţional făgărăşean.
La ger mare, bărbaţii purtau sarica, o haină lungă,
cu lâna în afară.
Cunoscuta zonă a Pădurenilor se învecinează la
nord cu Valea Mureşului, la vest cu Banatul, la sud
cu Ţara Haţegului, iar la est cu şirul aşezărilor care
leagă oraşul Hunedoara de Deva.
În această zonă, alcătuită din patruzeci de sate,
aşezate pe culmi de dealuri, izolate prin centura de
păduri care le desparte de zonele înconjurătoare,
s-a dezvoltat una dintre cele mai originale civilizaţii
ţărăneşti, care reflectă o remarcabilă unitate, vădită
în toate manifestările sale, începând cu casa de
locuit, cu organizarea interiorului, cu ocupaţiile şi
meşteşugurile practicate şi terminând cu obiceiurile,
mentalitatea şi concepţia de viaţă a locuitorilor săi.
Deosebit de impunător, având o individualitate
aparte şi păstrând multe elemente originare, auten-
tice, se înfăţişează costumul femeiesc de Pădureni,
ale cărui note caracteristice sunt date de piesele tex-
tile care acopereau capul: ceapsa, o bonetă de formă
conică, decorată cu o cusătură geometrică executată
cu lână neagră, în care predominant este rombul,
la marginea căreia se prindea cipta, o dantelă albă,
POJit~:
realizată cu acul, de o mare virtuozitate tehnică; de
~.~~t.a&it.
vârful cepsei atârna ştergarul lung, alb, ce conferea ~· ~. datţi, ~ 4i ~
întregii ţinute vestimentare o distincţie deosebită. (P~~~)
108
Dar piesa de rezistenţă a costumului femeiesc Decorul amplasat pe guler, pe gura cămăşii şi
pădurenesc a constituit-o cămaşa încreţită în pe pumnaşi, alcătuit din cusături albe, a fost
jurul gâtului, ornamentată pe guler, piepţi şi înlocuit, treptat, de cel cu cusături colorate.
mâneci cu un decor exclusiv geometric. Deosebit Elementul decorativ important al cămăşii băr
de originale sunt cusăturile dreptunghiulare, băteşti l-a constituit cheea, care uneşte foile de
compacte - aşa-numita tablă, care acoperea pânză, lucrată deosebit de artistic, în puncte de
întreaga suprafaţă exterioară a mânecii. cusătură de o mare varietate.
Varietatea rezolvărilor decorative era inepui- Încinsă cu chimir din toval împodobit cu
zabilă, fiecare cămaşă fiind un unicat, de o mare motive ştanţate, cămaşa pădurenească s-a
valoare artistică. Nu se întâlnesc două piese purtat pe deasupra cioarecilor din pănură albă,
asemănătoare, deosebirile datorându-se aranja- .simpli, fără decor.
mentului mereu reînnoit al motivelor ornamen- .Dintre piesele constitutive ale ansamblului
tale care constituiau arhitectura compoziţională. vestimentar tradiţional amintim pieptarele
Opregele (catrinţele) late, purtate perechi, înfundate şi laibărele - veste din pănură albă,
ţesute din lână neagră în patru iţe, al căror unic decorate pe margini cu bârnaş a cărui cromatică
decor îl formează neveditura, terminate la mar- varia în funcţie de vârstă.
ginea inferioară cu ciucuri sau cu ciptă, pun în O haină comună costumului femeiesc şi băr
evidenţă şi mai mult, prin monocromia lor, că bătesc a constituit-o şuba de pănură albă, orna-
maşa ornamentată opulent cu cusături colorate, mentată discret cu bârnaşe colorate, cele roşii
predominând roşul la fete şi la nevestele tinere. fiind predominante în decorul pieselor purtate
Piesele care încingeau mijlocul pădurencei de oamenii tineri.
sunt şi ele extrem de arhaice în ceea ce priveşte Portul vechi, originar, din Mărginimea
tehnica de realizare. Astfel, brâul în bâte se Sibiului impresiona prin vălitoarea ce acoperea
urzea pe o creangă de copac, cu ajutorul unor capul femeilor, asemănătoare unui coif, piesă
beţigaşe. Peste oprege se înfăşura brăcina lungă. care apare în documente din secolul al XVII-iea.
De aceasta se prindeau baltii - o podoabă com- Pânza lungă de trei metri, după ce era mai întâi
plexă compusă dintr-o cingătoare pe care se gofrată, se răsucea şi se încreţea „din degete"
înşiruiau ca solzii, pe fâşii înguste de piele, mici în zona ce acoperea capul, printr-o tehnică stră
ornamente geometrice turnate din cositor; veche, de către femei specializate, restul pânzei,
lanţuri lungi cu cheiţe şi inele, confecţionate din coada, ornamentată cu cusături şi franjuri,
alamă, prinse mai multe laolaltă pe o bucată de căzând liber pe spate. Vălitoarea se acoperea cu
plotog (piele), foarte asemănătoare cu cele ciurel, o ţesătură fină de tul, de forma unui
descoperite în tezaurele dacice. Aceste podoabe pătrat, brodată la colţuri cu fire de mătase sau
au avut, în trecut, rosturi rituale, magice, legate lânică colorată, care permitea să se întrevadă
de cultul fertilităţii. încreţiturile măiestrit lucrate.
O piesă decorativă nelipsită din ansamblul Vălitoarea cu ciurel era însemnul distinctiv
tradiţional femeiesc a reprezentat-o cojocul al femeii măritate. În timpul ceremonialului
(pieptarul despicat), împodobit pe piepţi cu nunţii, după cinste (strigarea darurilor), fata era
cusătură de lână colorată. Piesa a cunoscut mai învelită pe cap, pentru prima oară, cu acest tip
multe variante ornamentale determinate de de broboadă.
porţiunea liberă, nedecorată, de pe spate, care Pălăria împletită din paie de grâu sau de
a îmbrăcat diverse forme: de semilună (una sau secară, cunoscută în terminologia locală a
grupe de patru), de fluture şi cruce. Categoria de satelor sibiene sub numele de comănac, purtată
vârstă, ocazia în care se îmbrăca şi localitatea de vara peste năframa înflorată, cu ciucuri, de către
apartenenţă a purtătoarei aveau un rol impor- fete, neveste şi bătrâne, a conferit costumului o
tant în modul de decorare a pieptarului. notă aparte, fiind redată şi în lucrările unor mari
Pălăria cu boruri înalte, împodobită cu latiţe pictori ce-au acordat o atenţie deosebită portului
de mărgele, panglici şi pene de cocoş, în zile de popular, la loc de frunte aflându-se Carol Popp
sărbătoare la feciori, şi căiţa de miel neagră, de Szathmary.
miţoasă, au fost acoperitorile de cap specifice Cămaşa specifică costumului vechi, păstrat
portului bărbătesc din Pădureni. astăzi numai în memoria colectivă sau în lăzile
Cămaşa veche, croită drept, cu mâneci largi, de zestre ale bătrânelor, confecţionată din pânză
libere la extremitatea inferioară, a fost urmată ţesută în casă, cu vărgi roşii, era încreţită în
de cămaşa cu mânecile strânse cu pumnaşi. jurul gâtului, cu guler tip bentiţă îngustă, numit
109
umeraş ca şi la cămaşa veche, bătrânească, de
la care porneau câte trei-cinci şiruri verticale
pe mâneci, aşa-numitele ciocănele, încadrate de
podigheală sau chindiseală, şirurt verticale de
cusături, care treceau peste fodort, până la capă
tul mânecii, cusute cu fir metalic galben, amici
ort mătase neagră. Aceleaşi şirurt ornamentale
decorau şi piepţii cămăşii. Un rând de cusătură
ornamenta lânceţul, care prtndea fodorul de
mânecă. Fodorul se decora pe marginea infe-
rtoară cu un şir de cusătură şi cipcă.
La 1900 au pătruns în ansamblul vestimen-
tar tradiţional catrtnţele perechi, aşa-numitele
şurţe, purtate peste fusta încreţită, din jolj alb.
Confecţionate iniţial din păr ţesut în casă, în
patru iţe, iar apoi din postav fin cumpărat, şur
ţele negre se decorau cu vărgi alese, amplasate
ortzontal pe tot câmpul. iar în jumătatea infe-
rtoară cu o vargă aleasă sau cu două-trei şirurt
de cusăturt executate cu lână, mătase, fir galben
şi argintiu. Alte şurţe se ornamentau doar în
treimea infertoară. Şurţul din faţă, spre deose-
bire de cel din spate, era mai lat. se împodobea
cu cipcă pe părţile laterale şi cu ciucurt pe mar-
ginea de jos. Şurţul din spate era doar festonat
pe margini şi decorat cu cipcă, neavând ciucurt.
Piesele erau susţinute în talie cu bete trtcolore.
în termeni locali beată şi, mai rar, obinzeală, cu

ciupag sub guler (creţelele se făceau cu trei-cinci
fire de aţă) şi cu mâneci lungi şi largi, terminate
cu pumnaşi sau cu pumnaşi întorşi. Compoziţia
decorativă a mânecii consta din cheiţa cusută cu
galben, din altiţă sau umeraş (un rând ortzontal
de cusătură). din două şirurt lungi şi trei şirurt
scurte, pornite de la altiţă în jos, pe mâneci,
cusute cu lânică sau mătase neagră, în puncte
mărunte de o mare fineţe.
Peste poalele albe se purta, în spate, catrtnţa
vânătă sau roşie, decorată cu vărgi ortzontale
simple, care alternau cu vărgi alese, iar în faţă,
şurţul negru. compus din două foi, ornamentat
discret la poale cu cusăturt ort alesăturt.
O puternică ofensivă, extinzându-şi arta de
circulaţie în afara Mărginimii Sibiului, a cunos-
cut portul mai nou „de Sălişte", care se înca-
drează în tipologia costumului cu două catrtnţe
purtate pereche. una în faţă şi alta în spate.
La cămasa specifică costumului de Sălişte.
mânecile largi. terminate cu fodort. aveau un
decor mai amplu. compus din aceeaşi altiţă sau
110
De mare distincţie şi rafinament, prin con-
trastele dintre albul cămăşii şi negrul broderiilor
sale, dintre albul poalelor simple şi catrinţele
negre, ornamentate în treimea inferioară cu cu-
sături relizate cu fir auriu şi mătase, costumul
de Sălişte, datorită prestigiului dobândit, a reuşit
să înlocuiască, în multe zone ale ţării, portul
local originar.
De o mare eleganţă prin croiala amplă (se
introduceau câte 6-1 O clini în părţile laterale) şi
fineţea broderiilor, era cămaşa bărbătească de
sărbătoare, cu barburi, care făcea parte din
ţinuta ceremonială, fiind purtată de mire şi naş.
Mărcile distinctive comune portului femeiesc
şi bărbătesc din Mărginimea Sibiului le-au con-
stituit atât pieptarele înfundate şi despicate, de
sărbătoare, brodate cu fire de amici şi mătase,
cu anul confecţionării, iniţialele sau numele pro-
prietarului trecute pe buzunare, cât şi cojoacele
scurte până la brâu, brodate cu lâniţă, amici
colorat ori mătase şi cu fir metalic, în puncte de
cusătură de o mare valoare artistică.
Garnisite cu blană de vidră, cojoacele făceau
parte din ţinuta obligatorie a mirelui, ca şi sarica,
de altfel, din lână de culoare albă, lăţoasă (dată
la vâltoare), cu un croi drept şi mâneci lungi.
11~~~(~S~)
e~ ~ e{Ut, 11atea s~ ~
(~de rt. 'D~)
P~~deSdiu J,~
112
Un al treilea tip de veşmânt, întâlnit în zonele
de nord-vest ale ţării, Oaş, Bihor şi Arad, se
încadrează, la femei , în tipologia portului popu-
lar cu zadie ori şorţ în faţă, purtate peste poalele
albe, cu rol de fustă, care rămân descoperite la
spate, iar la bărbaţi , în tipul de costum compus
din cămaşă scurtă şi pantaloni largi (gaci).
Sub influenţa populaţiei de origine germană
şi maghiară, cu care etnia română a convieţuit
prin secole, ansamblul vestimentar originar şi- a
pierdut unele elemente caracteristice, desprin-
zându-se, prin sistemele de croială ale cămăşii şi
modul de compunere a costumului, de tipologia
generală specifică portului popular românesc.
Nota estetică dominantă a portului femeiesc
de Oaş este dată de împletitura artistică fină ,
extrem de migăloasă şi complicată (dura de la
şase până la opt ore), pe care n-o puteau realiza
decât anumite femei bătrâne din sat, cunoscută
sub numele de coadă, caracteristică miresei şi
fetelor în anumite ocazii. Părul, pieptănat cu
cărare la mijloc, se împărţea în şuviţe subţiri, ră
sucite, din care se forma o plasă fină, cu ochiuri
foarte mici. De la tâmple, ea cobora spre ceafă şi
se termina la spate cu o coadă, de vârful căreia
erau legaţi ciucuri de lână colorată.
Cămaşa veche, cu umere, a fost înlocuită de
cămaşa cu cheptar, care avea o platcă mare, de
formă dreptunghiulară , amplasată sub guler,
bogat ornamentată cu cusături , şi mâneci termi-
nate cu fodori la extremitatea inferioară.
Cu aceleaşi cusături şi aceeaşi gamă de culori
ca şi cheptarul se decora brâul care fixa poalele
în talie , cunoscut în termeni locali sub numele
de pogmată sau guler.
Şorţul din pânză albă, ornamentat prin
nevedire sau ales în treimea inferioară, acoperea
în faţă poalele cămăşii femeieşti.
Atât sumanele scurte, albe sau sure, cât şi
gubele miţoase constituiau hainele reprezenta-
tive, emblematice pentru Ţara Oaşului , comune
ansamblului vestimentar femeiesc şi bărbătesc.
În privinţa costumului de Bihor, zona cea mai
conservatoare a fost Beiuşul, unde portul tradi-
ţional s-a păstrat până aproape de zilele noastre
- în localităţi precum Criştior, Sălişte, Pietroa-
sa, Gurani, Budureasca, Roşia etc.
Pieptănătura arhaică cu cormi - două cozi
împletite, înfăşurate fiecare pe câte un conci -
s-a încadrat în aria mai largă a pieptănăturii
cu coarne.
116
Vechiul ştergar (felega), împodobit la capete Mărcile reprezentative ale costumului biho-
cu alesăturt geometrice, căruia
i-a luat locul rean le-au constituit hainele din blană şi cele din
năframa industrtală, chişchineul mare, de lână, pănură, comune portului tradiţional femeiesc şi
s-a păstrat pe cap, purtându-se împăturtt peste bărbătesc. Datorttă existenţei unor sate specia-
năframă. Femeile îşi scoteau felega când intrau lizate în cojocărtt şi sumănărit, aceste haine
în bisertcă şi o puneau pe cap la ieşire.19 groase au întregit costumul din zona Bihorului,
Cămaşa femeiească, spăcelul sau spătoiul, conferindu-i expresivitate plastică şi eleganţă.
cu poalele prtnse de stani, cu stanii şi mânecile Mai multe tipurt de pieptare au circulat în
încreţite în jurul gâtului, s-a caracterizat prin zonă: poieneresc, confecţionat la Poienii de Jos,
cusăturt executate în două tehnici străvechi: pe binşenesc, lucrat de meşterii din Beiuş, cohă
muchiile cutelor (tehnică denumită local scăfă nesc, lucrat de meşterti din Vaşcău, şi unguresc,
tură) şi urzit pe fir (cunoscută sub numele de lucrat la Finiş şi Tărcaia21, ornamentate cu apli-
trăsură sau trăsureşte).20 Locul acestei cămăşi caţii şi cusături de piele, precum şi cu broderie
a fost luat de spătoiul cu poalele separate şi cu plină realizată cu hârcă.
mânecile racordate la umăr. Un nivel superior de realizare tehnică şi artis-

tică l-au atins pieptarele binşeneşti, ale căror
La costumul vechi, peste poalele cămăşii s-a
purtat în faţă zadia, cunoscută sub numele de note particulare au fost ciupii (pompoane de lână)
şi garnitura din blană neagră de miel care borda
zapreg, ţesută din lână, decorată cu alesături
în război, motivele decorative predominante fiind piesele de jur-împrejur, precum şi cele cohă
neşti. decorate cu broderti fitomorfe policrome.
cârligul, prescura şi coarnele berbecului, ele-
mente ornamentale care fac parte din vocabu- Vestite în zonă şi apreciate de toţi locuitorii
săi au fost sumanele lucrate de meşterti specia-
larul plastic comun întregului areal românesc.
lizaţi de la Sârbeşti - din pănură albă, cu un
Această zadie de lână a fost înlocuită cu zadia
decor compus din broderii şi aplicaţii de postav
confecţionată din cânepă, apoi din bumbac şi,
colorat. fiecare piesă purtând amprenta talentu-
mai târziu, din jolj industrtal, cu o compoziţie
lui meşterului care a creat-o.
decorativă alcătuită din motive geometrice alese,
Atât după cromatica, tehnicile şi opulenţa
amplasată în treimea infertoară a piesei.
ornamentaţiei pe anumite părţi ale sumanului,
Nelipsit din portul tradiţional bihorean, în zile cât şi după matertile prtme utilizate pentru
de sărbătoare, a fost ştergarul, purtat pe braţ decor (postav, găitane şi lânică pentru broderie)
sau la şold, decorat cu bogate alesăturt în război. putea fi recunoscută apartenenţa localnicilor
Acoperttortle de cap specifice portului băr când mergeau la târgurt.
bătesc bihorean au fost pălărta de păr, clopul
Costumul de Arad prezintă aceeaşi tipologie
împletit din paie de grâu sau ovăz, împodobit la ca şi cel din Oaş şi Bihor, caractertzându-se la
feciort cu zgardă de mărgele, ţinte şi pene de femei prtn poalele fixate în talie de pomnată,
fazan, păun ort gaiţă, precum şi cuşma din acopertte doar în faţă de un şorţ încreţit, iar la
blană, purtată de tinert cu vârful înfundat, iar la bărbaţi prtn cămaşa scurtă, purtată liber, dea-
bătrâni, ţuguiată, cu vârful răsfrânt într-o parte. supra pantalonilor.
Cămaşa bărbătească a cunoscut în evoluţia Şi aici suportul pieptănăturti femeieşti 1-a
sa mai multe vartante morfologice şi decorative: constituit conciul din drot (sârmă), de formă trt-
„cămaşa românească", scurtă (pe şoldurt), cu unghiulară, acopertt cu ceapsa roşie şi apoi cu
croi drept. fără guler, numai cu o tivitură, cotul (ştergar alb), înlocuit ultertor cu năframa
încheiată la gât cu cheotort de cânepă sau copci înflorată, procurată din comerţ.
din sârmă galbenă, cu mâneci slobode, libere la Cămaşa femeiească, desprtnsă din cea ortgi-
extremitatea infertoară, cu cheiţe ornamentale nară, de tip dacic, mai păstrează creţurtle în
executate cu bumbac roşu la tinert, fumurtu la jurul gâtului, având croiala dreaptă, cu mânecile
bărbaţi şi negru la bătrâni; „cămaşa bătrâneas încreţite, prtnse la nivelul umărului. Nota speci-
că". cu croi drept, guler îngust şi cu mânecile fică este dată, însă, de pânza învărgată, cu dungi
strânse în pumnari cusuţi trăsureşte cu roşu, albe în ţesătură, aşa-numitele vrâste de cinari,
fumurtu ort negru; tipul recent, cu guler înalt,
cu mânecile încreţite la umert, cu speteze cusute, 19 Tereza M6zes, Portul popular din nord-vestul României...,
pumnart laţi decoraţi, ornamentată pe piepţi cu p. 125.
chingă (peste pliurtle de la gura cămăşii se apli- 20 Ibidem, p. 17.
ca o bentiţă decorată, numită punte sau chingă). 21 Ioan Godea. Zona etnograficâ Beiu.ş, p. 79-80.
111
utilizată doar pentru mâneci, al căror decor se
compunea din tablă, numită aici şir pe mânecă,
dispus de la umăr până la pumnar. Celelalte
câmpuri ornamentale erau amplasate pe guler,
uneori şi pe pumnari, fiind cusute cu arnici roşu
şi negru. Un rol deosebit de important l-a avut
cheea, care a căpătat, cu timpul. pe lângă
funcţia utilitară, şi valori estetice remarcabile.
Şorţul, purtat doar în faţă, peste poale, alcă
tuit din doi-trei laţi de pânză, a cărui termino-
logie locală era cea de cârpă, ţesut din bumbac,
avea decorul compus din motive geometrice
policrome alese în război, amplasate în treimea
inferioară a piesei. Cipca, realizată într-o croma-
tică alternantă, împodobea marginile şorţului,
amplificându-i valenţele plastice.
Specifică costumului bărbătesc a fost cămaşa
scurtă, bogat ornamentată pe guler, umeri şi
pumnari, purtată liber, pe deasupra cioarecilor
confecţionaţi din pănură albă, decoraţi cu apli-
caţii de şireturi şi postav colorat. iar vara pe dea-
supra pantalonilor largi din pânză.
Mărcile emblematice ale costumului de Arad,

care l-au individualizat, conferindu-i o persona-
litate puternică, le-au constituit şi aici, ca şi în
Bihor, pieptarele şi cojoacele bogat împodobite
cu cusături realizate din lână, mătase şi aplicaţii
de meşină.
Alături de hainele de blană, şubele din pănură
albă au cunoscut o mare diversitate ornamen-
tală, datorată decorului, compus din şireturi şi
aplicaţii de postav colorat, care diferea de la un
sat la altul.
În contextul costumului popular transilvă
nean, o notă distinctivă o aduce portul femeiesc
din zona Branului, care se înscrie în tipologia
costumului cu fotă.
jl i
Schimburile culturale intense pe care această
enclavă etnografică le-a avut, în timp, cu Ţara
Românească, Ţara Bârsei şi Braşovul şi-au pus
amprenta asupra costumului de Bran, indivi-
dualizându-l în contextul portului transilvănean.
Deosebit de originală este cămaşa cu mâneca
răsucită, componentă a ansamblului vestimentar
tradiţional, de sărbătoare, din secolul al XIX-lea,
întâlnită şi în alte zone, cum ar fi Muscelul.
Covasna, Făgăraşul şi Ţara Vrancei.
118
Este foarte posibil ca, în trecut, răspândirea
acestui tip de cămaşă să fi fost mai mare - ca şi
în cazul cămăşii cu ciupag -, cunoscând faptul
că, în vechime, costumul popular a fost unitar
pe largi arii ale spaţiului românesc.
Pe de altă parte, ritmul diferit de dezvoltare
economică, tehnică şi culturală a zonelor etno-
grafice în care acest tip de cămaşă s-a purtat
s-a răsfrânt şi asupra evoluţiei sale, în unele
ţinuturi cămaşa cu mâneca răsucită ieşind din
uz mai repede decât în altele.
Dacă până acum unii specialişti ai dome-
niului au considerat că acest tip de cămaşă are
o origine străveche, alţii au opinat că sistemul
de croială specific cămăşii cu mâneca răsucită
ar fi apărut în ţările române mai întâi în costu-
mul aulic, ca o influenţă occidentală, de unde
ar fi trecut apoi în vestimentaţia ţărănească.
Cercetări recente22, care aduc argumente
temeinice, considera această cămaşă o creaţie
originală autohtonă, o variantă a iei de tip dacic,
intrată în componenţa costumului de curte din
perioada medievală.
La acest tip de cămaşă, mâneca se croia sub
forma unui triunghi cu vârful ascuţit în jos. Prin
sistemul de îmbinare a laturii drepte, mărginite
de un decor cusut, cu cea oblică a triunghiului
se obţinea forma de spirală a mânecii care, fiind
de dimensiuni mari, se purta încreţită pe braţ.
22 Ion Cherciu. Arta populară din Ţara Vrancei, p. 152-153.
119
Fota veche, originară, a costumului de Bran
a cunoscut două forme: cea încreţită, decorată
pe trup cu vărgi colorate, pe fond roşu, şi fota cu
pulpene (capetele ce se suprapun). încreţită doar
în spate, pe fond negru sau vânăt, cu pulpene
de culoare roşie sau portocalie, învărgată sau
aleasă cu lână policromă asociată cu fir metalic.
Ambele forme erau decorate în dreptul taliei şi
pe poale cu un grup de vărgi transversale.
Spiritul inventiv al femeii brănene se vădea şi
în modul de ornamentare a pulpenelor: una era
învărgată, cealaltă aleasă; ele se suprapuneau
alternativ, în funcţie de ocazia în care se purtau.
Ca urmare a legăturilor strânse cu Muscelul,
în costumul femeiesc de Bran au pătruns ele-
mente de port muscelean: marama de borangic,
unele motive ornamentale şi fota strâmtă.
Trăsăturile specifice ale costumului bărbătesc
brănean sunt date de cămaşa dreaptă, cu mâneci
largi, libere la extremitatea inferioară, amplă prin
bogăţia clinilor laterali, decorată pe marginile
pânzei cu vărgi galbene sau portocalii, ca şi cea
femeiască (influenţă musceleană) şi cu motive
ornamentale amplasate în jurul gâtului, la gura
cămăşii, pe marginea mânecilor şi pe poale, pur-
tată peste cioareci sau iţari de lână, strânsă în
talie cu brâul roşu sau cu un şerpar de lână. ?ilee!U t« ~de 11ee« (A'UUi)
'Pcvit ~ ~ 44t«t- ~ (A'UUi)
120
Hainele groase de dimie şi cele din piele, de de nord a judeţului, pe culmile Carpaţilor, în
mare diversitate, dintre care unele sunt proprii satele Bilbor, Corbu, Tulgheş, unde costumul
doar portului ciobănesc (cum ar fi sarica, o haină moldovenesc a fost preluat integral, şi mai slab
lungă până la glezne, din blană de oaie sau din reprezentat pe măsură ce coborâm spre inte-
dimie cu miţe), completează imaginea costumu- riorul judeţului, unde portul local îmbină piese
lui bărbătesc de Bran, şi impunător, şi elegant. tradiţionale, cum ar fi cămaşa transilvăneană cu
În tipologia costumului cu fotă strâmtă se în- fota moldovenească, strâns înfăşurată în jurul
scrie şi o altă zonă transilvăneană: Valea supe- trupului.
rioară a Mureşului. Se ridică întrebarea firească: Deci astăzi, în judeţul Harghita, predomină
cum a ajuns această piesă să fie purtată de două tipuri principale de costum femeiesc: cel
populaţia românească din partea de nord a moldovenesc, preluat de peste munţi, compus
judeţului Harghita, cu iradieri pe linia satelor din cămaşa încreţită la gât, cu un sistem distinct
Izvorul Mureşului, Voşlobeni, Subcetate, Săr de ornamentare, compartimentat în trei registre:
maş, Gălăuţaş, Topliţa sau în direcţia Mihăileni altita pe umăr, încreteala sub altiţă şi rândurile
Livezi, Frumoasa-Făgeţel, cuprinzând şi satele pe mânecă, purtată cu fotă, precum şi costumul
Lunca de Sus şi Lunca de Jos, având locuitori de amestec, ce cuprinde cămaşa locală, transil-
ceangăi, ori înspre Valea Bistricioarei cu satele văneană, asociată cu fota moldovenească.
Bilbor, Corbu, Tulgheş? Trebuie să menţionăm faptul că preluarea
Urmărind firul de geneză şi evoluţia în timp şi tipului de cămaşă moldovenească nu s-a !acut
spaţiu a costumului popular din această enclavă întocmai. Sunt două elemente: unul de croială şi
etnografică, trebuie să avem în vedere şi con- altul de ornamentică; ele s-au transmis de la
tactele interzonale ale populaţiei româneşti, care cămaşa originară, transilvăneană, la cea de tip
au dus la preluarea anumitor elemente de port, moldovenesc şi anume: volanul şi lâncetul încre-
adaptate apoi tipului de costum originar propriu. ţit sub guler şi pe brăţara care desparte mâneca
Legăturile permanel'lte pe care locuitorii sa- de volan.
telor harghitene le-au avut, de-a lungul istoriei, Demn de specificat este faptul că, odată cu
cu moldovenii din zonele limitrofe - Suceava, preluarea elementelor de port moldovenesc, s-a
Neamţ, Bacău - au dus la preluarea costu- transmis şi terminologia acestora, astfel că fota
mului moldovenesc, trecându-se, astfel, în aria este cunoscută şi în Harghita sub denumirea de
amintită mai sus, de la tipul de costum originar, catrintă sau prigitoare, întocmai ca şi în zonele
local-transilvănean - compus la femei din limitrofe: Suceava, Neamţ, Bacău.
cămaşa cu stanii şi mânecile unite şi încreţite În privinţa ansamblului vestimentar bărbătesc,
în jurul gâtului, cu guler bentiţă, cu gura în faţă principalele elemente preluate de la costumul
(la bătrâne) sau lateral, într-o parte (la tinere). moldovenesc le constituie iţarii, confecţionaţi
cu mânecile decorate cu şir peste cot, terminate din urzeală cânepă şi bătaie lână, nedaţi la piuă,
la extremitatea inferioară cu volan, şi din două încreţiţi pe picior, precum şi modul de dispunere
catrinţe purtate pereche, una în faţă şi alta în a elementelor ornamentale în arhitectura com-
spate, iar la bărbaţi din cămaşa dreaptă, cu guler poziţională a pieptarelor, asemănător celui de pe
bentiţă, gura în faţă, mânecile largi terminate cu Valea Bistriţei, judeţul Neamţ.
pumnişori, cu clini în părţi, încinsă cu şerpar Ne aflăm, aşadar, în faţa unui fenomen de
sau chimir, asociată iarna cu cioareci strânşi pe iradiere a unui costum cu o personalitate puter-
picior, confecţionaţi din pănură albă, iar vara, nică, distinctă, cel moldovenesc, care a fost pre-
cu pantaloni din pânză de cânepă, in şi bumbac, luat de populaţia românească din vecinătatea
purtaţi în zile de lucru - la cel moldovenesc. enclavelor etnografice ale judeţelor Suceava,
Ne aflăm, aşadar, în faţa unui fenomen de Neamţ, Bacău şi adaptat cerinţelor proprii de
schimb al bunurilor culturale între două grupe viaţă şi gustului estetic al purtătorilor de aici.
de populaţie aparţinând aceleiaşi etnii, pentru Am prezentat câteva dintre aspectele zonale
care munţii nu au constituit niciodată o stavilă mai semnificative ale portului popular transil-
în dorinţa şi nevoia lor de comunicare. vănean pentru a scoate în evidenţă bogăţia
Fenomenul de interpenetrare nu apare, însă, rezolvărilor morfologice şi decorative, marea sa
în mod egal pe toată întinderea judeţului diversitate tipologică.
Harghita, acesta cuprinzând mai multe subzone
cu particularităţi specifice locale. Găsim prezent
elementul moldovenesc mai puternic în partea
1'l3
având mânecile terminate cu fodoli. Elementele
8a1tat decorative cusute în alb, negru şi fir auliu erau
dispuse pe guler, piepţi şi mâneci, acestea din
~ n tabloul general al portului românesc, cos- urmă fiind bogat ornamentate fie cu o cusătură
e!} turnul femeiesc de Banat se individuali- tubulară compactă, numită în termeni locali
zează plin prezenţa unor piese de port specifice, urzariu, fie cu pene (motive izolate). Sub guler şi
mărcile sale distinctive fiind opregul cu ciucuri la brăţara fodorului întâlnim străvechiul pro-
şi acopelitolile de cap, în formă de bonetă, de cedeu decorativ „urzit pe creţuri". La spăcelele
străveche tradiţie. tradiţionale, pentru executarea motivelor orna-
Folosirea abundentă a firului strălucitor de mentale se utiliza în exclusivitate firul de aur, cu
aur şi argint în decorarea cămăşilor, a opregelor care se cosea în punct specific brodeliei olien-
şi a conciulilor îi conferă costumului femeiesc tale, stanul din faţă fiind neornamentat.
bănăţean note de eleganţă şi fast nemaiîntâlnite A doua marcă diferenţiatoare a costumului
în nici o altă parte a ţălii. femeiesc bănăţean a constituit-o opregul cu
În zona de şes a Banatului (Timişoara-Lugoj frarJjuri, purtat iniţial pereche, ţesut în aceeaşi
Buziaş), conciul confecţionat din urzeală de câ- tehnică şi cu aceleaşi motive geometlice ca şi
nepă şi băteală din fir metalic, auliu şi argintiu, conciul, cu care se acorda perfect din punct de
sau din mătase, cu fondul galben sau roşu (căr vedere decorativ şi cromatic.
măjin). s-a ţesut în războaie speciale de mici Petecul (obada) - partea supelioară, ţesută
dimensiuni. Motivele ornamentale geometrice din păr de lână - era fie învărgat, fie cusut, fie
(romburi, tliunghiuli, zig-zaguri). extrem de fine, ales, fie învărgat şi ales cu lână colorată şi fir
care împodobeau conciul, se alegeau cu fir sub- metalic, având fondul albastru închis (vânăt)
ţire de găitan şi fir metalic. Utilizându-se ţesutul sau roşu, în funcţie de vârsta purtătoarei. Pe păr
„pe dos" (cu oglinda aşezată sub război), se putea ţile laterale şi pe marginea infelioară a petecului
urmăli cum iese modelul pe faţă. se plindea o bandă decorativă, constând din
În afara conciului ţesut, s-a purtat şi conciul şnuruii de fir metalic sau panglici implimate. La
de bani (zona Lugoj-Buziaş). decorat pe toată opregele vechi, petecul era mult mai mare, ocu-
suprafaţa piesei cu şiruli compuse din monede pând peste jumătate din lungimea piesei.
de argint, dispuse în formă de solzi. În partea
vestică a judeţului Timiş, această podoabă se
numea tulbent de bani, decorul fiind completat
cu frunze de viţă metalice, amplasate între
şirulile alcătuite din bani de argint. La spate,
tulbentul se ornamenta cu două panglici impii-
mate cu floli, cusute în formă de floare. Se lega
peste frunte cu o partă (panglică); plin monedele
cusute pe ea, aceasta avea un efect decorativ
deosebit. Alte două panglici identice, numite
plecenici, erau plinse de marginile infelioare ale
tulbentului, atârnând liber pe spate. Confec-
ţionarea conciului cu bani constituia apanajul
unor meşteli specializaţi.
Cămaşa, numită în termeni locali spăcel sau
ciupag, se confecţiona dintr-o pânză creaţă sau
învărgată, cu dungi în ţesătură, obţinute plin
utilizarea în urzeală a firelor de bumbac de două
grosimi, cunoscută sub denumirea de pânză de
cinari. Această pânză, care se întâlneşte şi la
costumul populaţiei româneşti din Voivodina,
amplifică valenţele estetice ale cămăşii, putând fi
considerată o altă marcă reprezentativă pentru
Banat. Cămaşa se încadrează în tipul carpatic,
12't
Treptat, opregul din faţă a fost înlocuit cu o
catrinţă (cotrânţâ sau cătrinţă). ţesută din lână
roşie, vişinie sau neagră, al cărei sistem de orna-
mentare a cunoscut două etape - vărgătura
verticală, urmată apoi de alesătura geometrică
policromă.
De o mare preţuire s-au bucurat catrinţele
alese în întregime cu fir de aur şi argint.
În anotimpul rece, ansamblul vestimentar
femeiesc de sărbătoare era completat atât cu
pieptarele despicate în faţă, brodate cu bircă sau
mătase colorată şi împodobite cu aplicaţii din
hiră (fâşii de piele dubite special pe care se
coseau motivele ornamentale) pe linia craiului,
bumbi din piele şi oglinzi, cât şi cu cojoacele
lungi, ample, cu clini laterali, cu un decor foarte
bogat şi cu garnituri din blană de astrahan, sau
cu şubele din dimie, al căror fond alb ori vânăt
se ornamenta cu şinioare aplicate.
De o mare eleganţă era mincia, lucrată din
blană de oaie, cu faţa îmbrăcată în catifea
neagră. decorată cu aplicaţii de şinioare din fir
metalic auriu şi argintiu, dispuse sub formă de
motive florale stilizate. Garnisită la gât, pe mar-
ginile deschizăturii din faţă, la poale şi la mâneci
cu blană de vidră sau de vulpe, mincia repre-
Franjurile (ciocoti sau chitele) din lână sau zenta o haină extrem de costisitoare pe care şi-o
mătase, în tonuri vii, se armonizau întotdeauna
puteau permite doar femeile înstărite din zonele
cu cromatica părţii ţesute, realizându-se un de câmpie ale Banatului românesc şi sârbesc.
ansamblu de mare efect artistic. Raportul dintre Costumul bărbătesc din Timiş are ca note
petec şi lungimea ciucurilor, compoziţia orna- particulare proprii cămaşa dreaptă, lungă,
mentală a părţii ţesute şi cea cromatică a fran- purtată vara peste pantalonul din pânză, relativ
jurilor constituiau semne de recunoaştere ale larg, decorat cu cusături albe la marginea infe-
zonei de provenienţă. rioară, şi introdusă iama în cioarecii confecţio
În costumul tradiţional bănăţean, opregul naţi din aba (habă) albă, împodobiţi cu şinioare
din spate l-au purtat numai femeile măritate, pe colorate împletite din lână.
când fetele aveau opreg numai în faţă, obicei Decorul cămăşii drepte, cu mânecile încreţite,
păstrat până astăzi la românii din Voivodina. În prinse în dreptul umărului, terminate cu pum-
zona de şes a Banatului, o reminiscenţă a aces- nari, era format din cheiţe executate cu acul, în
tui obicei a constituit-o opregul de bani, purtat diverse puncte de cusătură, cu rosturi funcţio
la spate, în ziua nunţii, de către mireasă.23 nale şi cu valenţe estetice totodată, amplasate pe
În subzonele în care a circulat conciul de porţiunile expuse vederii, dar şi din şabace (un
bani, s-au confecţionat oprege al căror petec era decor de fire trase, gen ajur, cusut cu fir alb).
ornamentat identic cu boneta, existând o con- realizate cu o mare virtuozitate tehnică.
cordanţă perfectă între acoperitoarea de cap şi Cingătorile, brâul sau chimirul, strângeau în
piesele care îmbrăcau corpul de la talie în jos, falduri cămaşa amplă, de o mare eleganţă.
efectul plastic fiind deosebit de pregnant la acest Chintuşul (vesta din aba). ornamentat pe
tip de costum. întreaga suprafaţă cu aplicaţii de şinioare negre,
În trecut, opregul a avut şi o semnificaţie albastre, violete sau brune, precum şi cu motive
ceremonială, punându-se în sicriu în vederea fitomorfe cusute cu mătase colorată, îmbrăcat
îndepărtării duhurilor malefice.24 peste cămaşa cu decor alb , constituia o pată de
culoare care conferea întregului ansamblu vesti-
23-24 Aristida Turcuş. Portul popular românesc„., p. 34. mentar o mare expresivitate plastică.
12fJ
Cojocul şi şuba din dimie albă, bogat orna- Peste ceapsă
se aşeza cârpa lungă (ştergarul).
mentată cu şinioare negre, precum şi duruţul, ornamentată la capete cu cusături geometrice
confecţionat din dimie verde, asemănător în ceea realizate „pe fir" cu bircă; aceasta a fost înlo-
ce priveşte craiul cu hainele din dimie specifice cuită, la începutul veacului al XIX-lea, cu cârpa
Câmpiei Dunării, întregeau costumul bărbătesc de cap, de formă pătrată, procurată din comerţ,
bănăţean. confecţionată din diverse materiale: păruţ (păr
În zona de munte a Banatului s-a păstrat la de lână). mătase, caşmir, catifea (pliş, somat).
femei o pieptănătură arhaică, cea cu cormi (dâr- Funcţia cepsei a fost preluată, în ultimele
logi, cofârţe). reamintind pieptănătura cu coame decenii ale secolului al XIX-lea, de cârpa mică,
care - aşa cum am subliniat în paginile pre- de formă triunghiulară, confecţionată iniţial din
cedente - a fost specifică unor arii mai largi, pânză albă, ţesută în casă, apoi cumpărată din
făcând parte dintr-un străvechi fond cultural, prăvălii, legată la spate. Peste ea, femeia se în-
comun mai multor popoare europene şi asiatice. velea cu cârpa mare, de formă pătrată.
Două cozi, îngroşate şi întărite cu cormi (plete Aceleaşi elemente de port - cămaşa încreţită
din lână, îmbrăcate în pânză neagră) erau aduse la gât, opregul cu franjuri şi catrinţa - compun
în faţa urechii, formând un semicerc, apoi în- ansamblul vestimentar al femeii din zona de
dreptate spre ceafă, unde se încrucişau; în final munte a Banatului.
Cămaşa încreţită la gât, cu poalele prinse de
erau ridicate pe creştet şi cusute una de alta.
Peste pieptănătură se aşeza ceapsa, semnul ciupag, confecţionată din pânză de bumbac pen-
distinctiv al femeii măritate. tru ţinuta de sărbătoare, a constituit cel mai
După formă şi croială, s-au conturat câteva
vechi tip de cămaşă întâlnit în zonă. Ea avea
variante cu specific local-zonaI.25 Astfel, ceapsa
triunghiulară, caracteristică bazinului Bozovici-
Almăj, pare a fi cea mai veche în ceea ce priveşte
croiala, având o mare frecvenţă şi cunoscând
mai multe subvariante, în funcţie de modul de
asamblare a celor două componente ale piesei:
fundul cepsei şi obada. Ceapsa triunghiulară se
ornamenta prin tehnica cusăturii sau alesăturii
cu bumbac şi lânică. Uneori, cele două tehnici
de realizare a decorului coexistau pe aceeaşi
piesă, sporindu-i valoarea estetică.
Culoarea de fond a cepsei, întotdeauna albă,
contrasta cu tonurile de negru, vânăt închis sau
brun închis ale decorului geometric, cusut „pe
fir" cu lânică colorată, alternarea între spaţiile
rezervate fondului şi cele ornamentate creând
un echilibru de o mare armonie. Cipca, şiretul
ori colţişorii care împodobeau marginile cepsei la
femeile tinere erau în culori deschise, înviorând
câmpul ornamental.
Ceapsa se lega peste frunte fie cu o panglică
neagră, fie cu o cureluşă din piele care, în zilele
de sărbătoare, căpăta atribute estetice prin orna-
mentarea ei cu monede din aur sau argint.
O altă formă de ceapsă, răspândită în valea
Bistrei şi în satele româneşti din Timoc, este cea
dreptunghiulară, decorată cu motive geometrice
bazate pe romb, cusute compact cu bircă (lânică)
pe suprafaţa piesei.
25 Aristida Turcuş, Pieptănătura şi găteala capului la femeile

din Banat, p. 135-136.
126
guler-bentiţă, gura în faţă, iar În părţile laterale şi pe marginea inferioară a

mânecile puteau fi largi, libere petecului se prindea o panglică decorativă, cu
la extremitatea inferioară, strânse aplicaţii de mărgele, fluturi şi fir.
în bentiţă (cu obidea) sau terminate Ciucurii se realizau din fire de lână răsucite,
cu fodori. Sub gulerul propriu-zis, erau fire de mătase sau fire metalice.
prinse, uneori, câte două-trei rânduri de ciptă Catrinţa (cotrânţa). piesa care se purta în faţă,
apretată. Sub guler, cămaşa se încreţea cu aţă, se confecţiona iniţial din păr de lână, cu câmpul
„pe muchia cutelor", pe o porţiune de trei degete roşu sau negru, în funcţie de vârsta purtătoarei,
(i se spunea cămaşă cu creţură). ales pe marginea inferioară cu fir galben sau cu
Decorul era amplasat pe guler, pe piepţi (rân- mătase albă şi galbenă. Alteori, decorul catrinţei
duri), pe mâneci (rânduri sau table late), pe ţesute din lână era amplasat în părţile laterale,
fodori (pui şi ciptă) şi pe poale, predominând constând în vărgi, numite bete, realizate din
motivele geometrice: romburi mari în care erau urzeală: o dungă lată, încadrată de alte două,
înscrise alte motive geometrice sau fitomorfe mai înguste.
cusute cu arnici, în culori deschise, la fete şi Dacă era confecţionată din somot negru,
nevestele tinere, şi închise (negru, vânăt, maro) cotrânţa era cusută pe marginile laterale sau de
la femeile vârstnice. Dintre tehnicile de cusut cu jur-împrejur cu mătase policromă şi se aplica
o funcţie predominant decorativă amintim: apoi cipca neagră, iar dacă se lucra din urzeală
şabacul, cheia, în cruci, pe fire, tehnica broderiei aţişoară (bumbac subţire) şi băteală fir metalic
pline, completate mai târziu şi cu alte puncte de alb sau galben, se cosea cu bircă policromă şi se
cusătură: ciur (broderie spartă), tăietură (bro- ornamenta de jur-împrejur cu cipcă cumpărată.
derie decupată după festonare), în toiege sau Ceapsa triunghiulară, brăcira de lână, învăr
mustre (goblen). gată din urzeală, precum şi opregul din spate au
Pentru ornamentarea cămăşii erau utilizaţi, constituit piese cu semnificaţii ceremoniale, care
uneori, fluturi galbeni, prinşi cu câte o mărgea. marcau trecerea fetei în rândul nevestelor.26
Înainte de 1900, femeile au purtat oprege în Valenţe estetice au conferit ansamblului vesti-
faţă şi în spate, iar după aceea opreg în spate şi mentar femeiesc şi hainele groase, confecţionate
catrinţă în faţă. din blană şi dimie.
Opregele (chiţelele) se ţeseau din păr de lână, Înainte de 1900, femeile au purtat pieptare
apoi au început să fie confecţionate din mate- desfundate, brodate „în ocol", cu bircă, în tonuri
riale industriale: mătase şi somot. Se utilizau de roşu, cărora le-au luat locul, la începutul
mai multe tehnici pentru decorarea petecului la secolului al XX-iea, pieptarele înfundate, burdu-
opreg: ţesutul în vărgi, cusutul în diverse puncte şele, de culoare maro, ornamentate cu aplicaţii
şi alesul în război. de catifea, şiret şi panglici.
Predominau motivele geometrice, cusute iniţial
cu lânică policromă, apoi cu arnici sau mătase. 26 Lidia Gaga. Zona etnografică Almăj, p. 129.
121
De mare eleganţă era şi şuba albă din cioarec
(dimie), dată la văiagă, confecţionată de meşterii
locali, lungă până sub genunchi, cu guler mic sau
răsfrânt. uşor evazată prin introducerea clinilor late-
rali. decorată cu motive florale stilizate, realizate prin
aplicarea şiniorului negru (şiret împletit în patru) şi
a unor bucăţi de stofă sau de postav roşu ori verde
sau cusută cu bâmaş negru, împletit din cinci-şase
fire. la extremităţile mânecilor, pe marginile deschi-
zăturii din faţă şi pe poale.
După primele decenii ale secolului XX, şuba albă
a fost înlocuită cu bunda - o piesă confecţionată
din blană de oaie. cu faţa de somat, prevăzută cu
guler din blană de vulpe, dihor sau jder.
Piesele componente ale costumului bărbătesc
au fost: căciula, a cărei formă mai veche, purtată cu
pielea în afară, era asemănătoare cu boneta nobililor
daci; pălăria de fetru; cămaşa dreaptă, cu mâneci
largi, ornamentată pe gulerul mic, umeri, piepţi, la
tivurile mânecilor largi, libere, apoi pe pumnari, şi
pe poale cu şabace albe sau cu ornamente cusute
pe fire. pe dos, în cruci, în tehnica broderiei pline pe
fire numărate, cu mătase albă sau cu amici poli-
crom; cioarecii din dimie albă, ajustaţi pe picior şi
decoraţi cu aplicaţii de şiret negru. şinioare, pe
părţile laterale (vipuşcă) şi pe buzunare, iar vara,
pantalonii de pânză ornamentaţi, ca şi cămaşa. cu
şabace albe şi terminaţi la marginea inferioară cu
ciptă albă sau cu ciucuri (franjuri) din urzeală.
Laibărul (vesta) din pănură seină sau neagră,
pieptarele înfundate. cojoacele şi şubele albe. bogat
decorate cu aplicaţii de şinioare, au completat ţinuta
vestimentară bărbătească.
Costumul din zona Oraviţa are ca notă particu-
lară ceapsa rotundă cu munună, decorată cu motive
geometrice cusute cu roşu şi negru. Purtată pe creş
tetul capului, la ocazii festive, se asocia cu mununa
realizată din mărgele policrome şi dintr-o salbă com-
pusă din monede de argint prinse pe un suport din
carton în formă de cunună.
Opregul cu ciucuri din această zonă, purtat în
faţă şi în spate, s-a caracterizat prin lăţimea mai
mare a petecului ţesut.
Şi aici ca în celelalte zone ale Banatului, decorul
predominant al cămăşii bărbăteşti şi al pantalonilor
de pânză l-au format cheiţele late, albe, executate cu
J"'i~ ~ diH '8~ de~
acul, de o mare virtuozitate tehnică; este una dintre {11atea '8i4tliei)
mărcile distinctive ale costumului popular bănăţean.
Rafinamentul cusăturilor alb pe alb ale costu-
mului bărbătesc contrasta cu explozia coloristică şi
încărcătura de fir metalic auriu şi argintiu de pe con-
ciuri, catrinţe, oprege şi cu somptuoasele podoabe eo.~. ~ ~ diH '8anat
""'
ce caracterizau ansamblul vestimentar femeiesc. {fla9Uede 12F-129)
131
Pe de altă parte, între populaţia de pe ambele
OIJto1tia versante ale lanţului carpatic au existat legături
permanente, un schimb continuu de bunuri cul-
fi) oposind pentru o clipă de reculegere în turale, care s-au concretizat în răspândirea unor
{}' liniştea unei biserici olteneşti, simţi aţintite piese de port şi a unor procedee decorative, un
asupra ta, din umbra frescelor, privirile întrebă rol important avându-l fenomenul transhuman-
toare ale ctitorilor: boieri, negustori, ispravnici, ţei. Convieţuind cu oltenii pământeni , ungurenii
vătafi de plai sau ţărani moşneni , înfăţişaţi de (ciobanii mărgineni ce coborau cu turmele de oi,
meşterii români ai Şcolii de la Hurezi în auten- în căutare de păşuni) au contribuit la răspândi
tice straie populare care poartă amprenta epocii rea costumului „ungurenesc" , compus la femei
de maximă înflorire a artei feudale sub domnia din ia încreţită la gât, cusută pe guler şi deco-
voievodului Constantin Brâncoveanu. Bărbaţi rată cu brâne, ciocănele sau umbreje (şiruri
călare, purtând haine albe de dimie pe umeri, de cusături negre), încadrate de râuri mărunte,
potecaşi zugrăviţi pe frizele exterioare veghează dispuse pe piepţi, de-o parte şi de alta a gurii
la buna pază a plaiului. Stolnicese, jupâniţe şi cămăşii, şi pe mâneci, terminate cu factori; din
ţărânei înveşmântate în vâlnice bogate şi cămăşi şoarţe purtate perechi, confecţionate din lână
cusute cu un gust ales vădesc, pe chipuri, trăsă ţesută în patru iţe, cu fondul negru, ornamen-
turi de o mare nobleţe şi distincţie. tate pe toată suprafaţa cu vrâste orizontale şi
Oltenia s-a dovedit a fi, până în zilele noastre, motive alese „cu mâna" în război , cu lâniţă ori
o vatră etnofolclorică extrem de conservatoare, cu amici colorat, sau confecţionate din postav
deţinătoare şi generatoare de valori autentice şi cumpărat , cusute pe poale cu fir auriu şi cu
bogate tradiţii, dintre care unele cu specific local, mătase neagră ori cafenie.
iar altele comune tuturor ţinuturilor româneşti.
Prin structura sa morfologică, costumul
popular oltenesc se încadrează în tipologia por-
tului cu vâlnic şi a portului cu catrinţe, apre-
ciate în mod diferit de către comunitatea rurală
tradiţională: cel cu vâlnic, specific numai ariei
olteneşti , era purtat îndeosebi în zilele de sărbă
toare, dar şi în ocazii ceremoniale, făcând parte
din ţinuta vestimentară a miresei şi a naşei
(Mehedinţi şi Vâlcea) , iar cel cu două catrinţe, cu
o arie largă de răspândire pe teritoriul ţării noas-
tre, era considerat mai mult costum de muncă,
purtându-se, uneori, şi în zile de sărbătoare sau
în cadrul costumului ceremonial de nuntă.
Din punctul de vedere al materiilor prime, al
tehnicilor de ţesut şi al croielii pieselor de port,
au existat diferenţe pregnante între nordul şi
sudul Olteniei, cel din urmă suferind influenţa
orientală , balcanică , venită de peste Dunăre.
Influenţa Orientului a pătruns pe diferite căi, în
mai multe rânduri. Astfel, firul de aur, care se
întâlnea discret în broderia veche alături de firul
metalic argintiu, a fost utilizat într-o proporţie
mai mare , ocupând suprafeţe întinse în alesătu
rile de pe vâlnice şi catrinţe, conferindu-le astfel
bogăţia şi fastul caracteristice decorului oriental.
Pe cămăşile şi catrinţele olteneşti apar, în
forme variate, alături de ornamentele geometrice
tradiţionale , şi motivele decorative fitomorfe şi
zoomorfe întâlnite frecvent în arta persană şi în
cea a Asiei Centrale.
132
Între populaţiile de pe ambele versante ale
Carpaţilor Meridionali influenţele au fost reci-
proce, de pe versantul sudic trecând înspre cel
nordic cămaşa femeiască cu altiţă, obiceiul
împodobirii cămăşii cu fluturi metalici, unele
piese de port. cum ar fi ipingeaua, dar şi o serie
de tehnici decorative: alesul olteneşte în secolul
al XIX-iea şi alesul nevedit în cocleţi, în cursul
secolului XX.28
Dacă în nordul Olteniei, în zonele montane şi
colinare, au fost preferate materialele robuste.
pânza groasă de bumbac nevedită în patru iţe.
dar ţesută în două iţe, în satele de câmpie s-a
utilizat o pânză mai subţire. învărgată, inter-
venind aici şi delicatul fir de borangic.
Ansamblurile vestimentare din nord. carac-
terizate printr-o notă de arhaism. sobrietate în
decor şi cromatică, au contrastat cu varietatea
de forme. exuberanţa coloristică, rafinamentul şi
o tehnică de mare virtuozitate caracteristice
costumului din satele zonelor de câmpie.
Din ansamblul pieselor portului femeiesc se
desprinde, ca element de bază. ştergarul. cunos-
cut în termeni locali sub numele de cârpă. con-
fecţionat din bumbac şi mai apoi din borangic:
acesta nu se aşeza direct pe păr, ci întotdeauna
peste un tulpan. fes sau basma. Registrele orna-
mentale. constând din vărgi simple sau grupe
de vărgi la piesele mai vechi, realizate din bătaie
sau din urzeală cu fire de cânepă , in , iar mai
târziu şi cu fire de bumbac alb, mai gros, pentru
a ieşi în relief. s-au concentrat spre cele două
La bărbaţi, costumul „ungurenesc" era alcă extremităţi. Cu timpul. ornamentica ştergarului
tuit din cămaşa cu barburi , extrem de amplă, s-a îmbogăţit şi cu alesături, constând în special
cu câte unsprezece clini în fiecare parte, cusută din motive geometrice şi fitomorfe stilizate, am-
pe guler. de-o parte şi de alta a gurii, pe lângă ptasate la capete sau dispuse ritmic pe întreaga
barburi şi la extremitatea inferioară a mânecilor suprafaţă a piesei.
largi. libere, cu arnici negru şi fir auriu, cămaşă Acoperitoarea de formă triunghiulară, cunos-
încinsă cu brâu lat de lână, ales la unul dintre cută în spaţiul oltenesc sub diverse denumiri -
capete (cel vizibil) , şi cu bete de lână, alese pe batistă , şuviţă de batistă. legătură. coalţă, poş.
lungime, cu toate culorile. ori cu şerpar din piele fişon. clin, corn-. a avut o mare frecvenţă , fiind
sau chimir prevăzut cu câte trei catarame (cure- purtată de toate categoriile de vârstă. Pentru zile
luşe) şi cu două buzunare - unul pentru iască. de sărbătoare, această învelitoare se împodobea
amnar. cremene, iar celălalt pentru bani; din pe margini cu colţi executaţi iniţial cu acul de
cioareci „ungureneşti", strâmţi. din dimie albă. cusut, iar apoi cu croşeta. colţi în care se intro-
cusuţi cu aţă albă, peste muchie, pe linia de duceau mărgele policrome. Pe latura lungă, care
unire a foilor; în faţă, sub chimir. bărbaţii venea deasupra frunţii, se coseau mici motive cu
purtau cârpa (batista) ţesută în război. cu vărgi mătase albă sau colorată.
colorate din bătaie şi alese cu mâna, la cele două
capete, cu arnici roşu, negru, alb şi terminate cu 27 N. Dunăre . Rela(ii elnogro:flce î11Lre (im1lwile de pe ambele
ciucuri răsuciţi şi înnodaţi. versante ale Carpaţilor. p. 200.
Tot prin intermediul ungurenilor s-a răspân 28 Idem. J11flue11(e reciproce în portul ş i lexlilele populare ....
dit şi tehnica străveche „urzit pe creţuri". 27 p . 192- 193.
Mdrei zo1ta6a da eost~Ht popi.Iar - 06ta1tia 133
La cămăşile vechi din zonele Vâlcea şi Mehe-
dinţi, altiţa se croia separat. Ea se compunea
din patru-şase rânduri orizontale de cusături şi
un rând de sus, care se desprindea de altiţă,
cunoscut în Vâlcea sub numele de mărginaş.
Altiţa se cosea la un fir, in piezun (tighel) şi in
lanţ. La începutul secolului al XX-lea, sistemul
de croială cu altiţa separată a dispărut. Încreţul,
care urma sub altiţă, se făcea întotdeauna cu
altă cusătură şi altă culoare (a fost alb-gălbui
iniţial, de la firul de cânepă cu care se cosea,
apoi şi colorat).
Alteori, câmpul ornamental de pe mânecile
cămăşii l-a constituit un decor compact în care
predomină motivele geometrice, repartizat pe
toată suprafaţa mânecilor. fără nici un spaţiu
liber, cămaşa numindu-se, în acest caz, cu blană
(Mehedinţi şi Vâlcea). Dispunerea elementelor
decorative pe întreaga suprafaţă a mânecilor
reprezintă o influenţă transilvăneană. Un aseme-
nea decor compact, realizat în tehnica cusături
lor sau alesăturilor în război, purtând denumirea
de tablă, se întâlneşte şi la cămăşile femeieşti
din Pădureni, subzona vestică a Ţării Haţegului,
Miresele şi femeile tinere din zonele Dolj şi Ţara Almăjului, Valea Bistrei, Lunca Timişului,
Romanaţi au purtat fes roşu, ornamentat pe Câmpia Aradului.29
marginea din faţă cu monede de aur sau argint.
acoperit de ştergar sau maramă, bogat decorate 29 P. Petrescu. Costumul popular românesc din Transilvania
cu alesături şi vărgi. şi Banat, p. 89.
Cu cămaşa femeiască se acordă, în privinţa

epocii, a decorului şi a cromaticii, toate celelalte
elemente componente ale ansamblului vesti-
mentar. Ea a circulat în aria oltenească sub cele
două tipuri fundamentale: cămaşa dreaptă, cu
mânecile racordate la umăr, cu o pronunţată
frecvenţă în zonele de câmpie, şi cămaşa încre-
ţită la gât, ce se caracterizează prin adunarea în
creţuri a întregii lăţimi a stanilor şi a părţii supe-
rioare a mânecilor.
Cămaşa încreţită la gât a ajuns aici la rea-
lizări artistice remarcabile, prin varietatea com-
poziţiilor decorative şi prin utilizarea bogată a
mărgelelor policrome, a firului de beteală şi a
fluturilor metalici, care-i conferă o notă de
somptuozitate şi fast. Elementele decorative ale
cămăşii, amplasate pe guler, piepţi, spate (une-
ori), mâneci şi poale, se realizau prin cusătura
cu acul sau prin alesul în război.
Decorul mânecilor s-a grupat în cele trei
registre ornamentale: altiţă, incret şi rânduri,
uneori redus la altiţă şi bentiţa de la mâneci sau
la altiţă şi rânduri, ori numai la rânduri, dispuse
drept sau oblic, conturându-se nenumărate
variante ornamentale.
13'1
Mânecile cămăşii olteneşti erau fie largi,
libere la extremitatea inferioară, fie strânse în
bentiţe întoarse ori terminate cu volane.
Decorul cămăşii femeieşti s-a realizat iniţial
cu fir de cânepă; in şi lână în colorit natural.
Au urmat arniciul roşu şi negru, borangicul
vopsit casnic, în roşu-zmeuriu sau roşu-vişiniu ,
lâniţa şi firele mercerizate de bumbac, în diferite
culori. S-au utilizat, de asemenea, firul metalic,
mărgelele şi paietele de import. Cele mai folosite
puncte de cusătură au fost: „în muşte" (cruci),
„în toiege", „în urma acului" , „pe dos" , „în
piezun" , „după ac" (feston, lanţ), ,,la un fir" etc.
Dintre ornamentele cu fire scoase, mai frecvent
a fost şabacul. Alesătura , la cămaşă, s-a reali-
zat în două variante: „cu mâna" sau „cu speteaza
în cocleţi".
Cămaşa femeiască oltenească este, de obicei,
monocromă, excepţie făcând gulerul, unde inter-
vin mici accente de culoare, şi încreţul. Cheiţele
care unesc foile de pânză ale piesei, ca şi creţu
rile amplasate sub gulerul cămăşii sau la bentiţa
mânecii amplifică valoarea estetică a cămăşii
olteneşti.
Expresivitatea şi originalitatea specific zonală
a costumului cu două catrinţe purtate pereche
sunt conferite atât de dispoziţia câmpurilor
ornamentale, de maniera de interpretare şi com-
punere a elementelor decorative, de tehnicile de
realizare, cât şi de structura cromatică.
Dominant este tipul de catrinţă la care apare
organizarea lineară a motivelor ornamentale,
dispuse într-un singur sens, fie pe lat, în registre
orizontale, fie pe lung, în rânduri verticale. În
cazul costumului de Gorj şi Mehedinţi, se con-
stată coexistenţa ambelor sisteme de ordonare
a motivelor. Astfel, catrinţa din faţă, denumită în
termeni locali fâstâc, mai îngustă decât cea din
spate, este decorată cu brâuri verticale de
motive, în timp ce catrinţa din spate, numită
opreg, are structura decorativă compusă din
registre orizontale.
Uneori, cele două scheme de organizare a
compoziţiei ornamentale, în sens vertical şi ori-
zontal, se întâlnesc pe aceeaşi piesă , cum este
cazul zăvelcii de Vâlcea, cu fond vânăt închis
sau negru: prin ornamentul cusut şi nu ţesut,
constituie o creaţie originală şi, totodată , unică
în ansamblul costumului popular femeiesc.
La catrinţa din faţă, denumită zăvelcă în
pânză, cu fondul roşu sau negru (vânăt), ţesută
integral din lână, în două iţe, compoziţia decora-
tivă este structurată în două registre: căpătâiul,
Mdrei zo1ta60 do eosl14Ht pop146ar - 06to1tia 136
amplasat în treimea inferioară a piesei, sub
forma unei borduri late, compusă din două-trei
rânduri orizontale de motive compartimentate şi
încadrate de chenare, şi registrul superior, alcă
tuit din dungi verticale (rânde în sus), formate
din motive (curpăn, şatrang, chenar, pite, boboci)
care se succed alternativ. Cusăturile realizate
cu bumbac alb pe fondul închis, monocrom, al
catrinţei, cărora li s-au adăugat beteala (produs
industrial. pătruns în mediul rural încă din a
doua jumătate a secolului al XIX-iea), mărgelele
colorate şi fluturii metalici, înviorau mult com-
poziţia decorativă, conferind piesei o notă de
prospeţime şi gingăşie.
Zăvelca în pânză s-a asociat cu zăvelca în
scoartă, purtată la spate, ţesută integral din
lână, cu urzeală ascunsă (urzeala era rară, ca să
se bată bine băteala), cu fondul roşu, brăzdat de
vărgi orizontale, mai înguste sau mai late, alcă
tuite din motive geometrice policrome alese „cu
mâna" (gen Karamani, cu firul nelegat), ori din
vărgi dispuse în sens vertical.
În vechime, fetele şi bătrânele purtau zăvelca
numai în faţă.
Tot în zona Vâlcea s-a purtat, pereche, zăvel
ca vânată cu beteală, ţesută integral din lână, în
două iţe. Decorul ales cu mâna, iniţial cu fir gros
de cânepă şi apoi de bumbac, consta din rânduri
verticale alăturate strâns, compuse din romburi, înşirate unul după altul şi delimitate uneori de
un zig-zag. În partea inferioară a piesei erau
amplasate două chenare: unul spre tiv, celălalt
mai sus, la o distanţă de 20 de centimetri faţă de
chenarul inferior. Fondul era negru sau vânăt
închis, iar alesătura - vânăt deschis. Printre
rândurile verticale, fondul se umplea cu beteală
argintie sau aurie, cusută cu mâna.
O altă variantă ornamentală caracteristică
zonei Vâlcea o constituie cea la care compoziţia
decorativă a catrinţei era formată din motive răs
pândite compact, omogen, pe întreaga suprafaţă
a ţesăturii.
Frecvent în toată Oltenia este tipul ornamen-
tal de catrinţă cu decor învărgat, constând din
vărgi simple sau alese, dispuse în şiruri paralele,
orizontale, şi decor ales, concentrat spre poalele
piesei, purtând numele de căpătâi sau prag,
alcătuit din motive geometrice, fitomorfe. avi-
morfe, antropomorfe, sau varianta ornamentală
cu decorul amplasat doar în treimea inferioară,
sub forma unor vrâste simple, orizontale sau a
unor vrâste alese ce alternează cu vrâste simple,
ori sub forma unor alesături pe poale, variantă
răspândită în zonele Olt, Dolj şi Mehedinţi.
136
La costumul de sărbătoare, vâlnicul s-a aso-
ciat, cu timpul, cu o zăvelcă (catrinţă) purtată în
faţă şi mai lungă, de obicei, decât acesta (zonele
Romanaţi, Vâlcea, Dolj. Gorj. Mehedinţi).
Unei restrânse zone aflate la interferenţa
Mehedinţilor, Gorjului şi Doljului îi aparţine un
tip de costum cu vâlnic ornamentat cu broderie
realizată cu beteală argintie, de unde şi denumi-
rea sa de zăvelcă cu betea sau crăţ. Compoziţia
decorativă, concentrată în treimea inferioară
a piesei, alcătuită din motive vegetale, între care
un loc important îl ocupă pomul vieţii şi figurile
umane redate sub forma unei hore, cusute cu
lână, bumbac şi fir metalic lat, face din această
piesă un unicat al costumului popular românesc.
Ansamblul vestimentar bărbătesc, alcătuit
din piese funcţionale, dar realizate şi estetic, s-a
dovedit mai discret şi mai sobru în ornamentică
şi cromatică, decât costumul femeiesc.
Aşa cum relevă materialele de teren, mai
demult se purtau, indiferent de anotimp (vară
sau iarnă). căciulile confecţionate din blană de
oaie şi miel. Apoi au apărut, pentru vară, pălă
riile din paie de grâu, orez şi secară, împletite
în sat, şi cele de postav, cumpărate din târg.
Forma şi modul de purtare a căciulii erau
în strânsă dependenţă de vârsta purtătorului.
~~~eu~ Astfel, căciula ţuguiată, înaltă, era specifică
eu ~ Ui ~ (1lâta4} bărbaţilor tineri, care o purtau cu moţul răsfrânt
într-o parte, lăsat pe spate sau introdus înăun
Notă distinctă fac catrinţele din judeţul Olt, tru, pe când căciula rotundă, cu fund, numită şi
cunoscute sub numele de zăvelci cu betea, cu mocănească, era purtată de oamenii în vârstă.
fondul vânăt, decorate cu motive ornamentale Spre deosebire de flăcăi, care purtau pălării
şerpuite sau romboidale, dispuse în sens verti- de fetru, cu boruri mici, bătrânii le purtau cu
cal, alese în război cu lână sau amici albastru, boruri mai late. Pălăriile cu boruri largi se adu-
delimitate prin linii sau puncte în cruce, execu- ceau din Austria, cele cu boruri mici se im-
tate cu fir argintiu. În partea inferioară erau portau din Cehoslovacia. În satele cu populaţie
amplasate două praguri orizontale alcătuite din mixtă - pământeni şi „ungureni" - pălăriile cu
motive similare celor de pe trup, delimitate prin boruri obişnuite coexistau cu cele tipice Sibiu-
cruciuliţe din beteală. lui, cu calota mică, rotundă şi cu boruri înguste.
De-o mare preţuire s-a bucurat, în comunita- Flăcăii şi bărbaţii tineri îşi împodobeau
tea rurală tradiţională, vâlnicul cu câmpul roşu acoperitorile de cap, în zilele de sărbătoare, cu
vişiniu, dar mai ales roşu aprins, cicic, ţesut şi flori naturale sau artificiale, pene de păun,
ales în război, ornamentat cu benzi verticale zgărzi din mărgele.
compuse din motive geometrice policrome (rom- În ceea ce priveşte podoabele pe care bărbaţii
buri, spirale, cârlige) ce alternează cu dunguliţe le purtau în urechi, materialele de teren con-
subţiri, într-un ansamblu compoziţional care se semnează un vechi obicei, potrivit căruia „cei
repetă ritmic. Alteori, acest decor se completa, în născuţi după pierit" (cărora le murise un frate
partea inferioară a piesei, cu o bordură aleasă. sau o soră) purtau un cercel de argint sau o
În vechime, vâlnicul, ţesut scorţeşte (cu toartă de aur într-una dintre urechi (Gorj.
urzeala ascunsă, acoperită de firele de băteală), Mehedinţi, Vâlcea).
s-a purtat ca piesă independentă. Cămaşa bărbătească a cunoscut, în spaţiul
Fata mare îmbrăca vâlnicul pentru prima oară oltenesc, cele două tipuri principale: cămaşa
la nuntă, ca mireasă. dreaptă, bătrânească, şi cămaşa cu platcă.
131
Diferenţele dintre zonele montane şi cele de În ansamblul costumului popular tradiţional,
câmpie sunt vizibile şi la portul bărbătesc, ele un rol important l-au avut şi cingătorile: brâiele
vizând calitatea pânzei din care se confecţiona şi betele purtate peste brâie, bogat ornamentate,
cămaşa (mai groasă şi netedă în nord, mai cărora li s-au adăugat chimirul şi cureaua lată,
subţire şi învărgată în sud, bumbacul asociin- purtate mai mult de bătrâni. Pe sub brâu sau
du-se cu borangicul) şi lungimea cămăşii (până chimir s-au purtat pungile de pânză sau piele, în
la genunchi în nord, lungă până la glezne în care se ţineau banii, tutunul, iasca şi amnarul,
sud). La ambele variante, decorul era amplasat precum şi batistele cusute sau ştergarele învăr
pe guler, gura cămăşii, piepţi, pe tivul mânecilor gate ori nevedite în iţe, pentru zile de sărbătoare.
şi al poalelor. Mânecile se prindeau în dreptul Cioarecii, confecţionaţi din dimie în nord şi
umărului cu cheiţe cusute cu acul, iar piepţii din dimie cu urzeală de bumbac în sud, sunt
se ornamentau, de obicei, cu şabace realizate cu mai strâmţi în nord şi mai largi în sud. Cioarecii
mătase albă, încadrate cu colţişori lucraţi mai
din nord sunt brăzdaţi de decorul negru al
demult cu acul, apoi cu croşeta; aceiaşi colţişori bârnaşului şi al găitanului negru sau albastru;
apăreau pe guler, la gura cămăşii, la tivul
cei de la câmpie sunt albi, adesea neornamen-
mânecilor şi pe poale. Alteori, pe piepţi apăreau taţi, cu excepţia costumului de sărbătoare din
şiruri de motive geometrice, iar pe poale, şabace.
unele sate, ai cărui cioareci, confecţionaţi din
Tot decorul cămăşii era în alb, cu excepţia gule- dimie fină, specială, aveau un decor cu şireturi,
rului care avea fondul negru, umplut în culori:
compus din motive de roţi şi aplicaţii de postav
roşu, galben, verde, stânjeniu. Mai rar se întâl-
colorat în jurul ghizdelor (buzunare false).
neau motive geometrice policrome cusute pe
guler şi la gura cămăşii.
138
La pantalonii de vară, decorul era repartizat marginile deschizăturii din faţă, ale mânecilor şi
fie pe toată suprafaţa, realizat prin nevedeală, fie poalele. Cu aceleaşi ornamente de cosoaie se
amplasat la marginea inferioară, alcătuit din decorau pieptarele bărbăteşti şi cojocul de mire.
cusături policrome, împletituri, şabace ori din Piesele din blană lucrate în Câmpia Romana-
alesături. Alteori, mai multe procedee decorative ţilor de meşterii specializaţi se numără printre
- cusături, alesături şi franjuri - apăreau pe cele mai izbutite creaţii de acest gen, fiind de o
aceeaşi piesă, amplificând efectul estetic. mare originalitate prin eleganţa craiului, prin
Încălţămintea originară, tradiţională, opinca, tehnicile de execuţie a ornamenticii, prin alter-
s-a purtat cu obiele de dimie. În zilele de sărbă narea spaţiilor albe cu cele acoperite de decor şi
toare, femeile încălţau călţuni din dimie ornaţi prin tonurile cromatice de mare rafinament.
cu cusături sau cu flori realizate din găitan. În privinţa craiului hainelor de dimie, au exis-
În anotimpul rece, ansamblurile vestimentare tat diferenţe pregnante între nord şi sud. Astfel,
femeieşti şi bărbăteşti se completau cu haine hainele din dimie albă, croite în foi drepte, cu
groase de blană (pieptare şi cojoace) şi cu haine clini înguşti, în zonele de munte, se deosebeau
realizate din ţesături de lână (şube, giubele, de cele din câmpie, croite bogat, cu falduri ample.
ipingele), ale căror variante locale sunt determi- Numeroase variante locale au cunoscut hai-
nate de croială şi de modul de ornamentare. nele lungi, confecţionate din dimie albă, evazate
Pieptarele şi cojoacele erau decorate de meş prin introducerea clinilor în părţile laterale,
terii specializaţi ai satelor cu broderii executate îmbrăcate în ţinuta de sărbătoare: giubeaua sau
atât cu lâniţă policromă, amici şi mătase colo- casacul, fără mâneci (Olt), şuba cu mâneci lungi
rată, cât şi cu aplicaţii din piele (dubită special, sau scurte până deasupra cotului; acestea din
pe care se coseau motive ornamentale) şi garni- urmă erau purtate de femei pe umeri, ca o pele-
turi de blană. În domeniul cojocăritului, s-au re- rină, cu mânecile prinse la spate (Dolj).
marcat centrele de la Caracal, Corabia, Dăbuleni, Decorul hainelor de dimie, format din aplicaţii
iar în perioada interbelică, cele de la Vişina şi de găitan negru sau albastru (vânăt) amplasate
Vădastra, din Câmpia Romanaţilor, judeţul Olt, pe guler, piepţi, clini, extremităţile mânecilor şi
produsele acestor centre circulând în toată marginile poalelor, din cusături realizate cu lână
Câmpia Română. Aici s-au confecţionat toate sau cu bumbac alb sau din cusături policrome
categoriile de pieptare şi cojoace: pentru zile de ori din găitan şi aplicaţii de postav colorat, con-
lucru, pentru ţinuta vestimentară de sărbătoare, ferea fiecărei variante în parte o notă proprie.
dar şi pentru ocazii ceremoniale. În zonele de şes ale Olteniei, specifică portului
Cojoacele femeieşti de sărbătoare, scurte bărbătesc a fost ipingeaua, o haină confecţio
până în talie, fără mâneci, evazate datorită cli- nată din dimie neagră sau brună, care a circulat
nilor introduşi sub braţ, aveau decorul alcătuit sub două forme: cu mâneci şi fără mâneci, gen
dintr-un rând de rozete policrome, amplasat pe pelerină, croită cu foile puse pe lăţime, numită
marginea piepţilor şi pe poale, dar şi din aplicaţii ipingea oarbă. Ambele tipuri erau prevăzute cu
de găitane şi împletituri din piele. clini mari, puternic evazaţi spre poale, şi cu un
Iama, cojoacele femeieşti purtate în zile de guler care se ridica pe cap şi se încheia în formă
sărbătoare erau mai lungi, acoperind şoldurile, de glugă, numit chepeneag sau gluguş; se orna-
fiind bogat ornamentate cu renumitele cosoaie mentau la gură, în faţă şi pe chepeneag cu găi
(spirale), dispuse pe umeri, poale şi extremitatea tane toarse în casă, împletite cu cârligul şi vop-
inferioară a mânecilor, executate cu irhă (meşi site, aplicate pe dimie în motive lineare şi florale.
nă) verde şi lânică colorată. Evoluţia îndelungată a portului popular olte-
De o mare eleganţă, prin amploarea craiului nesc, determinată de diverşi factori locali, a dus
şi decorul bogat, era cojocul de mireasă, piesă la cristalizarea unui tip aparte care, deşi păs
extrem de costisitoare, pe care nu şi-o puteau trează trăsăturile caracteristice ale întregului
permite decât categoriile sociale înstărite. Era cu costum românesc, are notele sale particulare -
mâneci trei sferturi, strâns pe talie şi evazat spre forme inedite de expresie şi realizare artistică
poale datorită clinilor introduşi în faţă şi-n spate. ce-l definesc ca o creaţie bogată, de o profundă
Ornamentica formată din cosoaie repartizate în autenticitate şi de un remarcabil efect estetic.
jurul taliei, pe umeri, spate, poale şi mâneci era
întregită atât cu broderii, cât şi cu garnituri din
blană de miel, de culoare neagră, care bordau
l'tl
Eleganţa costumului de Argeş a fost amplifi-
cată de maramă, piesa textilă ce acoperea capul
femeii, cunoscută în termeni locali sub numele
(/;) rmărind evoluţia în timp a costumului de cârpâ, realizată iniţial din ţesătură de bum-
l)J popular, dar mai ales a celui argeşean şi bac şi mai apoi din borangic.
muscelean, constatăm că, de-a lungul veacu- Motivele ornamentale ale maramei, alese cu
rilor, el a suferit influenţa fastuosului costum bumbac, fir sau mătase policromă, concentrate
medieval din vechile reşedinţe domneşti de la spre cele două capete, alternau cu vărgi, într-un
Câmpulung şi Curtea-de-Argeş, durate în vre- ritm decorativ de mare efect estetic. Asocierea
murile de început ale dinastiei Basarabilor, maramei fine, vaporoase, purtate numai în zile
strâns legată de casa imperială a Bizanţului. de sărbătoare, cu un tulpănaş monocrom, peste
Strălucirea şi somptuozitatea veşmintelor de care se punea o cordea - o panglică colorată,
mătase şi purpură, ţesute cu fir de aur şi argint, lată de 12-15 centimetri ori de catifea neagră,
de la curţile domneşti şi locaşurile de cult, s-au decorată cu motive geometrice sau florale, rea-
răsfrânt asupra portului ţărănesc de sărbătoare. lizate din cusături sau din mărgele policrome,
Pe de altă parte, populaţia zonei s-a consoli- conferea costumului femeiesc de Argeş un aspect
dat şi întregit, la sfârşitul secolului al XVIII-iea, sărbătoresc, o notă de strălucire şi de fast, sub-
cu elemente umane provenite dintr-o vastă arie liniindu-i individualitatea. Cordeaua din catifea,
geografică ce includea Valea Jiului, Valea Vâl- numită local legătoare, completa ca o diademă
sanului, Colinele Muscelului, Mărginimea Sibiu- învelirea capului cu maramă. Calitatea deosebit
lui şi Platforma Cotmenei, până în Teleormanul
de mijloc, purtătoare a fermentului care a îm-
bogăţit substanţial creaţia populară locală. 30
Nu ne surprinde faptul că întâlnim, uneori,
în ornamentica portului popular muntenesc, ca
şi în terminologia ce desemnează unele elemente
decorative, influenţe sibiene, vâlcene, putând
stabili, în felul acesta, câteva etape şi vorbi de
anumite mode în evoluţia costumului popular.
Influenţele, tendinţele de înnoire şi curentele
de modă exercitate de-a lungul veacurilor nu au
reuşit să schimbe în esenţă structura portului
popular în această arie, ci, departe de a-i altera
fondul originar autohton, i-au conferit noi valori
plastice, îmbogăţindu-l neîntrerupt cu elemente
decorative, cu procedee tehnice, cu piese de cos-
tum, prin contribuţia a numeroase generaţii.
Prestigiul social al ansamblului vestimentar
muntenesc - mai ales argeşean şi muscelean -,
opulenţa decorului, originalitatea compoziţiei
ornamentale şi armonia cromatică au consacrat
valoarea acestui costum preluat ca veşmânt de
sărbătoare şi în alte zone etnografice.
Dintre piesele care compun ansamblurile ves-
timentare argeşene şi muscelene, trei sunt cele
care, prin bogăţia şi originalitatea compoziţiei
decorative şi cromatice, s-au făcut cunoscute şi
preţuite în toată ţara: marama, ia şi fota.
30 Vezi Fl.B. Florescu: P. Stahl: P. Petrescu. Arta populară

din zonele Argeş şi Muscel.
~,µie-~~
a.te~~
l't2
frunze mici, cheiţele cusute într-o ascensiune de
motive mărunte, fine, precum şi modul de pur-
tare a mânecilor cu pomneata (manşeta) întoarsă.
Fineţea cusăturilor, îmbinarea armonioasă a
culorilor, asocierea discretă a firului metalic, a
mărgelelor policrome şi a fluturilor aurii făceau
din fiecare piesă o creaţie unică, originală.
Fota de Argeş s-a purtat atât independentă,
cât şi asociată în faţă cu o catrinţă.
În trecut, fota se ţesea numai din lână, într-o
singură culoare - negru sau bleumarin închis,
roşu, iar mai târziu din bumbac sau aţică în
patru iţe şi, mai rar, în două iţe. Când se ţesea
în două iţe i se spunea fotă scorţată, deoarece
tehnica de ţesut era aceeaşi ca la scoarţă. La
exemplarele vechi de fotă, păstrate în colecţiile
muzeale, motivele ornamentale erau dispuse de
jur-împrejur. în rânduri orizontale spre poale şi
în direcţie verticală înspre cele două extremităţi,
sub forma unei borduri late, la margini. Atunci
când elementele decorative erau plasate numai
spre poale, fota se numea cu ghenar, iar când
ele urcau şi pe cele două capete, i se spuneafotă
cu ghenar încheiat. Ornamentele geometrice -
steaua, rombul, pătratul - se coseau cu acul,
în variate puncte de cusătură artistică, cu lânică
colorată, pe câmpul monocrom al fotei.
Cu timpul, decorul a evoluat, predominant
fiind ornamentul ales care începe să ocupe
suprafeţe din ce în ce mai mari pe câmpul fotei,
rămânând neornamentată doar o porţiune foarte
mică în spate.
Adeseori, cele două pulpane ale fotei se de-
de fină a piesei textile realizate din fir de mătase corau în mod diferit: una dintre ele se învărga cu
naturală şi ornamentaţia discretă, armonioasă dungi verticale policrome, iar cealaltă se alegea;
de la capete dădeau înfăţişării portului femeiesc ele se puteau suprapune astfel încât, în zilele de
din zona Argeş o eleganţă aparte. sărbătoare, să fie vizibil capătul mai bogat orna-
Un alt element care potenţează valoarea mentat. iar în zilele de lucru, cel învărgat.
estetică a costumului argeşean îl constituie ia, această modalitate de distribuire a câmpurilor
cusută cu ornamente de forma unor pătrate sau decorative, pe extremităţile piesei, vădind spiritul
romburi mari sau cu motivul S, spirala, steaua practic, deosebit de inventiv al ţărăncii române.
şi motivul cunoscut sub numele de brâul cojo- Începând cu anul 1900, în zona Argeş apă
cului, care apare şi pe alte piese de port. truns şi s-a răspândit fota aleasă cu fir metalic,
Foarte puternică a fost influenţa musceleană, argintiu şi auriu, de influenţă musceleană, mar-
în zona Argeş, pe ie apărând deseori elemente când o nouă etapă în evoluţia portului popular
decorative caracteristice iei de Muscel, cum ar fi argeşean. Femeile din Câmpulung Muscel vin-
cel denumit Juşti, asemănător unor crestături deau la târgul din Piteşti o gamă largă de piese
oblice dispuse pe o nervură principală, sau mode port produse în cadrul industriei casnice:
tivul cunoscut sub numele de floarea înfundată, marame de borangic, ii, fote, veste din catifea
o cusătură afânată ieşită în relief. Alte elemente neagră, cu ornamente florale cusute cu fir.
specifice cămăşii femeieşti argeşene sunt încre- Această modă a prins foarte mult. fota cu fir.
ţul policrom, blana densă de cusături amplasată numită vâlnic în termeni locali, fiind nelipsită
pe mâneci, încadrată cu un chenar alcătuit din din zestrea fetei de măritat, iar mai târziu a fost
l't3
adoptată şi purtată de toate femeile, chiar şi de
cele în vârstă.
În zona Argeşului, fota s-a purtat şi asociată
în faţă cu o catrinţă, cunoscută sub numele de
zăvelcă. Fota de mici dimensiuni, în cazul în
care se combina cu zăvelca, înfăşura strâns cor-
pul în spate şi în părţi, rămânând întredeschisă
în faţă. Pe fondul negru sau roşu al fotei, alesă
turile se succedau în rânduri orizontale spre
poale şi benzi verticale spre extremităţi.
Piesa din faţă, zăvelca, se remarca printr-o
monocromie intensă, în general roşu-cireşiu, ca
şi fota, şi printr-o decoraţie bogată, geometrică,
florală sau antropomorfă (cea din urmă fiind o
influenţă oltenească}, concentrată în jumătatea
sa inferioară şi grupată în benzi dispuse orizon-
tal sau presărată pe toată suprafaţa. Fluturii
aurii şi mărgelele policrome, care apăreau pe
zăvelcă, înviorau şi mai mult această piesă,
sporindu-i efectul decorativ.
Atât prin decorul cusut, şi nu ţesut, prin
folosirea abundentă a firelor metalice, de origine
orientală, pătrunse în costumul popular prin
intermediul mânăstirilor sau al atelierelor de pe
lângă curţile domneşti şi boiereşti, cărora li s-au
alăturat beteala, paietele şi mărgelele folosite ca
umplutură în cadrul unui motiv ornamental sau
al unei compoziţii decorative, cât şi prin exube-
ranţa cromatică dominată de culoarea roşie, fota
de mici dimensiuni şi catrinţa de Argeş, împreu-
nă cu cămaşa formau un ansamblu vestimentar
de mare somptuozitate şi rafinament.
În zona Argeşului s-a întâlnit frecvent şi tipul
de costum cu catrinţe perechi, o mare arie de
circulaţie având-o varianta ornamentală com-
pusă dintr-un decor învărgat (vărgi simple sau
alese, dispuse în şiruri paralele, orizontale) şi un
decor concentrat spre poalele catrinţei, purtând
numele de căpătâi sau prag, constând din
motive geometrice, antropomorfe, avimorfe sau
fitomorfe.
La fel de răspândită a fost şi varianta decora-
tivă la care compoziţia ornamentală era ampla-
sată în treimea inferioară a piesei, fiind alcătuită
fie din vrâste simple, orizontale, fie din vrâste
alese ce alternau cu cele simple, fie din alesături.
O altă variantă a fost cea la care ornamentica
se compunea din motive răspândite compact,
omogen pe întreaga suprafaţă a ţesăturii.
Pe aceeaşi catrinţă întâlnim mai multe tehnici
de alesătură: registre alese cu mâna încadrate
de motive alese cu speteaza. Materialele folosite
la alesături au fost: lâna, lânica, bumbacul, firul,
mătasea, la care s-au adăugat fluturi şi mărgele.
Cămaşa de Muscel, numită aici ie (această
denumire incluzând şi prezenţa poalelor), con-
fecţionată dintr-o pânză cu dunguliţe galbene
la marginea ţesăturii, se caracteriza atât prin
mânecile deosebit de lungi, care se răsuceau
în timpul purtării, cât şi printr-o opulenţă a
decorului, având o serie de elemente decorative
proprii, frecvent fiind cel cunoscut sub numele
de Juşti sau Juşte, asemănător unor crestături
înşirate de-o parte şi de alta a unei nervuri.
Lucrat în roşu, negru şi în fir, motivul Juşti,
amplasat pe mâneci şi pe piept, era de un mare
efect plastic.
Alte motive ornamentale, ca stâlpii, ciarba,
curcanii, şerpeasca, melcii etc., cusute în diver-
se puncte, mai des folosit fiind aşa-zisul punct
bătrânesc - punct gras în Muscel -, prin care
se obţinea o broderie în relief. fac din ia musce-
leană o culme a măiestriei populare româneşti.
O altă piesă componentă a ansamblului
vestimentar femeiesc, care a sporit faima costu-
mului de Muscel, a reprezentat-o fota compusă
din două foi cusute pe orizontală, cu fond negru,
dar şi albastru, roşu sau alb, ornamentată mai
simplu înainte de 1880, cu vărgi la poale şi la
capete, iar apoi cu motive geometrice alese cu
mâna în război.
La poale şi adeseori şi în dreptul taliei, la
brâu, decorul fotei apare sub forma unei borduri
late de aproximativ 15 centimetri, colorată mai
ales în roşu închis sau vişiniu, numită mânz sau
bantă în Muscel.
După anul 1900, fota musceleană a cunoscut
o amplificare a decorului; acesta ajunge să
acopere întreaga suprafaţă a capetelor. Într-o
fază ulterioară, şi varga de la poale începe să fie
aleasă, luând forma unei borduri decorative late.
Fota albă, executată numai din fir, în
Dar costumul care a cunoscut cea mai mare întregime aleasă, a intrat în portul ceremonial
faimă, bucurându-se de preţuirea iubitorilor de al miresei, nelipsind din zestrea oricărei fete.
frumos, de atenţia pictorilor români şi străini ce Utilizarea mătăsii, a firului metalic auriu şi
l-au imortalizat în opere de o valoare artistică argintiu, bogăţia ornamenticii au impus fota de
remarcabilă (N. Grigorescu, Gh. Tattarescu, Muscel la târgurile din ţară. Adoptată în cos-
Carol Popp de Szathmary, Michel Bouquet etc.) tumul altor zone etnografice (inclusiv Moldova
este cel de Muscel. din stânga Prutului) datorită prestigiului valoric
Toate piesele componente ale costumului dobândit, fota musceleană a devenit o marcă
muscelean concură la realizarea unui ansamblu etnică, intrând în componenţa aşa-zisului
vestimentar extrem de spectaculos, începând cu „costum naţional românesc".
marama de borangic, un voal fin, lung de patru În configuraţia costumului bărbătesc mun-
metri, bogat decorat pe toată suprafaţa sau doar tenesc, ansamblurile vestimentare argeşene şi
spre capete, cu ornamente geometrice ori florale, muscelene şi-au păstrat linia structural simplă,
policrome, realizate cu bumbac, mătase sau fire o ornamentaţie echilibrată şi un colorit de mare
în culoarea argintului şi a aurului, dispuse în rafinament, care le conferă o notă de eleganţă
câmpuri romboidale. deosebită.
Frecventă a fost cămaşa bărbătească cu clini,
decorată cu broderii pe guler, la extremitatea in-
ferioară a mânecilor, de-o parte şi de alta a gurii
cămăşii şi pe poale, realizate cu lână, arnici şi fir
metalic, precum şi cămaşa cu fustă (aşa-numita
fustanelă nord-dunăreană). răspândită de-a
lungul întregului lanţ carpatic, de la Dunăre
până în Moldova de nord.
Cheiţele şi şabacele albe, executate în diverse
motive, dungile din ţesătură (la cămaşa mus-
celeană). care formează ele însele un ornament,
asocierea discretă a firului metalic constituie
trăsăturile caracteristice ale cămăşii bărbăteşti.
Cioarecii albi de dimie, simpli sau ornamen-
taţi cu găitan în dreptul ghizdelor, asociaţi cu
vesta neagră de dimie, cu guler, lungă până la
brâu, încheiată la două rânduri de nasturi, sau
pantalonul de vară confecţionat din pânză albă
de bumbac, ţesută în patru iţe, în ochiuri
(romburi}. completează ansamblul vestimentar
bărbătesc ..
În anotimpul răcoros , pieptarele şi cojoacele
care reflectă în sistemul de ornamentare influen-
ţa pieselor similare de peste Carpaţi (similitudini
cu cele de Avrig sau Făgăraş). precum şi hainele
de dimie: minteanul, zeghe':! decorată cu găitan
sau cu flori realizate cu lână ori aţă albă , man-
taua şi gluga întregesc costumul bărbătesc.
O abatere de la costumul popular muntenesc
cunoaşte, prin forma şi modul de ornamentare
a pieselor componente, ansamblul vestimentar
de Prahova, care se încadrează în tipologia por-
tului cu fotă largă , încutată .
Cămaşa originară a costumului femeiesc se
diferenţiază şi ea de sistemul clasic de orna-
mentare a cămăşilor munteneşti cu altiţă , încreţ
şi râuri, fiindu -i specifică o altă modalitate de
decorare a mânecilor, de influenţă transilvănea
nă , şi anume: două benzi orizontale de cusături
- una mai lată , amplasată în partea superioară
(râu peste umăr), iar cealaltă, mai îngustă, în
dreptul cotului (râu peste cot). cusute în punct
bătrânesc, buclat. Un alt element de origine
transilvăneană îl reprezintă brăţara sub obin-
zică, o cusătură dispusă sub guler, realizată în
tehnica urzit pe creţuri. În ultima etapă de evo-
luţie, cămaşa femeiască s-a încadrat în sistemul
de ornamentare cu altiţă, utilizându-se în decor
arniciul roşu şi negru, precum şi paietele.
1'16
cu aceea a vărgii late. Deseori, în decorul fotei
încutate de Prahova a intervenit şi telul, firul
metalic auriu sau argintiu. Fota creaţă a coexis-
tat, în zona Prahovei, cu cea dreaptă, clasică.
În ansamblul costumului popular muntenesc
se distinge, prin elemente specifice, originale, de
mare rafinament decorativ şi cromatic, costumul
de Buzău31 şi, mai ales, cel de Râmnicu Sărat,
o subzonă a Buzăului, caracterizat prin prezenţa
fesului roşu, a cămăşii încreţite la gât (cusute cu
fire de lână vopsite în gospodărie sau de amici,
în punct bătrânesc, de cusătură buclată) şi prin
fotă, o creaţie unică datorită organizării deco-
rului pe căpătâiele cu fond roşu, folosirii lânicii
policrome şi a firului metalic strălucitor printre
alesăturile sau cusăturile care împodobesc
extremităţile şi poala de la spate a piesei.
Caracteristice portului bărbătesc buzoian au
fost cămaşa bătrânească, dreaptă, dar şi cămaşa
scurtă cu fustanelă, ornamentate cu broderii
albe, încinse cu brâul lat, de lână roşie, bogat
decorat cu alesături realizate cu lână, lânică şi
fir, care formează pata de culoare în cadrul an-
samblului vestimentar alb, precum şi cioarecii
din dimie albă, strâmţi pe picior, şi pantalonii
de vară.
Vesta, hainele scurte de dimie neagră sau
brună, alături de pieptarele şi cojoacele realizate
de meşterii locali specializaţi, completează
ansamblul vestimentar bărbătesc, conferindu-i
o notă de sobrietate, robusteţe şi rafinament.
Portul teleormănean ocupă, în ansamblul
~~„ costumului muntenesc, un loc aparte prin trăsă
ţu, ~. ~#~de ~~ SM4t turile sale particulare, îmbogăţind repertoriul
ornamenticii populare româneşti cu motive deco-
Fota, asemănătoare unei fuste creţe sau în- rative originale, de o deosebită valoare plastică.
cutate, confecţionată din lână, ţesută în patru Analiza pieselor sale componente relevă exis-
iţe şi dată la piuă, compusă din două foi unite la tenţa unui complex unitar cu aspecte specifice,
mijloc cu cheiţă, a fost iniţial simplă, cu fondul determinate de modul de viaţă al locuitorilor,
vânăt sau negru. Acest tip a evoluat în fota mai de ocupaţia lor de bază, de condiţiile geografice,
fină, ţesută în două iţe, decorată la poale cu sociale şi istorice.
vargă roşie, verde sau galbenă. Intensele schimburi comerciale desfăşurate
Cu timpul, decorul s-a amplificat urcând şi în zonă au presupus întotdeauna şi existenţa
pe căpătâiele piesei. Pe pulpanele fotei de Pra- unor schimburi culturale. Astfel, mocanii au
hova, ornamentele erau dispuse în sens vertical, adus în zonă piese de port, elemente decorative
sub forma unei benzi late, realizate fie din ţesă şi tehnici care au influenţat, într-o oarecare
tură, fie din alesătură, fondul acestui decor fiind măsură, portul local. Legăturile inter-zonale şi
de cele mai multe ori roşu. Pe poale, compoziţia mai ales puternica influenţă exercitată de fastu-
ornamentală s-a grupat sub forma unei vărgi osul costum de Romanaţi trebuie, de asemenea,
late, colorate, încadrate de câteva dunguliţe avute în vedere.
subţiri, numite în termeni locali toiege, sau sub
forma unei suite de vărguţe, de aceeaşi lăţime 31 Olga Horşia, Zona etnografică Buzău.
1'11
O formă arhaică de pieptănătură, pe care o
mai purtau, în jurul anului 1900, numai femeile
în vârstă, a constituit-o pieptănătura cu coarne
(proeminenţe laterale realizate din cozi răsucite
deasupra urechilor sub forma unui coc, prinse
cu ace), peste care se purta un suport, cunoscut
în toată zona sub numele de canci, dar care avea
şi denumiri locale: mercheleaţă la Pietroşani,
mercheleţ sau chermeleţ la Zimnicea şi Smâr-
dioasa, chenci sau checi la Ţigăneşti. Indiferent
de materialul din care se confecţiona - aba,
văcălie de ciurel, nuia de dud sau de măr, joardă
de viţă, cânepă groasă etc. - acest suport, peste
care se aşezau diferite piese textile, avea rostul
practic de a susţine părul, de a înălţa pieptă
nătura şi de a conferi figurii un aer maiestuos.
În vederea susţinerii pieptănăturii, peste
conci, femeile se înveleau cu piese secundare
anexe, cu rol funcţional, denumite bariş, cium-
ber, dirmea, iar peste acestea cu ştergar,
maramă, tulpan, basma.
În zilele de sărbătoare, peste una dintre legă
turile-anexe, nevestele purtau tulpanul (orna-
mentat cu bagadele şi mărgele policrome), ca
piesă independentă sau asociat cu ştergarul,
care în Teleorman a ajuns la o valoare artistică
remarcabilă prin tehnicile folosite în com-
Totodată, cele patru oraşe ale zonei
Roşiori, Alexandria, Turnu Măgurele, Zimnicea
punerea câmpurilor decorative, prin diversitatea
- cu numeroasele lor ateliere meşteşugăreşti, motivelor ornamentale şi prin nuanţele utilizate.
Trăsătura caracteristică a ştergarului teleor-
au constituit puternice nuclee de atracţie pentru
mănean, cunoscut în toată zona sub numele de
populaţia rurală. Oraşele au influenţat craiul
cârpă, este ornamentaţia cu vărgi realizate fie
unor piese de port, iar industria a invadat satele
cu pânzeturi, catifele, postavuri, dantele etc. din urzeală, cu fire mai groase de bumbac alb,
Negoţul intens practicat de marghidani (negus-
între care se intercalau şi fire de borangic gălbui,
tori ambulanţi) a generalizat utilizarea arniciu- dispuse de-a lungul ţesăturii, fie din bătaie, cu
vărgi pe lat, iniţial numai albe, apoi şi colorate,
rilor colorate, a fluturilor şi a mărgelelor care
au îmbogăţit paleta cromatică şi au sporit nota albastre sau galbene, dispuse pe tot câmpul sau
decorativă a pieselor de port. numai la extremităţi, între care se executa un
Asupra portului popular din sudul ariei s-a gen de ajur şi se introduceau fire de beteală.
exercitat şi influenţa balcanico-orientală, deter- Cu timpul, ornamentica ştergarului a fost
minată de existenţa raialelor turceşti pe linia îmbogăţită la capete cu intercalări de găurele şi
Dunării. Fesul, mecheleţul, podoabele de aur cu alesături dispuse fie sub forma unor motive
(icuşari, mahmudele), găitanele, craiul pan- izolate, fie într-o înşiruire pe intervalele libere
talonilor largi cu tur, zăbunele sunt de origine dintre grupele de vărgi. Alesăturile constând din
balcanico-orientală. 32 motive geometrice, fitomorfe şi avimorfe - alese
Piesele constitutive ale costumului teleormă pe ştergarele mai vechi cu mătase sau cu aţă
nean: ştergarul, cămaşa încreţită la gât, cămaşa albă de bobină, iar mai târziu cu amici şi bum-
dreaptă, zoroclie, precum şi cele două catrinţe bac răsucit sau cu fire mercerizate şi fire de lână
purtate perechi, au îmbrăcat aici note particu- policrome - erau realizate cu speteaza şi alter-
lare, proprii. nau cu grupurile de vărgi simple.
Ştergarul teleormănean se caracteriza prin
32 Maria Cioară-Bâtcă; Vlad Bâtcă, Zona etnografică Tele- dimensiuni mari: lungime de până la 3,50 metri,
onnan. lăţime de 0,80 metri, capătul ales de O, 75 metri.
1'18
Din punct de vedere morfologic, cămaşa fe-
meiască din zonă se încadrează în tipul carpatic,
fiind cunoscută local sub numele de cămaşă
mocănească, şi în tipul poncho, cu mânecile
prinse din umăr, denumită cămaşă zoroclie.
Cămaşa încreţită la gât, cu mânecile orna-
mentate în cele trei registre tradiţionale - altiţă,
încreţ, râuri -, se caracteriza prin comparti-
mentarea în pătrate a motivelor ce alcătuiau
altiţa, trăsătură specifică şi cămăşii femeieşti
de Vlaşca. Decoraţia cămăşii se realiza fie prin
cusătura cu acul ,,la un fir" sau ,,la mai multe
fire", „în puncte", „în muscă", „în tighel", „pe
dos", „în şabac", fie prin alesul în război.
Cămaşa dreaptă, zoroclie, pentru zile de săr
bătoare, se cosea ,,la fir", cu mătase albă în jurul
gurii, pe piepţi, în dreptul umărului, la extremi-
tatea mânecilor şi pe poale.
Peste cămaşă, femeile îşi încingeau mijlocul
cu un brâu de lână ţesut în patru iţe, pe fond
roşu, cu dungi pe lat, care alternau cu motive
alese cu mâna şi purtând denumiri precum
răsucituri, şerpi, gura păpuşii, peştişorul.
Printre alesături apărea, uneori, un fir auriu sau
argintiu, ca la brâiele bănăţene.
În zonă s-au purtat şi brâie ţesute în patru iţe
şi năvădite în ochiuri. Brâul femeiesc se mai
ţesea şi în două iţe, în tehnica întâlnită şi la
bascele (denumită scos - urzeala ascunsă şi
bătaia foarte deasă). Aveau fond roşu sau negru,
.t'I~ ~di# 11~: decorat cu vărgi colorate în alb, roşu, negru,

~.~.~#~ verde, galben, albastru, dispuse pe lat. La
capete, brâul era ornamentat cu ciucuri. Peste
Ace de cap, spelci, cu gămălie colorată, fixau brâu se înfăşurau bete din lână sau din urzeală
ştergarul în dreptul tâmplei - în toate zonele de lână şi bătaie de bumbac, ţesute în două iţe,
munteneşti, de altfel -, iar uneori se grupau în năvădite în ochiuri sau în boabe. Betele erau
şir continuu deasupra frunţii (Teleorman). con- înguste de un deget şi ornamentate cu ciucuri
stituind un element pur decorativ. Pe frunte, de-o palmă, ce atârnau pe şold.
sub ştergar, femeile purtau bani de aur (icuşari), Catrinţa, cunoscută în zonă sub numele de
cusuţi pe o panglică neagră. zuvelcă sau boscea, se confecţiona din urzeală

În afara mărgelelor colorate din sticlă şi şi băteală de lână, din urzeală de borangic şi
piatră, purtate de toate categoriile de vârstă, băteală de lână, din urzeală de cânepă şi băteală
proprie fetelor şi nevestelor a fost salba de aur, de lână. Piesa de sărbătoare era bosceaua care
numărul şiragurilor de galbeni indicând starea se ţesea în două iţe, în tehnica scos, în spată
materială a purtătoarei. Salba de mahmudele se mai rară. Boscelele vechi (urzeală de bumbac
compunea din unul până la patru galbeni mari, răsucit şi băteală din lână, toarsă subţire) erau
aşezaţi la mijloc, şi din icuşari (galbeni mărunţi) compuse din două foi, cusute pe lungime cu acul.
în părţi, cusuţi pe o panglică neagră sau înşiraţi Compoziţia ornamentală, la boscelele purtate
pe lanţ. În urechi, se purtau icuşari de aur, de bătrâne, se concentra în jumătatea inferioa-
toarte sau cerceri din mărgele. Pe braţe, fetele ră, către poale, decorul constând din trei vărgi
purtau brăţări din aluminiu, aramă, os sau din înguste despărţite prin câte un rând de alesături
şiraguri de mărgele mărunte, iar pe degete inele
de aur, argint, aramă sau din alte metale.
160
cu speteaza. Întreaga compoziţie era cunoscută La început, boscelele s-au purtat perechi;
sub numele de prag. Trupul boscelei era negru apoi, bosceaua din spate s-a asociat cu o zuvelcă
sau albastru, iar marginile erau „bătute" cu acul purtată în faţă, ornamentată cu vărgi dispuse
(festonate) cu lână roşie sau albastră. orizontal, spre poale desfăşurându-se pragul
La tinere, fondul boscelei era nărânzat (roşu). format din vărgi alese cu speteaza. În câteva sate
iar compoziţia decorativă consta din vărgi dis- (Slobozia Mândra, Uda-Clocociov, Traian). bos-
puse orizontal, realizate din bătaie, sau din vărgi ceaua purtată în spate s-a asociat cu o catrinţă
înguste care alternau cu altele mai late, între ele purtată în faţă, numită presteleancă, alcătuită
fiind plasate alesături geometrice şi fitomorfe. din două foi încheiate pe lăţime, cu decorul
La poale, motivele ornamentale fitomorfe, antro- dispus în benzi verticale, simple sau alese: spre
pomorfe sau avimorfe erau grupate compact - poale apărea pragul.
în prag. Pe vreme rece, femeile purtau cojochită - un
Boscelele se încingeau în talie cu băieri din pieptar scurt, fără mâneci, despicat în faţă,
lână sau din bumbac alb, negru, galben. Pe anu- ornamentat pe piepţi, pe spate şi la buzunare
mite porţiuni, alesătura era spartă, nu se lega. cu elemente fitomorfe cusute cu lâniţă policromă
Tehnicile în care se alegeau motivele ornamen- şi cu fâşii de meşină colorată, precum şi cojoace
tale erau deosebit de variate: „pe deasupra", „pe lungi până la brâu, cu mâneci ornamentate cu
rost", „în spetează". Alesăturile se realizau cu găitane negre, în formă de floare.
lână sau lâniţă policromă adusă de marghidani. Dintre hainele groase, piesa de rezistenţă a
Bosceaua aleasă pe toată suprafaţa se purta constituit-o cojocul cret sau „cu clini" (numărul
numai la spate. La poale avea ciucuri roşii şi acestora ajungând până la 12). purtat obliga-
albaştri. Boscelele erau ornamentate cu fluturi toriu de către mirese. Lung până sub genunchi,
la femeile tinere şi cu mărgele la bătrâne. cu sau fără mâneci, strâns pe corp, cojocul era
decorat cu motive fitomorfe şi cu ihră (fâşii de
piele albă pe care se coseau fiori cu lâniţă
colorată, încadrate cu ornamente din ihră verde
împletită). La guler, pe margini şi la mâneci, se
borda cu garnituri din blană neagră de miel.
În zonă au circulat, pe lângă produsele
centrelor locale, şi piese provenite din Câmpia
Romanaţilor, îndeosebi din vestitul centru de la
Corabia, cunoscute sub numele de pieptare şi
cojoace cu cosoaie (spirale de ihră verde şi lânică
policromă).
În portul popular femeiesc, pieptarele şi
cojoacele ornamentate au ieşit din uz mai de
timpuriu, fiind înlocuite cu haine de provenienţă
industrială. Dintre aceste haine, menţionăm
scurteicile şi caţaveicile, generalizate în toată
zona, precum şi zăbunele.
În anotimpul rece, femeile au mai purtat o
haină din aba albă, dată la piuă, scurtă până la
şold, cunoscută sub numele de şubă, ornamen-
tată cu găitane de lână. Ea a ieşit din uz după
primul război mondial.
Portul popular bărbătesc reflectă mai mult
decât cel femeiesc legătura strânsă cu specificul
îndeletnicirilor şi cu condiţiile climatice locale.
În anotimpul cald, bărbaţii îşi acopereau
capul cu pălării împletite din paie de grâu, cu
pălării din postav cu borul uşor ridicat, numite
local „pălării popeşti". Iama, se purtau căciuli
din blană de miel, motate la tineri şi „cu fund"
(rotunde) la oamenii în vârstă.
161
Cămaşa bărbătească se încadrează în cele din urzeală şi
din bătaie, terminate cu ciucuri la
două tipuri principale: cămaşa dreaptă şi căma extremităţi.
În satele din sudul zonei s-au purtat
şa cu platcă. Pânza din care se ţeseau cămăşile brâie cu vărgi din urzeală, verticale şi cu benzi
era învărgată din urzeală cu fire de bumbac alb policrome transversale, alese cu speteaza; la
mai gros, care ieşeau în relief, fiind cunoscută ambele capete. aveau ciucuri lungi.
sub numele de pânză cu ghenare ori cu margini. La brâu, bărbaţii purtau un şervet din pânză
Pentru cămăşile de sărbătoare, se folosea pânza de bumbac, decorat cu vărgi, cusături sau alesă
învărgată cu borangic sau cu bumbac creţ. turi policrome. Ei legau la brâu o pungă din piele
Cămaşa dreaptă, zoroclie, a fost tipul cel mai de miel, în care ţineau tutunul şi banii.
vechi purtat în zonă - lungă până mai jos de Bărbaţii au purtat obiele din pănură albă,
genunchi, cu guler drept de două-trei degete, înfăşurate pe picior până sub genunchi şi legate
cu mâneci largi, libere la extremitatea inferioară. cu nojiţe negre din lână, păr de capră sau de cal.
Toate părţile componente ale cămăşii se uneau Peste obiele se încălţau opinci din piele de porc,
cu cheiţă executată cu acul sau cu igliţa, care de vită sau de cal, cu cioc mic, încreţite fie
a căpătat, cu timpul, atribute estetice. Cămaşa numai în faţă, fie şi pe părţi; adeseori aveau la
de sărbătoare era bogat decorată cu şabace baza ciocului o limbă prin care se trecea cu-
înguste albe pe guler şi cu bagadele (colţişori) pe reaua de piele ce fixa opinca de picior. Obielele
margini. se purtau şi peste ciorapi împletiţi din lână albă
Cămaşa cu platcă, apărută la sfârşitul seco- sau neagră, ornamentaţi în partea superioară cu
lului al XIX-iea, a circulat în două variante: cu cusături policrome cu motive fitomorfe şi colţari
platcă dreaptă, cu guler pe lângă gât şi mâneci realizaţi cu igliţa.
lungi, libere la extremitatea inferioară, şi cu În multe sate, peste obiele sau peste ciorapi
platcă încreţită, cu guler răsfrânt şi mâneci largi, se purtau turetci din lână albă ornamentate cu
strânse în bantă. găitane negre sau bleumarin.
Pantalonii de vară, confecţionaţi din bumbac În zilele de sărbătoare bărbaţii se încălţau cu
pentru zile de sărbătoare, se croiau din patru foi cizme înalte, negre sau galbene, cu carâmb
încheiate cu cheiţă, fiind largi în partea moale, cu creţuri; ghete cu gumilastic; iminei
superioară şi mai strâmţi de la genunchi în jos. (un fel de bocanci din piele, cu pinteni la spate).
La marginea inferioară erau decoraţi cu şabac În zonă s-au purtat o gamă variată de piese
sau cusuţi cu motive geometrice şi fitomorfe şi confecţionate din blană, lucrate de meşterii
terminaţi cu bagadele. locali sau cumpărate din oraşele Caracal,
În toată zona, în anotimpul rece s-au purtat Corabia, Roşiori sau de la târgurile ce se ţineau
nădragi (dimii) confecţionaţi din aba ţesută în în diferite localităţi ale zonei.
patru iţe. Croiţi din patru-şase foi, nădragii erau Cele mai frecvente au fost burticarele -
ornamentaţi pe părţile laterale, pe buzunare şi la pieptarele înfundate - şi pieptarele despicate,
marginea inferioară cu găitane. Culoarea abalei ornamentate cu motive fitomorfe cusute cu lâni-
era neagră, albastră, maro, iar găitanele puteau ţă la buzunare, piepţi şi spate şi cu aplicaţii din
fi negre, roşii, albastre, galbene, albe. piele. Pieptarele erau bordate cu blăniţă neagră
Nădragii se purtau împreună cu veste din de miel (zagara).
stofă. cu revere, încheiate la două rânduri, cu De la Caracal se cumpărau pieptare înfun-
veste din postav ornamentate cu găitane sau date şi vestitele cojoace cu cosoaie. Numai cei
tighele colorate şi şireturi albe sau cu o vestă înstăriţi îşi puteau permite să poarte asemenea
numită ielic. decorată cu găitane albe şi negre şi piese costisitoare din cauza decorului bogat ce
cu piepţii roşii întorşi ca nişte revere. consta din motive vegetale şi rozete policrome,
În unele localităţi din vestul zonei s-au purtat cusute cu lâniţă, din cosoaie (spirale) executate
şi nădragi albi, strânşi pe picior, croiţi din două cu ihră verde şi din găitane negre. Cojoacele cu
foi, patru clini şi tur. La marginea inferioară cosoaie aveau pe piepţi, de o parte şi de alta
aveau manşete întoarse, crăpate într-o parte; a deschizăturii, pe mâneci şi pe spate acelaşi
se ornamentau cu găitane negre ori bleumarin. decor ca şi pieptarele.
Bărbaţii îşi încingeau mijlocul cu un brâu de O piesă de sărbătoare a reprezentat-o cojocul
lână ţesut în patru iţe, pe fond roşu, cu ciucuri bărbătesc ere{, cu 20-24 de clini, lung, ornamen-
la capete. În preajma primului război mondial, tat cu motive vegetale cusute cu lâniţă policromă
au apărut brâiele învărgate fie din urzeală, fie în dreptul taliei, pe piepţi şi pe mâneci.
162
Peste pieptar şi cojoc, bărbaţii îmbrăcau apropie de fotă, iar prin lărgimea şi încutarea sa
cheba, o haină din aba seină, lungă până în şi prin modul de purtare - asociat cu catrinţa
dreptul şoldurilor sau trei sferturi, cu mâneci, - această piesă aminteşte de vâlnicul oltenesc.
cu guler pe lângă gât sau cu guler mare, ca o Găteala capului, compusă din conciul de fier,
glugă; era ornamentată cu găitane. învelit în pânză, denumit local mechelet. fixat pe
Peste chebă, în sezonul rece, se purta ipin- cap cu ajutorul unei piese anexe, de formă tri-
geaua zisă şi imurluc - o haină din aba neagră, unghiulară, peste care se aşeza marama de bo-
albă sau maro, ţesută în patru iţe, dată la piuă, rangic, de mari dimensiuni, prezintă similitudini
lungă până la glezne, croită din patru sau cinci cu învelitorile de cap tipice zonei teleormănene.
foi cusute pe orizontală. Această haină, cu sau Diferă însă modalitatea de învelire cu marama,
fără mâneci, cu clini laterali, avea guler drept pe unul dintre capetele acesteia fiind adus peste
lângă gât şi o glugă numită chepeneag. Se în- creştet, unde se fixa cu ace de păr decorative,
cheia cu bumbi de lemn sau cu nasturi din piele de aşa manieră, încât colţul să cadă liber pe
şi se ornamenta cu găitane pe poale, la gură şi mijlocul frunţii.
la mâneci, iar pe glugă cu cusături policrome. Compartimentarea în pătrate a rândurilor ce
O viziune estetică aparte caracterizează cos- compun altiţa de pe mânecile cămăşii femeieşti
tumul femeiesc din sudul Munteniei - zona de Vlaşca constituie o altă asemănare cu costu-
Vlaşca. Aici, piesa de rezistenţă era peştemanul, mul teleormănean.
care îmbracă corpul de la talie în jos, o ţesătură Portul pantalonilor, numiţi local paturi, foarte
dreptunghiulară, largă, încutată mărunt, cu largi, reflectă influenţa balcanico-orientală exer-
câmpul negru. Capetele policrome alese la mar- citată asupra costumului popular în general.
gini sub forma unei borduri şi varga roşie de la Armonia, măsura, măiestria şi virtuozitatea
poale sunt notele sale particulare. Peştemanul tehnică, rafinamentul decorativ şi cromatic ale
se asociază întotdeauna cu o boscea purtată în elementelor care constituie ansamblurile vesti-
faţă, cu fondul roşu sau măsliniu, decorată cu mentare femeieşti şi bărbăteşti din Muntenia
motive dispuse în registre paralele, orizontale. reflectă gustul şi concepţia estetică a multor
Prin modul ornamentării (pe căpătâie) şi prin generaţii de creatori care au prelucrat fondul
varga roşie de la poale, peştemanul de Vlaşca se tradiţional de valori în tipare plastice inedite.
1~(7~)7'
166
În Evul Mediu, acest spaţiu geografic a fost
străbătut de drumuii comerciale de o mare
însemnătate: cele care porneau de la gurtle Du-
c;f'1 n spaţiul de cultură al Dunărti de Jos, por- nării spre Lvov şi Crimeea; drumul negustortlor
0}] tul popular, plin anumite elemente specific din Balcani spre Marea Baltică; drumul Europei
locale, se desprinde atât de ansamblurtle vesti- Centrale care. pornind din zona Adriaticei, tre-
mentare caractertstice zonelor învecinate, cât şi cea prin Ţările Române, ajungând în Flandra. 34
de cele de pe întreg cuprinsul României, punând După cucertrea statelor din Balcani şi trans-
interesante probleme legate de ortginile sale, cu formarea lor în provincii, Imperiul Otoman ia în
atât mai mult, cu cât aria de răspândire a aces- stăpânire şi cetăţile româneşti nord-dunărene,
tui tip de costum acoperă, în mod miraculos, transformându-le, împreună cu terttoriile din
terttoriul fostei provincii romane Moesia Infertor, jurul lor, în raiale turceşti: Turnu (Măgurele),
locuită în antichitate de traco-geţi. Giurgiu, Brăila. La fel se întâmplă şi cu cetăţile
Cum s-a constituit aici. la Dunărea de Jos. moldoveneşti de apărare de pe Nistru: Cetatea
un canon estetic, un „program decorativ" speci- Albă, Tighina şi Hotin.
fic ce s-a dovedit a fi extrem de rezistent în timp
şi care s-a păstrat. cu modificărt neînsemnate, 33 Elena Secoşan: Maria Bâtcă. Costumul popular al Dunării
vreme de secole în această arie, conferindu-i de Jos. Origini şi evolu(ie. p. 7-21.
o impresionantă unitate stilistică, asigurată de 34 ••• Enciclopedia geografică a Romăniei. p. 155.
existenţa unor modele arhetipale perpetuate
până în zilele noastre?
Precizarea unor date esenţiale, care se referă
la istoria arealului investigat. ni se pare extrem
de necesară pentru cunoaşterea întregului com-
plex de factori care au contribuit la zămislirea
acestei culturi străvechi şi unitare pe ambele
maluri ale Dunării. pentru înţelegerea anumitor
epoci şi a producţiei lor spirituale. care reflectă
concepţii de viaţă. precepte morale, particulari-
tăţi de tehnică, stil şi expresie artistică.33
Vreme îndelungată. această întinsă arie
culturală de caracter romanic, care cuprindea
Câmpia Dunării. sudul Moldovei, Dobrogea,
Bugeacul şi partea de nord-est a Peninsulei
Balcanice (din actuala Bulgarie), a format o uni-
tate administrativă, politică, militară. având un
mod de viaţă asemănător. care n-a putut să nu
lase urme şi să nu-şi pună amprenta asupra
evoluţiei şi dezvoltării ulterioare a culturti popu-
laţiei băştinaşe, a geţilor romanizaţi.
După căderea limesului danubian şi aşezarea
slavilor în Peninsula Balcanică, Dacia nord-
dunăreană devine centrul de greutate al roma-
nităţii ortentale.
Mediul geografic şi condiţiile de viaţă ale
locuitortlor erau similare pe ambele maluri ale
Dunării de Jos, redevenită un fluviu intern al
Imperiului Bizantin, aşa cum mai fusese un flu-
viu intern al Imperiului Roman, iar mai demult
un curs de apă care unea lumea traco-getică.
Formele de trai asemănătoare ale unor popu- 'Prnt~: ~ ~. ~.
laţii cu substrat etnic comun la origine au dus ~ 4-i ~ etut :fOH4 e~
la conturarea unui stil înrudit în arta popoarelor
ce se dezvoltau de-a lungul marelui fluviu.
166
În cercetarea costumului popular în general
şi a celui din Dobrogea în special, trebuie avut
în vedere rolul factorului demografic. precum
şi însemnătatea istorico-etnografică a acestuia.
Frecventele şi pustiitoarele războaie purtate
pe pământul Dobrogei au făcut ca ponderea
populaţiei româneşti să fie diferită, mai mare în
vremurile de linişte, mai mică în perioadele de
restrişte. O serie de documente, ca şi impresiile
I '
călătorilor străini, îi atestă pe românii dobrogeni
băştinaşi, aşa-numiţii dicieni, ca ocupând
"
întregul mal dunărean, de la guri şi până la
Silistra, reprezentând elementul de continuitate
pe aceste locuri în toate timpurile. Numărul
populaţiei româneşti băştinaşe din Dobrogea a
sporit continuu şi prin emigrările din Principate.
datorate condiţiilor sociale foarte grele din seco-
lele al XVII-iea şi al XVIII-iea. În decursul vremu-
rilor, românii din judeţele învecinate, Ialomiţa,
Buzău, Brăila - aşa-numiţii cojani -, apoi cei
din judeţele limitrofe ale Moldovei, cunoscuţi
sub numele de moldoveni, găsind condiţii de
viaţă mai bune în Dobrogea, au preferat să se
stabilească aici, mărind numărul locuitorilor din
unele sate sau înfiinţând chiar sate noi.
În nordul Dunării, elementul românesc, cu
un caracter rural-agricol, a crescut de-a lungul
timpului şi prin adaosul de români din zonele
subcarpatice şi sud-dunărene, dar şi de păstori
veniţi din Ardeal, mai ales din acele zone în care
oieritul a constituit din vremuri vechi ocupaţia
tradiţională de bază a locuitorilor: Braşov, Sibiu,
Făgăraş.
Prin stabilirea lor definitivă în Dobrogea,
unde au întemeiat aşezări durabile şi stabile,
mocanii au constituit elementul care a asigurat,
de-a lungul secolelor, continuitatea elementului
românesc de aici. Prin comerţul pe care l-au
practicat, concomitent cu păstoritul la început,
A~~dUt~~:
iar mai târziu şi independent de acesta, ei au
~~#~
făcut să circule pe o vastă arie geografică o serie
de piese de port.
Dobrogea se afla sub ocupaţie turcească de la Elementul românesc stabilit în Dobrogea a
1420, iar Bugeacul, din anul 1538. contribuit la menţinerea şi păstrarea portului
Patru secole de dominaţie otomană asupra propriu, cu care a venit din regiunile de baştină
întregii arii geografice a Dunării de Jos şi-au pus mai sus-menţionate, dar a influenţat şi portul
pecetea şi asupra evoluţiei culturii populare, ele- local, autohton, transmiţând anumite elemente
mentele sud-dunărene, de influenţă balcanico- de costum. lată de ce, alături de cămaşa
orientală, cum ar fi: fesul, podoabele din monede femeiască dreaptă, care este a locului, s-a purtat
turceşti de aur (icuşari, mahmudele). găitanele, în judeţul Constanţa şi cămaşa încreţită la gât,
croiul pantalonilor bărbăteşti, largi, cu tur, pe care locuitorii băştinaşi, pentru a-i indica
asemănător şalvarilor, zăbunele pătrunzând în provenienţa, au numit-o cămaşă mocănească.
costumul local fără să-i altereze structura de Şi exemplele cu aceste influenţe şi împrumuturi
bază. reciproce ar putea continua.
161
Când ne refertm la spaţiul de cultură al Dobrogei ort „cu dinţi" sau „cu fâşii" în ţinutul
Dunărti de Jos, avem în vedere o întinsă arte Vulcăneşti din sudul Basarabiei. Spre deosebire
geografică ce depăşeşte fruntartile României, de vărgile plasate la marginea pânzei (marne). se
cuprtnzând Bărăganul Qudeţele Ilfov, Ialomiţa, realizau şi grupurt de vărgi distincte pe mijlocul
Călăraşi, Brăila şi Galaţi). Dobrogea Qudeţele matertalului, denumite sugestiv mijloace.
Tulcea şi Constanţa). Bugeacul (sudul Basara- La cămăşile de sărbătoare din sudul Basa-
biei) şi partea de nord a Bulgartei, între Dunăre rabiei, stanii şi mânecile se ţeseau în război, cu
şi Balcani. vrâste cafenii din bumbac vopsit în calacan, şi
În această arie geografică, cu o istorie se ornamentau cu ridicături realizate cu spetea-
comună şi condiţii de viaţă asemănătoare, s-a za, în trei-cinci iţe, cu bumbăcel alb.
elaborat în timp un sistem proprtu de forme Dungile prezente în textura pânzei, realizate
artistice şi ornamentale cu rădăcini puternice din diverse calităţi de fibre, constituiau ele însele
în respectivele tradiţii locale, s-a crtstalizat un un sistem decorativ care, alăturt de motivele
tip de costum unitar, cu un stil bine conturat. ornamentale geometrtce sau fitomorfe stilizate,
Elementele sale constitutive fundamentale amplificau valoarea artistică a cămăşii.
sunt cămaşa asociată cu cele două catrtnţe, Ingenioase sisteme de croială, demonstrând
denumite local ote, zăvelci, bascele sau pestelci. adaptarea la necesităţile practice frecvent
Cămaşa dreaptă, gen tunică, asociată întâlnite în Bărăgan şi în Dobrogea, s-au păstrat
întotdeauna cu cele două catrtnţe, constituie până aproape de zilele noastre. Dintre aceste
prototipul ansamblului vestimentar specific procedee îl amintim pe cel cunoscut sub numele
spaţiului cultural al Dunărti de Jos. de clini scoşi. Pe ambele laturt ale foii din spate
Cunoscută sub numele de cămaşă zoroclie, a cămăşii se adăuga, la clinul mare, în dreptul
în Bărăgan cămaşa dreaptă prezintă o mare şoldurtlor, câte un clinişor trtunghiular obţinut
unitate morfologică şi stilistică, conferttă de prtn tăierea a circa 20 de centimetrt din vârful
matertile prtme din care se confecţiona, de varie- bucăţii de pânză croite pe diagonală şi destinate
tatea fibrelor folosite şi modalitatea de asociere a clinului mare. Clinişorti întăreau cusătura de
lor, de elementele de croială şi de terminologia unire a clinului mare cu trupul cămăşii.
referttoare la ele, ca şi de sistemul decorativ.
Bunăstarea economică a locuitorilor a dus
la utilizarea în confecţionarea cămăşilor a unor
matertale diverse şi de bună calitate (in, bum-
bac, borangic). În deceniul patru al secolului al
XIX-lea, au fost introduse şi diverse sorturt de
bumbac: bumbăcelul, inişorul, bumbacul de
spumă, folosite la ţesătura de fond. Cămăşile de
mare ţinută aveau stanii şi mânecile ţesute din
bătaie de borangic şi urzeală de inişor, asocierea
acestor două fibre fiind de mare efect decorativ.
În ţesătura de fond, se introduceau în urzeală
fire de amici roşii, albastre, negre şi galbene,
alternând un dinte colorat cu trei-patru dinţi
albi, realizându-se aşa-numita vărgătură „din
spetează". Se băteau şi cu suvelniţa vărgi din
acelaşi amici colorat. Vărguţele se realizau şi
introducând în urzeală fire de bumbac mai
groase şi răsucite, de culoare albă. Grosimea
acestui bumbac, numit local sacâz sau tiriplic,
dădea relief vărgilor, numite marne. Cămăşile de
sărbătoare erau învărgate şi cu fire de borangic.
Vărgătura începea de la marginea pânzei, de
unde şi denumirea ei de „pânză cu margine" sau
„mame de tirtplic" ori „pânză cu chenar" în
Bărăgan, sudul Dobrogei şi sudul Basarabiei
sau de „pânză chirachie" în satele din nordul
1fJ9
Cămaşa dreaptă a fost iniţial fără guler, răs Întărtţi şi fasonaţi
cu o cusătură măruntă, în
croită pe lângă gât sau croită cu gura pătrată diverse puncte minuscule, care denotă migală şi
(sudul Basarabiei), iar mai târziu, cu guler prtcepere, colţişorti dau impresia unei dantele.
îngust ca o bentiţă. Partea supertoară a cămăşii Tehnica bibilului, dezvoltată din cusătura uti-
era numită ciupag sau nadă în toată arta, iar litară, a cunoscut o amploare şi un rafinament
cea infertoară, poale. În spaţiul Dunărti de Jos, deosebite în spaţiul de cultură al Dunărti de Jos.
cămaşa dreaptă apare atât sub forma veche a Decorul geometrtc sau fitomorf stilizat este
cămăşii lungi, într-una cu poalele, cât şi sub discret la cămaşa dreaptă, fiind amplasat în
forma cămăşii cu poalele cusute de stani, în acele loculi care subliniază liniile craiului: la
dreptul taliei, în Bărăgan şi în Dobrogea, şi mai gura cămăşii, în dreptul umărului, la extre-
jos, în dreptul şoldurtlor, în sudul Basarabiei mităţile mânecilor, pe poale, dar şi pe guler,
(ţinuturtle Cahul şi Vulcăneşti). când acesta există. Tehnicile în care se coseau
Mânecile erau largi, libere la extremitatea motivele ornamentale erau: „în urma acului",
infertoară sau strânse pe brătărui (numite şi „în cruciuliţe", „pe fir", cusăturtle fiind realizate
mangete în unele sate din sudul Basarabiei). de cu arnici roşu şi negru sau roşu şi albastru, cu
forma unei bentiţe late de două degete, încheiate fir de borangic fiert şi boit în nărânzat (roşu) sau
cu bumbi. cu lâniţă colorată.
Procedeele de îmbinare a foilor de pânză ce Combinarea sistemului decorativ rezultat din
compuneau cămaşa au evoluat de la simplele tehnica ţesutului cu cel realizat plin cusătură
cusăturt funcţionale - însăilăturt şi tiviturt -, constituie trăsătura fundamentală ce caractert-
până la cusăturtle ornamentale de un mare efect zează compoziţia ornamentală a cămăşii drepte
decorativ. Pe porţiunile expuse vederti, cum ar fi din aria Dunărti de Jos.
mânecile, umeni, pieptul şi spatele cămăşii, se Elementul care conferă acestui ansamblu
utiliza în mod curent cusătura denumită cheiţă, vestimentar valoare de identitate este catrtnţa
care unea marginile foilor de pânză în diverse care prezintă aici o tipologie aparte, determina-
sisteme, având valenţe estetice. Executate cu tă, pe de-o parte, de modul său de compunere,
acul, cu amici roşu, albastru sau negru, cheiţele iar pe de altă parte, de schema decorativă care
purtau denumirt care vartau de la un sat la se respectă la toate vartantele local-zonale.
altul: încheietură mare, încheietură cu două Dacă în celelalte arti în care circulă tipul de
picioruşe, mreajă, în funcţie de punctele de costum cu două catrtnţe, sistemul de unire a
cusătură în care acestea se executau. celor două foi de ţesătură care compun piesa
Tivurile pânzei se întăreau la gura cămăşii, este pe lungime, pe mijlocul catrtnţei, pestelca
mâneci şi poale cu găurele simple sau duble, din specifică Dunărti de Jos are întotdeauna foile
care s-a dezvoltat şabacul, un decor de fire cusute pe ortzontală, ceea ce determină şi un
trase, gen ajur, cusut cu fir alb. anumit amplasament al decorului pe câmpul
Un alt element comun care conferă unitate piesei, confertndu-i un caracter unic în portul
stilistică şi valoare artistică acestei cămăşi în
popular românesc.
întreaga arte cercetată îl constituie colţişorti Compoziţia ornamentală a pestelcii este
mărunţi care împodobesc gulerul, gura cămăşii,
organizată în registre, în benzi decorative perfect
extremităţile mânecilor şi poalele şi a căror
simetrtce, ortentate în sens vertical pe părţile
denumire este extrem de diversă, de la o zonă la laterale, cunoscute în tot spaţiul Dunării de Jos
alta: bibiluri, bagadele, moţorele, nodăţele (în sub numele de ghenare sau vărgi.
Bărăgan şi Dobrogea). zimţişori (ţinutul Cahul).
De la bun început trebuie făcută precizarea
zimti (ţinutul Căuşani) şi gheboşi (ţinutul
că pestelca specifică Dunărti de Jos este orna-
Vulcăneşti). Ei sunt realizaţi cu acul, din fir alb
mentată, în mod exclusiv, cu decor geometrtc,
sau colorat. De o virtuozitate tehnică deosebită ceea ce constituie dovada de necontestat a ve-
sunt colţişorti care mărginesc tivurtle de la chimii şi a autenticităţii acestui element de port.
mânecile cămăşilor, numiţi tandică în sudul Dispunerea decorului pe suprafaţa pestelcii
Basarabiei, fiind asociaţi, adeseort, cu mărgele
constituie, de asemenea, o abatere de la legile
mărunte policrome.
exprtmării plastice frecvente în celelalte zone în
care se întâlneşte tipul de costum cu două ca-
trinţe. Dacă în portul popular românesc, compo-
ziţia ornamentală a catrtnţei s-a organizat liniar,
160
în registre decorative orientate pe axe paralel- Alteori, pestelca din zonele Ilfov şi Călăraşi avea
orizontale, diferenţiate cromatic, concentrate în câmpul vărgat, în sens vertical, cu dunguliţe
borduri compacte, în aşa-numitele praguri din înguste.
partea inferioară a piesei, pe pestelca Dunării de În zona Călăraşi şi Valea Ialomiţei, catrinţa se
Jos decorul e constituit obligatoriu din cele două împodobea cu un ornament consistent, „o vargă
vărgi ornamentale, dispuse vertical, pe marginile aleasă curmeziş", amplasată orizontal, la poale,
laterale, de unde şi denumirea lor de vargă la sub forma unei borduri, similară cu cele două
marne sau ghenar în picioare. Sistemul orna- chenare laterale, structurată compact din motive
mental specific spaţiului cultural al Dunării de geometrice, bordură care uneşte chenarele de pe
Jos marchează, din nou, caracterul de unicat margine.
propriu acestei arii care îşi păstrează, peste În zona Constanţa, trupul pestelcii se orna-
veacuri, formele originare, autentice. menta cu stropituri sau pui, nişte buline mă
Aşadar, cele două borduri, benzi decorative runte, presărate uniform pe întreg câmpul piesei.
de aproximativ 10 centimetri lăţime fiecare, alcă La această pestelcă, apărea uneori şi decorul
tuite numai din motive geometrice (floare compus din vărgătură.
aleasă, gura păpuşii, cioltaru, melcuţii etc.). Cel mai bogat decor îl surprindem, însă, la
care se succed în mod compact pe marginile la- pestelca din zona Tulcea, care creează, la prima
terale ale pestelcii, în sens vertical, delimitate de vedere, impresia unui covor. Varga aleasă de la
o parte şi de alta de motive mărunte, denumite poale se îmbogăţeşte cu alte categorii de motive:
plastic cotit, cârlionţat, orientate sever în aceeaşi una principală, dispusă pe foaia de jos, delimi-
linie dreaptă, verticală, ca şi ghenarele, consti- tată de „ghenarul de la poală", reprezentată prin
tuie programul decorativ, tiparul, canonul estetic motivul cunoscut sub numele de pisc, de formă
specific numai acestei arii culturale. unghiulară, din care s-a dezvoltat ornamentul
Modul în care se împodobea câmpul pestelcii numit oglinda, şi alta, secundară, pe foaia supe-
între cele două borduri laterale dădea naştere la rioară, unde se presară mici motive geometrice.
numeroase variante local-zonale. Astfel, în zona Trupul catrinţei era, deseori, ornamentat cu
Ilfov, câmpul catrinţei era „neted'', lipsit de orna- vărgătură - dunguliţe subţiri, din fire colorate
mente, având uneori, numai la capete, un grup diferit faţă de culoarea fondului, care se intro-
de trei-patru vărguţe, din culoare alta decât cea duceau în ţesătură cu suveica, la distanţe egale
a fondului, realizate din urzeala ţesăturii, de
unde şi denumirea de „vărgi puse din urzeală".
161
de 1,5-2 centimetri pe întreaga suprafaţă, în mod
uniform. Denumirile - vărgătură pe trup,
bătaie la trup, beţişoare, vărgătură în speteze,
vărgi puse prin urzeală, vărgătură pe trup în
picioare, vărgătură din suvelniţă - aparţin
spiritului inventiv al ţărăncii, fiind deosebit de
plastice şi de expresive.
Catrinţele din zonele Brăila şi Galaţi se în-
cadrează în tipologia ornamentală a Tulcei, dar
cunosc un decor mai modest, iar catrinţele din
Vaslui, zonă de margine a ariei de răspândire a
pestelcii, prin organizarea compoziţiei ornamen-
tale, amintesc numai de structura decorativă
specifică pestelcii Dunării de Jos.
La varianta caracteristică sudului Basarabiei
şi Văii Nistrului de Jos, registrul decorativ, ales
pe poale, era mai dezvoltat decât la catrinţele din
Câmpia Bărăganului, dar mult mai redus decât
la cel specific zonei Tulcea. Totuşi, prin motivele
de formă unghiulară care apăreau în jumătatea
inferioară a piesei, între cele două borduri late-
rale, pestelca din Bugeac şi Valea Nistrului de
Jos are afinităţi cu piesa caracteristică nordului
Dobrogei. Într-o etapă mai târzie, pestelca spe-
cifică Bugeacului a devenit mai lată, ajungând
până la 82-90 de centimetri lăţime, fapt care-i
conferă aspectul unui şorţ uşor încreţit în talie.
În tot spaţiul Dunării de Jos, pestelcile se
confecţionau din cea mai bună calitate de lână
(părul}, toarsă subţire, folosită atât la urzeală,
cât şi la băteală. Într-o fază ulterioară, s-a folosit
la urzeală cânepa, apoi inul şi, mai târziu,
bumbacul importat, pentru băteală şi alesături
utilizându-se însă, întotdeauna, lâna, materialul
cel mai preţuit de ţăran.
Pestelcile se ţeseau de regulă în două iţe,
această tehnică facilitând alesul cu mâna.
Ţesutul în tehnica scos cu spată rară (o casă
goală, alta cu fir în spată) permitea o bătătură
îndesată, obţinându-se o ţesătură deasă,
ţeapănă ca o scoarţă, care „să stea în picioare".
Când se folosea o spată mai deasă, rezulta o
ţesătură pânzeşte, fiind vizibil şi firul de urzeală.
Un sistem de ţesut numit sumak, de prove-
nienţă orientală, întâlnit astăzi numai în Banat
şi în Dobrogea, constituie dovada unui contact
mai strâns al celor două provincii cu Orientul
în secolele trecute, dar şi apartenenţa, totodată,
la o anumită arie culturală.
Coloritul de fond al pestelcii a păstrat, iniţial,
culoarea naturală a lânii de oaie (brun închis
sau negru). obţinută şi cu ajutorul plutei (planta
cea mai folosită în spaţiul Dunării de Jos pentru
162
vopsitul în negru). Folosirea coloranţilor chimici Salbele purtate la gât, realizate din bani de
a schimbat culoarea de fond a piesei în vânăt aur, icuşari şi lefţi, precum şi podoabele din
închis şi, mai târziu, în roşu. bani purtate pe frunte completau ansamblul
Ornamentica pestelcii se realizează fie cu vestimentar femeiesc.
speteaza, fie cu suvelniţa - când este vorba de În afara opincilor tradiţionale, pe care le-au
vărgătură (dungi), fie „din degete" - când ne părăsit încă de la începutul secolului XX, femeile
referim la ornamentul ales cu mâna. Întrucât au încălţat un gen de ciuboţele din aba, peste
motivele respectivei cusături erau alese cu un fir care puneau ciupicii, meşii sau scarpeţii, un gen
mai gros de lână, ele ieşeau în relief, de unde şi de papuci. În zilele de sărbătoare, peste ciorapii
denumirea de ţesătură bombiu sau de pestelcă roşii de lână se încălţau cu pantofi ţărăneşti,
guşată, firul gros conferindu-le ornamentelor iminei sau conduri.
mai multă consistenţă. În ceea ce priveşte hainele groase, piesa
Tehnica cusăturii apare atât la unirea „cu purtată de femei la ocazii a fost caţaveica sau
cheie" a celor două foi care compun pestelca, scurteica confecţionată din lână ţesută casnic,
executată cu acul, cât şi la întărirea marginilor dar şi din stofă industrială, evazată datorită
prin procedeul cunoscut în terminologia locală clinilor laterali, căptuşită cu blană de oaie şi
sub numele de „peste ac", „bătut cu acul" sau garnisită cu blană de vulpe la gât.
nodăţică, denumiri plastice care indică sugestiv O mare frecvenţă a avut-o şi zăbunul, purtat
tehnica cusăturii respective. deopotrivă şi de bărbaţi, o haină scurtă,
Motivele care alcătuiau compoziţia ornamen- confecţionată din ţesătură de lână, în patru iţe,
tală a chenarelor laterale, la toate variantele dată la gratie, cu clini pe părţi, lipsită de guler,
local-zonale, erau geometrice, abstracte: un- încheiată lateral cu bumbi. Zăbunul era
ghiuri, triunghiuri, x-uri, s-uri (numite şetrangă bumbăcit, căptuşeala sa fiind umplută cu lână
sau omidă în Dobrogea şi sudul Basarabiei). şi cusută ca o plapumă.
linia sau zig-zagul, meandrul, miezul nucii, ală S-au mai purtat pieptare înfundate şi
turi de care apăreau şi ornamente cosmomorfe: cojoace, dar aceste piese n-au ajuns la valoarea
stele şi romburi solare. artistică pe care au cunoscut-o în alte zone,
Deşi motivele ornamentale care compun având un decor redus, alcătuit din motive
decorul erau asemănătoare la toate variantele ornamentale cusute cu lânică policromă, ce-au
zonale, în schimb modalităţile de asociere, locul fost înlocuite cu aplicaţii de piele sau de meşină.
şi ponderea lor în cadrul compoziţiei decorative Costumul bărbătesc din aria Dunării de Jos
- unele constituind motive principale, altele s-a caracterizat printr-o mai mare varietate a
ocupând un loc secundar în arhitectura com- căciulilor: ţuguiată, rotundă, mocănească şi „cu
poziţională a piesei - erau diferite, dând naştere cerc" sau „cu zagara" (o manşetă suprapusă la
la variante decorative locale. baza căciulii) şi prin portul pălăriei confecţionate
Dacă motivele ornamentale şi-au pierdut din paie de secară în zilele de lucru şi a pălăriei
semnificaţia magico-religioasă, ele păstrează şi de postav, cu calota rotundă, înaltă şi cu borul
acum o semnificaţie plastică absolută, care am- uşor ridicat, în zilele de sărbătoare; sau, în func-
plifică emoţiile estetice prin acordurile de forme ţie de ocupaţia purtătorului, a pălăriei mocă
şi culori. neşti, cu calota rotundă şi cu boruri mici.
Tehnicile în care sunt alese elementele Nota particulară a cămăşii drepte e dată de
decorative de pe pestelci sunt diferite: „alesătura lărgimea şi lungimea pronunţată a acestei piese,
în spetează", „alesătura pe rost", „alesătura de vărgătura prezentă în contextura pânzei (con-
peste fire", „alesătura cu trestia" etc. stituind, ea însăşi, un sistem de ornamentare).
Diferite sunt şi tonurile coloristice folosite la de şabacele albe, de utilizarea pe scară largă a
alesături, toate aceste vibraţii cromatice susţi borangicului, dar şi de colţişorii realizaţi cu acul,
nând armătura geometrică a chenarelor laterale. amplasaţi la marginile tivurilor.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, costumul Pantalonii se încadrează în cele două tipuri
originar, autentic, cu două pestelci, specific de bază: cei drepţi şi strâmţi, confecţionaţi din
întregii arii a Dunării de Jos, începe să iasă din pănură albă, simpli, fără decor, şi cei largi, din
uz, în componenţa vestimentaţiei femeieşti fiind aba de culoare închisă: negru, sein, vânăt, orna-
introduse piese de factură orăşenească, precum mentaţi cu găitan şi bâmaş în jurul buzunarelor,
fusta şi şorţul de amici. pe cusăturile laterale şi la marginea inferioară.
163
Brâiele de lână, monocrome (albe, seine, roşii
sau negre), de mari dimensiuni, înfăşoară talia băr
batului de două-trei ori. Decorul lor îl formează
dungile transversale şi ciucurii lungi, răsuciţi de la
capete, peste care se suprapun şi betele, constituie
cingătorile tradiţionale.
Chimirul, confecţionat din toval şi ornamentat cu
cusături realizate cu şuviţe de piele, aparţinea doar
costumului de tip mocănesc, cu cioareci strâmţi.
Vesta din lână (ilicul sau giubeaua), de culoare
sobră (neagră, vânătă, brună sau roşu închis}, orna-
mentată prin neveditură cu găitane aplicate,
încheiată cu două rânduri de nasturi, întregeşte
ansamblul vestimentar bărbătesc din aria Dunării
de Jos.
Opincile încălţate peste obiele, fixate pe picior cu
nojiţe din păr de cal, au reprezentat încălţămintea
de bază a bărbaţilor, în zilele de sărbătoare pur-
tându-se imineii sau condurii, vara, şi cizmele cu
carâmbul încreţit, iarna.
Specifică portului bărbătesc a fost flaneaua, o
haină scurtă, croită în foi drepte din ţesătură de
lână în patru iţe, în culori închise, cu guler, cu
mâneci, încheiată lateral, în partea stângă. Un decor
compus din dungi subţiri, rezultat din neveditură,
brăzda întreaga suprafaţă a piesei.
Peste pieptar sau cojoc, la drumuri lungi, bărbaţii
îmbrăcau mantaua sau gheba, o haină lungă şi
largă, în culoarea naturală a lânii, prevăzută cu clini
şi gluguş (un capişon realizat dintr-o bucată drept-
unghiulară) care atârna pe spate, sub guler. Man-
taua se purta cu foile din faţă suprapuse, încinsă
în talie cu bete, fiind ornamentată cu găitan răsucit
din două fire (negru şi alb}, aplicat pe cusăturile de
unire a foilor.
Persistenţa cu care s-a păstrat, în portul popular,
tipul de costum cu două pestelci numai în acest
spaţiu al Dunării de Jos, care corespunde vechii
provincii romane Moesia Inferior, relevă individuali-
tatea puternic conturată a oamenilor acestei zone.
Programul decorativ zămislit la Dunărea de Jos
este produsul unui climat spiritual diferit de al
celorlalte regiuni etnografice, al unei gândiri estetice
specifice, în care străvechile elemente de continui-
tate şi cele de inovaţie, se îmbină în mod armonios.
Într-o arie de dense interferenţe, cum este cea a rl~~„~~.
Dunării de Jos, s-a perpetuat o viziune proprie, ~. ~· r,te4,(4 # ~ w
unică, dată fiind structura sufletească a omului
trăitor în acest spaţiu, care poartă în întreaga sa ~
fiinţă memoria trecutului, numită tradiţie. ~~(~'Z>~)

~164)
1Je414 dUe :l<Ut4 t)~ de ~

~165)
Mdrel zo11aao do eosll411t pop140ar - Moadova 161
În afara ştergarului confecţionat din fibre
Mot!do11a vegetale (cânepă, in, bumbac) şi, mai apoi, din
borangic, prezent şi în celelalte provincii româ-
~ n peisajul de o senină frumuseţe al neşti, în spaţiul moldovenesc a fost frecvent, în
0}J obcinelor din nordul Moldovei, an după an, anumite ţinuturi (Botoşani, Valea Bistriţei, laşi,
la 4 iulie, se îndreaptă cu evlavie spre Mânăs Vrancea), şi ştergarul realizat din lână ţigaie.
tirea Putna şiruri lungi de ţărani în costume Numită în unele zone fişiu sau năframă,
tradiţionale, pentru a cinsti memoria voievodu-
marama de borangic se decora, pe toată supra-
lui Ştefan cel Mare, care, cu cinci secole în urmă, faţa sau doar la capete, cu alesături executate
a înălţat zeci de biserici şi mânăstiri-cetăţi, din bumbac alb ori mătase colorată, predomi-
menite să le ocrotească românilor credinţa,
nante fiind ornamentele geometrice, stilizările
tradiţiile şi năzuinţele.
vegetale şi motivele avimorfe. Fesul roşu a avut
Monumentele de arhitectură religioasă de la
o largă arie de circulaţie, cuprinzând atât zonele
Putna, Voroneţ, Moldoviţa, Humor, Suceviţa,
Rădăuţi, Botoşani, Neamţ, Bacău, Vrancea, Vas-
Neamţ, Agapia, Secu şi Văratec, adevărate focare
lui, Galaţi, cât şi sudul Basarabiei, îndeplinind,
de cultură, în ale căror ateliere, pe lângă alte
meşteşuguri, arta broderiei a atins culmi de
în Moldova, o funcţie ceremonială. Aşezat pe
realizare artistică, fiind mărturie a geniului unui
popor tot atât de vrednic în plăsmuirea frumo-
sului, pe cât de viteaz şi de mândru în apărarea
neatârnării sale, explică pe deplin gustul estetic
rafinat al creatorilor locali care au îmbogăţit zes-
trea spirituală a neamului cu autentice valori.
De o mare distincţie, originalitate şi eleganţă
este costumul femeiesc moldovenesc.
Tehnica de realizare, în multe iţe (în Sucea-
va, regiunea Cernăuţi şi centrul Basarabiei), a
pieselor textile care acopereau capul femeilor
măritate în toate anotimpurile, cunoscute sub
diverse denumiri - zăbranic, pânzătură, mini-
ştergură, ştergar de cap - cerea îndemânare
şi pricepere, fapt pentru care numai anumite
femei ştiau să le ţeasă. Compoziţiile ornamen-
tale, alcătuite din motive geometrice (romburi şi
zig-zaguri), ocupau centrul ţesăturii, îmbogăţin
du-se spre capete cu motive vegetale stilizate,
alese cu fire mai groase de bumbac, de aceeaşi
culoare cu fondul, introduse în băteală, obţinân
du-se astfel o decoraţie în relief. ton pe ton.
Pentru a mări efectul plastic, aceste piese textile
se terminau la extremităţi cu franjuri şi, uneori,
cu câte o vrâstă din mărgele colorate în roşu şi
albastru închis.
Sistemul de învelire a capului cu ştergarul
încadra armonios rotunjimea obrazului, impri-
mând întregului ansamblu o notă de monumen-
talitate. Modalităţile de acoperire a capului cu
ştergarul erau diferite în funcţie de suportul
textil peste care se aşeza (fes, tulpan triunghiu-
lar, căiţă).
168
capul miresei de către nănaşă, fesul constituia Pe albul imaculat al pânzei, succesiunea
semnul distinctiv care simboliza trecerea fetei ritmică a petelor de culoare se supune aceleiaşi
într-o nouă categorie, cea a femeilor căsătorite. scheme decorative stabilite de o tradiţie stră
În aria moldovenească, din stânga şi din veche, întâlnită şi în alte regiuni româneşti:
dreapta Prutului, cămaşa femeiască, ce apare altiţă, încreţ, rânduri (verticale sau oblice, cele
sub cele două tipuri de bază - încreţită în jurul din urmă purtând numele de costişate).
gâtului şi dreaptă-. cunoaşte variante cu parti- Altiţa se cosea separat, iar uneori era ţesută.
cularităţi locale. Se compunea din mai multe rânduri de cusături
S-a păstrat până în zilele noastre forma orizontale, paralele, în care predominante erau
iniţială a cămăşii fără guler, încreţită la gât cu o motivele geometrice, dar şi avimorfe (păuni,
aţă de cânepă sau de in, numită bezer - de fazani, cocoşi), cusute cu amici policrom şi fir
unde provine şi denumirea cămaşă cu bezărău auriu. Altiţa era îngrădită pe trei laturi cu un
sau brezărău -. dar şi formula originară cu chenar îngust, realizat cu fir şi amici.
altiţa croită separat. După altiţă urma încreţul, un spaţiu orna-
În stânga Prutului, cămaşa de tip carpatic a mental cusut pe dos. cu amici sau cu mătase
avut o mai mare frecvenţă în ţinuturile nordice albă sau galben-portocalie, cu motive geometrice
şi centrale ale Moldovei, precum şi în partea bazate pe romb. Prin monocromia sa, încreţul
stângă a Nistrului, în sudul Basarabiei (Bugeac) menţinea echilibrul între altiţă şi râurile poli-
predominând, aşa cum am menţionat, tipul de crome.
cămaşă dreaptă şi varianta ei, cămaşa cu platcă. Pe piepţi, de-o parte şi de alta a gurii cămăşii,
erau amplasate mai multe rânduri de motive
care se repetau uneori şi pe spate.
Ornamentele se coseau cu in. lână, mătase,
amici, strămătură. Pentru a delimita diferitele
compoziţii, creatoarele populare recurgeau. în
afara firelor colorate, la mărgele, fir metalic, be-
teală şi paiete, aceste materiale înviorând deco-
rul şi imprimând motivelor o deosebită vibraţie.
Datorită fanteziei inepuizabile a femeilor, s-a
ajuns la o impresionantă gamă de motive orna-
mentale geometrice bazate pe romb. pătrat;
triunghi, hexagon, asociate, de multe ori, cu cele
avimorfe şi antropomorfe sau cu motive simbo-
lice şi vegetale stilizate (bradul, trifoiul, spicul de
grâu, viţa de vie, frunzele şi florile). redate într-o
manieră originală, în diverse puncte de cusă
tură: în cruciţi, în şătrăngi, în butuci, în împun-
turi, în păşituri, în lanţ etc.
Utilizarea unor fibre cu calităţi estetice deo-
sebite şi a firului auriu şi argintiu, a mărgelelor
policrome şi a fluturilor, cadenţa petelor de
culoare ce alternau cu spaţiile albe ale fondului,
dar şi dinamica alternanţei dintre suprafeţele
decorate şi cele lipsite de decor amplificau valoa-
rea artistică a cămăşii, făcând din fiecare piesă
un unicat al tezaurului artei populare româneşti.
Într-o arie restrânsă la zona Caşinului
ijudeţul Bacău) şi partea de nord a Ţării Vrancei
a circulat un tip de cămaşă cu un croi aparte,
cămaşa cu chiruşcă, având altiţa de formă tri-
unghiulară, amplasată pe umăr, cu vârful orien-
tat în sus, croită separat. Dacă în zona Caşin
Prnt~: altiţa nu era cusută, fiind confecţionată dintr-un
~· ~. ~· ~ (:«, ~ # fuutl,e, material industrial (tul imprimat sau dantelat),
Mtlrel zo1taOa da eostl4Ht pop~Oar - MoOdo&1a 169
pătruns din Transilvania prin intermediul
negustorilor breţcani, în zona Vrancei, chiruşca,
croită din pânză, se cosea în punct bătrânesc
„înfoiat", cu lână sau cu amici (într-o singură
culoare - roşu sau negru). având marginile
brodate cu fir metalic.
În Ţara Vrancei, cămaşa de tip dacic,
încreţită la gât - care a circulat în trei variante:
cămaşa cu altiţă, cămaşa cu răură (un rând de
cusătură, dispus pe mijlocul mânecii, de la guler
până la brăţara mânecii, lat de 15 centimetri,
care permitea o compoziţie ornamentală asemă
nătoare cămăşii de Muscel. decorată „cu fuşti")
şi cămaşa cu mâneca răsucită, menţionată
deja-. a ajuns la realizări artistice superioare,
înscriindu-se în tabloul general al portului
popular românesc ca o creaţie unică, de mare
originalitate.
Preţiozitatea decorului la cămaşa vrânceană,
rodul unui dialog cultural continuu al artei
ţărăneşti cu arta cultă 35 - a fost potenţată şi
de utilizarea în compoziţia ornamentală a unor
materiale cu valenţe estetice deosebite, cum ar fi:
firele metalice aurii şi argintii. telul (şuviţe de
argint) şi paietele (fluturii), conferindu-i cămăşii
femeieşti o notă de mare somptuozitate şi fast.
care ne aminteşte de cămaşile purtate la curte
de domniţe.
Concomitent cu tipul carpatic s-a purtat. în
toată Moldova din stânga şi din dreapta Pru-
tului, şi cămaşa dreaptă, de forma unei tunici,
confecţionată nu numai din pânză de cânepă, in
sau bumbac, ci şi din lână ţigaie sau borangic.
Elementele ornamentale, amplasate discret
pe guler, pe piepţi, în dreptul umărului şi la
extremitatea inferioară a mânecilor, se coseau
cu lână, iar mai târziu cu strămătură colorată,
cu amici, mătase, fir metalic, mărgele policrome
şi fluturi.
Când se confecţionau din lână sau borangic,
cămăşile drepte erau decorate cu dungi din ur- Cheiţele şi ajurul au fost frecvent folosite şi
zeală, realizate cu bumbac alb mai gros (sacâz), la acest tip de cămaşă, amplificând valenţele
sau cu dungi de borangic - pânză „cu fâşii" sau estetice ale piesei. Un efect decorativ deosebit îl
„cu margine". Când firele mai groase se intro- aveau şi găurelele, „bibilurile" (colţişori execu-
duceau şi în urzeală şi în băteală, se obţinea o taţi cu acul), „zăfşorii" (cusătură de tighel) care
ţesătură în candrel sau în lacre (pătrate). împodobeau gura cămăşii, precum şi marginea
Cămaşa de lână ţigaie sau de borangic se tivului de la mâneci şi poale.
ornamenta şi prin tehnica alesăturii cu motive O marcă definitorie a costumului femeiesc o
geometrice şi simbolice, predominante fiind constituie fota, cunoscută în terminologia locală
rombul (simbol solar) şi brăduţul (simbolizând sub denumirea de catrinţă, termen generalizat
pomul vieţii). pentru această piesă şi în Moldova din stânga
Prutului, aspect care subliniază, o dată în plus,
35 Ion Cherciu. Arta populară din Ţara Vrancei, p. 168. unitatea portului în spaţiul etnic românesc.
110
În evoluţia decorului, etapa imediat urmă
toare au reprezentat-o vărgile policrome, denu-
mite vrăste sau genuţe, dispuse una lângă alta,
în sens vertical, pe lăţime, la extremităţile fotei,
sau „sărite", plasate într-o suită de grupe de
vărgi, compuse simetric ca distanţă şi colorit.
Desimea vărgilor, lăţimea şi cromatica lor con-
stituiau un indicator al vârstei, dar şi al apar-
tenenţei la o anumită localitate. Spaţiul negru
neornamentat dintre vrâste era denumit scaune
în nordul Moldovei, atât în stânga, cât şi în
dreapta Prutului.
Fotele învrâstate basarabene prezintă ana-
logii cu cele din zonele Suceava, Câmpulung
Moldovenesc, Bazinul Domelor, Valea Bistriţei,
Vrancea.
Pe Valea Prutului, în zona Botoşani, s-a pur-
tat o fotă cu fondul albastru închis, ornamentată
la capete cu două dungi late, roşii, iar pe şolduri
cu câte o dungă verticală roşie. La poale, dun-
guliţe orizontale albe brăzdează o porţiune de
culoare roşie. 37
În Moldova din stânga Prutului, în ţinuturile
de nord, Briceni şi Ocniţa, femeile în vârstă de
90 şi 100 de ani intervievate de noi în cursul
cercetărilor de teren întreprinse în anii 1992-
199538, ne-au relatat că mamele şi bunicile lor
au purtat fota în două variante: cea de sărbă
toare, denumită chiar fotă, şi cea de uz cotidian,
în zile de lucru, numită catrinţă. Diferenţele
dintre cele două variante privesc atât materialul
utilizat pentru confecţionarea lor, cât şi modul
'PO!â eu~.~ eu~~ de ornamentare.
4i ~ {1J'UUta4) Varianta de sărbătoare prezintă multe simili-
tudini cu fota din zona Botoşani, fiind compusă
din aceleaşi două câmpuri cromatice: albastru
În epoca medievală, fota a intrat şi în compo- închis, cel superior şi roşu, cel inferior, acesta
nenţa costumului de curte şi a celui orăşenesc din urmă fiind ornamentat tot cu dungi orizon-
din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, tale albe. Şi la fota specifică zonei de nord a
ceea ce evidenţiază continuitatea acestui element Basarabiei sunt prezente atât benzile roşii am-
de port în vestimentaţia tradiţională românească plasate vertical, la marginile fotei, cât şi dungile
a unor categorii sociale diferite. din dreptul şoldurilor dispuse tot în plan vertical.
Într-o serie de documente din secolul al O altă treaptă în evoluţia fotei a constituit-o
XVI-lea apare frecvent termenul de fută sau varianta la care, printre dungile simple, verti-
fotă, ce desemnează o piesă de costum realizată
cale, îşi fac loc alesăturile realizate din strămă
dintr-o ţesătură în dungi, de origine orientală. 36
tură colorată şi fir, dispuse pe foile fotei într-o
Şi în spaţiul moldovenesc, fota a parcurs o
aşezare lineară, paralelă cu grupurile de vărgi
continuă evoluţie, de la forma primară, lipsită de
elemente decorative, frecventă în ţinuta de lucru
36 Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţările
şi de doliu, până la cea ornamentată la cele
Romăne, p. 161.
două margini orizontale cu câte o bată roşie sau
37 Angela Paveliuc-Olariu, Arta populară din zona Botoşa
grena, o bordură încadrată de vrâste înguste ni/or. Portul popular, p. 18.
colorate, al căror număr, dimensiuni şi termino- 38 Maria Bâtcă, Dimensiunile spirituale ale Basarabiei.
logie variază de la un sat la altul. p. 156.
111
care le încadrează, mălind efectul decorativ al care cuplindea întregul câmp al ţesătulii, aleasă
piesei. Cu cât partea din spate, neornamentată cu bumbac alb, precum şi cu cămeşoiul drept,
(denumită „dos"). este mai lată şi decorul mai confecţionat în întregime din borangic galben
discret, cu atât piesa este mai veche. sau numai piepţii, iar mânecile din pânză de
Fotele s-au confecţionat, iniţial, din urzeală bumbac, ales cu mărgele, paiete şi amici.
păr (cea mai bună calitate de lână) şi bătătură La fel de preţuită de comunitatea locală era
de lână, fiind ţesute în stative, în patru iţe. Mai şi fusta aleasă (androcul}, care avea şi funcţie
târziu, în confecţionarea lor au intervenit şi alte ceremonială, făcând parte din ţinuta vestimen-
materiale, cum ar fi bumbacul, lânica, firul tară a miresei şi a naşei.
metalic şi mătasea. Menţionăm aici şi costumul specific comu-
La costumul de Răcăciuni, din Valea Siretu- nităţii româneşti romano-catolice trăitoare în
lui, s-a purtat o valiantă a fotei denumită ca- satele aşezate pe cursul râului Siret, analizat în
trinţă aleasă sau peşteman, ţesută în două iţe, detaliu de reputatul etnolog Ion H. Ciubotaru, în
cu fond bleumalin sau negru, cu un decor mult plimul volum al tlilogiei Catolicii din Moldova.
mai bogat, constând din benzi verticale de ale- Universul culturii populare. Veşmintele purtate
sătuli la capete şi olizontale la „gâţar" - o bor- de românii catolici (ceangăi) - care păstrează
dură decorativă dispusă pe poale care cuplindea în structura morfologică şi decorativă a pieselor
şi spatele piesei. Extrem de somptuos, costumul componente străvechi elemente ale portului
de Răcăciuni se completa cu ştergarul de boran- românesc - constituie dovezi indubitabile cu
gic galben, care impresiona atât prin lungimea plivire la oliginea românească şi identitatea
şi lăţimea sa, cât şi plin ornamentica bogată, populaţiei catolice din satele Moldovei.
A~~:
~.~~~#ţoa,
11't
În spaţiul moldovenesc a pătruns, începând cu
sfârşitul secolului al XIX-lea, şi fusta creaţă sau
cutată, decorată cu vrâste şi alesături policrome ori
„nevedită în ozoare" (motive ornamentale romboi-
dale).
Portului tradiţional bărbătesc i-au fost specifice
pălăriile rotunde, cu boruri mari, întoarse în sus,
denumite în Bucovina pălării „cu gang". Răspândite
erau şi căciulile confecţionate din blană de miel
neagră, albă, brumărie, „rotate" (rotunde) ori înalte,
„ţurcăneşti".
În arie a circulat tipul de cămaşă dreaptă,
cămeşoiul, lungă până la genunchi, cu guler îngust.
drept pe lângă gât, încheiată cu cheutoare de aţă, cu
mânecile prinse din umăr, largi, libere sau strânse
la extremitatea inferioară în „brăţară" (manşete), cu
clini în părţile laterale şi cu pave sub braţ. Foile de
pânză ale cămăşii se încheiau cu cheiţe decorative
în alb şi galben. Decorul, care consta din motive
geometrice sau vegetale stilizate, cusute cu lână sau
bumbac colorat şi fir, era plasat pe guler, piepţi,
mâneci şi poale. La cămaşa de sărbătoare apare
ornamentaţia cu găurele şi ajur executat cu amici
alb. Cămeşoiul s-a confecţionat şi din lână ţigaie sau
borangic în zonele Botoşani, Neamţ, Iaşi, Va~lui şi
Galaţi, cu ornamente din ţesătură în vrâste sau
..lacre" (pătrate). La cămeşoiul din borangic, utiliza-
rea mărgelelor şi a fluturilor crea efecte decorative
deosebite. Cămeşoiul din lână ţigaie, de mari dimen-
siuni, făcea parte din ţinuta de sărbătoare - semn
distinctiv de statut social.
Cea mai mare răspândire, în cadrul costumului
de sărbătoare, a avut-o cămaşa cu fustă, bogat de-
corată, purtată îndeosebi de tineri.
Pantalonii de iarnă, bernevecii - denumiţi şi
cioareci -, se confecţionau din pănură albă sau
neagră ţesută în patru iţe, dată la piuă, fiind strâmţi
pe picior şi încreţiţi de la glezne până la genunchi.
Pentru anotimpul cald, iţarii se confecţionau din
ţesătură în patru iţe din lână toarsă subţire, nedată
la piuă, sau din băteală de lână ţigaie şi urzeală de
bumbac, strâmţi pe picior şi încreţiţi de la glezne
până la genunchi. Criteriul funcţional a stat la baza
confecţionării iţarilor cu 1O1 creţi, din zona Boto-
şanilor, care aveau lungimea în jur de 2 metri. 39
Pantalonul de pânză avea un croi asemănător cu
cel al iţarilor. În zona Vrancei s-a conservat cel mai
vechi tip de iţari, numiţi „iţari fără faţă". Prin poziţia
clinilor, faţa şi spatele erau identice.
t-
PMt ~ ~ tiiH- ~ g-~ 39 Angela Paveliuc-Olariu, Arta populară din zona Botoşanilor.
(~ 172-173) Portul popular. p. 24.
Mărci zo1ta8a da eosti.11t popi.Oar - MoOdol'a 116
În afară de opinci, purtate cu obiele din sumani
(pănură) albi sau cu ciorapi de lână, în zile de târg
sau de sărbătoare se purtau ghetele înalte cu şire
turi şi cizmele, ciubotele, confecţionate din piele de
viţel, ornamentate pe marginea superioară cu ele-
mente florale executate cu şnur de piele, qomune
femeilor şi bărbaţilor.
În portul popular moldovenesc, o mare răspân
dire au avut-o pieptarele şi cojoacele bogat decorate
şi garnisite cu blănuri obişnuite în zile de lu cru şi
de calitate superioară în zilele de sărbătoare (dihor,
jder).
Documente din epoca feudală atestă existenţa a
numeroase ateliere de cojocărie pe moşiile domneşti
şi mânăstireşti. Meşteşugul împodobirii hainelor de
blană s-a perpetuat, cunoscând o mare înflorire în a
doua jumătate a secolului al XIX-iea, în centre mari,
sate întregi specializându-se în arta coj ocăritului.
Dintre acestea, cel mai renumit pentru valoarea
artistică a pieselor confecţionate a fost centrul de la
Ghindăoani, zona Neamţ.
Pieptarele de Ghindăoani pot fi considerate ade-
vărate embleme ale costumului popular de Neamţ.
S-ar putea spune că fiecare generaţie de meşteri a
contribuit la îmbogăţirea decorului şi a gamei cro-
matice, intervenind cu sensibilitatea, cu spiritul ei
inventiv, pentru a ridica meşteşugul la nivelul artei.
Dacă, în secolul al XIX-iea, decorul era aerat,
dispus doar pe margini, cu timpul el ia amploare,
ajungându-se până la acoperirea întregii su prafeţe
a piesei cu registre decorative despărţite cu brâie din
găitan şi musculiţe. Înlocuirea primului negru din
blană cu cel brumăriu a contribuit la amplificarea
efectului decorativ al compoziţiei ornamentale.
Modul în care alternează registrele decorative,
tehnicile folosite, ca şi nuanţele cromatice utilizate
fac din fiecare piesă un unicat cu valori plastice
remarcabile. Motivele ornamentale geometrice: linia
dreaptă, semicercul, cercul, rombul, ce alt~rnează
cu motive zoomorfe (musculiţele, şarpalacul, peni-
ţele), dar mai ales cu cele fitomorfe: ruja, bobocul,
frunza de trifoi, ferigă, stejar, brad, panseaua etc.,
sunt cusute cu lână policromă. Elementul decorativ
predominant, specific acestui centru, era ruja -
floarea înscrisă în cerc, cu 7-10 petale, însoţită de
crenguţe cu frunze sau de flori cu tulpină, care su-
gerează străvechiul motiv al pomului vieţii. Piepta-
rul înfundat, încheiat pe umărul stâng şi sub braţ,
cunoscut în portul tradiţional bucovinean sub de-
numirea de boandă, bogat împodobit cu broderii
florale, garnisit cu blană de dihor la gât şi la răs
croiala mânecilor, făcea parte din ţinuta ceremonială
a mirilor.
116
funcţia practică, şi una decorativ-ornamentală,
de podoabă, fiind purtate în momentele de
seamăale comunităţii săteşti.
Ca şi cojocăritul, sumănăritul a constituit, în
Moldova, un meşteşug specializat, menţionat în
documentele cancelariei domneşti încă din seco-
lul al XV-iea.
Nenumăratele instalaţii ţărăneşti de pre-
lucrare a ţesăturilor de lână - pivele de bătut
sumani -, precum şi existenţa unor categorii
de meşteri care se ocupau cu confecţionarea
hainelor din pănură sunt dovezi concludente
care atestă vechimea şi continuitatea acestei
îndeletniciri pe pământul Moldovei.
Un centru vestit, specializat în meşteşugul
confecţionării şi împodobirii hainelor de pănură
a fost Humuieşti din Neamţ, care aproviziona cu
pănură şi sumane gata confecţionate multe iar-
maroace din Moldova.
Având ţesătura din lână de oaie dată la piuă,
lăsată fie în culoarea naturală (alb, negru, sein).
fie vopsită în negru (într-o compoziţie alcătuită
din scoarţă de arin, sovârf şi calaican) sau în
maro (cu coji de nuci), sumanul constituia o
piesă deosebit de originală prin dimensiunile
sale mari, care conferă siluetei purtătorului un
O altă piesă reprezentativă pentru costumul aspect de monumentalitate.
popular bucovinean a fost cheptarul cu brâu şi În Moldova din stânga Prutului, categoriile
poale, care poate fi considerat una dintre reali- sociale înstărite purtau sumane confecţionate
zările majore ale artei populare rădăuţene. Ele- din şiac, un postav industrial foarte fin.
ganţa craiului obţinută prin evazarea poalelor, Croit pe principiul tunicii drepte, cu guler
gingăşia, fineţea şi rafinamentul broderiilor dis- drept, cu trupul şi mânecile realizate din foi
puse pe piepţi şi în dreptul taliei - sub forma dreptunghiulare, sumanul sublinia verticali-
unui brâu care înconjoară mijlocul (denumit tatea corpului uman. Pentru a-i da amploare, în
bârnaş), încadrat de-o parte şi de alta de linii părţile laterale s-au adăugat clinii, iniţial drepţi,
drepte, puncte, zig-zaguri şi elemente vegetale apoi oblici, cu vârful ascuţit introdus subsuoară.
înlănţuite, formând vrejuri cu frunze, executate Sumanul specific întregului spaţiu moldovenesc
cu lânică roşie, neagră, galbenă sau verde - era croit cu clini dreptunghiulari sub braţ şi cu
conferea ansamblului vestimentar un aspect clini la feţe. Eleganţa piesei era dată nu numai
sculptural, de mare efect decorativ, amplificat şi de sistemul de croi evazat, dar şi de decorul rea-
de blana de dihor vopsită în galben, care garni- lizat cu sarad negru, o singură zonă, Romanul,
sea marginile pieptarului. având sumanul ornamentat cu sarad roşu.
Purtat mai demult de bărbaţi şi de femei deo- Combinat în diverse moduri, în funcţie de
potrivă, pieptarul cu brâu şi poale a devenit, în inventivitatea şi de măiestria meşterului care-l
secolul XX, o haină festivă a portului femeiesc, confecţiona, saradul - dispus sub forma unor
constituind, până către primul război mondial, elemente geometrice: zig-zaguri, opturi, linii
una dintre cele mai preţuite piese de port. şerpuite, în motivul de val, denumit cepreag sau
Acelaşi croi şi un decor asemănător cu piep- zgărdiţă sau a unor motive vegetale stilizate -
tarul îl avea şi cojocul cu brâu şi poale, deose- ornamenta gulerul, mânecile, buzunarele, poa-
birea constând în faptul că pieptarul era lipsit de lele şi muchiile clinilor laterali. Ornamentaţia
mâneci, în timp ce cojocul, în a cărui confec- obţinută cu ajutorul saradului era de mare rafi-
ţionare intrau până la şapte piei de oaie, avea nament, mai ales atunci când relaţia cromatică
mâneci. Piese extrem de costisitoare, pieptarul dintre fond şi decor era de ton pe ton sau din
şi cojocul cu brâu şi poale au avut, pe lângă nuanţe apropiate.
111
Sumanele albe, purtate de miri, erau împo- lânică policromă, din aplicaţii
de postav colorat
dobite cu şireturi negre din lână, aplicate uneori sau din catifea cusută cu flori. Partea cea mai
în două-trei rânduri, obţinându-se un contrast ornamentată era însă gluga mantalei, de forma
puternic între fond şi ornamentică. unui guler dreptunghiular, prevăzut cu găici şi
O formă arhaică de croi, cu clini laterali rea- cu bumbi la colţuri, care se încheiau pentru a
lizaţi din foi dreptunghiulare, s-a păstrat la man- forma gluga. Mantaua era purtată, în general,
taua din nordul Moldovei, prevăzută cu glugă la drumuri lungi, cu gluga lăsată pe spate, când
sau „cu capac", croită din sumani de culoare era vreme bună, ca un element de podoabă, şi
neagră, albă sau brumărie, lungă până la glezne, cu ea ridicată pe cap, în timp de ploaie sau ger.
cu clini laterali, purtată atât de femei, cât şi de Până azi s-a păstrat prin generaţii structura
bărbaţi. Decorul, dispus cu precădere pe glugă, originară a veşmântului popular, menit să-l cin-
guler şi piepţi, era format din sarad roşu, negru, stească pe omul care-l îmbrăca şi să-i împodo-
albastru. galben, maro, din broderii realizate cu bească bucuria petrecerii în zilele de sărbătoare.
1~Heţii1Jo şi SOHtHilieaţiilJo
eost~Ht~IJ~i pop~IJttr I
ro11tâHose
/i} omunitatea rurală tradiţională constituia o comunitatea respectivă. Raporturile indivizilor

~ structură socială în cadrul căreia micro- cu mediul social din care făceau parte se defi-
unităţile componente se aflau într-un sistem de neau printr-o serie de acţiuni care marcau tre-
relaţii deosebit de complexe, întemeiate pe crite- cerea indivizilor dintr-o stare existenţială în alta.
rii de sex, vârstă, ocupaţie, apartenenţă de clasă Fiecare etapă a vieţii - copilăria, adolescenţa,
etc. maturitatea şi bătrâneţea - îşi avea însemnele
Toate laturile activităţii sociale se desfăşurau vestimentare distinctive, corpusul de tradiţii
în cadrul acestor microunităţi interdependente, căruia individul trebuia să i se integreze, accep-
asigurându-le coeziunea şi continuitatea de tându-l întru totul.
existenţă. Presiunea mediului social asupra În cadrul comunităţilor de tip folcloric, unde
indivizilor era deosebit de puternică sub raportul vârstele erau considerate categorii distincte, tre-
conformării acestora la anumite „modele", la cerea de la o treaptă de vârstă la alta se efectua
anumite programe de comportament fixate de printr-o serie de acte ceremoniale şi printr-un
veşmânt adecvat al cărui limbaj era recunoscut
şi acceptat de toţi membrii grupului respectiv.
182
Aceste acte, pentru a fi valabile, trebuia să aibă Eveniment solemn, de iniţiere, de pregătire
girul întregii comunităţi, care participa intens pentru o altă etapă existenţială, „prinderea în
la desfăşurarea lor. joc" a fetelor era aşteptată şi de acestea, şi de
Fiecare nivel de vârstă îşi avea codul său de părinţii lor cu multă emoţie şi bucurie, fiind un
simboluri care îi asigura identificarea, recunoaş moment cu conotaţii speciale, care consfinţea
terea, cod decodificat de întreaga comunitate. public intrarea tinerelor aflate în pragul măriti
Tradiţia stabilea, pentru fiecare categorie de şului în grupul fetelor mari.
vârstă, atât atributele vestimentare distincte - Steagul, care însoţea ceata în orice împreju-
manifestate în găteala capului, în decorul şi rare, constituia semnul ei distinctiv, fiind
cromatica pieselor de port, în adoptarea unor împodobit într-un mod asemănător cu cel de la
elemente de îmbrăcăminte specifice numai nuntă: basmale colorate, panglici, bete, flori arti-
grupului de vârstă respectiv, cât şi atitudinile şi ficiale, verdeaţă, clopoţei etc. Se mergea cu
limbajul corespunzătoare. Existau, deci, pentru steagul pretutindeni, se juca cu el, fiind păzit cu
fiecare vârstă, moduri caracteristice de a se străşnicie, pentru a nu fi furat de ceilalţi feciori.
îmbrăca, a se comporta şi a acţiona, încât se În localitatea Tohanu Nou (Braşov), annaşul
poate vorbi de existenţa unui dispozitiv simbolic era şeful suprem şi conducătorul jocului la
tradiţional propriu fiecărui nivel de vârstă. Aşa Crăciun. El purta ca simbol distinctiv un baston
cum sublinia sociologul Traian Herseni, ,,În toate de trestie ornamentat cu panglici multicolore, de
treptele ei de evoluţie, viaţa socială a oamenilor care se prindeau fetele la joc. În ajun, feciorii din
depăşeşte cadrul de origine biologică al familiei ceată le invitau pe fetele care aveau să fie scoase
şi al relaţiilor dintre sexe, ca să se constituiască la joc, invitaţiile repetându-se şi în prima, şi în
pe temeiul simpatiei dintre oamenii de acelaşi a doua zi de Crăciun. 2
sex şi dintre cei de aceeaşi vârstă" .1 Trecerea de Fetele pe care feciorii le considerau demne de
la o categorie de vârstă la alta se făcea printr-un a face parte din grupul fetelor mari, intrau în joc,
ceremonial la care lua parte întreaga comunitate la Tohanu Nou, în a doua zi de Crăciun, când
a satului, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. se organiza hora mare în centrul satului. La
Ceata de feciori, instituţie cu pregnante comanda annaşului, erau ridicate de trei ori în
funcţii sociale, avea nenumărate rosturi, printre sus, ca semn al importanţei pe care le-o acordau
care şi pe acela de a „băga fetele tinere în joc". feciorii din acel moment.
Ceata se constituia de Sfântul Nicolae, când După ce se îndeplinea ceremonialul scoaterii
se alegeau feciorii cei mai chipeşi, cei mai buni la joc, annaşul mare juca fetele în aşa-numita
jucători şi cântăreţi, înzestraţi cu maxime Brează, în care intrau câte cinci fete, ţinându-se
calităţi fizice şi morale, care se bucurau de un cu mâna stângă de bastonul de trestie al
puternic prestigiu în cadrul comunităţii rurale. acestuia.3
Pentru a se deosebi de restul feciorilor din Hora mare, organizată în centrul satului,
sat. cei care alcătuiau ceata purtau anumite dura în jur de două ore, după care distracţia se
semne distinctive. Erau îmbrăcaţi în haine de muta la o gazdă aleasă dinainte, unde petre-
sărbătoare, pălăriile sau căciulile lor fiind cerea ţinea până în zorii zilei. De Paşti, exista
împodobite, în mod deosebit, cu aşa-numitele obiceiul ca fetele să le dăruiască feciorilor care
vâstre, podoabe realizate din fire roşii şi aurii, le-au jucat în timpul sărbătorilor de la Crăciun
pene de păun, ciucuri policromi, oglinzi, şnururi, cele mai frumoase ouă încondeiate, în semn de
iederă, flori multicolore cerate, panglici colorate mulţumire.
etc.. în funcţie de tradiţiile locale, dar şi de Acelaşi obicei din Tohanu Nou, al scoaterii
fantezia purtătorilor, iar peste pieptarele bogat fetelor la joc, avea loc şi în comuna Arpaşu de
ornamentate purtau, pe piept, în diagonală, Jos din judeţul Sibiu. Aici, în ziua de Sfântul
brâie colorate sau tricolore. Nicolae erau iniţiate numai fetele care urmau
Scoaterea la joc a adolescentelor marca un să joace în toate sărbătorile Crăciunului. 4
moment cu o semnificaţie importantă, şi anume
integrarea într-o altă categorie de vârstă, într-un
alt statut, cu însemne specifice - de fată mare. I Traian Herseni, Drăguş. un sat din Ţara Oltului (Făgăraş).
p. 71.
2 ••• Muzeul Etnografic al Ardealului, Arhiva nr. 451, 1941.
~ {ft49Ut4 !KO) 3 Ibidem.
'?ete dut- 'ltă4ă«d Ue Ji de~ {ft49Ut4 I K I) 4 •••Muzeul Etnografic al Ardealului, Arhiva nr. 456, 1948.
183
În satul Recea, din Ţara Făgăraşului , feciorii
care făceau parte din ceata care organiza colin-
datul, organiza jocurile şi „băga în joc" fetele
aveau, ca însemne distinctive, „vâstrele" cusute
pe căciulile negre, alcătuite din flori multicolore
cerate, oglinzi şi pene de păun . Costumul pe
care-l purtau era cel de sărbătoare, compus din
cămaşa cu poale şi „ştrafuri" (cute) pe piept,
şerpare din piele ştanţată ori cusută sau curele
din strămătură, pieptare înfundate, brodate cu
lânică sau amici, cioareci din pănură albă ,
cizme sau bocanci din piele, iar ca haine groase,
purtate pe deasupra, sarici lăţoase sau recăle
din postav. Peste pieptare purtau panglici tri-
colore fixate în diagonală . 5
Hainele din blană (pieptare şi cojoace), pre-
cum şi cele din dimie, ca şi şerparul sau brâul
de lână , aveau o semnificaţie aparte în cadrul
comunităţii tradiţionale, fiind purtate de feciori
pentru prima oară cu ocazia intrării lor în joc.
Ei treceau, astfel, într-o altă etapă a vieţii , în
grupul ,,feciorilor mari" , integrându-se în viaţa
socială a comunităţii şi având atribuţii specifice
acestei categorii de vârstă : de a intra în ceata de
feciori , de a organiza jocurile, colindatul, de a
scoate fetele la joc etc.6
În cadrul mai larg al spiritualităţii ţărăneşti ,
cojocul sau sumanul au avut şi rosturi mai
adânci. Astfel, în Bihor s -a mai putut identifica
un străvechi obicei, potrivit ~ăruia feciorul uita
voit una dintre aceste piese cu care venise În cadrul comunităţii româneşti din Banatul
îmbrăcat la casa tinerei. A doua zi, dacă vedea sârbesc, din informaţiile orale ale subiecţilor
cojocul sau sumanul agăţat în târnaţ (pridvor), intervievaţi în cursul cercetărilor de teren
însemna că fata şi părinţii ei nu doresc să le întreprinse de noi în toamna anului 2004, am
intre în familie.7 aflat că fetele „se prindeau în joc" începând de la
La Drăguş (Ţara Oltului), feciorii din ceată vârsta de 14-15 ani, cu ocazia marilor sărbători:
invitau la joc mai întâi fetele care fuseseră deja Crăciun , Paşti , Rusalii.
ini ţiate şi apoi pe cele care intrau în joc pentru Când fata ieşea la horă pieptănată cu „pături"
prima oară. şi „ moţ", împodobită pe cap cu covârlacul - o
Acestea din urmă simulau împotrivirea, căci panglică realizată din fir auriu cumpărat, numit
aşa cerea buna-cuviinţă , băieţii luându-le cu în termeni locali „burmă de aur" , îmbrăcată
forţa. Când începea jocul, fata trebuia să treacă peste poalele albe imaculate cu catrinţă doar în
pe sub braţul flăcăului , fiind ţinută de un deget, faţă , ea anunţa colectivitatea că-i fată mare, care
figură absolut obligatorie, fără de care nu era trebuie „prinsă în joc".
considerată „băgată în joc". „De atunci încolo - La Uzdin, hora se organiza, de obicei, în faţa
conchidea Traian Herseni - se chema că e fată primăriei, respectându-se reguli stricte, severe,
de joc şi deci fată de măritat: se înveşmânta ca

«fetele mari» şi se aşeza în grupul lor, asu- 5 C. Popescu , Ceatajeciorilor din satul Recea, p. 501.
mându-şi toate obligaţiile acestora (plătea taxele 6 Maria Bocşe , Mutaţii contemporane„ „ p. 269.
pentru lăutari, se ducea la dans la orice fecior 7 Ibidem, p. 270.
o chema, altfel plătea amendă)". 8 8 Traian Herseni, Forme s trăvechi de cultură poporană ro-
Şi în Moldova (Botoşani şi Vrancea), fetele in- măneas că„., p. 15.
trau în joc la hora din sărbătorile Crăciunului. 9 9 Ilie Moise, Confrerii carpatice de tineret„„ p. 125-126.
18'1
materiale: să fie de neam, dar şi bogate, semnul
distinctiv al bunăstării economice fiind salbele
de aur şi argint pe care le purtau la gât.
La Nicolinţ şi la Vladimirovăţ, băiatul care
scotea fata la joc - rudă apropiată cu aceasta -
era răsplătit pentru acest serviciu cu o pânză de
cămaşă. Băiatul făcea trei paşi înainte, fata
venea spre el, o prindea de două degete şi intrau
în joc. La următoarele jocuri din acea zi, feciorii
care doreau s-o joace pe fată trebuia să ceară
încuviinţarea băiatului care o introdusese în joc
pentru prima oară. După ce se logodea, fata nu
mai putea să joace decât cu junele care o peţise.
Aşadar, existau reguli stricte de iniţiere şi de
integrare în viaţa socială a comunităţii, care
trebuiau respectate întocmai.
Familiile înstărite din Voivodina îşi permiteau
să angajeze, cu ocazia scoaterii la joc a fetelor
lor, pentru fala neamului, fanfara, care venea
la casa tinerei, unde se strângeau rudele. Fata,
părinţii acesteia şi neamurile plecau apoi la joc,
însoţiţi de cântecele fanfarei.
Prinderea fetelor în joc era considerată, şi în
Banatul sârbesc, o mare sărbătoare. la care
participa întreaga suflare a satului.
Cu ocazia ieşirii la joc. fata din Voivodina se
încingea pentru prima oară cu brâul sau brăci
ra, aspect similar semnalat şi în satul Buceava,
din Ţara Zarandului, de către etnologul Maria
Bocşe, această piesă de port constituind, alături
de alte elemente vestimentare. o componentă a
riturilor de trecere de la un nivel de vârstă la
altul. Tot atunci purtau pentru prima dată măr
gelele veneţiene. în zonele în care acestea erau
frecvente (Bihor, Sălaj. Maramureş, Oaş, Apu-
seni). aceste podoabe marcând, ca şi cingătoarea
ţesută, trecerea la o nouă clasă de vârstă,
precum şi situaţia materială a purtătoarei, fiind
piese deosebit de scumpe, pe care numai fetele
înstărite şi le permiteau. I O
În satele situate pe Valea Crişului - Pietroa-
perpetuate prin tradiţie. Astfel, intrau în joc mai sa (Bihor), pe Valea Bistrei - Obreja şi Ciuta
întâi bărbaţii (feciorii împreună cu cei căsătoriţi) (Banat) ori în Sălaj, la Pria, Cizer şi Meseşenii de
şi, după aceea, fetele mari care erau căpărâte Sus, exista obiceiul ca panglicile cu care fetele
(logodite). Ele aveau obligaţia să joace numai cu îşi împodobeau cozile când intrau pentru prima
băiatul care le peţise. oară în joc să fie păstrate de ele şi întrebuinţate
Pe logodnic, fata îl prindea cu toată mâna, iar pentru ornamentarea tovului (steagul de nuntă).
pe celălalt june îl ţinea doar cu degetul mijlociu considerându-se că ele aduc noroc şi fericire
de la mâna stângă. Se juca hora şi apoi arde- viitoarei familii. I I
leana (doi câte doi).
Fetele nelogodite aveau voie să ocolească hora. I O Maria Bocşe, Mutaţii contemporane privind funcţiile şi
Făceau o „plimbare", ca să le vadă junii şi viitorii semnificaţiile portului popular transilvănean, p. 263.
socri, care le alegeau şi după criterii sociale şi 11 Ibidem, p. 264.
186
Trecerea la o nouă etapă a vieţii - adoles-
cenţa - era reflectată şi de pieptănătură, care
în pragul acestui eveniment se schimba, acor-
dându-i-se o grijă deosebită. La această vârstă,
când fetele purtau capul descoperit, părul,
considerat a fi o podoabă naturală, trebuia pus
cât mai bine în valoare.
Fata care ieşea la horă cu părul împodobit cu
o serie de accesorii decorative - cununiţe din
flori naturale sau artificiale, ciucuri din lână
policromi, mărgele mărunte policrome. ace de
os, bolduri cu gămălie colorată, agrafe de os cu
pietre colorate. piepteni etc.. elemente care
constituiau însemnul distinctiv al fecioriei, un
ansamblu de „semne" cunoscute de toţi membrii
comunităţii rurale - anunţa în felul acesta că,
din acel moment. ea era pregătită de primirea
peţitorilor .
Purtatul părului într-un anume fel. în anu-
mite ocazii, cu întregul complex de împodobire a
capului, constituia un mesaj către comunitatea
respe ctivă . un limbaj complex. un cod de identi-
ficare socială. totodată o marcă zonală, etnică,
ceremonială. de vârstă şi stare civilă.
Astfel. în Voivodina. modalitatea de împletire
a părului, ornamentele şi podoabele care o
completau indicau foarte exact nivelul de vârstă
şi starea civilă: dacă fata era fecioară „prinsă
în joc" ori fată căpărâtă (logodită), aflată în
preajma căsătoriei sau tânără nevastă. aceasta
din urmă continuând să mai poarte un timp -
de obicei până la naşterea primului copil - în
zile de sărbătoare, când mergea la jocul mare,
unele atribute ale gătelii capului caracteristice
fecioriei.12
În Şcheii Braşovului, dacă fata avea zestrea
pregătită, ieşea la joc pieptănată cu o singură
coadă lăsată liber pe spate, împodobită cu
conchiu (floare de mireasă) şi îmbrăcată în haine
de mătase. În cazul în care ea nu era gata cu
zestrea. ieşea la joc pieptănată cu două cozi,
legată pe cap cu panglică , împodobită cu o
agrafă sau cu un trandafir, fiind îmbrăcată în mărunte, multicolore şi bumbuşte (flori artifi-
androc şi laibăr de postav.13 ciale şi ace). Aceste păuniţe, montate în dreptul
În comuna Şanţ, din judeţul Bistriţa-Năsăud, urechilor, erau legate la spate cu o panglică
fata mare se pieptăna cu cărare la mijloc, părul înflorată: de aceasta, se prindeau alte cinci-şase
fiind împletit în două cozi împreunate la ceafă panglici care atârnau liber pe spate.15
într-o singură coadă în care se împletea o petea
(panglică) lungă, procurată din comerţ , decorată 12 Informatoare Mărioara Sârbu. 67 ani. comuna Uzdin .
cu flori şi fluturi.14 Voivodina.
În zona Năsăudului, în părţile Sângeorzului l3 Olivia Moraru . Contribu(ii la studiul portului..„ p. 347.
şi ale Maierului, fetele îşi împodobeau părul cu l4 Informatoare Maria Domide. 97 ani. comuna Şanţ, jude-
păuniţe. două cercuri realizate din pene negre ţul Bistriţa-Năsăud.
de struţ, în mijlocul cărora se coseau mărgele 15 Viorica Pascu, Portul popular din zona NăsăuduluL p. 209.
186
În multe zone din ţară, dintre care amintim
Ţara Oltului, Vâlcea, Sălajul, dar şi Banatul
(inclusiv Voivodina). fetelor le era interzis purta-
tul catrtnţei la spate, peste poalele albe, îmbră
carea acestei piese şi în faţă şi în spate fiind,
însă, obligatorte pentru femeile mărttate.
Astfel, la Porumbacu de Jos (Ţara Oltului),
fata mare purta numai în faţă o crătinţă din lână
ţesută în patru iţe, destul de lată încât acoperea
bine şoldurtle, compusă din două foi unite pe
verticală, decorată pe poale cu două rânduii de
alesăturt realizate cu sârmă galbenă şi amici
negru şi terminată cu frâmbii (ciucurt) negre pe
marginea infertoară. În schimb, nevasta purta
obligatortu două catrtnţe: cea din faţă mai lată,
cea din spate mai îngustă. Catrinţa din spate
avea fondul roşu şi era decorată cu rânduii de
alesăturt dispuse în axe paralele orizontale pe
toată suprafaţa piesei, în timp ce catrtnţa din
faţă, cu fondul negru, era ornamentată cu trei
rânduii de alesături doar pe poale. 17
În satul Negrtleşti, din Ţara Vrancei, fetele se La Viştea de Sus şi la Drăguş, în Ţara Oltului,
pieptănau cu cărare la mtjloc, cu părul împletit fetele purtau peste poale, numai în faţă, păstura
în două cozi, numite local gâţe (împletitura înce- roşie din pănură dată la piuă, ornamentată cu
pea din partea supertoară a urechii). Cozile erau motive florale policrome (albastru, galben, verde,
duse apoi spre ceafă şi întrepătrunse, obţinân alb), imprtmată la Făgăraş, cu tipare de mână,
du-se un coc lunguieţ denumit cârcei. Fetele pe jumătate din suprafaţa ei şi terminată la
împodobeau acest coc cu flort naturale prtnse cu marginea infertoară cu frâmbii din strămătură.
spilci. Când ieşeau la horă, legau de gâţele de la La spate, poalele fetelor rămâneau neacoperite,
ceafă aşa-numiţii ţochi- pompoane colorate din în timp ce nevestele asociau păstura roşie pur-
lână, care atârnau pe mijlocul spatelui. tată în faţă cu o păstură neagră în spate.18
În zilele de sărbătoare, fetele mart purtau o Şi în zona Meseşului, judeţul Sălaj, fetele,
podoabă cunoscută sub denumirea de pletari de spre deosebire de neveste, purtau zadie de lână
piţigoi, alcătuită din bani mărunţi, găurtţi (piţi numai în faţă, obicei menţinut până la sfârşitul
goi), înşiraţi pe două rânduii, pe o aţă de amici secolului al XIX-lea.19
roşu, prtnşi de borta urechii, aduşi plin faţa Reguli vestimentare obligatorii, fixate de
urechii şi fixaţi de gâţe cu un bold. Din relatărtle tradiţie, impuneau fetei din Uzdin (Voivodina) să
informatortlor, reiese că această podoabă de bani îmbrace cămaşă, poale şi catrtnţă numai în faţă.
se purta şi pe creştetul capului, ca o diademă. În zona Săcele, la Satulung, fata ieşea la horă
În localitatea Monor din judeţul Bistrtţa-Nă îmbrăcată cu ia din şimizet (tul brodat). cu guler
săud, înainte de anul 1918, fetele purtau, în zile îngust, cu foile mânecilor şi ale stanilor unite şi
de sărbătoare, bearta- o bonetă de formă tron- încreţite în jurul gâtului. Mânecile foarte largi se
conică, alungită la spate, realizată din barşon terminau cu pumnaşi, denumiţi în termeni locali
(catifea) negru sau vişiniu, cu o întărttură de pumni, realizaţi din posomant (fir metalic aurtu)
carton. Pe toată suprafaţa, bearta era acoperttă cusut cu mâna, adeseori cu motive geometrtce.
cu mărgele colorate, cusute în rânduii. La spate
atârnau petele (panglici) multe, în diverse culort,
lungi de 40-50 de centimetrt, simbolul distinctiv 16 Chestionarul de port popular pentru A.E.R., completat de
Elena Secoşan în anul 1982.
al feciortei. 16
17 Informatoare Maria Stoichiţă, 76 de ani, Porumbacu de
Piesele de port puteau fi îmbrăcate numai Jos.
într-un anume fel, potrtvit unor norme culturale 18 Ioan I. Şerban, Viştea de Sus. Contribuţie la monografia
proprti, care precizau modul şi circumstanţele satului, 1987, în manuscris: informatoare Eva Fogoroş, 77
utilizărti, ca şi membrti comunităţii care aveau de ani, Drăguş.
dreptul să le poarte. 19 Ioan Augustin Goia, Zona etnografică Meseş, p. 129.
181
Pentru a nu se uza prea mult prin spălare, Cu două-trei duminici înainte de nuntă, fata
manşetele erau demontabile. 20 purta peste gâţă o altă podoabă denumită legă
Anumite piese de port erau rezervate fetelor. toare, confecţionată dintr-un carton gros, înalt
Astfel, în Şcheii Braşovului, numai fetele aveau de o palmă, înfăşurat într-o pânză albă, pe care
voie să poarte vizita, o bluză confecţionată din se prindeau alternativ cordele colorate, plisate şi
mătase sau din pluş, şi boarta (ia care se purta flori de târg. În partea superioară a legătorii, se
dedesubt, lucrată din madipolon).21 fixau opt până la zece pene de păun . 22
Prezenţa sau absenţa unor elemente vesti- În satele Ţării Oltului, părul lung, spălat şi
mentare sugera categoriile de vârstă, precum şi uns cu unt, ca să lucească şi să stea lins, se
notele diferenţiatoare dintre ele, comunicând, împletea în două gâţe, cu panglici colorate. Pe
astfel, mesajele clasei de vârstă respective. cap, mireasa purta borda, un cerc de fier învelit
Pieptănătura, cu întregul complex al gătelii în pânză de care se prindeau panglici colorate,
capului, nu constituia numai un semn distinctiv încreţite, care atârnau pe spate.
al vârstei, al stării civile, un semn de diferenţiere

zonală şi etnică, ci şi o marcă ceremonială. 20 Informatoare Siţa Jerău , 66 ani, Satulung.
În zilele de sărbătoare sau în cadrul diverse- 21 Georgeta Stoica; Olivia Moraru , Semne de recunoaştere
lor ceremonii, cum ar fi cea a nunţii, pieptănă în costumul din Şche ii Braşovului şi Săcele, p. 340.
turii i s-a acordat o atenţie deosebită, găteala 22 Maria Cioară, Zona etnografică Rădăuţ~ p. 102.
capului devenind, cu acest prilej, o adevărată
creaţie de artă, integrată organic şi armonizată
din punct de vedere decorativ şi cromatic cu
toate celelalte piese componente ale ansamblu-
lui vestimentar.
La această vârstă de maximă frumuseţe,
prospeţime şi gingăşie, măiestria şi îndemânarea
cu care se împletea şi împodobea părul erau
neîntrecute, cumulând numeroase elemente de
ordin estetic.
Găteala miresei se făcea , de obicei, la casa
părinţilor ei , duminică dimineaţa, de către naşă,
ajutată de fete şi femei pricepute, înainte de a
pleca la cununia religioasă .
În unele zone, ca de exemplu în Ţara Oaşului,
pieptănătura miresei era extrem de complicată;
realizarea ei dura patru-şase ore, cerând multă
migală şi pricepere, drept care numai o femeie
specializată din sat putea s-o facă , după o teh-
nică arhaică , obţinând , în final , o plasă extrem
de fină . Aproape tot atâtea ore dura aranjarea
elementelor de podoabă.
În zona Rădăuţilor, pieptănăturii şi gătelii
capului miresei li s-a acordat o atenţie specială,
putându-se vorbi de o creaţie artistică remarca-
bilă . Astfel, părul era pieptănat cu cărare la
mijloc, împletit de la frunte în două cosiţe care
se aduceau în formă de coroană pe creştetul
capului, legându-se unde începea împletitura
cu multă „ strămătură de dram" (lână groasă
cumpărată); peste el se aşeza gâţa - un suport
de forma unui cerc, confecţionat din lemn sau
sârmă subţire, pe care se împleteau şuviţe de
păr şi fire de lână roşie . Pe deasupra se cosea
zgarda, făcută din mărgele mărunte , policrome.
188
formă triunghiulară, ornată pe partea ce venea
deasupra frunţii cu şlingăraie (broderie spartă).
Aţa de fuior, civala şi prăpoada aveau rostul să
fixeze bine păturile, după care se luau de pe cap.
Părul de sub moţ se împletea într-o chică
(coadă) din trei-cinci şuviţe, la capătul ei punân-
du-se sârma (o panglică imprimată cu flori),
chica fiind întoarsă şi prinsă de moţ cu sârma şi
cu un ac cu gămălie mare. Tot acolo se fixau trei
galbeni mici. Părul pieptănat astfel, în forma
literei O, se numea perietura cu larga.23
În ceea ce priveşte numărul şuviţelor din care
se realiza chica de sub moţ, reminiscenţele
unor credinţe arhaice în puterea fastă a cifrelor
magice a persistat până în zilele noastre.
Pieptănăturii cu părul întors i se adăugau
apoi o serie de podoabe, de accesorii decorative,
realizate din monede de aur şi argint, paiete,
panglici lungi de mătase, flori artificiale şi flori
naturale, menite să-i confere tinerei fete forţă,
vitalitate, rodire, împlinire, podoabe care au avut
şi alte conotaţii simbolice, ale căror semnificaţii
s-au pierdut astăzi.
În ajunul nunţii, mirele îi trimitea miresei
darurile sale, care aveau rolul de a o împodobi
şi înfrumuseţa, dar şi de a marca bogăţia şi
prestigiul familiei din care provenea băiatul. De
regulă, darurile constau în piese de port cum-
părate sau confecţionate special pentru această
Extrem de complicată şi de migăloasă era şi ocazie, din ţesături de calitate superioară: în-
pieptănătura miresei din Uzdin (Banatul sâr- velitori de cap (fes, tulpan, casâncă, bariz etc.),
besc). În tot satul, existau numai două-trei femei pe care mireasa le purta înainte de a pleca la
specializate în realizarea acestei pieptănături cununia religioasă, urmând să fie învelită cu ele
complexe, care presupunea mai multe operaţii. de către naşă, în cadrul ritualului care con-
Sâmbătă seara, în scalda tinerei se puneau fire sfinţea trecerea ei în rândul femeilor căsătorite;
de busuioc, ca să aibă noroc şi să fie drăgăs darurile mirelui puteau fi podoabe, dar şi pantofi
toasă, iar duminică, în zori, venea perietoarea, sau cizme, în care se puneau bani de argint şi
o meşteră din sat, singura care ştia să întoarcă boabe de grâu, pentru a avea parte de belşug şi
părul şi să-l facă cu pături (cute). Pieptănătura noroc. Mireasa le încălţa înainte de a pleca la
specifică miresei se numea „cu părul întors". cununia religioasă.
Părul din faţă se despărţea, printr-o cărare Însoţit de flăcăi şi lăutari, într-o atmosferă
semicirculară, de la o ureche la cealaltă. Apoi se de mare veselie, vornicelul din partea mirelui
uda cu apă, se ungea cu untură de porc sleită ajungea la casa miresei, cu hainele cumpărate
şi se uda din nou. Se realiza, mai întâi, moţul: de mire, după multe peripeţii, tocmai de la Ţari
cu o maşlă (fundă), părul din faţă, despletit, se grad, aşa cum subliniază oraţia schimburilor,
strângea în creştetul capului. Cu ajutorul unui începând a le juca şi a zice: ,,A doua oară a
pieptene cu dinţii rari, se alegeau şuviţe foarte cumpărat: / Marfă subţire şi aleasă I Pentru
subţiri şi se întorceau pe degete, făcându-se câte dumneata jupâneasă I Mireasă. I Ţi-a cumpărat
18-20 de pături pe fiecare parte a capului, în- un fes / De la-ntâiul casăgin, I Ca să-ţi fie
cepând de la ureche şi până la cărare. Din nou,
părul se uda cu apă, iar apoi se lega strâns, de
23 Informatoare Mărioara Sârbu. 67 de ani, Uzdin.
două-trei ori, cu o aţă de fuior, peste care se
punea civala (o bucată de pânză albă, lată de o
palmă), iar deasupra ei, prăpoada - o cârpă de
191
cheful deplin. /Ţi-a mai cumpărat I Un buccea- În Voivodina, mireasa purta două cununi: cea
lâc de mătasă /Ca să-ţi fie de purtat prin casă; I de fată mare şi cununa dăruită de mire, trimisă
O cutnie pentru rochii, I Cea mai aleasă, I Ca prin „giveri" sâmbătă seara. De această cunună
să-ţi fie de mireasă; / Tulpane, colţuni şi legă se prindea o altă podoabă cu valoare artistică şi
tori, / Ca să-ţi fie de sărbători I Ţi-a mai cum- valenţe simbolice - şi anume covârlacul. Se
părat o oglindă, / Cea mai frumoasă I La care să confecţiona dintr-o panglică de catifea neagră,
te găteşti ca mireasă; I Ţi-a cumpărat şi sopon I lată de patru degete, decorată pe toată suprafaţa
Tot de Ţarigrad, / Ca să-ţi fie de spălat...24 cu un ornament în zig-zag executat cu fir auriu,
Şi chestionarele AER consemnează, în jude- cunoscut în termeni locali sub numele de burmă
ţele Botoşani şi Vaslui, obiceiul potrivit căruia de aur, care face trimitere la arhaicul simbol
mirele cumpăra găteala miresei şi o trimitea cu solar, cu strălucirea şi luminozitatea sa, alături
vomicul când alaiul venea la mireasă acasă. de alte simboluri, cum ar fi banii care intrau şi
Hainele erau puse pe o tavă şi vomicul spunea ei în structura acestei podoabe (capetele covâr-
oraţia de închinare a gătelii. Mireasa ţinea în lacului terminându-se cu bani ce atârnau până
poală doi colaci şi o sticlă cu ţuică. Atunci când la cingătoare, galbeni mici împodobindu-l şi pe
i se întindeau hainele, dacă mireasa dorea să le partea din faţă), pentru ca fata să aibă parte de
ia, vomicul le retrăgea, zicând: „Stai coană mi- bogăţie în noua viaţă pe care o începea. Dumi-
reasă / Nu te grăbi la luat I Cum te-ai grăbit la nică, înainte de masă, giverul „ăl mare" îi aşeza
măritat / Că părinţii ţi-au spus să mai stai fată goviei (miresei) cununa dăruită de mire, dar ea
/ Şi dumneata te-ai bătut cu curul de vatră I o dădea jos, o călca în picioare; giverul i-o punea
Şi-ai spus că nu mai stai fată".25 pe cap a doua oară; govia o respingea din nou;
În Teleorman, în seara gătirii bradului, colăce abia a treia oară accepta cununa pe cap.
rii ginerelui îi aduceau miresei, pe o tavă, voalul, În aşezările brănene, podoaba care se aşeza
rochia, pantofii (care au înlocuit piesele tradiţio pe capul miresei, aşa-numita bortă (cunună).
nale), cerceii şi mărgelele cumpărate de ginere.26 era realizată din argint suflat cu aur.
Pe parcursul întregului ceremonial al nunţii, În nord-vestul Transilvaniei, din Ţara Oltului
mireasa purta un ansamblu de semne specifice şi până în Banat, miresele purtau cunună din
ritului de trecere, care o diferenţiau de celelalte flori artificiale policrome şi oglinzi, fixate pe un
fete participante la eveniment. schelet confecţionat întotdeauna dintr-un lemn
Unul dintre aceste însemne rituale, frecvent verde al cărui rost era acela de a-i transfera noii
întâlnit în majoritatea zonelor etnografice ale familii, prin similitudine, trăinicie şi bunăstare.
ţării, realizat din cele mai diverse materiale şi În Bihor, cununa se păstra tot timpul vieţii.
accesorii decorative, l-a constituit „cununa de Ea se împrumuta membrilor apropiaţi ai familiei
mireasă", care, dincolo de valoarea ei artistică, sau suratelor miresei, în acelaşi scop, al stimu-
avea şi o funcţie apotropaică, de a o feri pe tână lării beneficului. 28
ră, la acest început de drum, de forţele malefice. La Leleşti, pe valea Crişului Negru, exista
Cununa a reprezentat un semn de recunoaştere obiceiul ca prietenele miresei să desprindă în
pentru întreaga comunitate, mireasa astfel taină, din cununa acesteia, o floare şi s-o poarte
împodobită fiind, de fapt, adevărata podoabă în păr ca să atragă norocul şi peţitorii. 29
a nunţii, reperul său valoric. Elementele arbori-
cole, care constituiau părţi componente ale
cununii, se integrau cultului dendrolatric.27 24 Simion Florea Marian, Nunta la români, p. 247.
În Ţara Oaşului, peste pieptănătură se aşeza 25 Redactarea acestui capitol se bazează pe bibliografia de
cununa de mireasă, de formă cilindrică, realiza- specialitate, pe cercetările personale de teren, dar şi pe da-
tele culse cu ocazia anchetelor întreprinse pentru Atlasul
tă din barşon roşu-vişiniu, ornată cu numeroase
Etnografic Român (AER). sintetizate de noi în subcapitolul
flori naturale, vara, şi artificiale, iama, precum „Costumul ceremonial de nuntă" al Corpusului de Docu-
şi cu zgărzi împletite din mărgele multicolore de mente Etnografice Româneşti (DER). al cărui coordonator
diferite mărimi, al căror număr ajungea până la general este reputatul etnolog dr. Ion Ghinoiu, din care
25-30, predominantă fiind culoarea roşie, apoi s-au publicat până în prezent patru volume, al cincilea
fiind în curs de editare: Maria Bâtcă, Costumul ceremonial
cu salbe de bani. În jurul gâtului şi pe piepţi, de nuntâ, în Sârbâtori şi obiceiuri, voi. IV, Moldova, p. 90.
alte şiruri de mărgele, în număr de 80, în culori 26 Ibidem, voi. V, în manuscris.
vii, o împodobeau pe mireasă. 27 Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova, voi. II, p. 113.
28-29 Maria Bocşe, Costumul ceremonial de nuntâ, în Sâr-
bători şi obiceiuri, voi. III, Transilvania, p. 264.
192
În comuna Săpânţa din Maramureş, însem- Pe Valea Someşului, o femeie specializată în
nele specifice miresei erau: cununa circulară găteala miresei o pieptăna cu cărare la mijloc,
alcătuită din flori mici confecţionate din hârtie îi împletea părul în două cozi, care la ceafă se
policromă, prevăzută pe o latură cu o palmetă împreunau într-una singură împodobită cu o
denumită struţ, panglicile multicolore împletite petea (panglică) lungă, procurată din comerţ,
în cozi şi podoabele purtate la gât: şiruri de decorată cu flori şi fluturi. Deasupra se punea
mărgele de Boemia, negre sau vişinii, cu motive o cunună rotundă compusă din flori naturale de
fitomorfe colorate şi, mai ales, zgarda scumpă muşcată, busuioc, măgheran şi struţuri în părţi.
compusă din mărgele de coral, care evocau sta- În alte localităţi din zona Năsăud, mireasa era
tutul social şi bunăstarea materială a miresei.30 pieptănată cu două cosiţe împletite din creştetul
Mireasa din Drăguş, Ţara Oltului, purta capului şi aduse apoi roată pe cap. Deasupra se
părul fie retezat, fie împletit în două gâţe aduse aşeza cununa alcătuită din bumbuşte şi spilce
pe cap. Deasupra, punea cununa compusă din (ace de metal), cumpărată la târg, iar mijlocul
bordiţe: trei-patru panglici cu floricele cumpă cununii, la ceafă, se umplea cu flori denumite
rate, o coroniţă cu glăji şi flori artificiale. struţuri. La urechi se fixau cele două păuniţe. 33
Tot acest complex decorativ îi conferea mire- Un însemn ceremonial reprezentativ, răspân
sei o eleganţă, un fast şi o strălucire deosebite. dit pe tot cuprinsul arealului românesc, e voalul
Polisemantismul podoabelor purtate cu ocazia de mireasă, a cărui terminologie variază de la
ceremonialului nunţii exprimă ideea ocrotirii o zonă la alta: balţ, sovon, joij, şlaier, hobot,
cuplului de forţele malefice, ajutându-l să treacă cumpărat de obicei de mire şi, mai rar, de naşă.
cu bine cel mai important prag existenţial. În privinţa persoanei care aşeza însemnele
În localităţi din judeţele Bistriţa-Năsăud şi rituale pe capul miresei, aceasta era diferită în
Cluj, când mireasa era împodobită cu cununa funcţie de tradiţiile locale.
împletită din flori, spice de grâu şi fire de busu-
Astfel, în localităţi din judeţul Sălaj, cununa
ioc, cu struţul şi păuniţele, fetele îi cântau cânte- şi joljul se puneau în biserică. Joljul îl cumpăra
cul cununii: „Mireasă cu cunună I Se cunoaşte şi îl croia nănaşa, iar cununa din „sasău" o
că-i hi bună / Hainele pe tine sună I Şi pe tine
împleteau fetele din partea miresei la petrecerea
şi pe pat / Ca p-o fată de-mpărat I Nu sună de
organizată în seara care preceda ziua nunţii şi o
leneşie / Că sună de hărnicie. I I Că nici mă-ta
duceau la biserică. Fratele de mire, care trebuia
n-a fost rea / Numai să fii şi tu ca ea I Te-a făcut
să aibă ambii părinţi în viaţă, era cel care aşeza
cu păru' creţ / Te-a vândut cu mare preţ; I
joljul pe capul miresei. Ea respingea joljul de
Muruniţă de sasău I Pune-te-aş în capul meu I
două ori şi abia a treia oară îl primea. 34
De-aş şti că te pui pe bine I Te-aş lăsa în cap la
În judeţul Satu Mare, cel care punea sovonul
mine / De-aş şti că te pui pe rău I Te-aş ţâpa
pe capul miresei, în biserică, era preotul, iar în
din capul meu" ,31
judeţul Timiş, givărul, după ce alaiul mirelui
Petrecerea care se organiza sâmbătă seara la
casa socrilor mici, când druştele găteau mireasa ajungea la mireasă şi tânăra fată ieşea la şofei.
cu cunună şi îi cântau cântecele ceremoniale În curte, pe o masă, era pregătit şofeiul (ciubărul
adecvate acestui moment, marca deopotrivă cu apă). Mireasa, cu un buchet de busuioc
despărţirea de casa părintească şi desprinderea
înmuiat în apă, îi stropea pe cei din jur, care
tinerei de grupul fetelor din care făcuse parte aruncau bani în şofei. 35 Apa avea rosturi de pro-
piţiere, dar şi rol profilactic, semnificaţia acestui
până atunci, urmând să treacă, prin căsătorie,
într-o altă stare civilă, aceea a femeilor măritate. act ritual fiind aceea de a apăra mireasa şi pe
Şi în Moldova de dincolo de Prut, miresele
nuntaşi de forţele malefice.36
purtau învelitori ceremoniale, cu funcţie simbo-
lică, rituală. În centrul Basarabiei, cununa 30 Olga Horşia, Portul popular din comuna Săpănţa .... p. 459.
realizată din pânză încutată, a cărei bază era 31 Maria Bâtcă, Costumul ceremonial de nuntă. în Sărbă
împodobită cu două şiruri de monede, se monta tori şi obiceiuri, voi. III, Transilvania, p. 76.
pe un ştergar. lung. 32 Idem, Dimensiunile spirituale ale Basarabiei, p. 146.
În Bucovina, regiunea Cernăuţi, cununa 33 Viorica Pascu, Portul popular din zona Năsăudulu~ p. 209.
consta într-un suport înalt de carton, învelit cu 34 Maria Bâtcă. Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbă
o ţesătură albă de pânză, pe care se fixau flori tori şi obiceiuri, voi. III, Transilvania, p. 77.
artificiale de diferite culori, iar în partea supe- 35 Ibidem, voi. II. Banat. Crişana. Maramureş, p. 72.
rioară un şir de pene colorate. 32 36 Mihai Pop. Obiceiuri tradiţionale româneşti, p. 145.
193
La casa socrilor mici, în timp ce mireasa era
„gătită", fetele acompaniate de lăutari cântau
Cântecul miresei. Se făceau şi jocuri, în majori-
tatea zonelor etnografice ale ţării.
În comuna Şanţ (Bistriţa-Năsăud), cu o seară
înaintea nunţii, feciorii împodobeau steagul la
casa miresei: o botă făcută cruce se învelea cu o
năframă mare, cu canaci (ciucuri), şi se orna-
menta cu multe petele colorate, iar deasupra se
aşeza o cunună de bărbănoc, care avea în mijloc
un struţ din spice de grâu. Sub cunună se fixau
clopoţei care sunau în timpul jucării steagului,
când o luau pe mireasă din casa părinţilor ei
pentru a o duce la biserică. 37
Însemnele ceremoniale nu puteau fi purtate
decât într-un anumit fel, controlul social exerci-
tat de comunitate asupra individului fiind foarte
puternic. Orice abatere de la cutumă, de la
normele morale, etice stabilite de ea şi transmise
prin tradiţie, se sancţiona drastic, pentru a fi
respectate buna rânduială şi buna-cuviinţă.
De exemplu, pe Valea Someşului, când fata
se mărita, dacă nu era fecioară, nu purta petea
pe spate, ci pe ceafă, iar cununa se punea peste
petea. Când intra în biserică să se cunune, fata
greşită purta sovon alb înfăşurat pe cap ca un
turban. peste care aşeza cununa rotundă, cu
flori şi struţuri în părţi. Era pieptănată cu canci,
ca vădăncile (văduvele). şi nu cu cozi pe spate. 38
Fata care avea copil din flori punea pe cap
doar năframa fără cunună şi fără struţuri în
părţi când mergea la cununie.39 În acest caz,
mirele trebuia să-i cumpere două năframe: una
şi-o punea pe cap şi de cealaltă ţineau mirii când primea baiţul în biserică, pus de preot cu cru-
intrau în biserică, aceasta din urmă, numită cea 41, puritatea miresei constituind o chezăşie
năframă de credinţă, fiind simbolul legăturii pentru temeinicia căsătoriei respective.42
dintre miri şi semn de recunoaştere pe lumea În toată Moldova, exista obiceiul ca voalul şi
cealaltă, fapt pentru care năframa se îngropa cu beteala să fie jucate. Se împodobea cu şervete
cel căruia i-a aparţinut. frumoase o oglindă pe care o ţineau două fete.
Comunitatea tradiţională făcea o distincţie Mireasa era aşezată pe o pernă, ca să-i fie viaţa
netă între fecioară şi fata „greşită", atunci când uşoară ca perna. În timpul acesta, vomicii jucau
acestea se căsătoreau; virginitatea, purtarea voalul şi beteala pe crăci de măr (pom aducător
miresei, era privită şi ca o formă de respect faţă de sănătate şi fertilitate, simbol al rodniciei şi al
de noua familie şi de întregul corp social. prospeţimii).
Astfel, în judeţul Bacău, fata „greşită" era
obligată să se cunune în timpul nopţii şi să
37 Informator Octavian Olariu, 88 de ani. Şanţ.
îmbrace cămaşa şi fota, deci piesele tradiţionale, 38 Informatori Ioan Hanţig, 76 de ani, şi Lucreţiu Hanţig,
şi nu rochia albă pe care o purta numai fecioara 75 de ani, Şanţ.
(şi care înlocuise portul local), existând un 39 Informatoare Maria Domide, 97 de ani, Şanţ
permanent control din partea comunităţii, care 40 Maria Bâtcâ, Costumul ceremonial de nuntă. în Sărbători
îi repudia pe cei ce nu-i respectau regulile.40 şi obiceiuri. voi. IV, Moldova, p. 96.
În Maramureş, fata „greşită" pleca cu balţul 41 Ibidem, voi. II, Banat. Crişana. Maramureş. p. 73.
(voalul) pus pe cap de acasă, în timp ce fecioara 42 Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova, voi. II, p. 91.
19't
În localităţi din judeţul Vaslui, în duminica
nunţii, fetele, numite vornicese, o ajutau pe naşă
s-o îmbrace pe mireasă. După ce era gătită,
două vornicese aşezate în spatele miresei jucau
hobotul (voalul). În faţa miresei şi a vorniceselor,
un flăcău (vornicel) juca, având în mână două
vărguţe legate cu beteală (însemnul său ritual).
Vornicesele luau apoi beteala şi o aşezau pe
capul miresei. În timp ce împodobeau mireasa,
droştele îi cântau: „Când eram la mama fată /
De lucram, de nu lucram I Tot dragă mamei
eram I Dar de când m-am măritat / Am prins
frică de bărbat I Nu mă lasă seara-n sat/ Dă cu
pumnii după cap". 43
Materialele de teren au consemnat în chestio-
narele AER existenţa în spaţiul oltenesc (Gorj.
Mehedinţi, Olt, Vâlcea) a unui străvechi obicei
potrivit căruia mireasa purta pe cap sovonul -
un ştergar confecţionat iniţial din cânepă sau in,
iar mai târziu din bumbac subţire. care se cosea
în formă de glugă, împodobită în vârf cu o chită
(crenguţă) de busuioc, care avea un rol benefic
asupra tinerilor. În Mehedinţi, comuna Izvema,
miresele mai avute îşi puneau pe cap peşchire
(ştergare) încreţite ca o glugă, înlocuite apoi cu
cârpele de borangic, cele două piese indicând
statutul socio-economic al miresei, alături de
salbele din aur sau argint purtate la gât. 44
Miresele înstărite din satele situate în sudul
ţării purtau pe cap un fes de pâslă cu ciucure
negru, cumpărat de la oraş, iar cele sărace, un
brâu roşu cusut sub formă de glugă, denumit şi
sovon, tras adânc pe ochi şi care avea în vârf o
chită de busuioc, având un rol benefic asupra
tinerilor. 45
Acelaşi obicei l-am întâlnit în cursul cerce-
tărilor de teren în Ţara Vrancei, în localitatea
Negrileşti. Pe cap, peste cunună, mireasa purta
hobotul - un ştergar confecţionat din bumbac
sau borangic, pus în două şi cusut ca o glugă,
împodobit în vârf cu doi piţigoi (bănuţi). Hobo-
tul ajungea pe frunte, până la sprâncene. Aşa
rămânea şi mireasa juca cu el toată ziua şi toată
noaptea, până dimineaţa. 46
43 Maria Bâtcă, Costumul ceremonial de nuntă. în Sărbători

şi obiceiuri, voi. IV, Moldova, p. 92
44 Aurelia Tiţă, Contribu(ii la interpretareafunc(iilor portu·
lui popular femeiesc din Izvema (Mehedin(i}, p. 211-212.
45 Elena Secoşan; Paul Petrescu, Portul popular de sărbă
toare din România, p. 26.
46 Informatoare Măriuţa Neculai Dumitraşcu, 77 de ani,
Negrileşti.
196
În Şcheii Braşovului, o piesă obligatorie, cu Tare, fiică, te-ai jurat / Că nu porţi bumbac pe
funcţie ceremonială, o constituia procovul, de cap, / Calcă-ţi, fiică, jurământul / Cum călcăm
forma unei glugi, partea mai lungă atârnând pe şi noi pământul I Că de-acum fiică-n colea I
spate, gluga propriu-zisă fiind aşezată pe cap, Chică nu-i mai împleti/ Numai cârpă-i învăli".48
în aşa fel încât mireasa condusă de către naşă lată cum decurgea obiceiul în mai multe zone
să nu vadă pe unde merge.47 ale ţării: la sfârşitul nunţii, în Maramureş, ste-
Alte însemne rituale specifice le constituiau garul lua cu forţa cununa miresei, care se apăra
învelitorile de cap: fes, tulpan, casâncă, bariz, şi plângea. În final, naşa o învelea cu pânzătura
şal, bertă, pânzătură etc., cumpărate de mire, (ştergarul) de nevastă. 49
cărora comunitatea tradiţională le impunea un Extrem de interesant era ritualul învelirii în
caracter de obligativitate. satul Vrâncioaia din Ţara Vrancei. Naşa ungea
Mireasa le purta înainte de a pleca la cununia părul miresei, după ce o despletea, cu vin, în
religioasă, pe spate, la gât, prinse pe umeri sau care se pusese sămânţă de cânepă, de grâu şi de
luate pe mână. crini. Apoi îi făcea pieptănătura cu coame. Părul
Un alt moment deosebit, cu valoare simbo- de deasupra urechilor se strângea cu o aţă de
lică, era trecerea de la statutul de fată la cel de lână pe fiecare parte a capului şi se împletea în
nevastă, marcată de schimbarea pieptănăturii şi câte o gâţă (coadă), care se răsucea deasupra
acoperirea capului cu o piesă textilă în cadrul urechii, ca un coc, numit corn. Coamele se în-
ritualului cunoscut, pe tot cuprinsul arealului veleau cu o cârpă albă de pânză. Peste cârpă se
românesc, sub numele de legatul, învelitul sau aşeza fruntarul - un şervet din bumbac ţesut
înhobotitul miresei. în casă, în iţe, în ochişori, cu vrâste roşii şi negre
Semnele care consfinţeau intrarea tinerei din amici, cu capetele petrecute la spate. Peste
fete în rândul femeilor căsătorite difereau de la fruntar, naşa o învelea cu şterganil ţesut din
o zonă etnografică la alta, în funcţie de tradiţiile bumbac sau cumpărat de la iarmaroc, confecţio
locale. Din acel moment, absenţa învelitorilor de nat din borangic. 50
pe capul tinerei femei era considerată una dintre O învelire asemănătoare îi făcea naşa şi
cele mai grave abateri de la normele de conduită miresei din Uzdin. Pe sub părul împletit în cozi
stabilite de tradiţie, nerespectarea lor fiind so- şi încrucişat de mai multe ori la ceafă, se aşeza
cotită aducătoare de consecinţe malefice asupra conciul, lucrat din nuiele subţiri, peste care se
tuturor membrilor comunităţii respective. împleteau foarte strâns două şuviţe de păr.
În majoritatea zonelor etnografice ale ţării, Forma conciului era dreptunghiulară, dar fără
a doua zi după nuntă, tinerei i se aşeza pe cap latura de sus. Trebuia să ajungă de la o ureche
conciul - un suport de formă triunghiulară sau la alta. Capetele conciului se numeau coame.
circulară, confecţionat din diverse materiale, De la acestea, o aţă se trecea peste cap pentru
învelit în pânză, cozile fiind răsucite sau cusute a-l ţine şi alta mai scurtă peste păr, de la o
de canci. Peste acesta, naşa aşeza piesa textilă, ureche la alta. Peste canci se aşeza cârpa. Pe
semn al schimbării statutului fetei. Se putea partea dreaptă a conciului se coseau şase până
„citi" aici opoziţia binară de stare civilă: fată (res- la opt galbeni mici sau coroane, iar în partea
pectiv mireasă) - nevastă, prin capul descope- stângă, bumbi - nasturi de diferite culori.
rit, cu cozile pe spate şi, respectiv, capul învelit Femeile bogate aveau nişte galbeni cusuţi în
cu însemne textile. ambele părţi ale conciului. „Era o frumuseţe să
După ce se termina masa mare, cu închina- priveşti o femeie care aducea apă cu obraniţa şi
rea darurilor pentru miri şi strigarea cinstelor, se mişca în sunetul galbenilor care zdrăncăneau
naşa dezgătea mireasa, iar naşul lua floarea şi luceau în soare" - ne spunea o ţesătoare
mirelui. În timpul acestui ritual, în multe zone vestită din Uzdin, Mărioara Sârbu.
etnografice ale ţării se cântau diverse creaţii ce
transmiteau prin vers celor prezenţi semnificaţia 47 Olivia Moraru, Contributii la cunoaşterea portului popu-
schimbării pieptănăturii şi a acoperirii capului: lar din Şcheii Braşovului, p. 348.
„Bagă sama, fiică, bine / Că noi te-om lega pe 48 Violeta Blaj; Elena Grigorescu, Zona etnografică Făget,
tine /Te-om lega, să fii legată/ Că de-acum nu-i p. 119.
mai fi fată. I Şi noi, fiică, te-om lega I C-o zadie 49 Maria Bâtcâ, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători
de mătasă / S-o porţi, soro, sănătoasă, / C-o şi obiceiuri, voi. li, Banat, Crişana. Maramureş, p. 73.
zadie de bumbac / S-o porţi, soro, cu drag. / 50 Informatoare Todora Pasâre, 82 de ani. Vrâncioaia.
196
Pe Valea Someşului, nănaşa aşeza mireasa policrom. La finele secolului al XIX-iea, ştergarul
pe scaun şi, asistată de femei, îi lua cununa de a fost înlocuit cu năframa industrială, cumpă
pe cap şi o învelea cu năframa cu ciucuri, legată rată de la boltă, confecţionată din lână, bumbac,
la ceafă. În părţile laterale, îi punea cele două bercă (lânică moale), mătase, pliş (pluş), deco-
struţuri. Era, de fapt, năframa cumpărată de rată cu pene (motive florale) şi fixată la tâmple
mire şi de care tinerii se ţineau când intrau în cu bumbuşte şi flori naturale. 55
biserică. Cu acestă năframă o învelea nănaşa. În Ţara Oltului, semnele care consfinţeau
În acest timp, femeile strigau: „Mireasă din intrarea tinerei fete în rândul femeilor căsătorite
viţă bună I Pare-ţi rău după cunună / După erau căita cu reţe şi pomeselnicul.
cununa de flori / Te scoate dintre feciori / Te Interesantă era învelirea capului miresei la
bagă între însurători / Şi te scoate dintre fete / Viştea de Sus. Peste cozile aduse pe cap, se
Şi te bagă-ntre neveste I Mireasă din viţă bună puneau două căiţe: una din pânză, cu coame, şi
I Pe tine cămaşa sună I Se cunoaşte c-ai fost o alta tot din pânză, cu capetele din păr de lână,
bună I Nu sună că e cojoasă / Ci sună că eşti pe care se prindeau reţele împodobite cu paiete
frumoasă". 51 colorate în roşu şi verde, denumite parale sau
După ce-o învelea ca nevastă, naşa lua părăluţe. 56 Peste căiţă se aşeza pomeselnicul
mireasa de mână şi-o juca, strigând: „Hai, leliţă, (ştergarul). Modul de decorare şi de legare cu
să te joc I Dumnezeu dăie-ţi noroc / Că pe câte pomeselnicul varia de la un sat la altul.
le-am jucat/ Dumnezeu noroc le-a dat".52 În spaţiul Moldovei de la est de Prut, bas-
Toţi nuntaşii care o jucau pe mireasă îi maua îndeplinea, în ceremonialul nupţial,
ofereau o sumă de bani. Acest act ceremonial funcţia rituală de simbol, marcând trecerea fetei
marca intrarea miresei în noul neam, în familia în rândul nevestelor, obicei cunoscut sub
mirelui.53 numele de dezbroboditul, dezlegatul, înhobota-
În satul Beclean din Ţara Făgăraşului, după rea miresei sau legătoare.
masa mare şi împărţirea darurilor de către Extrem de interesantă ni s-a părut descrierea
mireasă pentru neamurile mirelui, urma jocul făcută de folcloristul Petre V. Ştefănucă acestui
căiţei, adică al miresei, când orice invitat care o obicei original ca mod de desfăşurare, cunoscut
lua la joc trebuia să-i plătească o anumită sumă la Ialoveni sub numele de legătoare: „Nuna
de bani.54 aduce un cojoc, îl împătureşte ... şi-l aşterne pe
În localitatea Monor din judeţul Bistriţa un scaun pe care se aşază tinerii. Nuna îi unge
Năsăud, însemnele textile care marcau trecerea pe amândoi cu miere pe mâini şi pe cap, îi
fetei în rândul nevestelor erau ceapsa şi şterga piaptănă, mai întâi pe tânără şi apoi pe tânăr.
rul. A doua zi după nuntă, peste părul împletit Pe ea o îmbrobodeşte cu o şalincă neagră, semn
în două cozi, în care se adăugau şi fire de lână că nu mai e fată, ci nevastă". 57
toarse, cu scopul de a le îngroşa, strânse la ceafă Cojocul pe care se aşezau cei doi miri în
într-un canci (coc) rotund, nănaşa aşeza pe timpul ritualului simboliza norocul la oi.
capul miresei ceapsa cu brusturi, de forma unei În judeţul Prahova, cu ocazia legării, mireasa
bonete, confecţionată din material industrial, de îi dăruia naşei un şervet cu broderii bogate şi o
regulă barşon vişiniu sau negru, brodată artistic pernă, iar nunului o cămaşă cusută, fiind răs
cu motive geometrice şi fitomorfe, cu mătase plătită de acesta cu o sumă de bani. 58
policromă, legată sub bărbie cu ceutori din petea.
Marginea din faţă a cepsei era ornamentată cu
o dantelă neagră, încutată, numită brusturi. 51 Informatoare Lucreţia Chisnăr, 80 de ani, Şanţ.
Tânăra nevastă îşi împodobea brusturii cu ace, 52 Maria Bâtcă, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători
cu flori artificiale şi naturale în zona urechilor. şi obiceiuri, voi. III, Transilvania, p. 79.
Ea se mai purta, astfel împodobită, încă o 53 Mihai Pop, Folclor romănesc, p. 23.
săptămână după nuntă, iar apoi brusturii se 54 *** Muzeul Etnografic al Ardealului. Arhiva nr. 442, 1940.
desfăceau şi femeia continua să poarte, până la 55***, Chestionarul de port popular pentru AER. localitatea
moarte, ceapsa simplă. Monor, completat de Elena Secoşan.
Peste ceapsă, nănaşa o învelea cu ştergarul 56 Ioan I. Şerban, Viştea de Sus. Contribuţie la monografia
alb, ţesut în casă, numit cindeu de cap, decorat satului, în manuscris.
la unul dintre capete cu vrâste colorate, grupate 57 P.V. Ştefănucă, Folclor şi tradiţii populare, voi. I, p. 74.
ritmic, iar la celălalt cu vrâste alese cu mâna, cu 58 Maria Bâtcă, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători
motive geometrice şi florale, executate cu arnici şi obiceiuri, voi. V, în manuscris.
191
Aceste daruri, pregătite cu grijă şi cu mari efor-
turi materiale, aveau rolul de a-i apropia pe miri de
părinţii lor spirituali (naşii).
Purtarea atât a unor podoabe, cât şi a unor piese
de port de către mireasă era obligatorie în ceremo-
nialul marital. În aşezările din zona Bran, mireasa
înstărită purta la gât salba compusă din 80-100 de
sfanţi de argint, intercalaţi cu icuşari care atârnau
în mai multe şiruri pe piept. 59 Numărul monedelor
care compuneau salba şi metalul din care erau
lucrate (aur sau argint) constituiau semnul social
distinctiv al statutului miresei respective.
În unele localităţi din judeţele Olt şi Vâlcea
mireasa care nu avea salbă de galbeni trebuia s-o
împrumute.
Podoabele purtate de mireasă în ceremonialul
nunţii aveau, în credinţa populară, puterea de a
transmite frumuseţe şi sănătate viitoarei familii, dar
şi de a îndepărta forţele malefice. De pildă, miresele
din zonele de nord-vest ale Transilvaniei, din Ţara
Oltului până în Banat, îşi puneau pe frunte zgărduţe
de ochi, zgărduţe de frunte, compuse din mărgele
colorate şi tivite cu bani de argint. 60
O podoabă care era purtată. în zona Perşanilor,
de toate fetele, în zile de sărbătoare, şi care în zilele
noastre se utilizează numai ca piesă ceremonială de
către mireasă în sâmbăta din ajunul nunţii, când se
invită fetele la joc, a fost bartiţa. Ea era alcătuită
dintr-un zgherdan compus din 40 de bănuţi, numiţi
pătace, ce se lăsau deasupra frunţii. şi din două
şiruri de bănuţi de alamă, numiţi bălţişori, care
atârnau sub urechi; apoi din ştiurechi - două
podoabe metalice din bronz cu pietre bătute şi un
lănţişor de alamă şi dintr-o floare artificială roşie cu
oglinjoară, numită garoafă, care atârna pe lângă
ureche. Pene de păun montate în dreptul urechilor
completau această podoabă. 61
Unele piese de port se îmbrăcau pentru prima
oară la nuntă. Astfel, în Dolj, Gorj, Mehedinţi şi
Vâlcea, vâlnicul nu era îngăduit fetelor înainte de
căsătorie. Creţul roşu, cum era cunoscut în termeni
locali vâlnicul din Mehedinţi, constituia piesă
obligatorie pentru mireasă şi naşă. 62
În Şcheii Braşovului, fata avea voie să se încingă
pentru prima dată cu brâul de argint suflat cu aur,
decorat cu câte 9 până la 12 rozete de argint, cu
rubine sau sticle colorate, numite nafte. numai când
59 Georgeta Stoica; Olivia Moraru, Zona etnografică Bran, p. 98.

60 Maria Bocşe, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători şi
obiceiuri, voi. III, Transilvania, p. 264.
61 Cornel lrimie. Portul popular din zona Perşanilor... , p. 22.
62 Aurelia Tiţă, Contribuţii la interpretarea funcţiilor portului popu-
lar femeiesc, p. 206.
198
era mireasă. Ambele capete ale brâului, prevăzute groasă de lână albă, dată
la vâltoare, cu părul
cu o pafta de aur sau argint, se legau cu şiret scos în afară, ce făcea parte din zestrea fetei de
sau cu panglici care atârnau pe toată lungimea măritat, ea neputând ieşi la horă dacă n-o avea
fustei.63 - era piesă obligatorie pentru mireasă.
În localitatea Paloş din zona Rupea, mireasa În Moldova (Botoşani, Neamţ, Vaslui, Vran-
purta două ii: cea de nevastă, iar peste aceasta cea), caţaveica ornamentată cu blană de vulpe la
cea de fată. gât a constituit piesa pe care miresele erau obli-
În momentul în care mireasa era învelită ca gate s-o poarte la nuntă. 67 Aceeaşi piesă de port,
nevastă, ea dezbrăca ia de fată; în spate purta denumită scurteică, era obligatorie pentru mire-
catrinţă îngustă, cu fondul roşu, decorată cu sele din Brăila, Călăraşi şi Ialomiţa.68
vrâste orizontale, iar în faţă două şorţuri mai Cojocul nou intra obligatoriu în zestrea mire-
late, puse unul peste altul, ca să-şi arate bogăţia. sei din localitatea Gura Râului, judeţul Sibiu.69
În ziua nunţii, mireasa din Veneţia, zona Per- În costumul ceremonial de nuntă erau foarte
şanilor, purta la cununie ia fetească, cu mâneca vizibile diferenţele social-economice, starea
din gât şi încreţită sub altiţă, iar după masa de materială. La Bran, miresele bogate îmbrăcau în
la casa părinţilor săi, nuna o îmbrăca în ia ziua nunţii cojoc, pe când cele sărace purtau
nevestească. 64 bundă de zeichi (postav). Mai târziu, cele bogate
O piesă cu funcţie ceremonială o constituia, au îmbrăcat în ziua nunţii scurteica, o haină
în zona Meseşului, zadia dinapoi; îmbrăcarea ei lungă, largă, fără mâneci, confecţionată din atlas.
în cea de-a doua zi după nuntă marca trecerea Însemnele speciale purtate de mire, care com-
fetei în categoria nevestelor, care erau obligate pletau costumul ceremonial, aveau rolul de a
să o poarte toată viaţa. Chiar şi după ieşirea din îmbogăţi portul de sărbătoare, de a-i conferi mai
uz a ansamblului vestimentar în componenţa mult fast şi strălucire, dar şi o funcţie socială şi
căruia intrau zadiile, această piesă şi-a păstrat, simbolică distinctă, subliniind nevoia de presti-
în satul Bogdana, doar funcţia ceremonială, giu şi de reprezentare a mirilor.
tânăra femeie continuând să o poarte după În spaţiul culturii tradiţionale româneşti,
nuntă, timp de patru duminici la rând, trecând exista obiceiul ca pălăria sau căciula mirelui să
apoi la costumul alcătuit din poale şi şorţ, care fie împodobită - în funcţie de tradiţiile locale,
se generalizase. 65 de posibilităţile materiale, de anotimp, dar şi de
Obligativitatea îmbrăcării portului popular fantezia şi gustul estetic al celor ce le ornamen-
tradiţional de sărbătoare se specifică, în mod tau cu o serie de accesorii decorative, realizate
expres, în informaţiile de teren. Sâmbătă seara, din cele mai diverse materiale.
mireasa era obligată să poarte costum naţional Din plante sau arbuşti cu frunze verzi pe tot
în localităţi din Bacău şi Vâlcea. parcursul anului (brebenoc, sasău, rozmarin,
O marcă ceremonială obligatorie o consti- iederă etc.) se făceau cununi şi strutul, care
tuiau şi hainele groase purtate pe deasupra ornamentau acoperitorile de cap ale mirelui,
indiferent de anotimp. În unele sate din Bistriţa aceste elemente vegetale simbolizând tinereţea
Năsăud, miresele erau obligate să poarte piep- şi vitalitatea maximă a feciorilor.
tarul înfundat, bogat ornamentat cu mărgele şi în Ţara Oaşului, exista obiceiul, consemnat
broderii, special confecţionat pentru această de Gheorghe Focşa, ca mireasa, ajutată de câte-
ocazie, chiar dacă era vară, precum şi cizme roşii va druşte, să-i împodobească mirelui clopul cu
din piele de capră, iar pe Valea Someşului, fetele barşoane de mărgeluţe colorate. cu multe şiruri
bogate încălţau ciubote negre de piele până la de mărgele albe, dar şi cu bucheţele de rozmarin
genunchi, cu tureac moale.
Miresele din Arpaşu de Jos, judeţul Sibiu,
erau obligate să poarte cizme până la genunchi. 63 George Moroianu. Chipuri din Săcele. p. 94.
Dacă nu aveau, le împrumutau. 66 64 Cornel lrimie. Portul popular din zona Perşanilor„ .. p. 40.
În Satu Mare şi Maramureş, sumanul sau 65 Ioan Augustin Goia, Z.Ona etnografi.că Meseş . p. 129.
guba albă miţoasă, în Braşov, zeghea, în Cluj, 66 Informatoare Maria Telea, 74 de ani. Arpaşu de Jos.
ţundra, iar în Hunedoara. şuba albă aveau ca- 67 Maria Bâtcă. Costumul ceremonial de nuntă. în Sărbători
racter de obligativitate pentru mirese. şi obiceiuri, voi. IV. Moldova. p. 99.
În localitatea Nistoreşti, din Ţara Vrancei, 68 Ibidem. voi. V. în manuscris.
sarica - haină lungă, confecţionată din ţesătură 69 ***Arhiva etnografică a Ardealului nr. 461. 1948.
199
şi cunună din frunze verzi de bărbănoc, înşirate
pe o aţă, fixate împrejurul calotei, la care se
adăugau câţiva bumbuşti, predominând roşul. 70
Mirii se cununau în biserică purtând aseme-
nea cununi împletite de fete din brebenoc şi
spice de grâu. În semn de omagiu adus pâinii de
grâu, cununile erau luate numai cu crucea de
către preot şi aşezate pe capul mirilor. 71
Asemenea plante şi arbuşti cu frunze verzi tot
anul, care fac trimitere la cultul dendrolatric72,
purta mirele şi la piept.
În multe zone ale ţării, exista obiceiul ca
pălăria sau căciula mirelui să fie împodobită cu
bani de aur sau de argint, dăruiţi de naşi ori de
părinţi, ca să aibă parte de bogăţie în noua viaţă
pe care o începea. Uneori, la pălăria sau căciula
mirelui se prindeau icuşari (bani de aur) luaţi
din salba miresei. Aceste podoabe scumpe erau,
în unele zone, obligatorii în ceremonialul nunţii.
Cine nu le avea, trebuia să le împrumute. 73
Alte elemente foarte des utilizate pentru
găteala capului la mire le constituiau penele de
păun, fazan, curcan, cocoş, care se asociau cu
alte accesorii, precum florile, mărgelele, pangli-
cile colorate de mătase sau panglicile tricolore,
banii, ciucurii, oglinjoarele, beteala, şireturile
din fir auriu, spicele de grâu şi orz (cu virtuţi
profilactice şi purificatoare).
Dar cea mai bogată pană de păun o purtau
mirii din Bistriţa-Năsăud. Ea se confecţiona din
sute de pene ce se montau cu măiestrie, de către
un meşter specializat, podoaba fiind accesibilă
celor bogaţi. În comuna Şanţ, clopul mirelui, cu
borurile lăsate în jos, era împodobit cu struţ de
muşcate şi păuniţă neagră din pene de păun,
care traversa mijlocul clopului, iar cordeaua se nunţii. În alte zone, fetele împodobeau pălăria
ornamenta şi ea cu gherdan de mărgele. 74 mirelui, în seara dinaintea nunţii, când se făcea
În localitatea Arpaşu de Jos, judeţul Sibiu, steagul de nuntă.
mirele purta pălărie de Drăguş, împodobită cu Bogăţia, dimensiunea, ca şi modul în care se
ciucuri coloraţi făcuţi de fete, de mama sau su- purta struţul îl diferenţiau pe mire de ceilalţi
rorile lui, din strămătură, cu zgardă din mărgele, flăcăi. Mirele punea peana pe partea dreaptă,
precum şi cu vâstră de cumpărat, compusă din spre deosebire de feciori, care o purtau pe partea
flori artificiale pe fond verde şi pene de păun. stângă.
Pălăria astfel împodobită o mai purta un an sau
doi după căsătorie. 75 70 Gh. Focşa, Spectacolul nunţii din Ţara Oaşului, p. 72- 73.
Anumite semne de recunoaştere se purtau în 71 Maria Bâtcâ, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători
perioada cuprinsă între cei doi timpi ai căsăto şi obiceiuri, voi. III, Transilvania, p. 70- 71.
riei tradiţionale: logodna (prologul căsniciei) şi 72 Ion Ghinoiu, Studiu introductiv, în Sărbători şi obiceiuri,
căsătoria propriu-zisă. voi. III, Transilvania, p. XVI-XVII.
Astfel, însemnul distinctiv al mirelui, cunos- 73 Ibidem, voi. I. Oltenia, p. 79.
cut sub denumirea de vâstră, peană sau struţ, 74 Informatori Lucreţiu şi Ioan Hanţig, de 75, respectiv 76
confecţionat de mireasă sau cumpărat de ea, se de ani, din comuna Şanţ.
purta încă de la logodnă sau din seara dinaintea 75 Informatoare Maria Telea, 74 de ani, Arpaşu de Jos.
200
În Maramureş, însemnele mirelui şi ale mire- Terminologia desemnând floarea de mire
sei se puneau în seara dinaintea nunţii, numită este bogată: ghirlandă, cocardă, ţimir, buchet
„seară de steag". Mirele primea struţul pentru de mire etc. De multe ori, floarea de mire se mai
clop de la mireasă, iar el îi dăruia cipcele (pan- asocia cu bani, cu o batistă cusută şi dăruită
glicile colorate) care urmau a fi împletite în cozi. de mireasă ori cu panglici.
La punerea însemnelor, luau parte mirele, Reguli ceremoniale riguros transmise din ge-
mireasa, stegarul şi druşca (prietena apropiată neraţie în generaţie cereau ca mirele să poarte,
a miresei). 76 după tradiţiile locale, unele însemne textile.
În unele localităţi din judeţele Braşov şi Astfel, în Oltenia şi Muntenia, el trebuia să
Bistriţa-Năsăud, peana se mai purta timp de o poarte un ştergar confecţionat din bumbac, dar
lună de zile după nuntă. mai ales din borangic, care se aşeza în diverse
Simion Florea Marian descria şi el obiceiul moduri: în diagonală, peste piept sau în jurul
care cerea ca mirele să poarte atât în zile de săr gâtului, ambele capete atârnând libere, în faţă,
bătoare, cât şi în zile de lucru, din ziua logodnei ori prins la umăr. În Transilvania, panglica şi
şi până după uncrop (petrecerea care se orga- brâul tricolore sau cureaua bogat decorată con-
niza a doua zi seara, la casa socrilor mari), pana stituiau alte însemne specifice purtate de mire.
(floarea de târg) pe care· mireasa i-o cosea la Aceste însemne rituale se combinau între ele,
cuşmă, concluzionând că: „După această floare asociindu-se şi cu alte simboluri textile, cum ar
cunosc oamenii care fecior e mire, pentru că în fi: basmaua industrială înflorată, confecţionată
zile de lucru numai mirii îndătinează de a purta din păr sau mătase, pusă în diagonală peste
flori scumpe la cuşme". 77 piept sau purtată pe umeri, batista cusută, .de-
Aceste însemne rituale purtate de mire la corată cu cipcă pe margini, dăruită de logodnică
pălărie sau căciulă marcau, aşadar, nevoia de şi purtată de mire la brâu ori în mână, funda
reprezentare, de distincţie, de diferenţiere faţă roşie legată pe piept, ciucurii policromi din lână
de ceilalţi participanţi. prinşi la piept.
Existau reguli vestimentare ceremoniale, bine În unele zone, la aceste însemne se mai adău
stabilite de tradiţie, care precizau circumstan- gau o ploscă sau două (una cu ţuică, alta cu
ţele utilizării unor piese de port, prezenţa sau vin), bogat ornamentate.
absenţa lor. Astfel, în satele din Arad, Mara- În cadrul ceremonialului nunţii apar o serie
mureş, Bistriţa-Năsăud, Cluj şi Sălaj e atestat de obiecte cu valoare de simbol, care erau
obiceiul ca mirele să poarte clopul pe cap pe tot pregătite din timp de către mireasă pentru mire
parcursul ceremonialului nupţial, acoperitoarea şi familia acestuia şi de către mire pentru
de cap marcând faptul că, de acum încolo, el mireasă şi socrii mici. Aceste daruri, menţionate
devenea gospodar, întemeietorul unei familii, cu şi în foile de zestre, atunci când acestea existau,
multe îndatoriri şi responsabilităţi. Nici în bise- se schimbau reciproc între actanţii principali, pe
rică, nici la masa de la ospăţ, el nu scotea clopul de-o parte, dar şi între aceştia şi naşi, părinţi,
de pe cap. 78 neamuri, pe de altă parte, de unde şi denumirea
Un alt însemn specific, general răspândit pe lor de schimburi. În ceremonialul nunţii, schim-
toată cuprinderea spaţiului cultural românesc, burile de daruri aveau un caracter multifunc-
menţinut şi astăzi în ceremonialul nunţii, îl con- ţional. Ele asigurau baza materială a noii gospo-
stituie floarea de mire sau de ginere. Cumpărat dării, facilitându-i buna funcţionare. În acelaşi
din târg, acest însemn consta, de regulă, dintr-o timp, îi despăgubeau simbolic pe socrii mici,
floare artificială albă şi din beteală şi, mai rar, a căror fată părăsea casa părintească, lipsind-o
dintr-o floare naturală. Însemnul era pus, de de o mână de lucru necesară. Dincolo de valoa-
mireasă, duminică dimineaţa, când alaiul mire- rea intrinsecă, materială sau estetică, darurile
lui mergea s-o ia la cununia religioasă, sau de evidenţiau, totodată, şi noile relaţii care se sta-
către naş, naşă ori druşte. Dintre toţi partici- bileau între cele două familii, între acestea şi
panţii la nuntă, mirele era singurul care purta comunitatea respectivă.
floarea pe partea dreaptă, la piept. Darurile, dintre care unele erau confecţionate
în răstimpul de la logodnă până la nuntă, iar
76 Mihai Dăncuş, Zona etnografică Maramureş, p. 181. altele, cu mult înainte de momentul căsătoriei,
77 Simion Florea Marian. Nunta La români. p. 137. aveau, în contextul la care ne referim, înţelesul
78 Maria Bâtcă, Costumul ceremonial de nuntâ, în Sârbâtori de ,,legământ", întrucât, prin desprinderea din
şi obiceiuri, voi. II, Banat. Crişana, Maramureş, p. 68-69. vechile familii a cuplului tânăr şi prin întemeie-
201
rea unei noi gospodării se stabileau relaţii com- bumbac. Cânepa, inul şi lâna erau considerate,
plexe de întrajutorare, de solidaritate cu familiile în cadrul comunităţii tradiţionale, materiale
din care proveneau tinerii, dar şi cu comunitatea investite cu puteri magice deosebite.BI
din care făceau parte, căsătoria întărind struc- În Dobrogea, Muntenia şi Oltenia s-a folosit
tura neamului şi a comunităţii însăşi. o pânză mai subţire din diverse sorturi de bum-
Aceste daruri îi apropiau pe viitorii soţi, având bac, bumbac combinat cu borangic sau pânză
menirea să-i înfrumuseţeze, dar şi să marcheze cumpărată.
bogăţia, prestigiul şi puterea economică a celor Cămaşa mirelui era, de fapt, cămaşa de săr
două familii ce stabileau, cu acest prilej, noi sis- bătoare din zona etnografică respectivă, care se
teme de alianţă şi de solidaritate, de care tinerii decora mai bogat pentru o asemenea ocazie. Era
se foloseau apoi toată viaţa. mai fină şi mai frumos ornamentată cu cusături
Darurile pe care le pregătea mireasa anume şi mărgele.
pentru mire, după logodnă, şi pe care mirele le Modalitatea de ornamentare cea mai răs
îmbrăca pentru prima dată în ziua cununiei pândită la cămaşa de mire, pe tot teritoriul
constau, de regulă, în piese textile de îmbrăcă românesc, era cu broderii monocrome: şabace
minte (cămaşa numită chiar „cămaşă de mire", (ajururi) realizate cu bumbăcel sau mătase albă
iţari sau cioareci, brâu, o batistă bogat îm- şi, mai târziu, cu cusături executate cu amici
podobită), îngrijit lucrate, priceperea, talentul şi colorat (roşu şi negru îndeosebi). Pentru a i se
vrednicia fetei fiind, de multe ori, apreciate în accentua caracterul festiv, sărbătoresc, uneori
funcţie de aceste cadouri ţesute şi cusute de ea în decorul cămăşii de mire se foloseau fluturi,
în cea mai mare parte. mărgele şi fir metalic.
Schimburile care i se trimiteau mirelui se Cămaşa pentru mire se cosea, potrivit datinii,
închinau de către vornicelul din partea miresei fie de mireasă, fie de aceasta ajutată de grupul
în ajunul nunţii. de fete şi neveste ce-i ercfu apropiate, fie de suro-
Oraţiile schimburilor, frecvent întâlnite în
rile miresei, de fete la clacă, de mama mirelui
Moldova şi Bucovina, amintesc şi ele de piesele sau de surorile lui, şi, mai rar, de către o femeie
de port pe care mireasa le dăruieşte mirelui. specializată sau o fată mare din sat, ai cărei
Plecată la târgul de la Cernăuţi, unde n-a
părinţi erau în viaţă.
găsit ceea ce a dorit, mireasa a ajuns la Ţarigrad
În majoritatea zonelor etnografice ale ţării,
şi, după lungi căutări, a cumpărat pentru mire,
aşa cum evidenţiază chestionarele AER, cămaşa
aşa cum menţionează oraţia: „Brâu de trei culori
mirelui se cosea de către mireasă. Ea era ajutată
/ Să-ţi fie de sărbători, I Cămeşă de bumbac I
în pregătirea darurilor, cu una-două săptămâni
Cu găurele pe ciupag, I Ismene de fuior I Cu
înainte de nuntă, de către druşte sau surori de
găurele pe picior. 79
mireasă şi neveste tinere. La casa miresei se
Când mirele întindea mâna ca să ia schim-
organiza, serile, un fel de clacă, unde se croia şi
burile, vornicelul le retrăgea, rostind o oraţie:
se cosea cămaşa de mire, fapt reflectat şi de cân-
„Ho! 'nălţate / Împărate! I Asta frate I Nu se
tecele care se cântau cu acest prilej: „Foicică
poate! / Nu te grăbi la luat, I Precum te-ai grăbit
şi una, / Să vină mirele-neoa, / Să-şi primească
la-nsurat".80
cămaşa / Cămaşa-i groasă şi noduroasă I Că-i
Dintre darurile pregătite de mireasă, cel mai
important este „cămaşa de mire", care se con- prin şezătoare toarsă./ Îi toarsă prin şezători I
fecţiona din diverse materii prime şi se orna-
Cu ochii după feciori I Cămaşa-i din bumbăcel
subţirel, /Că mirele-i frumuşel/ Şi mireasa-i ca
menta în funcţie de situaţia materială a miresei
şi el". 82
şi de tradiţiile locale.
Astfel, în Banat, Crişana, Maramureş şi Tran- Interesant este faptul că se menţionează şi
motivaţia pentru care mama mirelui prefera să
silvania au fost preferate materialele robuste
coasă cămaşa pentru fiul său - ca să nu fie
pentru confecţionarea cămăşii mirelui: cânepa,
inul, cânepa în amestec cu in, urzeală cânepă, cumva descântată de către mireasă şi mama ei.
băteală bumbac, bumbacul şi joljul (pânză
industrială subţire). 79 ••• Nunta la români. Oraţii, p. 64.
Mai demult, în Moldova se utilizau pânza de 80 Simion Florea Marian. Nunta la români, p. 250.
lână ţigaie, inul tors subţire, apoi bumbacul şi 81 Doina Işîanoni, Interferenţe dintre magic şi estetic, p. 51.
borangicul. Aceste materiale se puteau şi asocia: 82 Maria Bâtcâ, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători
inul cu bumbac, bumbacul cu borangic, lâna cu şi obiceiuri, voi. III, Transilvania, p. 74.
202
Mai rar, mirele purta la nuntă cămaşa lucrată
de mama sa. În acest caz, el primea o a doua
cămaşă, cusută de mireasă, ca dar de nuntă, pe
care o îmbrăca a doua zi.
Astăzi, mireasa nu mai coase cămaşa pentru
mire. însă obiceiul de a pregăti daruri pentru
mire şi familia acestuia continuă să se practice
în zonele conservatoare, în virtutea tradiţiei,
demonstrând dorinţa membrilor comunităţii
respective de a păstra, cel puţin, unele dintre
aspectele formal-spectaculare din ceremonialul
nunţii, supuse transformărilor fireşti, ce survin
continuu în evoluţia vieţii sociale.
Mireasa pregătea, cu o grijă deosebită, daruri
pentru rudele mirelui: socrului îi dăruia o
cămaşă, soacrei, o ie, cumnatelor, câte o basma
sau mâneci de ie, cumnaţilor, batiste, iar celor-
lalte rude, câte doi coţi de pânză pentru mâneci.
Ginerele dăruia socrilor mici câte o pereche de
ghete. În zilele noastre. aceste daruri au fost în-
locuite cu piese de factură industrială, procurate
din comerţ.
În Mehedinţi, soacra îi pregătea şi-i oferea
miresei, ca semn al integrării ei în noua familie,
un costum întreg compus din cămaşă, creţ, bră
cire, obiele şi opinci, pe care îl îmbrăca a doua zi
după nuntă, când mergea la casa părinţilor ei.83
În funcţie de tradiţiile locale, cămaşa mirelui
era, după nuntă, fie păstrată şi purtată în ocazii
festive (la sărbători mari, de Paşti, Rusalii, Cră
ciun, Ispas, Anul Nou, Bobotează, nunţi, nedei,
hram). fie definitiv rânduită în lada de zestre,
în vederea păstrării ei pentru înmormântare, fie
folosită la rând ca orice altă piesă de îmbrăcă
minte, fără a avea o semnificaţie deosebită, acest indiferent de anotimp, fiind impusă de normele
din urmă caz întâlnindu-se mai rar. tradiţionale.
În majoritatea satelor cercetate, cămaşa Sumanul - numit şubă în Vâlcea şi Hune-
mirelui se păstra în vederea utilizării ei la în- doara, zeche în judeţul Braşov, tundră în jude-
mormântare, existând credinţa că cei doi soţi se ţul Cluj, bubou înŢara Făgăraşului - constituia
vor recunoaşte pe lumea cealaltă după costumul piesă obligatorie pentru mire, acesta trebuind
purtat de ei în cadrul ceremonialului nunţii. să-l împrumute în cazul în care nu-l avea. Piep-
Toate piesele de port pe care mirele le purta tarul înfundat, cizmele negre din piele de viţel.
în ziua nunţii erau noi, confecţionate anume cu tureac tare, alături de şuba albă, purtată în
pentru această ocazie, şi ele trebuia să cumuleze orice anotimp, constituiau alte piese obligatorii
maximum de elemente estetice. pentru mire în judeţele Braşov şi Hunedoara.
Pe albul imaculat al cămăşii de mire se În zona Perşanilor, zechea şi-a păstrat funcţia
profilau hainele grele, confecţionate din blană şi ceremonială nu numai cu ocazia nunţii, ci şi cu
pănură, purtate, de obicei, în anotimpul rece: prilejul sărbătorii de întâmpinare a primăverii,
pieptare, cojoace, sumane, şube. cunoscută sub numele de Plugarul. A doua zi de
Existau zone în care îmbrăcarea acestor piese Paşti, vătaful mare al cetei de feciori, îmbrăcat în
de către mire, în ziua nunţii, era obligatorie, zeche, încins peste mijloc şi în diagonală, peste
piept, cu şomoioage de paie făcute frânghie, cu
83 Aurelia Tiţă, Contribuţii la interpretareafuncţiilor portului pălăria împodobită cu muşcată verde, urcat pe o
popular femeiesc din Izvema (Mehedinţi}, p. 214. grapă de lemn purtată pe umeri de patru feciori,
203
era condus de întreg satul la râu. Ajunşi acolo, În judeţul Sibiu, în satele în care oieritul a
vătaful trebuia să intre în apă, împreună cu alţi constituit ocupaţia de bază a locuitorilor, din
doi feciori, care-l învingeau prin trântă şi-l obli- ţinuta vestimentară ceremonială a mirelui nu
gau să stea întins pe spate, în apă. 84 putea lipsi sarica.
Tot în zona Perşanilor, pieptarul denumit În localităţile din zonele Bihor, Năsăud, Gorj,
bunda îmfundată, confecţionat de cojocarii saşi Mehedinţi este semnalată purtarea glugii de
din Rupea, era purtat în mod obligatoriu de mire către miri.
la nuntă.85 În zona Făgăraşului, mirele, ca şi mireasa,
Purtarea obligatorie a glugii de către miri s-a îmbrăca pieptarul nou, iar peste acesta buboul
consemnat în localităţi din Bihor, Bistriţa alb, fie vară, fie iarnă, confecţionat din ţesătură
Năsăud, Gorj şi Mehedinţi. groasă de lână, dată la vâltoare.
În judeţul Teleorman, casacul - o haină În decorul costumului de nuntă, culoarea
extrem de elegantă, din aba subţire, lungă până predominantă era cea roşie, potrivit credinţei
sub genunchi, fără mâneci, cu guler drept, cu populare în puterea benefică, apotropaică a sim-
clini laterali, decorată cu găitan negru şi cu flori bolului cromatic, menit să confere purtătorilor
cusute cu amici alb, roşu şi galben peste găitan, integritate fizică şi spirituală, vigoare şi vitalitate
refecată pe la mâneci şi încheieturi cu găitan, maximă în noua viaţă în care păşeau.
închisă cu cheotori şi nasturi, constituia piesă În foarte multe zone, miresele purtau pan-
obligatorie pentru mire. glici roşii împletite în cozi, cizme roşii, brâu roşu
Indiferent de anotimp, mirele era obligat să (Bran, Perşani). vâlnic roşu şi cămaşă în a cărei
îmbrace guba din lână, cu fire lungi (chiţe). în cromatică predomină culoarea roşie (Mehedinţi),
judeţele Maramureş şi Satu Mare, pentru a avea
noroc la oi, oaia fiind socotită un animal sfânt, 84 C. lrimie, Portul popular din zona Perşanilor„ .. p. 37-38.
ori cojoc împodobit cu pene de harast (lânică). 85 Ibidem. p. 17.
lung până la şold. fără mâneci, cu aplicaţii de 86 Maria Bâtcă. Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători
irhă, precum şi curea lată şi năfrămuţă. 86 şi obiceiuri. voi. II. Banat. Crişana. Maramureş, p. 66.
201t
catrinţă cu fond roşu la Paloş, în zona Rupea, mânecă şi fodor (aşa-numitul lâncetl. pe guler,
brâu roşu, sub formă de glugă purtată pe cap dar şi pe piept, în porţiunea de sub guler, pe
în satele din sudul ţării, năframă pe fond roşu când ia nevestească avea, în locul fodorilor,
pusă pe umeri de mire la Paloş, gubă albă legată pumnişori, mânecile fiind croite mai lungi şi
pe umeri cu un brâu roşu la mireasa din purtându-se răsfrânte până deasupra cotului.
Săpânţa (Maramureş). fes roşu în toate zonele Elementele ornamentale erau amplasate peste
unde această piesă a fost în uz, voal roşu sau umeri, unele fiind comune celor două categorii
voal încreţit pe un fir roşu, bete roşii, ciorapi de vârstă, altele fiind specifice numai nevestelor.
roşii, zgărzi realizate din mărgele roşii etc. Peana peste cot (rândul de cusătură ampla-
Pălăria sau căciula mirelui se împodobea cu sat orizontal în dreptul cotului) la cămaşa fetelor
flori naturale de culoare roşie, cu mărgele roşii şi din localitatea Şanţ, judeţul Bistriţa-Năsăud, era
cu ciucuri de amici roşu, iar iama, cu struţ din mai mare şi cusută cu mărgele colorate, în timp
barşon roşu, cumpărat. De asemenea, basma- ce la cămaşa nevestească era mai mică şi cusută
lele cu decor înflorat, pe care le purtau mirii în cu farbă (bumbac) neagră. Cipca de la marginile
timpul ceremonialului nupţial. erau, de cele mai fodorului era mai mare la cămaşa fetelor.
multe ori, cu fondul roşu. Bordura decorativă amplasată la poalele
Prin normele fixate de tradiţie şi impuse de şurţului purtat în faţă era mai lată la fete şi
comunitatea rurală, ceremonialul nunţii şi, în cusută cu o gamă bogată de culori vii, la femei
cadrul acestuia, costumul. a îmbrăcat forme fiind mai mică şi cusută cu culori puţine.
particulare, specifice de la o zonă etnografică Asemenea diferenţe se constată şi în portul
la alta, subliniind atât bogăţia şi diversitatea bărbătesc, între feciori şi bărbaţii căsătoriţi. La
veşmântului. valoarea sa estetică remarcabilă, Perşani, cămăşile fecioreşti aveau mânecile ter-
cât şi încărcătura de semnificaţii a elementelor minate la extremitatea inferioară cu manşete.
constitutive. poalele încreţite mărunt, iar tivul de jos ornat cu
Multe piese, altădată componente ale ansam- colţişori. Mânecile se prindeau în dreptul ume-
blului vestimentar tradiţional. s-au păstrat până rilor cu cheiţă împletită. De jur-împrejurul gurii
astăzi doar în recuzita ceremonială. Din această cămăşii se coseau pui. La bărbaţii căsătoriţi,
categorie fac parte: vălitorile, cu care femeile îşi mânecile cămăşii erau largi, iar elementele deco-
acopereau capul în Ţara Oltului şi care se mai rative. mult mai reduse.
poartă, în zilele noastre, numai la nunţi şi la săr În zona Branului, femeile căsătorite purtau
bători mari; catrinţele roşii din zona Avrigului, peste căiţa de postav colorat, legată sub bărbie,
purtate demult de toate fetele şi nevestele tinere ştergare lucrate din pânză subţire sau din
şi care astăzi s-au păstrat ca piese rituale, borangic, ornamentate cu alesături. La nevestele
existând obiceiul ca, pe faţa de culme, pe care tinere, căiţa era împodobită, pe marginea de
mireasa o duce la casa nouă, să se expună mai deasupra frunţii, cu câte zece ciucuri din lânică
multe perechi de catrinţe roşii şi un brâu roşu. colorată, în tonuri vii, şi cu mărgele, mărind
Prin perpetuarea unor piese vestimentare efectul decorativ al gătelii capului.
arhaice, costumul ceremonial de nuntă se do- Opoziţia binară de vârstă femeie tânără I fe-
vedeşte a fi cel mai conservator. Deşi funcţiile şi meie matură se putea „citi" şi în modul de legare
semnificaţiile rituale ale elementelor sale consti- cu ştergarul. Astfel, în Mehedinţi, în primii zece
tutive s-au pierdut, ele continuă să se păstreze ani după căsătorie, cârpa de canci se prindea de
şi azi în recuzita nunţii ca simboluri ceremoniale. marginea superioară a acestuia cu spilci. Cârpa
Diferenţele de vârstă şi de stare civilă erau se fixa pe canci la jumătatea ei, astfel încât
indicate şi de alte elemente componente ale capetele egale să atârne liber pe spate, până la
ansamblului vestimentar, cum ar fi: amploarea jumătatea gambei. Acest mod de învelire a capu-
câmpurilor decorative ale învelitorilor şi ale lui era semnul distinctiv al nevestei tinere. La
cămăşilor, nuanţele cromatice utilizate, precum cea matură, cârpa se împărţea în trei, fixân-
şi modul de legare a capului cu piese textile. du-se pe canci în aşa fel. încât capătul mai lung,
La Perşani, între ia fetelor şi cea nevestească trecut pe sub bărbie, să ajungă în spate, unde
existau deosebiri de croială şi de amplasare a celălalt rămânea liber. 87
câmpurilor ornamentale. la fetelor era cu fodori
lungi de peste 15 centimetri şi motive decorative 87 Aurelia Tiţă, Contribuţii la interpretareafuncţiilor portului
dispuse în dreptul cotului, pe încreţitura dintre popular femeiesc din Izvema (Mehedinţi}, p. 212.
206
Cromatica utilizată în decorarea învelitorilor respective, deci un costum funcţional care per-
de cap constituia un alt criteriu care diferenţia mitea identificarea îndeletnicirii şi, totodată, a
femeia tânără de cea matură. Astfel, tulpanul de apartenenţei zonale a purtătorului.
formă triunghiulară, confecţionat din pânză, Indiferent însă de zona de provenienţă a păs
inişor, nansuc, muselină, marchizet etc., era îm- torului există câteva piese de port nelipsite din
podobit, pentru ţinuta de sărbătoare, cu mărgele ţinuta vestimentară a acestuia, cum ar fi. de
colorate cusute în vârful colţişorilor executaţi cu exemplu: pălăria, căciula, pieptarul înfundat,
igliţa. La nevestele tinere, aceste mărgele erau sarica, opincile cu obiele.
albe şi roşii, la cele mature (40-45 de ani) erau Fiind tratat prin anumite procedee tehnice
verzi şi vinete, iar la cele vârstnice, negre. care-i asigurau o rezistenţă mai mare la con-
Am recurs la câteva exemple concrete pentru diţiile atmosfelice şi la · ~zura drumurilor lungi
a ilustra plurifuncţionalitatea veşmântului, va- pe care le făceau păstorii, costumul ciobănesc
loarea sa simbolică, încărcătura de semnificaţii are notele sale distincte. Pălăria păstorului nu
a fiecărui element constitutiv.
În cadrul costumului tradiţional de sărbă
toare, funcţiile practic-utilitară, estetică, socială,
rituală şi ceremonială s-au întrepătruns de
multe ori, existând o strânsă conexiune şi inter-
dependenţă, modificările produse la nivelul unei
funcţii şi în raporturile dintre ele operând trans-
formări asupra întregului ansamblu vestimentar.
Un alt aspect diferenţiator al costumului este
şi cel legat de ocupaţia purtătorului. Între con-
diţiile mediului natural, în care oamenii şi-au
desfăşurat activitatea, şi ocupaţii a existat o le-
gătură strânsă, mediul exercitându-şi influenţa
asupra dezvoltării economice, determinând,
deci, un anumit cadru ocupaţional ce acţionează,
la rândul său, asupra formelor de manifestare
ale costumului.
Clima, relieful şi calitatea solului din Câmpia
Dunării au constituit factori naturali prielnici
dezvoltării agriculturii încă din zorii civilizaţiei.
Zonele montane, deosebit de bogate în păşuni
naturale, au asigurat condiţii optime pentru
creşterea animalelor, care formează una dintre
ocupaţiile tradiţionale de bază ale locuitorilor.
De-a lungul istoriei, costumul, supus fluc-
tuaţiilor generale ale civilizaţiilor. a depins
necontenit de un factor predominant: activitatea
productivă a purtătorului, care, prin constanţa
ei - când această activitate a fost agricultura
sau păstoritul -, a asigurat continuitatea în-
delungată a funcţiei ocupaţionale a costumului.
Costumul profesional s-a dovedit a fi deosebit
de conservator, traversând multe generaţii fără
a suporta modificări esenţiale. Atributele vesti-
mentare profesionale s-au păstrat până în zilele
noastre. Astfel, dacă luăm în discuţie portul
păstoresc , constatăm că ne aflăm în faţa unui
costum tradiţional local, confecţionat în cadrul
fiecărei gospodării din materiile prime oferite de
creşterea animalelor şi perfect adaptat ocupaţiei
206
putea fi niciodată confecţionată din paie, numai Datorită climei mai aspre, ciobanii din satele
din păr, materialul permiţând tratarea sa prin basarabene îmbrăcau iama pantaloni din piele
anumite tehnici care îi marcau funcţionalitatea de oaie, cu lâna înăuntru, tunsă scurt, numiţi în
în condiţiile grele de la munte. termeni locali meşini.
Astfel, în Maramureş. pe Valea Someşului şi În picioare, ciobanii purtau obiele din pănură
în Harghita88 - ca să luăm doar câteva exemple înroşite cu zeamă de scoarţă de arin roşu, pen-
- pălăria se impregna cu sânge de miel sau de tru a rezista la umezeală şi a avea o durabilitate
ied, pentru a nu se deforma, şi se ungea cu un mai mare. Obielele se legau de picior cu nojiţe
amestec din răşină de brad, unt de oi şi ceară din păr de capră, de culoare albă. Opincile se
de albine sau cu răşină fiartă cu seu de oaie sau confecţionau în cadrul gospodăriei, din piele de
de bou, devenind, în felul acesta, impermeabilă. porc sau de vită.
Ca să nu fie luată de vânt, se lega, sub bărbie, Păstorii din zona Năsăudului îmbrăcau un
cu baiere. suman confecţionat din pănură albă - gubul -
În Argeş, pălăria ciobănească era unsă, pe ţesut în patru iţe, prevăzut cu clini laterali, de-
partea exterioară, cu lapte de oaie sau cu ulei de numiţi „aripi", cu guler lat răsfrânt, decorat cu
floarea soarelui pentru a rezista mai bine intem- şiret negru de lână răsucită, cu ajutorul căruia
periilor. 89 se obţineau motive ornamentale sub forma unor
Clopul păcurarului se împodobea, în Mara- roate mici. De suman se fixa un guler cu o dublă
mureş, la sărbători, în jurul calotei, cu o cure- funcţie: de a-i apăra pe ciobani în caz de ploaie
luşă pe care se prindeau nasturi de alamă. O sau de a servi ca loc de depozitat mâncarea.
altă cureluşă, trecută pe sub bărbie, fixa pălăria Diferenţierile de stare materială între ciobani
pe cap.90 se vedeau şi în vestimentaţia lor, cei înstăriţi din
Într-o altă zonă, a Năsăudului, pălăria ciobă Bran, Săcele, Şcheii Braşovului, Covasna şi
nească se ornamenta cu aţe de cânepă albe sau Întorsura Buzăului purtând la sărbători haine
negre şi cu răteze din lănţişoare de aramă.91 scumpe, ample, decorate cu blănuri preţioase.
lama se purta o căciulă mare de oaie sau de Unii locuitori ai aşezărilor săcelene, deosebit
miel, cunoscută sub numele de căciulă mocă de întreprinzători, au ajuns să aibă o situaţie
nească, ce căpăta o formă cilindrică prin turtirea economică înfloritoare, deţinând în proprietate
vârfului spre interior. deplină numeroase turme de oi, până la 6.000
Cămaşa şi izmenele, confecţionate din pânză de oi ţigăi, cirezi de vaci şi boi, care cuprindeau
de cânepă, „se cerneau" (se înnegreau) într-o până la 400 de capete, precum şi întinse her-
fiertură de scoarţă de arin asociată cu galascău ghelii de cai, alcătuite din 200-800 de animale.
(sulfat de cupru - vopsea neagră sintetică). În zilele de sărbătoare, ciobanii bogaţi din
Când ajungeau la munte, ciobanii fierbeau în zer Săcele - aşa reiese din cercetările întreprinse de
cămăşile şi izmenele şi le ungeau cu unt fiert noi în anul 1987 -, purtau pălării negre din
în seu de oaie, ele căpătând astfel o culoare pâslă ori din pluş, cu calotă rotundă, cu boruri
cenuşie spre negru, foarte rezistentă, devenind mari, uşor ridicate în sus, marginile acestora
impermeabile prin gresarea fibrelor ţesăturii. fiind tivite cu rips. Calota era mărginită la baza
În Harghita, ciobanii ungeau cămăşile cu inferioară cu aceeaşi panglică neagră ripsată,
scrum de pe căldare amestecat cu răşină de brad terminată cu cataramă.
şi cu unt de oi. 92
În Maramureş, smolencile, cum erau numite 88 Mihai Dăncuş, Zona etnografică Maramureş, p. 167;
cămăşile şi izmenele, constituiau, în acelaşi Pompei Boca, Portul popular din Ilva Mare.„, p. 216; Ion
timp. un semn de distincţie şi de identificare Nistor, Aspecte ale vieţii sociale şi spirituale„ „ p. 462.
profesională: „Nici nu-i păcurar cel care vine de 89 Gheorghe Reteganul, Păstoritul în Dămboviţa, p. 438.
la munte fără smolenci" sau „Smolencile pentru 90 Mihai Dăncuş, Zona etnografică Maramureş. p. 167.
păcurar sunt ca nişte haine de sărbătoare" - 91 Viorica Pascu, Consideraţii asupra evoluţiei portului popu-
subliniau informatorii din comuna Vadu lzei.93 lar din Transilvania. p. 199.
lama, ciobanii purtau cioareci confecţionaţi 92 Silv. Moldovan, Ardealul II. Ţinuturile de pe Mureş, p. 15.
din pănură neagră sau albă. Cioarecii păstoreşti 93 Mihai Dăncuş, Zona etnografică Maramureş, p. 167.
din Ţara Vrancei se lucrau din postav alb dat la 94 FI. Bobu Florescu. Portul popular din Ţara Vrancei, p. 84.
piuă şi erau numiţi iţari „fără faţă". Aşezarea
asimetrică a clinilor ducea la obţinerea acestui
tip de iţari care puteau fi îmbrăcaţi oricum. 94
208
lama purtau căciuli ţuguiate din blană de marginea piepţilor şi pe poale cu două-trei rân-
miel neagră sau fumurie, spre deosebire de cei duri de şiret negru. 95
săraci, ale căror căciuli erau albe, mai scurte şi Ciobanii se bucurau de un prestigiu deosebit
mai rotunjite. în rândul comunităţii rurale. Aşa cum sublinia
Cămaşa bărbătească, confecţionată din Silvestru Moldovan, când ciobanii coborau în sat
pânză de bumbac ţesută în casă, cu guler lat de de la munte, luau la joc fetele celor mai de frunte
10 centimetri, purtat drept pe lângă gât, încheiat oameni şi acestea erau fericite că „ ... au putut
cu şiret alb, se croia din două foi, una în faţă, juca cu ciobanul cel cu cămaşă neagră".96
alta în spate, în părţi fiind introduşi câte trei Unii oieri ajunseseră la o asemenea situaţie
clini laterali. Mânecile, din câte o foaie şi jumă materială, încât îşi permiteau să fie ctitori de
tate fiecare, erau largi, strânse la extremitatea biserici. Interesantă este din acest punct de
inferioară în manşete late de 9 centimetri, în- vedere biserica din Titirleşti (Mehedinţi), ridicată
cheiate cu doi nasturi. Decorul bogat, amplasat „ ... cu banii oierilor şi cu înfăţişarea unui cioban
pe guler şi pe manşete, consta din cusături fine, ca simbol". 97
realizate cu fir de mătase albă sau galbenă şi cu Ciobanii înstăriţi din Săcele, având legături
fir auriu sau argintiu. strânse cu oierii din Secuime, au ctitorit nume-
Se încingeau cu brâie galbene sau albe, de roase biserici, ca aceea din Zagon, ridicată din
lână ţesută în casă, iar pe deasupra acestora cu lemn la 1814, avându-l drept ctitor pe ciobanul
o curea lată de piele. Alţii purtau chimire bogat Zaharia Pârvu, sau cea zidită la Dobârlău în
decorate cu împletituri din piele de diferite culori. 1795, ctitor fiind Bucur Petru, tot un cioban din
Cioarecii strâmţi pe picior se confecţionau din Săcele. ,,În cinstea ciobanilor şi a băştinaşilor
dimie ţesută în casă - lână ţigaie dată la piuă. a ctitorit, între anii 1836-1840, biserica din
Încălţămintea consta din cizme lucrate din Întorsura Buzăului, Moisă Ciută, oier bogat din
piele de oaie şi de capră pentru zile de lucru şi Săcele".98
din piele de viţel pentru ţinuta de sărbătoare. În categoria costumului profesional se înscrie
Peste cămaşă, bărbaţii săceleni îmbrăcau şi cel al ţăranilor grăniceri.
jiletca, vesta, din postav bleumarin (de boltă) Crearea regimentelor grănicereşti de către
sau negru (din dimie de casă). Pe deasupra, băr Habsburgi, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea,
baţii bogaţi din Săcele purtau zăbun confecţio a adus modificări importante atât în modul de
nat din postav albastru cumpărat, lung până viaţă, în nivelul de cultură, cât şi în îmbrăcă
mai jos de genunchi, decorat cu brandenburguri mintea grănicerilor şi a familiilor lor, ei având
realizate din găitan neagru. statutul de oameni liberi şi beneficiind de toate
Cei mai puţin înstăriţi îmbrăcau zăbun din privilegiile acordate acestei categorii sociale de
pănură de culoare cafenie, prevăzut cu guler lat către monarhia austriacă.
de 8 centimetri, drept, pe lângă gât. Se croia cu Iniţial, costumul grăniceresc se compunea
spatele dintr-o foaie (46 de centimetri lăţime şi din piesele veşmântului local. Astfel, grănicerii
68 de centimetri lungime) şi cu faţa din două din Şercaia (Ţara Oltului) purtau cămăşi cu
jumătăţi de foaie. Mânecile, dintr-o foaie fiecare, guler înalt, pe lângă gât, cusut cu broderii albe,
erau largi, slobode la extremitatea inferioară. În ale căror mâneci se terminau la extremitatea
părţile laterale, se introduceau clini drepţi, în inferioară cu pumnicei (manşete), cioareci din
care se intercala, subsuoară, o pavă de formă pănură albă, ornamentaţi pe părţile laterale cu
triunghiulară, având laturile de 14 şi, respectiv, motive florale executate cu şiret negru, pieptare
12 centimetri. Zăbunul se ornamenta pe guler, înfundate, bogat împodobite pe piepţi, cojoace
în faţă, pe marginile deschizăturii, pe buzunare cu mâneci, frigiuri albe şi zechii seine ori negre;
şi la extremităţile mânecilor cu găitan cumpărat la drum lung sau în zilele geroase, îmbrăcau
din Şcheii Braşovului, zonă specializată în con- sarici; se încălţau cu opinci.
fecţionarea acestuia din fire de mătase neagră de
import.
95 Informatoare Siţa Jerău, 66 de ani, Satulung.
În zilele de sărbătoare, săcelenii bogaţi pur-
96 Silvestru Moldovan, Ardealul II. Ţinuturile de pe Mureş,
tau antiriul din dimie albă, ornamentat pe guler, p. 15.
piepţi şi mâneci cu găitane negre, piesă specifică
97 *** Dări de seamă de Nicolae Iorga, Ştefan Meteş. Păstorii
moşnenilor şi răzeşilor înstăriţi. Iama, purtau ardeleni în Principatele Romăne, p. 261.
gheba din dimie neagră, lungă până la glezne, 98 Ioan Lăcătuş, Identitate şi cultură la românii din Secuime,
căptuşită cu blană de miel, decorată la guler, pe p. 109.
209
Femeile grănicerilor adoptaseră unele piese Portul de toate zilele al ţăranului grănicer a
vestimentare procurate din comerţ sau realizate suferit şi el mari transformări, cu vremea fiind
la comandă de meşteşugarii satelor, din mate- adoptate piese vestimentare cu croi orăşenesc.
riale de calitate superioară, cum erau, de exem- Astfel, locul sumanului lung a fost luat de chit,
plu, scurteicile şi bundele garnisite cu blană de o haină mai scurtă şi ajustată pe corp, iar apoi
vulpe sau de dihor, piese pe care nu şi le puteau de căput, confecţionat de croitori după moda
permite decât categoriile sociale înstărite. 99 orăşenească. Opincile au fost înlocuite cu
Demn de reţinut este că, fiind consideraţi bocanci, cizme sau ghete. Cămăşile şi-au redus
oameni liberi, grănicerii din Şercaia purtau, de dimensiunile, fiind mai scurte, iar curelele late
fapt, costumul specific boierilor din Ţara Oltului, de piele au fost înlocuite cu curele înguste, pre-
iar nevestele lor adoptaseră în vestimentaţie văzute cu două catarame.102
piese de factură orăşenească. În genere, se poate afirma că echipamentul
Şi în ţinutul Năsăudului, echipamentul ţăra ţăranului grănicer era constituit iniţial din ele-
nului grănicer era constituit din elemente ale mentele portului local, dar specific categoriei
costumului popular local, adaptate la nevoile oamenilor liberi, având în componenţă şi unele
militare. Astfel, pe cap, grănicerii purtau pălărie piese caracteristice uniformei militare.
de pâslă neagră, cu calota rotundă, cu borurile Costumul popular reflectă infinite şi dense
late, uşor îndoite în sus, iar iama cuşmă din straturi de cunoaştere ale fiinţei şi spiritului
blană de miel, neagră, ţuguiată, cu moţul aple- românesc exprimate în limbajul formelor şi al
cat spre stânga. semnelor plastice care împodobesc veşmântul,
Cămaşa, confecţionată din pânză de in sau mai ales pe cel purtat în zilele de sărbătoare,
cânepă, cu mânecile terminate cu pocmeţi (man- în ocaziile rituale şi ceremoniale.
şete), era purtată în pantaloni din pânză sau în Între forma şi funcţiile costumului există o
cioareci albi, strâmţi pe picior, ornamentaţi în relaţie de interdependenţă 103, în sensul că forma
părţile laterale cu petea (vipuşcă) albastră, depinde de funcţii, astfel încât se poate trage
peteaua reprezentând un semn distinctiv pentru concluzia că „Structura vestimentară are [„.] un
costumul grăniceresc. caracter sistemic şi este comandată de structuri
Peste cămaşă îmbrăcau tunica din pănură de sens".104
neagră sau sură, încheiată la gât (piesă specifică Analizând raportul dialectic dintre formă şi
costumului militar) şi suman din pănură neagră, funcţie, reputatul teoretician al artei populare
cu guler îngust, lung până mai jos de genunchi, Tancred Bănăţeanu evidenţia faptul că „forma
cu clini în părţile laterale, tivit cu petea neagră. este ... determinantă a câmpurilor ornamentale,
Se încălţau cu opinci din piele tăbăcită (ruşită) a compoziţiei ornamentale, de care depind sim-
de vită şi obiele din pănură negră, legate cu cu- biotic pe plan stilistic ornamentele şi - într-o
rele ce înfăşurau piciorul până sub genunchi.100 viziune creatoare complexă - paleta şi compozi-
Cu timpul, în costumul grăniceresc au inter- ţia cromatică" .105
venit o serie de modificări impuse de organele Costumul reprezintă un obiect tridimensio-
militare cu scopul de a-l uniformiza şi a-i impri- nal, corpul uman, generator de forme, servind
ma unele canoane ostăşeşti. drept suport, volumul şi dimensiunile veşmân
Uniformele tuturor regimentelor grănicereşti tului fiind într-o totală dependenţă faţă de
erau compuse din aceleaşi piese: vestoane, pan- dimensiunile şi configuraţia corpului omenesc.
taloni, cizme. Diferea de la un regiment la altul Corelaţiile dintre formă şi croială, formă şi
doar culoarea gulerelor şi a nasturilor. material, formă şi compoziţie decorativă, ca şi
Unele piese care compuneau echipamentul dintre formă şi funcţii sunt notele caracteristice,
ţăranului grănicer erau confecţionate de croitori
săteşti specializaţi, materiile prime (lâna, pielea) 99 George Maior, O pagină din luptele romănilor... , p. 27.
fiind asigurate de familia grănicerului, pe când 100 Pompei Boca, Portul popular din Ilva Mare, p. 214.
altele erau confecţionate în fiecare gospodărie, 101 V. Şotropa, Districtul grăniceresc năsăudean, p. 118.
după modelul prescris. Cu timpul, întregul echi-
102 Pompei Boca, Portul popular din Ilva Mare, p. 214.
pament a fost procurat din aşa-numitul „fond 103 P.G. Bogatîrev, The Functions of Folk Costume in Mora-
de mondire", constituit în acest scop, cu con- vian Slovakia, Paris, 1971.
tribuţia grănicerilor. Acest fond le punea la dis- 104 Radu Niculescu, Repere ale unei teorii structural-semio-
poziţie uniforme militare realizate dintr-o stofă tice a culturii populare materiale, p. 27
mai fină şi cizme cu tureac scurt.101 105 Tancred Bănăţeanu, Prolegomene la o teorie.„, p. 138.
210
fundamentale care stau la baza alcătuirii unui S-au realizat, astfel, ansambluri vestimentare
ansamblu vestimentar. echilibrate din punct de vedere compoziţional şi
Silueta costumului, înscrisă într-un drept- cromatic, alcătuite din piese funcţional-decora
unghi alungit pe verticală, ca şi ritmul ornamen- tive a căror compunere sau asociere s-a bazat pe
tal-linear supus unei dinamici active, asigură principiile şi legile estetice ale culturii populare.
caracterul sculptural, monumental al portului Costumul are valoare estetică în primul rând
popular românesc. prin încărcătura semantică a funcţiei pe care
Alternarea spaţiilor albe, rezervate fondului, o slujeşte, dar şi prin raportarea sa la gustul şi
cu câmpurile decorative organizate în fâşii drep- la concepţia artistică a etniei în care creatorul
tunghiulare, mai late sau mai înguste, aşezate popular s-a născut şi s-a integrat total.
fie pe axul vertical, fie pe cel orizontal, dozajul Spiritul de sinteză, echilibrul, măsura, gustul
acestora, armonia şi rafinamentul nuanţelor co- pentru forme estetice şi armonii plastice depline,
loristice utilizate, precum şi mutarea accentului identificabile în linia craiului, în bogăţia şi am-
expresiv de pe o piesă pe alta, determină echi- ploarea câmpurilor ornamentale, în rafinamen-
librul compoziţional şi cromatic al întregului tul culorilor, în ştiinţa dozării şi a combinării
complex vestimentar, dându-i o notă de mare motivelor decorative, în ştiinţa îmbrăcării şi pur-
distincţie şi nobleţe. tării costumului popular au fost cizelate, în timp,
Găteala capului cu piese tip ştergar, de formă de lungul şir al generaţiilor, care le-au transmis
dreptunghiulară şi de mari dimensiuni, înca- peste veacuri, reflectând un întreg trecut istoric
drează faţa în faldurile moi ale pânzei, punând şi cultural.
în valoare întreaga gingăşie şi feminitate a S-a ajuns la această expresivitate plastică a
purtătoarei, iar diversele modalităţi de legare a costumului prin decantări stilistice pe care fie-
capului cu ştergarul, în funcţie de vârstă, ocazii care secol le-a desăvârşit, sintetizând, şlefuind şi
şi anotimp, contribuie la crearea unei galerii de simplificând piesele de port până la esenţa lor de
chipuri umane individualizate. funcţionalitate şi frumuseţe.
Plasticitatea deosebită a costumului este În mentalitatea populară, esteticul s-a între-
determinată de acordul perfect care se stabileşte pătruns şi chiar s-a contopit cu eticul, frumosul
între piesele care îmbracă corpul de la talie în jos fiind, de fapt, subordonat valorilor morale co-
(catrinţe, fote, vâlnice), mai grele şi mai rigide, şi munitare ce-au constituit întotdeauna temelia,
cele care acoperă partea superioară (cămăşile), fundamentul existenţei satului tradiţional.
mai suple, mai elastice şi mai uşoare. Procesul de creaţie avea la bază o încărcătură
Modul şi locul de amplasare a motivelor orna- morală, respectând normele şi preceptele etice
mentale, care în trecut aveau semnificaţii magi- ale comunităţii, ancorate deplin în realitatea
ce şi simbolice, s-au cristalizat în tipare plastice, istorică, socială şi spirituală.
în limbaje artistice stabile, păstrate, în virtutea Individul, în cadrul unei societăţi tradiţio
tradiţiei, până în zilele noastre. nale, trebuia să se supună acelui cod moral ce
Dimensiunea estetică a costumului popular caracteriza epoca şi pe oamenii ei, acesta fiind
a fost legată, întotdeauna, de polul utilităţii, al mai presus decât individul şi acţionând indepen-
necesarului. Chiar şi în cea mai simplă piesă de dent de voinţa lui.
port, total lipsită de elemente decorative, funcţia Costumul ţărănesc reflectă un mod de viaţă
estetică există întru-un plan secundar, în forma în care unităţile sociale (familie, grup, comuni-
şi structura sa. Această funcţie s-a întărit şi s-a tate), psihologia, filosofia de viaţă, mentalitatea
amplificat, devenind dominantă în cadrul ţinutei şi formele de expimare artistică au constituit un
de sărbătoare. tot unitar, coerent, o unitate indestructibilă.
Cu ocazia marilor sărbători de peste an - În costumul fiecărei etnii „citim" felul de a
Crăciunul, Paştele, Rusaliile - sau a târgurilor, reda frumosul, în întreaga sa bogăţie de sensu-
nedeilor, nunţilor şi chiar la hora satului, fetele ri, potrivit unor modele culturale proprii, viziu-
se întreceau în a-şi împodobi veşmântul cu nea asupra lumii înconjurătoare, modul particu-
„izvoade" noi, pentru a da o mai mare strălucire lar de a concepe şi produce valorile decorative,
şi fast evenimentelor la care participau. Costu- veşmântul popular fiind un document cu majo-
mul era viu, era îmbrăcat cotidian şi „trăia" în re semnificaţii artistice.
contextul psiho-social ce i-a determinat apariţia Fondul profund de sensibilitate, disponibili-
şi i-a facilitat dezvoltarea firească. tate şi forţă creatoare al etniei române a fost o
211
caracteristică perenă, o dimensiune constantă În prezentarea simbolurilor vestimentare, am
a comunităţii ţărăneşti, care a căutat să-şi îm- însoţit demersul ştiinţific cu exemple concrete
bogăţească şi să-şi perfecţioneze, de-a lungul din zone reprezentative ale spaţiului românesc,
timpului, mijloacele şi formele de expresie, ca pentru a releva plurifuncţionalitatea veşmân
urmare a contactelor şi schimburilor culturale tului, precum şi modul în care comunităţile
cu alte arii de civilizaţie, asimilând şi prelucrând rurale au modelat simbolurile vestimentare,
în mod creator toate aceste elemente noi şi de-a lungul timpului, potrivit condiţiilor de viaţă,
adaptându-le la necesităţile şi viziunea estetică statutului social, poziţiei materiale şi normelor
autohtonă. şi tradiţiilor local-zonale.
6ost~Ht~IJ pop~IJar
ÎH eo11to11tpora11oitato
/i) onservarea, protejarea şi valorificarea cos- studiată făcând trimiteri la obârşiile noastre
\!:i turnului popular în contemporaneitate se spirituale.
impune a fi rediscutate atât din perspectiva unor După prima, dar mai ales după cea de-a doua
diferenţieri şi nuanţări ce ni se par necesare conflagraţie mondială, odată cu introducerea la
pentru cunoaşterea fondului său de valori sate a unor bunuri materiale industriale, a uti-
autentice şi specifice. a rolului pe care portul lizării unor materii prime noi şi a unor tehnici
popular îl deţine ca simbol identitar fundamen- noi, a folosirii coloranţilor chimici în detrimentul
tal. cât şi din perspectiva necesităţii de a stabili celor vegetali, costumul popular a fost supus
o strategie economică şi culturală în vederea unor mutaţii profunde. A avut loc un proces
păstrării purităţii estetice, acurateţii şi autenti- de alterare a creaţiei artistice populare, prin
cităţii vestimentaţiei ţărăneşti. pătrunderea unor elemente hibride, artificiale,
Costumul are nu numai o valoare intrinsecă. neadecvate stilului ţărănesc tradiţional. alterare
ci şi una extrinsecă, fiind o marcă a identităţii intensificată şi de circulaţia, în mediul rural.
etnice, cu caracter peren - o marcă a cărei a unor albume cu aşa-zise „motive naţionale",
semnificaţie trebuie să fie mereu aprofundată şi precum şi a unor cataloage şi caiete de mostre,
2111
editate de casele de comerţ ale industriilor de pieselor de provenienţă urbană, mult mai ieftine,
fire textile şi de coloranţi, complet străine de arta ansamblul vestimentar de sărbătoare consti-
ţărănească, pe care au îndepărtat-o de modelele tuind, pe de o parte, o marcă diferenţiată care
tradiţionale autentice. I indica apartenenţa purtătorului la o anumită
Fenomenul nu a cunoscut, însă, aceeaşi in- comunitate, iar, pe de altă parte, un semn dis-
tensitate şi nu a avut aceeaşi amploare în toate tinctiv al unor importante ocazii, care îl însoţea
zonele etnografice ale ţării. El s-a desfăşurat pe om în toate momentele solemne ale vieţii,
diferenţiat de la o arie la alta, în funcţie de tradi- subliniind, prin detalii de formă, ornamentică şi
ţiile istorice, social-economice şi culturale locale, cromatică, personalitatea şi individualitatea sa.
de puterea acestora, de contactul mai strâns ori La începutul secolului XX şi, mai ales, după
mai slab cu oraşul. primul război mondial, dintr-o îmbrăcăminte
Transformările şi mutaţiile petrecute au dus, generalizată la nivelul întregului sat, costumul
treptat, la diminuarea procesului de creaţie a rămâne doar în uzul cotidian al generaţiei vârst-
pieselor de port popular în cadrul gospodăriei nice, devenind, treptat, un port ceremonial, de
ţărăneşti, la dispariţia anumitor categorii de sărbătoare, fiindcă, sub raportul funcţionalităţii,
piese din portul popular de lucru şi la înlocuirea el nu mai corespundea modificărilor survenite în
lor cu elemente ale vestimentaţiei orăşeneşti. modul de viaţă al locuitorilor din mediul rural.
Prin atributele sale preponderent estetice, Ritmul de dispariţie a portului tradiţional din
portul tradiţional de sărbătoare s-a dovedit mai viaţa cotidiană a satului a fost mai rapid în
conservator, mai rezistent în faţa concurenţei zonele de câmpie din sudul şi estul ţării, străbă
tute, din cele mai vechi timpuri, de căi comer-
I Tancred Bănăţeanu. Portul popular din regiunea Mara- ciale importante, care au facilitat circulaţia unor
mureş, p. 18. bunuri culturale.
216
Industria manufacturieră a invadat satele cu cu catedre de etnologie, în Centrul Naţional
pânzeturi, stămburi, catifele, mătăsuri, stofe, pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
podoabe, îndepărtându-le de modelele autentice, Tradiţionale şi în centrele judeţene.
rezultate din sedimentări milenare, ce reprezen- Totodată, costumul popular reprezintă obiec-
tau un sistem de valori constituit. tul unei constante acţiuni de valorificare, pe
S-au produs mutaţii esenţiale în mentalitatea scară naţională, dirijată după criterii ştiinţifice,
locuitorilor din mediul rural, determinând o de către specialişti etnografi, în diverse instituţii,
nouă orientare estetică, predilecţia pentru moda cea mai importantă fiind UCECOM-ul, care are
vestimentară urbană, mai comodă, mai practică, secţii specializate în confecţionarea costumului
mai ieftină şi mai uşor de procurat. popular în stil autentic, cu respectarea riguroasă
Cu timpul, aşa cum remarca Mihai Pop, a elementelor morfologice, decorativ-compoziţio
„Societatea rurală devine, ca şi cea urbană, nale şi cromatice specifice zonelor etnografice
societate de consum. Ea produce pentru piaţă de provenienţă. 5
şi consumă de pe piaţă ... Se îmbracă în lucruri Cele mai renumite cooperative în producerea
cumpărate de la oraş"2, acesta devenind pentru ansamblurilor vestimentare sau a unor elemente
sat un model social, de confort şi civilizaţie su- de port. pentru piaţa internă şi externă, sunt
perioară. Valorile comunitare încep a fi înlocuite cele de la Breaza, pe Valea Prahovei, „Tismana",
cu produsele standardizate ale oraşului şi în din judeţul Gorj, „Mioriţa", din judeţul Iaşi,
domeniul vestimentaţiei care devine, alături de „Marama musceleană", din Câmpulung Muscel,
producţiile folclorice autentice (cântec, poezie, „Haţegana", din Haţeg, „Suceviţa" din Rădăuţi,
proză, dans), un bun cultural de consum. Negreşti-Oaş din judeţul Satu Mare, coopera-
Sociologul Traian Herseni sesiza cu multă tivele de la Curtea de Argeş şi Piatra Neamţ etc.
pertinenţă: „... moda şi imitaţia devenite posibile În activitatea acestor cooperative sunt impli-
sunt pe cale de a crea un nou gen de viaţă". 3 caţi specialişti etnografi de o mare competenţă,
Mutaţiile intervenite în sfera gustului estetic design-eri, meşteri şi creatori populari extrem
al creatorilor populari şi-au pus amprenta şi de talentaţi.
asupra meşteşugului confecţionării şi împodo- Valorificarea costumului popular presupune
birii costumului tradiţional. Ruperea echilibru- cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de semne
lui consolidat prin tradiţie şi confruntarea între tradiţionale, descifrarea funcţiei şi semnificaţiei
forţa conservatoare a trecutului şi cea de înnoire fiecărei piese de port, dar şi a sensului mesajelor
a prezentului au imprimat noilor creaţii modi- artistice pe care le încifrează elementele consti-
ficări în forma şi ornamentica lor. tutive ale ansamblului vestimentar.
În privinţa cromaticii, s-a recurs la combina- În zilele noastre, meşteşugul confecţionării şi
ţii şocante, la culori vii, tari, precum şi la aglo- al împodobirii costumului popular formează şi
merarea câmpurilor ornamentale, alunecându-se apanajul unor creatori individuali, care execută
spre un „decorativism desuet şi strident", moti- piese vestimentare sau ansambluri de costume
vat, aşa cum remarca esteticianul Grigore Smeu, la comandă specială pentru solişti vocali şi in-
de „serializarea industrială a unor obiecte de artă strumentişti de muzică populară, unde intervin
populară care ignoră deseori cele mai elementare şi gusturile personale ale acestora; aşa se explică,
exigenţe estetice". 4 uneori, încărcarea debordantă a compoziţiei
Făcând parte din patrimoniul etnografic, din decorative, redată în tonuri cromatice tari, care
tezaurul artistic al unei etnii, costumul popular violentează ochiul, aceste piese neputând fi
tradiţional trebuie protejat, conservat şi pus în cotate drept o creaţie nouă, valoroasă, ci o lipsă
valoare. La noi în ţară, cu toate variantele şi sub- de exigenţă tehnică şi artistică, o denaturare a
variantele sale local-zonale, costumul popular autenticităţii vestimentaţiei ţărăneşti.
a fost conservat în muzeele de etnografie şi artă

populară, în stadiul lui autentic şi reprezentativ, 2 Mihai Pop, Folclor românesc, voi. I. p. 242.
cele mai valoroase colecţii datând din secolele al 3 Traian Herseni, Individ şi societate în satul Fundu Mol-
dovei, p. 143.
XVIII-lea şi al XIX-lea.
4 Grigore Smeu, Repere estetice în satul românesc, p. 160-
În acelaşi timp, costumul popular constituie 161, 163.
obiectul cercetării ştiinţifice desfăşurate în insti- 5 Paul Petrescu; Paul Stahl, Obiecte de artă populară pro-
tuţiile academice de specialitate şi în instituţiile duse de cooperativele meşteşugăreşt~ p. 42; Georgeta Stoica;
muzeale care au secţii de cercetare, în facultăţile Olga Horşia, Meşteşuguri artistice tradiţionale, p. 204-205.
216
Andre Lun;at sublinia: „ ... rolul ornamentului s-au transformat, cu timpul, în manifestări cu
este acela de a anima, de a modula, de a îm- caracter de spectacol ţărănesc, ele răspunzând
bogăţi, de a atrage atenţia asupra unui punct, unor necesităţi şi exigenţe comunitare, acoperind
de a provoca un accent, de a sublinia o formă, latura de veselie şi divertisment.
de a conţine o semnificaţie simbolică". 6 Jocurile ţărăneşti cu măşti: turca sau brezaia,
Or, aglomerarea greoaie cu motive ornamen- căluşarii, unchiaşii ijoc practicat în Maramureş,
tale mari, redate, de multe ori, într-o manieră Oltenia, Moldova, dar mai ales în Vrancea, cu
naturalistă, distonează pregnant cu simplitatea ocazia priveghiului), cucii etc., care sărbătoreau
craiului, cu legile estetice fundamentale ale artei belşugul roadelor şi al turmelor, echinocţiile şi
populare, care impun alternarea de plin şi gol, solstiţiile, atestă continuitatea acestora în timp,
de accent şi neaccent, golul fiind privit ca factor făcând legătura între ceremoniile arhaice şi spec-
ritmic, integrat viziunii artistice a creatorului. tacolele populare din secolul al XIX-iea: irozii,
În ceea ce priveşte asigurarea perenităţii cos- păpuşile, jienii, nunta ţărănească etc. 7
tumului popular, pentru a putea fi conservat şi Costumul ritual a întrunit, mai mult decât cel
estimat prin prisma valorii sale estetice, acesta de sărbătoare, nota spectaculară, acumulând o
trebuie purtat, valorificat, pus în circulaţie. mai mare aglomerare decorativă. Apărute în
Principalii valorificatori ai costumului popu- cadrul jocurilor şi obiceiurilor ca modalităţi de
lar sunt, în zilele noastre, rapsozii, soliştii vocali deghizare în scop apotropaic, costumele rituale
şi instrumentali de muzică populară, membrii conservă o serie de elemente străvechi, oferind
ansamblurilor folclorice de cântece şi dansuri, totodată şi posibilitatea integrării celor mai
interpreţii unor personaje din lumea satului în diverse materiale şi tehnici de realizare.
piesele de teatru, film şi spectacole de televiziu- La curţile feudale - domneşti şi boiereşti -,
ne, care evoluează nu numai pe scena naţională, la hanuri şi cârciumi, în târguri şi bâlciuri, se
ci şi dincolo de fruntariile ţării. organizau spectacole populare în cadrul cărora
Promovarea valorilor perene ale patrimoniului muzica vocală şi instrumentală deţinea un loc
naţional este unul dintre dezideratele majore ale important.
politicii culturale actuale, care trebuie să-şi sta- În cadrul sărbătorilor ţărăneşti de altădată,
bilească o strategie economică şi culturală fermă muzica de ascultare: doine şi balade, conside-
în vederea păstrării autenticităţii costumului. rate de Mihai Pop adevărate „ „ .monumente cu
În contemporaneitate, păstrarea stilului ori- valoare artistică şi socială proprie„."8, era cân-
ginal al costumului popular este periclitată, pe tată de interpreţi ţărani înzestraţi cu talent, al
căror costum nu se deosebea cu nimic de vesti-
de-o parte, de transformările profunde survenite
mentaţia purtată de consăteni, fiind, de fapt,
în viaţa social-economică şi culturală a satelor,
care au adus mari schimbări în planul menta- portul tradiţional de sărbătoare al zonei etno-
lităţii şi al gustului estetic, iar pe de altă parte,
grafice respective.
de mass-media, care nu acordă atenţia necesară Nunta, horele, sărbătorile ţărăneşti - prile-
ţinutei vestimentare a interpreţilor ce apar pe
juri de ample manifestări colective - transfor-
micul ecran, acceptând şi promovând kitsch-ul mau satele în vaste scene în aer liber, costumul
şi prostul gust în privinţa costumului popular.
fiind privit, admirat, iar în unele situaţii chiar
sancţionat de către oamenii vârstnici, dacă nu
Ca formă de comunicare umană, spectacolul
de folclor, la fel ca orice altă modalitate de ma- se integra în stilul local-zonal.
nifestare artistică, poate fi considerat o entitate, În deceniile şase-nouă ale secolului XX, săr
bătorile tradiţionale, în cadrul cărora costumul
un sistem compus din mai multe elemente care
se intersectează şi se condiţionează reciproc. popular juca un rol esenţial, au început să fie
Procesul de concepere şi realizare a specta- înlocuite cu grandioase spectacole şi festivaluri
colului de folclor diferă, supunându-se unor legi de folclor. Se conservau şi promovau, cu aceste
estetice proprii, ignorate, din păcate, de multe
ori, de către organizatorii respectivi. 6 A. Lun,;at, Fonnes, compositions et Lois d'hannonie, p. 161.
Nu stă în intenţia noastră să studiem evo- 7 Mihai Florea. Scurtă istorie a teatrnlui românesc, p. 9-10.
luţia spectacolului de folclor din cele mai înde- 8 Mihai Pop, Folclor romănesc. voi. I, p. 34.
părtate timpuri până azi, ci numai să subliniem
faptul că riturile pastorale şi agrare, ceremoniile p~e,e~de~7'
şi jocurile cu măşti zoomorfe şi antropomorfe,
legate de vechi credinţe şi obiceiuri medievale, .?'lt.ai ta "?e4tl<Mf«t. ~ dut- iS'c..wu:(4 ~
/'
-
j
b
'
219
ocazii, elemente de cultură populară: joc, muzică, Apariţia costumului popular „de spectacol"
cântec şi costum popular, cu valoare emblema- a fost generată de transferarea manifestărilor
tică, ce-şi păstrau semnificaţia de reper identitar, artistice din cadrul natural pe scenă.
de marcă etnică, însă amploarea manifestărilor Un rol important în promovarea culturii
făcea, prin producţia în serie a costumelor, să se populare româneşti pe scenă l-a avut Şi Şcoala
piardă, din ce în ce mai mult. detaliile, notele Sociologică de la Bucureşti, condusă de profe-
particulare care personalizau şi individualizau sorul Dimitrie Gusti. Echipe universitare de
portul ţărănesc. coregrafie s-au alăturat expediţiilor monografice,
În aceste spectacole, s-au impus forme ale efectuând studii amănunţite, pe teren, asupra
„profesionismului" folcloric, cum le denumea costumului şi dansului popular.
reputatul folclorist Al.I. Amzulescu referindu-se Reuşita spectacolului de folclor este determi-
la ansamblurile şi formaţiile instituţionalizate, nată de acordul perfect ce trebuie să existe între
subvenţionate de stat, care evoluau alături de
repertoriu, stilul interpretativ şi ţinuta vestimen-
formaţiile artistice de amatori.9
tară. Criteriul autenticităţii spectacolului de fol-
Precizări deosebit de semnificative în legătură
clor este indisolubil legat de cel estetic, respectiv
cu aceste aspecte a făcut şi Mihai Pop: „Folclorul
de realizarea artistică a întregului. Ca parte din-
bun de consum este, înainte de toate, o reprodu-
cere a folclorului tradiţional... reproducerea se tr-o entitate, costumul trebuie să se integreze,
să se subordoneze cerinţelor estetice care guver-
face artizanal de către cei ce provin din mediile
nează spectacolul. Dacă unul dintre elementele
folclorice şi profesional de către cei care vreau,
de pildă, să cânte cântece populare, dar sunt componente - în cazul de faţă, costumul - nu
outsider-i. Cei ce provin din mediile folclorice, se ridică, din punct de vedere artistic, la nivelul
membrii mişcării artistice de amatori, orches- celorlalte componente, nota de autenticitate a
trele, soliştii vocali şi instrumentali, prezintă în spectacolului de folclor scade.
spectacole şi concerte, la radio şi la televiziune, Este bine cunoscut faptul că, în condiţii de
bunuri folclorice pe care le cunosc de acasă sau spectacol, funcţia artistică, decorativ-ornamen-
pe care le-au preluat din mediile lor de baştină, tală a costumului se întăreşte, se amplifică,
pentru a le oferi pe căile performării modeme veşmântul accentuând, intensificând nota de
publicului. Ei stăpânesc mai mult sau mai puţin autenticitate a manifestării folclorice.
limbajul folcloric tradiţional, dar operează cu el Costumul popular tradiţional are o putere
artizanal, adaptându-l noului context cultural, extraordinară de a impresiona, de a le conferi
pentru a ajunge să-l impună pe piaţă". IO eleganţă şi distincţie, în spectacol, celor care-l
Spectacolul de folclor are, aşadar, o dezvol- poartă, impunându-se ca element simbolic care
tare în timp, vehiculând mesaje cu caracter nu evocă alte coordonate spaţiale şi temporale, un
intenţionat artistic. El se supune unor legi este- fond cultural comunitar.
tice proprii, aflându-se într-o relaţie strânsă cu Atunci când, în lumina reflectoarelor, apar
sensuri, forme şi limbaje străine culturii din care formaţii ţărăneşti ai căror dansatori sunt îmbră
face parte scena. caţi în portul autentic, de sărbătoare, al zonelor
Irina Nicolau propunea două variante de de origine, se constată câtă naturaleţe, cât
spectacol de folclor: una pentru care folclorul firesc, câtă demnitate şi prestanţă, câtă ştiinţă a
este mesaj. întărindu-se, în cadrul acestui gen îmbrăcării şi purtării costumului popular există
de spectacol, elementele culturii populare, şi a la aceştia, indiferent de vârsta lor. Ca şi la hora
doua variantă, unde folclorul se utilizează ca
mare a satului, piesele componente ale ansam-
ambalaj pentru un alt mesaj şi care comunică şi
blurilor vestimentare reflectă toată bogăţia şi
folclor, într-o măsură mai mare sau mai mică. I I
diversitatea motivelor ornamentale, varietatea
combinaţiilor lor în compoziţii decorative şi cro-
9 Al.I. Arnzulescu, Contribuţii la dezbaterea problemei matice de mare rafinament, gradarea valorilor,
autenticităţiifolclorice,p. 244.
creând un ritm compoziţional de o mare forţă
10 Mihai Pop, Folclor romănesc, voi. !, p. 244.
expresivă. Emoţia estetică a spectatorilor este
11 Irina Nicolau, Reflecţii pe marginea spectacolului de
folclor, p. 71. amplificată de ţinuta vestimentară a interpre-
ţilor, aceasta fiind purtătoarea sensibilă a unui
mesaj specific axat pe coordonate stilistice fun-
damentale.
220
De regulă, costumul outsider-ilar, care şi-au etnografică a ţării, trebuie să regăsim în acel
însuşit folclorul prin instrucţie dirijată, pe cale ansamblu vestimentar toate trăsăturile stilistice
tehnică, este standardizat, neputând fi scoase în care definesc acea zonă, o particularizează şi o
evidenţă diferenţele de vârstă, de statut social şi individualizează în contextul celorlalte zone.
ocupaţional, ocaziile în care se poartă şi nici O amplă definiţie a stilului ne-a dat-o Mikel
bogăţia şi diversitatea variantelor morfologice, Dufrenne: „Stilul este o anumită manieră de a
decorative şi cromatice, fapt ce duce la ştergerea trata materia, de a asambla şi ordona culorile în
diferenţelor zonale, la estomparea funcţiilor şi scopul de a fabrica obiectul, făcând să apară în
semnificaţiilor originare ale costumului, la sără chip imperios aceste aranjamente, simplificări
cirea valenţelor sale estetice. sau combinaţii prin intermediul cărora omul nu
A copia, în serie, după un prototip mai mult încetează să adauge ceva naturii şi să-şi afirme
sau mai puţin autentic înseamnă a produce libertatea în raport cu datele sau modelele".12
costume hibride, artificiale, lipsite de orice notă Trebuie spus, de asemenea, că specialiştii
personală, adevărate „uniforme", dând impresia nu pot avea aceleaşi criterii când apreciază cos-
de monotonie. tumele prezentate în cadrul unor expoziţii de
Pe scenă, costumul îşi păstrează funcţia de artă populară sau când emit judecăţi de valoare
reprezentare, de identificare, de apartenenţă la în legătură cu costumul purtat pe scenă, fiind
o anumită comunitate, la o anumită etnie. Fiind vorba de două aspecte. privite din unghiuri de
purtătorul specificului local-zonal, regional şi vedere diferite, care folosesc limbaje specifice
naţional, costumul trebuie să respecte particu- fiecărui domeniu.
larităţile de stil, croi, decor şi cromatică. Când
afirmăm că un costum reprezintă o anumită zonă 12 M. Dufrenne. Fenomenologia experien(ei estetice. p. 71.
221
În expoziţii, costumul formează obiectul cerce- tuie un fals care-l denaturează şi-l vulgarizează.
tăriiîn sine a fenomenului, piesele vestimentare De aceea, trebuie evitată cu orice preţ aşa-nu
sunt unicate care fac parte din tezaurul artistic mita „modernizare" a costumului popular, care
naţional, ele având o valoare emblematică, conduce la crearea unor combinaţii hibride de
reprezentativă. material şi ornament, la asocierea unor ele-
În cadrul spectacolului de folclor, nu putem mente neviabile, neşlefuite, generatoare de
avea pretenţia utilizării unor piese de port exact kitsch, nemaifiind respectate normele estetice şi
asemenea cu cele din colecţiile muzeale, dar nici etice care au stat la baza alcătuirii sale în cadrul
nu putem fi de acord să se intervină în structura civilizaţiei rurale tradiţionale.
originară şi autentică a costumului, cu tot felul Creatorii de costume populare pentru soliştii
de elemente hibride şi cu inovaţii care se abat vocali sau instrumentali, ca şi pentru dansatorii
de la particularităţile morfologice, decorative şi care fac parte din ansamblurile folclorice, fie
cromatice ale zonei de provenienţă. că provin din mediul rural ori din cel urban, nu
Din moment ce vechile organizări sociale care au dreptul să mai adauge nimic sau să modifice
i-au determinat apariţia şi existenţa timp de acest ansamblu original, autentic, reprezentativ
secole au dispărut, portul popular tradiţional pentru etnia care l-a zămislit, ei trăind într-un
şi-a pierdut funcţia practică. Nemaifiind legat de context social total schimbat faţă de cel în care
nevoile vieţii cotidiene, el nu mai poate avea un au trăit şi au creat ţăranii de odinioară.
curs firesc de dezvoltare. Creatorii din zilele noastre nu mai au moti-
Din acest motiv, costumul popular trebuie vaţia existenţială şi nici pe cea estetică pentru
conservat în stadiul autentic şi reprezentativ, a interveni în structura originară a costumului,
fiind rezultatul efortului creator al numeroaselor fiind doar simpli beneficiari ai unui tezaur artis-
generaţii de ţărani care l-au zămislit de-a lungul tic existent şi consolidat în timp, pe care este de
timpului şi l-au purtat cu demnitate şi prestanţă dorit ca ei să-l perpetueze şi să-l transmită gene-
în toate împrejurările cotidiene, sărbătoreşti şi raţiilor viitoare.
ceremoniale ale vieţii, în forma şi în exprimarea Am putea spune că, în contemporaneitate,
stilistică în care el este conservat în muzee. costumul popular trăieşte prin circulaţie, şi nu
Orice transformare sau inovaţie ce intervine, datorită procesului de creaţie, soliştii fiind doar
în zilele noastre, în structura morfologică, deco- purtătorii şi transmiţătorii de valori vestimentare
rativă şi cromatică a costumului popular consti- propuse lor de creatorii contemporani.
222
Se invocă adesea, ca motiv, faptul că impuri- Aşa cum am subliniat deja în capitolul ante-
tatea costumului, îndepărtarea sa de modelele rior, într-o serie de localităţi din judeţele Sibiu,
şi de structurile tradiţionale sunt determinate de Braşov, Maramureş, Satu Mare etc., piesele de
nevoia transpunerii scenice, care implică anu- port confecţionate din pănură şi piele, specifice,
mite preluări, adaptări etc., dar se omite faptul în general, anotimpului rece, făceau parte din
că stilizarea excesivă a costumului popular îl costumul ceremonial al mirilor, indiferent de
apropie pe acesta de cel de operetă sau estradă, anotimp, ele având caracter de obligativitate, în
falsificându-i esenţa, ruptura de arta populară conformitate cu normele stabilite de tradiţiile
originală fiind pregnantă. locale. Aceste piese vestimentare, cu rol ritual,
Intervenţiile arbitrare, în sensul încărcării ceremonial, constituiau un element de prestigiu,
nediferenţiate a câmpului ornamental cu motive de reprezentare a mirilor în cadrul comunităţii.
florale, de factură barocă, la care se adaugă În cazul în care se admit unele adaptări pen-
firele metalice sclipitoare, mărgelele şi paietele în tru costumul de scenă, ele trebuie să se grefeze
combinaţii cromatice violente, fac imposibilă pe coordonatele stilistice definitorii, pe ele-
recunoaşterea zonei de provenienţă a costumu- mentele de permanenţă, pe filonul tradiţional,
lui, care, în acest caz, nu mai are nimic comun etnic-naţional.
cu universul estetic tradiţional, caracterizat prin Pe de altă parte, este cunoscut faptul că o
armonie, echilibru şi bun gust. Este binecunos- zonă etnografică nu are un singur tip de costum,
cut faptul că, în vestimentaţia ţărănească, chiar ci mai multe, cu diverse variante morfologice şi
dacă se utilizau fire metalice, paiete şi mărgele, decorative, apărute în perioade istorice diferite.
acestea se asociau armonios cu lâna şi bumba- A îmbrăca ansamblurile folclorice dintr-o zonă
cul, efectul fiind o lucire discretă, un accent în cu aceeaşi variantă de costum înseamnă a sărăci
ansamblul compoziţional, conferind costumului portul local, a-i limita varietatea estetică, a-i
o strălucire aparte, neostentativă, o expresivitate nivela notele particulare, specific zonale.
plastică deosebită. În ariile în care tradiţia costumului popular
Tot din necesităţi de ordin scenic, unele piese a dispărut, nu putem fi de acord cu introducerea
de port, cu o largă circulaţie şi în zilele noastre, unui costum sui-generis, aşa-zis „naţional", ales
datorită funcţionalităţii lor, cum ar fi. de pildă, la întâmplare. Trebuie întreprinse, cu concursul
căciulile, vestele, pieptarele, cojoacele, chimirele. specialiştilor din domeniu, anchete de teren,
sumanele, purtate de membrii ansamblurilor în vederea depistării, reconstituirii şi revitalizării
folclorice, au început să fie confecţionate din portului originar local.
materiale sintetice, industriale, neadecvate De multe ori, prelucrărtle şi adaptările scenice
facturii costumului ţărănesc. Astfel, blana sin- impuse de scenografii şi regizorii spectacolului
tetică, înlocuitorii de piele, tergalul, mătăsurile de folclor sunt însoţite de o coregrafie super-sti-
artificiale, sub pretextul că sunt mai ieftine şi lizată, îndepărtarea de modelele culturale comu-
mai comode, au eliminat materiile prime tradi- nitare fiind şi mai vizibilă.
ţionale, valoroase prin virtuţile, prin proprietă Costumul popular trebuie să se integreze, din
ţile lor intrinseci (rezistenţă, luciu, moliciune, punct de vedere tipologic, zonei de provenienţă
elasticitate), care amplificau valenţele estetice a dansului şi muzicii, între cele trei componente
ale pieselor vestimentare tradiţionale. ale spectacolului de folclor creându-se o simbioză
Interpretările ornamenticii care împodobeşte perfectă. Ele trebuie să alcătuiască o unitate,
hainele mari, purtate pe deasupra. confecţionate spijinindu-se şi intensificându-se reciproc.
din materiale sintetice, impersonale, nu sunt Un ansamblu vestimentar, pentru a fi auten-
nici ele întotdeauna inspirate, efectele negative tic. trebuie să respecte criteriul temporal-istoric.
vădindu-se în compoziţia desenului, în inadec- asociind piese care aparţin aceleiaşi perioade
varea la forma acestor piese a motivului orna- istorice, acordându-se, din punctul de vedere al
mental utilizat. Or, se ştie că un element deco- facturii materialului, al tehnicilor de confecţio
rativ nu poate fi executat şi. cu atât mai puţin, nare (cusut, ţesut. ales). al compoziţiilor decora-
valortficat pe orice material. Motivul trebuie tive şi cromatice.
redat. cu maximum de efect artistic, în sensul pe Nu se pot combina la întâmplare piese vesti-
care-l cer materialul şi tehnica folosite, existând mentare care nu se corelează între ele ca perioadă
o interdependenţă între formă, materie primă, istorică şi nu se supun aceloraşi legi intrinseci
tehnică, ornamentică, cromatică şi destinaţia instituite şi consolidate prin tradiţie, distonând
obiectului. din punct de vedere ornamental şi cromatic. Nu
223
se poate asocia, de exemplu, o cămaşă cusută Costumul popular al fiecărei etnii constituie
în zilele noastre, pe materiale industriale, cu o o parte integrantă a culturii profunde, autentice
catrinţă sau cu o fotă luate din lada de zestre a şi rămâne, pe mai departe, ancorat în matricea .
bunicii, după cum nu se poate combina nici o naţiunilor care compun Europa unitară şi diver-
cămaşă veche, autentică, cu un vâlnic sau opreg să în acelaşi timp. El face parte din patrimoniul
ţesut în zilele noastre, din alte materii prime etnologic, din tezaurul artistic naţional, de aceea
decât cele tradiţionale, fiindcă se rupe echilibrul trebuie protejat, conservat şi valorificat.
decorativ şi cromatic al ansamblului vestimentar. Costumul popular constituie un document cu
O serie întreagă de solişti şi formaţii artistice certă valoare istorică şi artistică, încifrând
se deplasează în ţară şi peste hotare, ca mesa- mesajul veacurilor trecute, sintetizând întreaga
geri ai cântecului şi dansului popular. În epoca dimensiune existenţială şi spirituală a etniei care
noastră, când portul popular românesc a devenit, l-a creat.
chiar în sate, un port festiv, ceremonial, ansam- În mileniul al treilea, păstrarea emblemelor
blurile folclorice sunt datoare să perpetueze ceea identitare constituie scopul fundamental al stra-
ce ne caracterizează ca popor, să păstreze în- tegiilor politice, economice şi culturale ale fie-
treagă gândirea şi simţirea celor ce ne-au prece- cărei naţiuni, fără de care cu greu se poate făuri
dat, pentru noi şi pentru generaţiile ce vor veni. o Europă pluriculturală şi multiidentitară, care
În toate ţările lumii, valorificarea tradiţiilor în să dispună de un patrimoniu artistic multietnic,
domeniul portului popular se pune cu o puterni- foarte original şi valoros, care trebuie conservat
că acuitate, dându-i-se o semnificaţie deosebită. şi protejat în stadiul său autentic, reprezentativ.
~
~aif!r,a~"
/Joe~&,,~ - ~ 224
~~ due 7~.L~ -~ 225
{3ofJă ~ ~ due g'~ {dătatul-) 4i '1tă4ă«d {ţau) - ft49bt4 226
SoMaţe {4«â) # aWett. HeiM4ei {;iM) due ~. ~ - ft49bt4 227
fi\) in multitudinea domeniilor culturii şi civili- socială, economică, în modul de viaţă al poporu-
l!J,,/ zaţiei populare ne-am oprit, în demersul lui, fiind, de fapt, o exprLsie vie a istoriei sociale
nostru, asupra costumului tradiţional de sărbă a acestuia.
toare, pe care am încercat să-l prezentăm dintr-o Prin încadrarea fiecărei piese de port într-o
perspectivă interdisciplinară, pentru a-i înţelege anumită categorie arhetipală, demersul nostru
sensurile şi dominantele specifice, pentru a des- ne-a permis să privim costumul dinspre origini
cifra semnificaţiile multiple pe care acesta le-a spre ziua de azi, urmărindu-l în evoluţia sa.
avut în cadrul comunităţii rurale. Geneza unui fapt de cultură, ca şi coordona-
Pentru a-l prezenta în toată bogăţia şi varie- tele sale spaţiale şi temporale, sunt determinate
tatea formelor sale, am recurs la cât mai multe - aşa cum am subliniat în capitolele cărţii - de
surse documentare şi categorii de izvoare: orale, o pluralitate de factori, de un context cauzal, de
scrise, grafice şi iconografice, costumul fiind care trebuie să se ţină seama pentru a se putea
unul dintre principalii martori ai istoriei noastre, ajunge la rădăcinile fenomenului, la „protoisto-
ai vremurilor de altădată, cu stilurile lor carac- ria" lui: ,,În mediile izolate - evidenţia istoricul
şi criticul de artă Henri Focillon -, artele popu-
teristice.
Am apelat, totodată, la date şi informaţii lare îşi menţin etapa lor veche, imobilitatea tem-
porală şi vechile vocabulare ale istoriei, cu o
culese în cursul anchetelor personale de teren
constanţă ce depăşeşte diviziunile etnografice şi
întreprinse la românii din spaţiul Moldovei
răsăritene şi al Banatului sârbesc, în vederea
lingvistice şi pe care le colorează doar peisajele
vieţii istorice". 2
argumentării ştiinţifice a unităţii şi, totodată, a
Ansamblul vestimentar fiind un complex
diversităţii civilizaţiei populare româneşti, cu
indisolubil legat de modul de viaţă, de ocupaţiile
aceeaşi temelie etnică, pentru a releva valorile
purtătorilor, de mediul geografic, nu apare doar
perene create de români de-a lungul veacurilor,
ca o creaţie a unei clase sau categorii sociale,
experienţa de viaţă colectivă, de simţire şi sensi-
doar a unei singure epoci sau generaţii sau a
bilitate românească.
unei singure zone etnografice, ci reprezintă un
Prin succintele exemplificări pe care le-am
summum al creaţiei tuturor claselor şi catego-
adus în discuţie, am dorit să demonstrăm uni- riilor sociale existente în cadrul unui popor, al
tatea spiritualităţii româneşti care a asigurat, de tuturor generaţiilor ce au urcat pe scara timpu-
fapt, supravieţuirea şi dăinuirea românilor pe lui, al tuturor zonelor etnografice, având la bază
întinse arii teritoriale şi culturale. Pentru că, aşa fondul comun de elemente traco-geto-dacice,
cum sublinia întemeietorul şi redactorul revistei care a îmbrăcat forme particulare de la o arie la
Luceafărul, Al. Ciura, „Există, totuşi, o lume
alta, în funcţie de un întreg complex de factori
românească ... Şi dacă alcătuiri omeneşti au pus istorici, politici, social-economici locali.
stavilă despărţitoare între fraţi şi fraţi, ei sunt Ponderea pe care grupurile sociale au avut-o
uniţi totuşi prin unitatea de limbă, prin unitatea în crearea şi dezvoltarea portului popular, în
de port şi prin dragostea de neam, care-i adună diversificarea tipurilor originale în numeroase
laolaltă pe aceşti moşteni pribegi ai bătrânei şi variante morfologice şi decorative zonale a fost
veşnicei cetăţi... Aceeaşi inimă românească sim- diferită de la o epocă istorică la alta sau chiar în
ţeşte când se bucură sau plânge cântând şi ace- cadrul aceleiaşi epoci. Se poate afirma însă -
laşi popor poet apare în toate aceste cântece" .1
Privit în perspectivă istorică, costumul popu- 1 Cf Victor V.Grecu, Romanitate-unitate în tradiţia popu-
lar reflectă schimbările petrecute de-a lungul lară.p. 59.
diferitelor vârste istorice, în întreaga structură 2 Henri Focillon. Viaţaformelor. p. 91.
230
şi matertalul etnografic şi folclortc este deosebit Stilizarea geometrică, abstractă, a modelelor
de bogat şi edificator în această prtvinţă - că ofertte de natură a îmbrăcat, în spaţiul româ-
prtncipala categorte socială creatoare de frumos nesc, note particulare proprti, care o diferenţiază
în lumea satului, înzestrată cu un deosebit ta- de cea a popoarelor din arii apropiate. Este evi-
lent, simţ estetic şi rafinament cromatic, a fost dentă deosebirea dintre geometrtsmul zig-zagat,
cea a oamenilor năpăstuiţi, aflaţi multă vreme abrupt, învolt şi exploziv al ornamenticii neo-
în stare de servitute şi nevoiţi, de cele mai multe greceşti şi geometrtsmul dreptliniar, sobru, stă
ort, să creeze şi pentru cei bogaţi piesele de pânit, mai puţin încărcat şi lipsit de ostentaţie al
îmbrăcăminte. decorului costumului popular românesc.4
Studiul comparativ al costumului românesc Aşa cum remarca Lucian Blaga în Trilogia
cu vestimentaţia altor civilizaţii, din care s-a culturii, ,,În asemănare cu ornamentica altor
zămislit portul popular al etniilor din centrul şi popoare înconjurătoare, cea românească repre-
sud-estul Europei, le-a permis cercetătortlor zintă cazul rar al unei arte populare de natură
costumului popular să constate că există unele clasică, în sensul că e măsurată, discretă". 5
apropiert, similitudini, dar şi deosebirt marcante „Golul nu e simţit din partea românului ca un
de croi, ornamentică şi opţiune cromatică. neajuns, care trebuie neapărat desfiinţat, [... ]
O continuă iradiere şi un permanent transfer umplut cu ceva, ci ca element constitutiv şi in-
de forme vestimentare au avut loc între civiliza- tegrant al viziunii artistice. Plin funcţia pozitivă
ţia născută în spaţiul carpato-danubiano-pontic a golului, a vidului, a câmpului, ca factor rttmic,
şi civilizaţiile care s-au dezvoltat în artile egeo- plin acest mod degajat, arta populară româ-
mediteraneană, egeo-asiatică, centrală şi nord- nească reprezintă în răsărtt o insulă de duh
europeană. european ... duh al măsurti...".6
Dacă unele similitudini şi identităţi culturale Un ansamblu vestimentar parcurge toate eta-
se datoreză, aşa cum sublinia Tancred Bănă pele vieţii omului, de la naştere până la moarte.
ţeanu în remarcabila sa sinteză teoretică asupra Un tip de costum capabil să genereze, în timp,
artei populare, „unor aceloraşi condiţii de viaţă, numeroase vartante morfologico-decorative îşi
stadiu identic de dezvoltare la un moment dat, are proprta sa viaţă, evoluţie, cunoscând pertoa-
care generează aceleaşi tehnici"3, deosebirtle da incipientă, de formare, în care stilul încearcă
frapante se explică plin diferenţiertle specific- să se contureze, apoi etapa de dezvoltare în care
etnice, fiecare popor construindu-şi sistemul de stilul se desăvârşeşte, atingând apogeul, după
valon, grefat pe un filon tradiţional, pe elemente care urmează declinul şi ieşirea sa din uz, fiind
de continuitate, de permanenţă, înnoind struc- înlocuit cu alte forme de îmbrăcăminte.
turtle arhaice, ortginare, cu forme şi mijloace de Costumul a fost într-o continuă transformare
expresie artistică proprti. şi adaptare nu numai pe mart pertoade de timp,
Costumul popular românesc se caractertzea- de la o generaţie la alta, ci şi în intertorul ace-
ză prtntr-o puternică personalitate, fiind genera- leiaşi generaţii, legându-se organic cu întreaga
tor de modele vestimentare care au iradiat şi în viaţă istortcă a unui popor, fiind supus mobili-
artile învecinate. tăţii şi fluctuaţiilor ei.
Astfel, tipul de cămaşă încreţită în jurul Analizând cultura populară în perspectiva
gâtului este numit în literatura europeană de intrării noastre în marea familie europeană,
specialitate tip dacic, tip valah sau tip carpatic, ne putem cunoaşte mai bine pe noi înşine, dar,
recunoscându-i-se, în felul acesta, autohtonia. în acelaşi timp, îi putem înţelege şi cunoaşte pe
Formula decorativă a compoziţiei ornamen- „ceilalţi" şi cultura lor, putem găsi acele ele-
tale - altiţă, încreţ, râurt - se întâlneşte numai mente comune care ne apropie, dar şi pe acelea
la cămăşile româneşti. diferenţiatoare, ce ne deosebesc şi care ţin de
Particularităţile stilistice ale costumului identitatea culturală a fiecărei etnii.
popular românesc se manifestă şi în ortginali-
tatea interpretării unor motive decorative de 3 Tancred Bănăţeanu, Prolegomene la o teorie a esteticii
circulaţie universală. Astfel, modalitatea de a artei populare, p. 185.
încadra elementele ornamentale în forme rom- 4 Lucian Blaga, Trilogia culturii, p. 209.
boidale pe piesele de port a devenit o trăsătură 5 Ibidem, p. 212.
caractertstică a ornamenticii româneşti. 6 Ibidem, p. 214.
601teOt.zii 231
Scrutând orizontul mileniului III, suntem Ceea ce scria, în anul 1953, Mircea Eliade se
convinşi că arta populară românească şi, în mod adevereşte în zilele noastre, când ne pregătim
deosebit, costumul popular de sărbătoare vor să intrăm în istoria culturală a Europei: „Nu
continua să se manifeste ca marcă a identităţii trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-au
etnice, zonale, regionale şi naţionale. întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a
Astăzi, când valorile reprezentative ale artei conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci
populare româneşti se retrag, treptat, în colec- Europa spirituală. Şi toate valorile create
ţiile muzeale, ori îmbracă noi forme în atelierele înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din
artizanale, datoria specialiştilor este să impună patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne
conştiinţei naţionale şi mondiale aportul cultu- putem imagina o cultură europeană redusă
ral al latinităţii răsăritene, deoarece mărturiile numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte,
acestui tezaur - sublinia, cu o jumătate de veac ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot
în urmă, omul de cultură G.M. Cantacuzino - ce a creat şi a păstrat spaţiul carpato-balcanic". B
„„.au făcut parte vie din procesul nostru de
formaţie, parte vie din adâncurile sufletului
nostru colectiv pe care ne putem bizui pentru a
înţelege, pentru a pătrunde, pentru a cunoaşte 7 G.M. Cantacuzino. Izvoare şi popasuri. p. 33.
ce am fost ieri, pentru a şti ce vrem mâine". 7 8 Mircea Eliade, Destinul culturii româneşti. p. 207.
***, Arhiva etnografică
a Ardealului 461, 1948
***,Arta populară din Mehedinţi, Drobeta-Turnu Severin, 1983
***,Arta populară din Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1972
***,Arta populară românească, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969
***, Călători străini, voi. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
***, Călindarul pentru poporul român, Braşov, 1860, 9
***, Chestionarul de port popular pentru A.E.R., completat de Elena Secoşan în anul 1982
***, Chestionarul de port popular pentru A.E.R., localitatea Monor, completat de Elena Secoşan
***, „Dări de seamă de Nicolae Iorga, Ştefan Meteş. Păstorii ardeleni în Principatele române",
în Revista istorică, nr. 7-9, 1926
***, Enciclopedia geografică a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
***, Exposition Intemationale des Arts et des Techniques dans la vie modeme - Paris, 1937.
Catalogue general officiel, I
***, Istoria artelor plastice în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968
***, Muzeul Etnografic al Ardealului, Arhiva nr. 442, 1940
***, Muzeul Etnografic al Ardealului, Arhiva nr. 451. 1941
***, Muzeul Etnografic al Ardealului, Arhiva nr. 456, 1948
***. Nunta la români. Oraţii, ediţie îngrijită de Ion Moanţă, prefaţă de Ioan Alexandru, Editura
Minerva, Bucureşti, 1989
***, Portul popular dinjudeţul Harghita, Miercurea Ciuc, Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei
Populare şi a Mişcării Artistice de Masă Harghita, 1979
***, Se vetir pour dire, dirige par Yvonne Elisabeth Broutin, Universite de Rouen, 1996
***, Tabula Walachiae Cisalutanae par Frieder Schwantzium, Regiminis Heisteriani Capitaneum,
Ao, 1723
Alexianu, Al., Mode şi veşminte din trecut, voi. I. Editura Meridiane, Bucureşti, 1971
Amzulescu, Al.I., „Contribuţii la dezbaterea problemei autenticităţii folclorice", în Revista de
Etnografie şi Folclor (REF), tom 18, nr. 4, 1973
Apolzan, Lucia, Portul şi industria casnică textilă din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1944
Barbu!, Eugen, Costume româneşti din veacul al XVII-lea, Cluj, 1935
Bănăţeanu, Tancred, Arta populară bucovineană, Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a
Mişcării Artistice de Masă al Judeţului Suceava, Bucureşti, 1975
Bănăţeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramureş. Zonele Oaş, Maramureş, Lăpuş,
Sfatul popular al Regiunii Maramureş, Casa Creaţiei Populare, 1966
Bănăţeanu, Tancred, Portul popular din Ţara Oaşului, ESPLA, Bucureşti, 1955
Bănăţeanu, Tancred, Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare, Editura Minerva, Bucureşti,
1985
23't
Bâtcă, Marta, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători şi obiceiuri, volumul li, Banat, Crişana,
Maramureş, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002
Bâtcă, Marta, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători şi obiceiuri, volumul III, Transilvania,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003
Bâtcă, Marta, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători şi obiceiuri, volumul N, Moldova,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004
Bâtcă, Marta, Costumul ceremonial de nuntă, în Sărbători şi obiceiuri, volumul V, în manuscrts
Bâtcă, Marta, Dimensiunile spirituale ale Basarabiei, Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 1998
Bâtcă, Marta, Însemn şi simbol în vestimentaţia ţărănească, Casa Abeona, Bucureşti, 1997
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969
Blaj, Violeta; Grtgorescu, Elena, Zona etnografică Făget, Editura Sport-Turtsm, Bucureşti, 1985
Bobu Florescu, Florea, Portul popular din Ţara Vrancei, ESPLA, Bucureşti, 1958
Baca, Pompei, Portul popular din Ilva Mare şi Lunca Ilvei (zona Năsăud}, în Arhiva someşană.
Studii şi comunicări, Năsăud, 1972
Bocşe, Marta, „Mutaţii contemporane plivind funcţiile şi semnificaţiile portului popular transil-
vănean", în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei (AMET) pe anul 1978, Cluj-Napoca,
1978
Bogatârev, P.G„ The Functions of Folk Costume in Moravian Slovakia, Parts, 1971
Bratiloveanu-Popilian, Marcela, Zona etnografică Plaiul Cloşanilor, Editura Sport-Turism, Bucu-
reşti, 1990
Butură, Valertu, „Evoluţia portului popular în sectorul răsărttean al Munţilor Apuseni", în Anuarul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei (AMET) pe anii 1959-1961, Cluj, 1963
Cantacuzino, G.M„ Izvoare şi popasuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
Carlyle, Thomas, Filosofia vestimentaţiei, ediţia a II-a, Institutul European, Bucureşti, 1998
Chelcea, Ion, Portul cu coarne, în Studii şi cercetări, Muzeul Satului, 1970
Cherciu, Ion, Arta populară din Ţara Vrancei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004
Cioară, Marta, „Contrtbuţii la cunoaşterea portului popular femeiesc din zona Mehedinţi", în Revista
Muzeelor, nr. 5, 1969
Cioară, Marta, Zona etnografică Rădăuţi, Editura Sport-Turtsm, Bucureşti, 1979
Cioară-Bâtcă, Marta: Bâtcă, Vlad, Zona etnografică Teleorman, Editura Sport-Turtsm, Bucureşti,
1985
Ciubotaru, Ion H„ Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, voi. I - 1998; voi. II - 2002,
Editura Presa Bună, laşi, 1998
Constante, Lena; Guşe, Varvara, „Şuşiţa din Şanţ", în Sociologie românească, anul I, nr. 3, 1936
Dăncuş, Mihai, Zona etnografică Maramureş, Editura Sport-Turtsm, Bucureşti, 1986
Diaconu, Ion, Ţinutul Vrancei. Etnografie - Folklor - Dialectologie, I, Bucureşti, f.a„ p. LIX
Dufrenne, Mikel, Fenomenologia experienţei estetice, Editura Mertdiane, Bucureşti, 1976
Dumitrescu, Vladimir, Les statuettes de l'âge du bronze decouvertes dans la necropole de Cârna,
Craiova, 1944
Dumitrescu, Vladimir, Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la Cârna, Bucureşti, 1961
Dumitrtu-Snagov, Ion, Ţările Române în secolul al XIV-lea. Codex Latinus Parisinus, Editura
Cartea Românescă, Bucureşti, 1979
Dunăre, Nicolae, Arta populară din Valea Jiului (Regiunea Hunedoara}, Editura Academiei, Bucu-
reşti, 1963
Dunăre, Nicolae, „Influenţe reciproce în portul şi textilele populare de pe ambele versante ale Carpa-
ţilor Mertdionali", în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei (AMET), pe anii 1959-1961,
Cluj, 1963
236
Dunăre, Nicolae; Focşa, Marcela, Portul buciumanilor din Munţii Apuseni, ESPLA, Bucureşti, 1957
Dunăre, Nicolae, Portul popular de pe Tâmave, Casa Creaţiei Populare a Judeţului Braşov, 1968
Dunăre, Nicolae, Portul popular din Bihor, ESPLA, Bucureşti, 1957
Dunăre, Nicolae, Portul popular din Ţara Zărandului, Cluj, 1966
Dunăre, Nicolae, „Relaţii etnografice între ţinuturile de pe ambele versante ale Carpaţilor", în SCIA,
X (1963), nr. 1
Eliade, Mircea, „Destinul culturii româneşti", în Revista de Etnografie şi Folclor (REF), tomul 39,
nr. 3-4, 1994, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994
Enache, Ştefan; Pleşa, Teodor, Zona etnografică Dolj, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982
Florea, Mihai, Scurtă istorie a teatrului românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970
Florescu, Fl.B.; Stahl, P.; Petrescu, P., Arta populară din zonele Argeş şi Muscel, Editura Acade-
miei, Bucureşti, 1967
Focillon, Henri, Viaţa formelor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1955
Focşa, Gheorghe, Evoluţia portului popular din zona Jiului de Sus, ESPLA, 1957
Focşa, Gheorghe, Spectacolul nunţii din Ţara Oaşului, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare,
1999
Formagiu, Hedwig-Maria, Portul popular din România, Muzeul de Artă Populară al RS.R., Bucu-
reşti, 1974
Frâncu, Teofil; Candrea,George, Românii din Munţii Apuseni (Moţii}, Bucureşti, 1888
Gaga, Lidia, Zona etnografică Almăj, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984
Ghinoiu, Ion, Studiu introductiv, în Sărbători şi obiceiuri, volumul III, Transilvania, Editura Enci-
clopedică, Bucureşti, 2003, p. XVI-XVII
Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989

Godea, Ioan, Zona etnografică Beiuş, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981
Goia, Ioan Augustin, Zona etnografică Meseş, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982
Goţia, Anca, Preocupări de folclor şi etnografie în Revista sibiană "Transilvania", în Studii şi comu-
nicări, Sibiu, 1982
Grecu, Victor V., Romanitate-unitate în tradiţia populară, în Studii şi comunicări de etnologie, tomul
IX, 1995, serie nouă, Editura Academiei Române, Bucureşti
Herseni, Traian, Drăguş, un sat din Ţara Oltului (Făgăraş}, Bucureşti, 1944
Herseni, Traian, Fonne străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1977
Herseni, Traian, „Individ şi societate în satul Fundu Moldovei", în ASRS, anul X, nr. 1-4, 1932
Horşia, Olga, Portul popular din comuna Săpânţa (Raionul Sighet}, regiunea Maramureş, în Sesiu-
nea de comunicări ştiinţifice a muzeelor de etnografie şi artă populară, Bucureşti, decembrie
1964
Horşia, Olga, Zona etnografică Buzău, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981
Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981
Iorga, Nicolae, Opere economice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
lrimie, Cornel, Portul popular din Ţara Oltului. Zona Făgăraş, ESPLA, Bucureşti, 1956
lrimie, Cornel, Portul popular din Ţara Oltului. Zona Avrig, ESPLA, Bucureşti, 1957
lrimie, Cornel, Portul popular din zona Perşanilor. Ţara Oltului, ESPLA 1958
lrimie, Cornel, Portul popular din zona Branului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1960
Işfănoni, Doina, Interferenţe dintre magic şi estetic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002
Lăcătuş, Ioan, Identitate şi cultură la românii din Secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995
236
Lepăduş, Eftimiu, „Ceapsa şi conciul cu valiantele lor în Banat", în Tibiscus, Muzeul Banatului,
Timişoara, 1976-1978
Lun;:at, Andre, Formes, compositions et Lois d'harmonie, val. III, Palis, 1955
Maior, George, O pagină din luptele românilor cu saşii pe terenul social, cultural şi economic.
Şercaia, 1809-1909, Bucureşti, 191 O
Malian, Simion Florea, Nunta la români, Editura Grai şi Suflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 1995
Malinescu, Malina, Arta populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975
Moise, Ilie, Confrerii carpatice de tineret. Ceata de feciori, Editura Imago, Sibiu, 1999
Moise, Ilie; Klusch, Horst, Portul popular dinjudeţul Sibiu, Sibiu, 1980
Moldovan, Silvestru, Ardealul 11. Ţinuturile de pe Mureş, Braşov, 1913
Moraru, Olivia, „Contlibuţii la studiul portului din Şcheii Braşovului", în Cumidava, II, 1968
Moroianu, George, Chipuri din Săcele, Bucureşti, 1938
M6zes, Tereza, Portul popular din nord-vestul României. Ţara Crişurilor, Editura Muzeului Ţălii
Clişulilor, Oradea, 2002
Negoiţă, Jana, „Canci, ciupag, opreg", în Tibiscus, Timişoara, 1978
Nicolau, Ilina, „Reflecţii pe marginea spectacolului de folclor", în Revista de Etnografie şi Folclor

(REF), nr. 1, 1981
Nicolescu, Colina, Istoria costumului de curte în Ţările Româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970
Niculescu, Radu, „Repere ale unei teolii structural-semiotice a cultulii populare mateliale", în
Revista de Etnografie şi Folclor (REF), nr. 1, 1973
Nistor, Ion, ,,Aspecte ale vieţii sociale şi spilituale a păcurarului în zona Năsăudului", în Anuarul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei (AMET) pe anii 1971-1973, Cluj, 1973
Odobescu, Alexandru I., Artele în România, Bucureşti, f.a.
Oprescu, G., Ţările Române văzute de artiştifrancezi, Bucureşti, 1926
Oprescu, G., Probleme româneşti de artă ţărănească, Academia Română, Memoriile secţiunii lite-
rare, selia III, tom IX, mem. 7, Bucureşti, 1940
Pascu, Violica, „Consideraţii asupra evoluţiei portului popular din Transilvania", în Anuarul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei (AMET) pe anii 1957-1958
Pascu, Violica, „Portul popular din zona Năsăudului", în Anuarul Muzeului Etnografic al
Transilvaniei (AMET) pe anii 1965-1967, Cluj, 1969
Paveliuc-Olaliu, Angela, Arta populară din zona Botoşanilor. Portul popular, Muzeul Judeţean,
Botoşani, 1980
Pănoiu, Andrei, Pictura votivă din nordul Olteniei, secolul XIX. Editura Melidiane, Bucureşti, 1968
Pârnuţă, Gheorghe, Rucăr, monografie sociologică, Bucureşti, 1972
Pernicek, O., „Elementele portului femeiesc din comuna Cireşu", în Apulum, XIV, 1977
Petrescu, Paul; Stahl, Paul, „Obiecte de artă populară produse de cooperativele meşteşugăreşti",
în Arta plastică, nr. 3, 1956
Petrescu, P., Costumul popular românesc din Transilvania şi Banat, Editura de Stat Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1959
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976
Pop, Mihai, Folclor românesc, val. I, Editura Grai şi Suflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 1998
Popescu, Constantin, „Ceata feciorilor din satul Recea", în Anuarul Muzeului Etnografic al Transil-
vaniei (AMET) pe anii 1971-1973, Cluj, 1973
Prodan, D., Supplex libellus valachorum. Din istoriaformării naţiunii române, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984
Reteganul, Gheorghe, „Păstolitul în Dâmboviţa", în Sociologie românească, nr. 7-12, 1942
231
Secoşan, Elena; Bâtcă,Marta, Costumul popular al Dunării de Jos. Origini şi evoluţie, în Memoriile
Comisiei de Folclor, tom VII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993
Secoşan, Elena: Pârâu, Steluţa, Portul popular românesc dinjudeţul Tulcea, Tulcea, 1980
Secoşan, Elena; Petrescu, Paul, Portul popular de sărbătoare din România, Editura Mertdiane,
Bucureşti, 1984
Simion Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei până laAron Vodă (1359-1595), ediţie îngrtjită de Con-
stantin Giurescu, Bucureşti, 1916
Smeu, Grtgore, Repere estetice în satul românesc, Editura Albatros, Bucureşti, 1973
Stancu, Zahana, Desculţ, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
Stoica, Georgeta: Vâgâi, Marta, Arta populară din Câmpia Munteniei, Casa Creaţiei Populare a
Judeţului Ilfov, 1969
Stoica, Georgeta: Vasilescu, Virgil, Portul popular din Gorj, Comitetul Judeţean pentru Cultură
Gorj, 1971
Stoica, Georgeta: Moraru, Olivia, „Semne de recunoaştere în costumul din Săcele şi Şcheii Braşovu-
lui", în Cumidava, VIII, 1974-1975
Stoica, Georgeta, Podoabele populare româneşti, Editura Mertdiane, Bucureşti, 1976
Stoica, Georgeta: Ilie, Rada, Portul popular dinjudeţul Olt, Slatina, 1981
Stoica, Georgeta: Moraru, Olivia, Zona etnografică Bran, Editura Sport-Turtsm, Bucureşti, 1981
Stoica, Georgeta: Ilie, Rada, Zona etnografică Câmpia Boianului, Editura Sport-Turtsm, Bucureşti,
1990
Stoica, Georgeta: Horşia, Olga, Meşteşuguri artistice tradiţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2001
Şerban, Ioan I., Viştea de Sus. Contribuţie la monografia satului, 1987, în manuscrts
Şotropa, Valertu, Districtul grăniceresc năsăudean, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975
Ştefănucă, Petre V., Folclor şi tradiţii populare, vol. I, Editura Ştiinţa, Bucureşti, 1991
Theodorescu, Răzvan, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos, Editura Mertdiane, Bucureşti, 1976
Tiţă, Amelia, „Contrtbuţii la interpretarea funcţiilor portului popular femeiesc din lzvema (Mehe-
dinţi}", în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei (AMET) IX, Cluj-Napoca, 1977
Tiţă, Aurelia, „Portul popular românesc din depresiunea Călăţele", în Anuarul Muzeului Etnografic
al Transilvaniei (AMET) pe anii 1968-1970, Cluj, 1971
Toppeltinus, Laurentius, Origines et occasus Transylvanorum, Lugduni, 1667
Turcuş, Artstida, Pieptănătura şi găteala capului la femeile din Banat, în Analele Banatului.
Etnografie, vol. I, Timişoara, 1981
Turcuş, Artstida, Portul popular românesc dinjudeţul Timiş, Timişoara, 1982
Tzigara-Samurcaş, Al., L'art du peuple roumain, Geneva, 1925
Tzigara-Samurcaş, Al., Memorii, volumul I (1872-1910). Editura Grai şi Suflet - Cultura Naţională,
Bucureşti
Vlad, Laurenţiu, Imagini ale identităţii naţionale, Editura Mertdiane, Bucureşti, 2001
Vuia, Romulus, Portul popular din Ţara Haţegului, Editura Mertdiane, Bucureşti, 1926
tli.ptÎHS
Costumul popular românesc - marcă identitară ...................................................... 5
Unitatea şi diversitatea costumului popular românesc ....................................... 19
Tipologia portului popular femeiesc .............................................................................. 27
Piese componente ale ansamblului vestimentar tradiţional femeiesc ......... 33
Podoabele şi bijuteriile populare .................................................................................... 55
Tipologia pieselor componente ale ansamblului vestimentar bărbătesc ...... 63
Podoabele costumului bărbătesc ........................ ........ „ ...... „ ...... . ................................... 71
Piese comune portului femeiesc şi bărbătesc ........................ .................................... 75
Mărci zonale de costum popular .................................................................................... 87
Transilvania ....... ........ ........................................................................ 87

Banatul .................................................................... „ ....... ........ . ....... 123
Oltenia ................................................................................................ 131
Muntenia .......................................................... ................................ 141
Bărăganul şi Dobrogea .................................................................. 155
Moldova ............................................................. „ ...... . ....................... 167
Funcţiile şi semnificaţiile costumului popular românesc ...... :....................... 179
Costumul popular în contemporaneitate ... ....... ................. „ .. „ ................................. 213
Concluzii ...................... „ .. „ „ „ „ . „ ............................................................................................ 229
Bibliografie .............................................. ............................................. „.............................. 233

Maria Batca Costumul Popular Romanesc 2006

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Maria Batca Costumul Popular Romanesc 2006

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC

Colecţia « Albumul de artă populară »

' nd111inistrn"ţin f"ondului c:ulturnl na-t;ionnl

«Albumul de artă populară»

Consultant artistic: Oana-Gabriela Petrică

© Centrnl Naţional pentrn Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2006

ISBN- I O 973-0-04 723-5

/Oxplorarea sistematică a întregului patrimo- Deşi nevoia de îmbrăr.iminte este universală,

Examinarea categoriilor de izvoare privind care demonstrează persistenţa unor elemente de

'Z)etafi«. (;« ţ«ate (& ~ ~"" ~ ~ due g'~ ~ de (.a, ri~

şi munteneşti purtate de studentele românce Ţăranului Român, Muzeul Naţional al Satului

I Procedeu decorativ larg răspândit în Europa occidentală

3 ••• Călindarul pentru poporul român, p. 38-39.

2 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, p. 293.

3- 4 Elena Secoşan: Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoare.

Găteala capului Integrându-se organic în complexul costumu-

I Indicăm o bibliografie de specialitate. selectivă: R. Vuia,

6-7 Apud Aristida Turcuş, Portul popular românesc .. „ p. 19.

După P. Petrescu. G. Stoica. Arta populară romănească. Bucureşti, 1981, p. 106-107.

8 Eft!miu Lepăduş, Ceapsa şi conciul..„ p. 101.

(V tabilirea unei tipologii a pieselor ce compun

16 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din România,

17 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, p. 283.

/Îf) are prin câte mâini, ţări şi perioade istorice

9 Elena Secoşan; Paul Petrescu, Portul popular de sărbătoare ... ,

10 Elena Secoşan; Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoa­

11 Tancred Bănă\eanu. Arta populară bucovineană. p. 329.

'Jnete 4-i- du diH- ~

c;f1 n comparaţie cu costumul popular femeiesc, cel

I Cornel lrimie, Portul popular din zona Perşanilor... , p. 16.

muli lungi. Datorttă funcţionalităţii sale, a fost

10 O. Pemicek, Elementele portului femeiesc din comuna Cireşu.

(/;) na dintre cele mai frumoase părţi ale

4 G. Oprescu, Probleme româneşti de artă„. , p. 175; Elena

8 Valeriu Butură, Evoluţia portului popular ... , p. 232.

I I Lucia Apolzan. Portul şi industria casnică textilă .. „ p. 170.

12-13 Lucia Apolzan. Portul şi industria casnică textilă ... ,

15 Marta Bâtcâ, Însemn şi simbol în vestimentaţia ţără­

18 Comei lrimie, Portul popular din Ţara Oltului. Zona

în termeni locali beată şi, mai rar, obinzeală, cu

a fost luat de spătoiul cu poalele separate şi cu plină realizată cu hârcă.

mânecile racordate la umăr. Un nivel superior de realizare tehnică şi artis-

Mărcile emblematice ale costumului de Arad,

22 Ion Cherciu. Arta populară din Ţara Vrancei, p. 152-153.

'Pcvit ~ ~ 44t«t- ~ (A'UUi)

25 Aristida Turcuş, Pieptănătura şi găteala capului la femeile

guler-bentiţă, gura în faţă, iar În părţile laterale şi pe marginea inferioară a

Cu cămaşa femeiască se acordă, în privinţa

30 Vezi Fl.B. Florescu: P. Stahl: P. Petrescu. Arta populară

.t'I~ ~di# 11~: decorat cu vărgi colorate în alb, roşu, negru,

cusuţi pe o panglică neagră. zuvelcă sau boscea, se confecţiona din urzeală

fiinţă memoria trecutului, numită tradiţie. ~~(~'Z>~)

1Je414 dUe :l<Ut4 t)~ de ~

/i} omunitatea rurală tradiţională constituia o comunitatea respectivă. Raporturile indivizilor

de joc şi deci fată de măritat: se înveşmânta ca

socri, care le alegeau şi după criterii sociale şi 11 Ibidem, p. 264.

al vârstei, al stării civile, un semn de diferenţiere

43 Maria Bâtcă, Costumul ceremonial de nuntă. în Sărbători

59 Georgeta Stoica; Olivia Moraru, Zona etnografică Bran, p. 98.

a fost conservat în muzeele de etnografie şi artă

Dunăre, Nicolae, Portul popular din Bihor, ESPLA, Bucureşti, 1957

Dunăre, Nicolae, Portul popular din Ţara Zărandului, Cluj, 1966

Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989

10 Elena Secoşan; Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoa

15 Marta Bâtcâ, Însemn şi simbol în vestimentaţia ţără