Maria Batca Costumul Popular Romanesc 2006

https://biblioteca-digitala.
ro
Maria Bâtcă
COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC
Album editat de
Centrul Naţional pentru Conservarea
şi Promovarea Culturii Tradiţionale
Colecţia « Albumul de artă populară »
https://biblioteca-digitala.ro
......
lof'cr:
Album finanţat de
' nd111inistrn"ţin f"ondului c:ulturnl na-t;ionnl
«Albumul de artă populară»

Colecţie îngrijită de Oana-Gabriela Petrică
Fotografii din:
•Arhiva C.N.C.P.C.T.
•Arhiva Fundaţiei Culturale « Ethnos >> (fotografii de Vasile Polizache
- din colecţia de costume a Muzeului Naţional al Satului „D.Gusti")
•Arhiva Muzeului de Etnografie din Braşov (fotografii de Udvardi Arpi)
• Colecţiile Elena Secoşan (aflată în custodia autoarei), Olga Horşia,
Ioan Godea, Clemansa Mihăilescu
• Colecţia Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române
Consultant artistic: Oana-Gabriela Petrică

Redactori: Mirela Paraschiv, Mihaela Ciorcilă
Tehnoredactare: Mihnea Gafiţa
© Centrnl Naţional pentrn Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2006

Bucureşti, Sector 1, Piaţa Presei Libere nr. 1, Corp Bl, etaj V• Tel./Fax: 021-3178970
ISBN- I O 973-0-04 723-5

ISBN-13 978-973-0-04 723-3
Maria Bâtcă
Bucureşti • 2006
Oost~Ht~ll pop~tlar ro11tti1tose,
Htttreă ido1ttitară
/Oxplorarea sistematică a întregului patrimo- Deşi nevoia de îmbrăr.iminte este universală,

~ niu al etniei române constituie, la începutul imperios necesară, ca şi nevoia de hrană şi adă
celui de-al treilea mileniu, în perspectiva inte- post, costumul popular a cunoscut forme parti-
grării noastre în comunitatea ţărilor europene, culare de la o arie de civilizaţie la alta, de la o
un obiectiv major al cercetării ştiinţifice. perioadă istorică la alta, fiind modelat diferit în
Prin această orientare către sursele primare, culturi diferite. De aici izvorăsc bogăţia şi diver-
originare, către rădăcinile istorice, se evidenţiază sitatea tipurilor de costum, cu variantele lor
valorile tradiţionale, elementele caracteristice morfologice, decorative şi cromatice, putându-se
ale culturii şi civilizaţiei româneşti, subliniind vorbi de sisteme vestimentare, de opţiuni şi de
aportul major al românilor la îmbogăţirea zestrei reguli vestimentare specifice fiecărei etnii.
culturale a omenirii. Costumul popular intră în rezonanţă cu me-
Perpetuând inestimabilele valori arhetipale diul geografic înconjurător, cu clima, cu ritmul
ale vechilor civilizaţii din spaţiul carpato-danu- anotimpurilor, cu vârsta, ocupaţiile, statutul
biano-pontic şi îmbogăţindu-le printr-o per- social şi material al purtătorilor săi, dar şi cu oca-
manentă capacitate de asimilare şi prelucrare ziile cotidiene şi sărbătoreşti în care este îmbră
creatoare a elementelor venite din alte arii cul- cat. fiind o expresie a metamorfozării vârstelor şi
turale, românii au zămislit una dintre cele mai mentalităţilor aferente, o emblemă de identifi-
armonioase şi viguroase sinteze culturale de pe care. o manifestare a spaţiului local şi universal
continentul european. în acelaşi timp.
Dintre domeniile culturii şi civilizaţiei popu- Dincolo de modalităţile de a-l ţese, a-l croi,
lare româneşti, ne vom opri asupra costumului a-l coase şi a-l împodobi, se află întotdeauna
care, alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, con- sentimente, trăiri, atitudini şi comportamente
stituie o emblemă de recunoaştere, un simbol, umane, costumul popular reflectând valori
un reper, o constantă identitară fundamentală, sociale, morale şi estetice.
o marcă de apartenenţă a purtătorului la un Enciclopedistul britanic din epoca victoriană,
anumit spaţiu cultural pe care-l identifică şi-l Thomas Carlyle, în lucrarea sa, intitulată suges-
defineşte spiritual. tiv Filosofia vestimentaţiei, sintetiza faptul că
Însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, „în Haine este inclus (. „) tot ceea ce oamenii au
cotidiene, sărbătoreşti şi ceremoniale, din copi- gândit, au visat. au făcut şi au fost; întregul
lărie până la bătrâneţe, costumul popular este Univers exterior şi tot ceea ce reprezintă ele nu
un ansamblu material, cu funcţii utilitare, dar şi sunt altceva decât Haine". 1
o creaţie culturală totodată, purtătoare de semne Constituind o dimensiune majoră a expe-
şi simboluri, un pregnant mijloc de comunicare rienţei umane, veşmântul este susceptibil de a fi
în cadrul comunităţii rurale tradiţionale, un lim- supus analizei în termenii relaţiilor istorice,
baj vizual expresiv cu multiple semnificaţii. sociale, economice şi culturale pe care le reflectă.
În evidenţierea coordonatelor fundamentale Nenumăratele posibilităţi ale comunităţii umane
ale specificului naţional, costumul joacă un rol de a răspunde întregului complex de factori ce
deosebit de important. sintetizând întreaga di- i-au determinat evoluţia s-au cristalizat în tipare,
mensiune existenţială şi spirituală a etniei care în „modele" culturale specifice fiecărei etnii.
l-a creat. Din multitudinea factorilor care au contribuit
Mai mult decât oricare fenomen de cultură, la plămădirea sistemului de valori ale satului
portul popular reflectă structuri sociale, menta- tradiţional, un rol deosebit l-a avut situarea geo-
lităţi, credinţe, tradiţii şi datini, diferite de la o
etnie la alta. 1 Thomas Carlyle, Filosofia vestimentaţiei. p. 79.
6
grafică a spaţiului
românesc, în centrul Europei, În vestigiile acestei lumi fără fortificaţii şi
la egală distanţă de ţărmurile vestice ale Irlandei arme de luptă, cu temple închinate Marii Zeiţe,
şi de crestele Munţilor Urali, dar şi la jumătatea personificare a pământului-mamă în diverse ipos-
drumului dintre Polul Nord şi Ecuator, aşezare taze, s-a descoperit, în anul 1961, pe tăbliţele de
care a favorizat dezvoltarea agriculturii şi a creş la Tărtăria, judeţul Alba, o scriere sacră, consi-
terii animalelor încă din zorii istoriei. derată de către unii specialişti a fi cea mai veche
În vremuri de restrişte, fiinţa etnică ne-a fost din lume (mileniul al VI-lea î.C.).
ocrotită de inelul Carpaţilor, înconjurat de Sute de vase miniaturale, descoperite în zona
coroana pădurilor şi bogăţia apelor. Dunărea centrală şi estică a Balcanilor, aparţinând perioa-
deschizându-ne calea navigabilă spre Occident, dei timpurii a Culturii Vinea, conţin inscripţii
iar Marea Neagră spre Orientul Apropiat şi care confirmă existenţa „scrierii vechi europene"
ţărmurile Mediteranei, arealul românesc a fost, cu două mii de ani înaintea celei sumeriene. 3
astfel, deschis, din cele mai vechi timpuri, con- Deosebit de preţioase sunt şi modelele de
tactului cu diverse curente de civilizaţie. temple, sanctuare şi locuinţe, în interiorul căro
Cât de adânc putem sonda în straturile suc- ra s-au găsit figurine de ceramică reprezentând
cesive al vechilor civilizaţii pentru a descoperi persoane care executau diverse activităţi do-
geneza formelor de cultură populară şi a costu- mestice, cum ar fi: coacerea pâinii, modelarea
mului ţărănesc de astăzi? vaselor de lut şi ţesutul pânzei.
Puternice şi întinse rădăcini, ivite din sămân La jumătatea mileniului al VI-lea î.C„ meşte
ţa culturii neolitice, îşi trag seva din civilizaţia şugarii utilizau cuprul, iar cu patru mii de ani
traco-iliro-dacică, susţinând trunchiul de mare î.C„ bijutierii aurari realizau podoabe şi piese de
vitalitate al arborelui artei populare româneşti, cult din preţiosul metal.
ce poartă atât semnele înrâuririlor celtice, greco- Pe figurinele neolitice aparţinând culturilor
romane şi, apoi, bizantine, cât şi pe cele venite Vinea-Turdaş, Vădastra, Gumelniţa şi Cucuteni,
din ariile de cultură ale bazinului Mediteranei ca şi pe cele ale epocii bronzului de la Cârna şi
răsăritene, din Orientul persan şi indian, din Gârla Mare, se disting atât acoperitori de cap,
spaţiile nord-pontice şi din lumea occidentală, măşti rituale, cât şi unele detalii vestimentare. 4
în special cea germanică. Arheologi şi istorici ai costu-
Săpăturile arheologice ne mului popular românesc con-
permit să aruncăm o privire cu sideră ornamentele incizate pe
nouă milenii în urmă, când statuete ca fiind posibile repro-
culegătorii şi vânătorii din spa- duceri ale decorului îmbrăcă
ţiul carpato-balcanic se stabi- mintei din acele timpuri înde-
leau în fertila câmpie a Dunării părtate, recunoscând frapante
de Jos, pentru a-şi asigura asemănări între elementele de
traiul zilnic din cultivarea pri- costum reprezentate pe figuri-
mitivă a plantelor şi creşterea nele preistorice şi piesele com-
animalelor. ponente ale portului popular
„România - scria paleo- din vremea noastră. 5
lingvistul şi paleo-antropologul Un mileniu şi jumătate de
Marija Gimbutas, cercetător pace le-a permis acestor primi
american de origine lituaniană, ţărani ai Europei Centrale să
în prefaţa ediţiei româneşti a dezvolte o civilizaţie agrară care
cărţii sale Civilizaţie şi cultură a atins, în mileniul al V-lea î.C„
- este vatra a ceea ce am un înalt grad de complexitate şi
numit Vechea Europă, entitate rafinament.
culturală cuprinsă între 6500-
3500 î.C„ axată pe o societate 2 Maiija Gimbutas, Civiliza(ie şi cultu-
ră, p. 49.
matriarhală, teocratică, paş
3 Ibidem, p. 65-68.
nică, iubitoare şi creatoare de
4 Al. Tzigara-Samurcaş, L'art du peuple
artă, care a precedat societăţile roumain, p. 30; VI. Dumitrescu, Les
indo-europenizate patriarhale statuettes de l'ăge du bronze„., p. 23.
de luptători din epocile bronzu- 5 VI. Dumitrescu, Necropola de incine-
lui şi fierului". 2 ra(ie din epoca bronzului.„, p. 263.
1
Satele mari evoluează treptat către statutul bărbătească despicată în părţi, aflată în uz
de aşezări urbane, cu temple, construcţii pe până în secolul al XIX-iea în portul popular din
două nivele, cu mai multe încăperi, mobilier, Muntenia, cioarecii, iţarii, opincile, ca şi glugile,
sculpturi, ceramică decorativă şi de cult, forma frecvente în tot arealul românesc, sunt aceleaşi
şi ornamentica pieselor transmiţându-ne, prin cu elementele de costum purtate de populaţia
limbajul desenelor şi al simbolurilor grafice şi de dacă, reprezentată în plastica antichităţii.
culoare, informaţii preţioase asupra sistemului Dăinuind peste veacuri, monumentele de
de gândire mitică din acea vreme. piatră, ridicate în timpul stăpânirii romane în
În anii 4000-3500 î.C„ crivăţul răsăritului Dacia, constituie documente de bază ale istoriei
a mânat, în valuri succesive, peste această vatră poporului român şi, totodată, mărturii autentice
de cultură paşnică europeană, cete de călăreţi ale costumului popular românesc.
războinici, indo-europeni, adoratori ai cerului şi În timpul ocupaţiei romane şi al migraţiilor,
ai forţei masculine, iar din plămada celor două arta autohtonă a continuat, de fapt, arta dacică,
civilizaţii s-a revărsat spre sud şi spre apus păstrând o serie de elemente decorative tradi-
majoritatea seminţiilor care au configurat lumea ţionale, îmbogăţite cu forme noi, preluate din
europeană de azi. repertoriul culturii materiale provinciale romane
Dezintegrarea Vechii Europe s-a produs trep- sau chiar din cel al popoarelor migratoare. 7
tat, după anul 3500 î.C„ în cea mai mare parte Astfel, din epoca romană datează o serie de
a teritoriilor central-estice şi în Peninsula Balca- reprezentări feminine pe stele funerare, altare,
nică, cu excepţia zonelor de munte. 6 medalioane, edicule, dar şi unele statui, care se
Ameninţaţi de atâtea ori, de-a lungul istoriei, remarcă prin atenta redare a trăsăturilor fizio-
de războaiele de cotropire şi pustiire, strămoşii nomice şi a detaliilor caracteristice de costum.
noştri, dacii, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre Şi pe obiectele de metal, specifice artei
traci", cum îi considera Herodot, s-au împotrivit veacurilor al IV-iea şi al V-lea, apar reprezentări
cu dârzenie nenumăratelor valuri de invadatori, umane, cum ar fi personajul feminin de pe
rămânând neclintiţi, aici, în cetatea Carpaţilor, patera din tezaurul de la Pietroasa8, pieptănat
înconjurată de mănoase câmpii. cu cărare la mijloc, cu părul împletit de la frunte
La începutul secolului al Ii-lea d.C„ opunân- în cozi dispuse în cunună şi strânse într-un coc
du-se cu bărbăţie legiunilor Imperiului Roman, la ceafă, pieptănătură similară cu cea a femeilor
luptătorii daci au trecut în veşnicie, urcând cu dace, redată pe Monumentul de la Adamclisi.
cetăţile, armele şi veşmintele lor pe spirala de
piatră a Columnei Traiane, pentru a depune, în 6 Marija Gimbutas. Civilizaţie şi cultură, p. 69.
faţa lumii, mărturie asupra vechimii, continui- 7 *** Istoria artelor plastice în Romănia, p. 82.
tăţii, statorniciei şi vitejiei strămoşilor noştri. 8 Răzvan Theodorescu, Un mileniu de artă„ „ p. 48-52.
Întărind mărturia din ini-
ma „cetăţii eterne", monumen-
tul triumfal de la Adamclisi
marchează începutul zămis
lirii poporului român din plă
mada daco-romană.
Cele două monumente ale
antichităţii clasice: Tropaeum
Traiani de la Adamclisi şi
Columna lui Traian (~) de la
Roma încununează bogata
arhivă a documentelor săpate
în piatră, ce dovedesc persis-
tenţa multimilenară a unor
piese de port care, evoluate,
se păstrează şi în zilele noas-
tre. Astfel, tipul de croială al
cămăşii femeieşti din părţile
de nord ale Moldovei, cămaşa
8
Examinarea categoriilor de izvoare privind care demonstrează persistenţa unor elemente de

trecutul culturii şi civilizaţiei poporului român, port de străveche origine, corespunzătoare unei
deosebit de diverse, începând cu monumentele mentalităţi şi unui comportament specifice
de artă (unele dintre acestea d51-tând din antichi- epocii respective.
tate, altele din vremea cnezatelor şi voievodatelor Chiar şi Tratatul despre arta militară şi
româneşti), continuând cu stampe, picturi, al- maşinile de război, scris de Paulus Sanctinus
bume de port (ce surprind, în imagini sugestive, Ducensis la sfârşitul veacului al XIV-lea, cunos-
chipurile oamenilor, trăsăturile particulare ale cut sub numele de Codex Latinus Parisinus,
vestimentaţiei lor), precum şi cu testamente, foi prezintă, în bogata sa ilustraţie, pe lângă marele
de zestre şi terminând cu relatările călătorilor număr de cavaleri şi pedestraşi îmbrăcaţi cu
străini care au străbătut pământul românesc în strălucitoare armuri, şi o serie de auxiliari ai
veacuri de mari încercări pentru istoria şi des- armatei: meşteşugari, cărăuşi, pescari şi ţărani
tinul etniei noastre, ne dă posibilitatea de a com- în portul popular al perioadei istorice respective. 9
pleta imaginea redată de o anumită categorie de Un izvor de seamă pentru cunoaşterea costu-
izvoare cu informaţiile cuprinse în alte mărturii mului popular îl reprezintă iconografia, ramură
documentare, permiţându-ne să reconstituim importantă a istoriei unui popor.
viziunea de ansamblu a civilizaţiei tradiţionale Portretele ctitorilor fumizează date preţioase
româneşti. cu privire la vestimentaţia caracteristică anu-
Documente materiale, semnificative pentru mitor categorii sociale, la materialele din care se
aspectul pe care-l urmărim, sunt atestate abia confecţionează piesele de port şi la elementele de
în secolul al XIV-lea, începând cu reprezentările croi, decor şi cromatică.
de ţărani români, în port popular, din Chronicon În secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale
Pictum Vindobonense, de la 1358 (îmbrăcaţi cu secolului al XIX-lea, a crescut numărul ctitorilor
cămăşi din pânză albă şi cioareci, iar în picioare proveniţi din rândul dregătorilor locali, al negus-
cu opinci, purtând deasupra sarici miţoase, pre- torilor, meseriaşilor şi ţăranilor. Tabloul votiv,
văzute cu mâneci lungi, lăsate pe spate, nelipsite
din portul păstorilor mărgineni din zilele noastre), 9 I. Dumitriu-Snagov, Ţările Române în secolul al XIV-lea ...
9
în frescă,
de pe pereţii bisericilor, ridicaţi cu pre- Referindu-se la pieptănătură şi la acoperă
cădere din lemn, rezervat multă vreme domnilor mântul capului, Paul de Alep sesiza şi unele
şi marii boierimi, lasă acum locul donatorilor diferenţieri, menţionând că femeile din Moldova
aparţinând unor categorii sociale mai largi, pre- şi Ţara Românească purtau părul împletit şi
cum ţăranii liberi, moşnenii şi răzeşii. răsucit ca un colac, peste care aşezau un canci
În zonele subcarpatice ale Olteniei, în Vâlcea, alb, iar cele bogate, un canci trandafiriu şi, pe
Mehedinţi, dar mai ales în Gorj, fenomenul a luat deasupra, o maramă albă.
o mare amploare în mediul rural şi în cuprinsul Într-o stampă din lucrarea Origines et oc-
târgurilor. I O casus Transylvanorum a lui Laurentius Toppel-
Analizele portretelor de ctitori evidenţiază tinus, apărută în anul 1667, sunt reprezentaţi
faptul că structura costumului dintr-o anumită trei ţărani români: un bi'.· .-bat, o nevastă şi o fată,
zonă este aceeaşi, diferite fiind detaliile de orna- îmbrăcaţi în costume populare specifice epocii.
mentică, amploarea decorului şi calitatea mate- La cămăşile femeieşti, pot fi observate
rialelor din care se confecţionau piesele de port, străvechi tehnici de cusătură: urzit pe fir şi urzit
care variază de la un personaj la altul sau de la pe creţuri, două procedee decorative care aparţin
un sat la celălalt, în funcţie de categoria socială fondului comun al portului popular românesc.
căreia îi aparţinea ctitorul. Cămaşa bărbatului reprezentat în lucrarea
Demn de remarcat este faptul că meşterii zu- lui Toppeltinus are o croială întâlnită, în Evul
gravi respectă până şi particularităţile de vârstă Mediu, doar la categoriile oamenilor liberi: micii
şi stare civilă, vădind o preocupare deosebită nobili (nemeşii) din Ţara Haţegului şi boierii din
pentru individualizarea fiecărui personaj, pentru Ţara Oltului, fiind încreţită la gât, cu mânecile
redarea tuturor detaliilor vestimentare. largi, libere la extremitatea inferioară, purtată
Picturile votive reprezentând ctitori-ţărani peste cioarecii strâmţi. Deasupra este îmbrăcat
sunt documente preţioase, cu valoare istorică şi cu o sarică din pănură, fără guler, craiul acestei
artistică, ce ne fumizează informaţii interesante piese subliniind o tradiţie arhaică. În picioare
cu privire la portul popular local, la elementele poartă opinci cu obiele.14
componente ale ansamblului vestimentar carac- În anul 1718, apărea la Veneţia lucrarea lui
teristic unei anumite zone şi perioade istorice, Antonio Maria del Chiaro Fiorentina, secretar
la gustul artistic, redând specificul românesc de curte în timpul domniilor lui Constantin
într-o viziune estetică proprie acestui pământ. Brâncoveanu, Şerban Cantacuzino şi Nicolae
Jurnalele călătorilor străini care au vizitat Mavrocordat, intitulată Revoluţiile Valahiei,
Ţările Române constituie o altă sursă docu- apreciată de Nicolae Iorga ca fiind „cel mai
mentară extrem de importantă pentru sesizarea important dintre izvoarele de călătorie de la
anumitor aspecte de viaţă socială. sfârşitul secolului al XVIII-lea".15
Dintre aceşti călători, care acordă atenţie şi Bogăţia şi varietatea datelor privind portul
costumului ţărănesc, îi amintim pe episcopul popular denotă faptul că Del Chiaro a străbătut
Antonius Verancius, la jumătatea secolului al satele noastre, cunoscând costumul din contac-
XVI-iea, pe Fram;:ois de Pavie, care vizita Moldova tul direct cu realitatea etnografică. Spre deo-
la 1585, pe arhiepiscopul catolic Bandini, care sebire de femei - sesiza Del Chiaro -, fetele
străbătea pământul moldovenesc în vremea purtau capul descoperit. Părul împletit în cosiţă
domniei lui Vasile Lupu, şi pe suedezul Clas îl răsuceau în coc, prins cu ace. Femeile îşi aco-
Ralamb, care a cunoscut Ţara Românească în pereau capul cu o maramă albă, adusă în jurul
timpul domniei lui Matei Basarab. I I bărbiei şi legată la spate. Del Chiaro remarca
Ei au remarcat, în descrierile lor, îmbrăcă
mintea de iarnă constând în sarici şi cojoace, 10 Andrei Pănoiu, Pictura votivă din nordul Olteniei.„, p. 6;
precum şi încălţămintea tradiţională a ţăranilor Georgeta Stoica; Virgil Vasilescu. Portul popular din Golj.
români - opincile. p. 26.
În a doua jumătate a secolului al XVII-iea, 11 Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, voi. I, p. 146;
se remarcă sirianul Paul de Alep, care l-a Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte .... p. 108.
întovărăşit pe patriarhul Macarie de Antiohia 12 *** Călători străini, p. 27. 28, 33.
în călătoria întreprinsă în vremea când domnia 13 ***Arta populară romănească, p. 8.
lui Vasile Lupu se apropia de sfarşitl2, precum 14 Laurentius Toppeltinus, Origines et occasus Transylva-
şi călătorul german Konrad Jacob Hildebrand, norum. p. 110.
care vizita Transilvania în aceeaşi perioadă.13 15 N. Iorga. Istoria romănilor prin călători. voi. VI. p. 311.
10
salbele costisitoare, din bani de aur sau argint, importantă este colecţia Siebenbilrgische Natio-
pe care le purtau la gât femeile, ca semn distinc- naltrachten, conţinând 39 de guaşe, cu costume
tiv al diferenţierii sociale. din Transilvania şi Muntenia, dintre care 12 în-
În anul 1722, topograful austriac Friedrich făţişează figuri de români. Planşe asemănătoare
Schwantz întocmea o importantă hartă a Olte- cuprinde şi colecţia Siebenbilrgische Landers-
niei, care conţinea şi câteva desene semnificative trachten.
pentru costumul epocii respective, specific dife- Nu ne propunem să analizăm aceste albume
ritelor categorii sociale: boieri, ţărani, târgoveţi.16 de port, ele făcând obiectul unor studii perti-
Costumul ţărăncilor reprezentate de Schwantz nente, care aparţin unor specialişti ca Eugen
era alcătuit din cămăşi decorate cu altiţe, ca- Barbul, Viorica Pascu, Ilie Moise, Horst Klusch,
trinţe învărgate şi bete. Nicolae Dunăre, Elena Secoşan, Paul Petrescu,
Izvoare preţioase pentru cunoaşterea costu- Al. Alexianu.18
mului caracteristic diferitelor categorii sociale, Dar o paralelă între costumele ţărăneşti
care trăiau în medii diverse, având ocupaţii deo- reprezentate în aceste albume şi costumele
sebite, sunt albumele de port realizate în secolul jupâniţelor înfăţişate în tablourile votive din
al XVII-lea şi la începutul celui de-al XVIII-lea. bisericile moldoveneşti Bălineşti, Arbore, Humor
Dintre ele, mai important este cel aflat în şi Moldoviţa, iar în Ţara Românească în bise-
Biblioteca Universităţii din Graz (Austria}, inti- ricuţa cimitirului din Stăneşti, bolniţa Coziei,
tulat Kostilmbilder-Buch, a cărui copie se află la Mânăstirea Căluiu etc„ ne permite unele con-
Cluj, în Biblioteca Universităţii. Codicele pictat statări deosebit de interesante pentru domeniul
de la Graz conţine 99 de acuarele, dintre care portului popular.
24 se referă la românii din Transilvania şi Ţara Jupâniţele poartă pe cap un văl lung, subţire,
Românească. Valoarea acestui album, al cărui care atârnă pe spate, confecţionat din borangic,
autor este anonim, se datorează faptului că sunt in, bumbac, cunoscut sub numele de mesal,
reprezentate costume din medii sociale diferite: canovăţ sau maramă, asemănător cu maramele
nobili, slujitori ai cancelariei domneşti, negus- sau ştergarele ţărăneşti.
tori, ţărani, păstori, feţe bisericeşti. Cămaşa ţărănească, reprezentată în Codicele
Din secolul al XVIII-lea datează alte două pictat de la Graz, ca şi în Trachtenkabinet von
albume de port popular: unul aflat în Biblioteca Siebenbilrgen, este încreţită la gât, cu guleraş,
Muzeului Naţional Maghiar din Budapesta, având mânecile largi, libere, terminate la
Kostilmbilder aus Siebenbilrgen. Tabulae pictae extremitatea inferioară cu pumnaşi. Cusăturile
et coloratae, care conţine 91 de picturi; celălalt sunt dispuse pe guler, pe mâneci, în dreptul
est păstrat în Biblioteca de Ştiinţe a Academiei umărului (altiţa) şi pe pumnaşi (manşete).
Maghiare din Budapesta, are titlul lmagines Na- O croială identică au şi cămăşile jupâniţelor
tionum Ditionis Hungariae coloribus illuminate Iuliana din Biserica Arbore şi Anastasia din
şi cuprinde 36 de acuarele. Cele mai multe biserica de la Humor sau cămaşa doamnei Miliţa
dintre acuarele (circa 60) sunt aproape identice Despina şi a domniţei Ruxandra din pictura
cu cele din albumul de la Graz, fapt care de- murală de la Argeş, ca şi cele din portretele de pe
monstrează că realizatorii ultimelor albume s-au icoanele de la Ostrov etc.19
inspirat din Codicele pictat de la Graz. În secolul al XVII-lea, în costumul jupâniţelor
Tot din secolul al XVIII-lea datează un alt şi în cel ţărănesc, reprezentat în Codicele de la
album de port, Trachtenkabinet von Siebenbilr-
gen, din 1729, cuprins în Codicele Rosenfeld,
păstrat la Cabinetul de Stampe al Academiei 16 ••• Tabula Walachiae Cisalutanae par Frieder Schwant-
Române, album care conţine 56 de acuarele zium„.
reprezentând costume din Transilvania. 17 Apud Ilie Moise: Horst Klusch. Portul popular din judeţul
De la începutul secolului al XIX-lea datează Sibiu, p. 10.
lucrarea sibianului J. Leonhard, Die Bewohner 18 Eugen Barbu!. Costume româneşti din veacul al XVII-lea;
Viorica Pascu, Consideraţii asupra evoluţiei portului popular
Siebenbilrgens, însoţită de numeroase desene
din Transilvania; Ilie Moise: Horst Klusch, Portul popular din
colorate, în care sunt reprezentaţi locuitori ai judeţul Sibiu; Nicolae Dunăre. Arta popularâ din Valea Jiulut
Transilvaniei (zona Sibiu) în costum popular.17 Elena Secoşan: Paul Petrescu, Portul popular de sârbâtoare
Alte lucrări de grafică, ce prezintă mari din România; Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut.
asemănări cu Codicele pictat de la Graz, datează 19 Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţârile
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai Româneşti. p. 157.
11
Graz şi în Trachtenkabinet von Siebenbilrgen, tul popular, aria sa de răspândire cuprinzând
apare şi un alt tip de cămaşă, cu mânecile lungi, Făgăraşul de est, Ţara Bârsei, Muscelul, Covasna
răsucite pe braţ. Mâneca, având o mică altiţă şi Vrancea.
pe umeri, este croită dintr-o bucată de pânză Categorii sociale diferite - doamne, jupâniţe,
în forma unui triunghi alungit, a cărui latură ţărănci - sunt înfăţişate în epoca medievală cu
îngustă se prinde de altiţă, în timp ce latura cămăşi identice în privinţa croielii, dar nu şi a
dreaptă, ornamentată pe margine cu cusături, decorului, ornamentaţia cusută la cămăşile
se îmbină cu latura oblică a triunghiului, boiereşti fiind mult mai bogată şi realizată cu fir
rezultând o formă de spirală. de argint aurit, mătase, mărgăritare şi perle.
Un asemenea tip de cămaşă se observă şi în Aceste similitudini întăresc afirmaţia specia-
picturile murale în care sunt înfăţişate reprezen- liştilor cu privire la existenţa unui schimb con-
tantele familiilor domnitoare şi boiereşti. Astfel, tinuu de valori între diferitele categorii sociale.
cămaşa cu mâneca răsucită apare la jupâniţa Informaţiile privind portul ţărănesc se îmbo-
înmormântată în pronaosul Mânăstirii Drago- găţesc, în prima jumătate a secolului al XIX-iea,
mirna, în portretele de jupâniţe zugrăvite în friza cu foile de zestre, documente care, alături de
donatorilor de la Căluiu, la Cătălina, soţia boie- celelalte categorii de izvoare, întregesc imaginea
rului Preda Buzescu, de pe vălul brodat de la de ansamblu a costumului. Aceste mărturii
Stăneşti, în portretele murale ale Anastasiei şi documentare, care consemnează atât numărul
fiicelor ei de la Cetăţuia etc.20 pieselor vestimentare, calitatea materialelor din
Acest tip de cămaşă, care apare în picturile
medievale şi în albumele de port datate în seco- 20 Cortna Nicolescu. Istoria costumului de curte în Ţările
lele XVII-XVIII, s-a menţinut până târziu în por- Romăneşti, p. 158.
'Z)etafi«. (;« ţ«ate (& ~ ~"" ~ ~ due g'~ ~ de (.a, ri~

{;1VtUH4 ~ 4 4~· ed 'X11/-tea)
12
care sunt confecţionate, cât şi podoabele, oferă
importante date pentru cunoaşterea statutului
social, a apartenenţei purtătorului la o categorie
socială sau la alta.
Din parcurgerea foilor de zestre, rezultă că
unele piese de influenţă balcanico-orientală au
trecut din portul boieresc şi al târgoveţilor bogaţi
în cel al răzeşilor şi moşnenilor, deci al oame-
nilor liberi, înstăriţi, fenomen oglindit şi de pic-
tura murală şi desenele artiştilor italieni şi fran-
cezi, între care-i amintim pe Valerio, Lancelot,
Doussault, Raffet, Bouquet, Preziossi, care au
străbătut Valahia şi Moldova în prima jumătate
a secolului al XIX-lea.21
Aşa cum reflectă toate aceste categorii de
izvoare, costumul reprezintă, în această epocă
de tranziţie, un amestec de elemente răsăritene
şi apusene la clasa suprapusă, iar la ţăranii
înstăriţi, o îmbinare de piese orientale, occiden-
tale şi populare. În perioada în care îmbrăcă
mintea orientală începea să iasă din uz la clasa
dominantă, ea devenea accesibilă unor categorii
sociale mai modeste: boiernaşi de ţară, moşneni
sau răzeşi înstăriţi.
În secolele XVII-XIX asistăm - după cum
evidenţiază toate categoriile de izvoare - la un
transfer de piese vestimentare dintr-un mediu
social în altul, de la o categorie socială la alta.
De la boieri, dregători, curteni, slujbaşi, târgo-
veţi, unele piese de port - hainele lungi şi largi
din postav, ornamentate cu găitan, îmblănite
uneori, comune costumului bărbătesc şi feme-
iesc, cum ar fi: cabaniţele, zăbunele, anteriile,
dulamele, giubelele, şubele - au coborât în
rândul boiernaşilor, apoi în stratul de jos al
ţărănimii, unde s-au menţinut până aproape de
zilele noastre, odată cu „straiul" împrumutân-
du-se, de multe ori, şi terminologia sa.22 s-au conturat spaţiile decorative la piesele fun-
Trebuie subliniat că, în timp, toate categoriile damentale ale ansamblurilor vestimentare feme-
sociale au încercat să se distingă în vestimenta- ieşti şi bărbăteşti, precum şi gama cromatică
ţie prin adoptarea unor piese specifice, printr-o specifică diferitelor zone etnografice ale ţării,
cromatică şi un decor care le erau caracteristice modelându-se o viziune estetică proprie etniei
numai lor, pentru a-şi sublinia, şi în acest fel, române.
statutul social, veşmintele delimitând şi indenti- Ce reprezenta, de fapt, mijlocul secolului al
ficând membrii categoriilor sociale, jucând rolul XIX-lea în evoluţia costumului popular?
unor simboluri de recunoaştere între grupurile Perioada cuprinsă între începutul secolului
care le-au adoptat şi purtat. al XIX-lea şi sfârşitul lui a fost considerată de
Aşa cum indică toate sursele documentare specialiştii domeniului cea mai valoroasă etapă
- dintre care le-am menţionat pe cele mai sem- pentru creaţia artistică populară. La acea vreme,
nificative -, constatăm că, în epoca medievală, costumul popular a atins apogeul în ceea ce
priveşte valoarea sa artistică, aflându-se în uzul
21 G. Oprescu. Ţările Romăne văzute de artiştifrancezi. cotidian al comunităţilor rurale de pe întreg
22 Gheorghe Pâmuţă, Rucăr. monografie sociologică, p. 223. cuprinsul ţării.
13
Aşa se şi explică numeroasele participări ale
ţării noastre la marile expoziţii universale de la
Paris (1867), Viena (1873). Paris (1889 şi 1900).
cu bogate colecţii de costume populare, repre-
zentative pentru diferitele zone etnografice ale
ţării, colecţii care au trezit şi menţinut în timp
interesul şi admiraţia întregii lumi.
Şi nu e de mirare că Alexandru I. Odobescu,
cel care a avut un rol esenţial în organizarea
expoziţiei universale de la Paris, din anul 1867,
în calitate de Comisar general, a fost cel dintâi
om de cultură care a vorbit despre un „stil artis-
tic românesc" şi despre „principiile unei estetici
naţionale". Credea profund în valoarea fondului
cultural autohton, în simţul estetic al poporului,
a cărui originalitate se vădeşte în „producţiunile
sale [... ] de la unealtă casnică până la cel mai
monumental edificiu".23
Tot el a fost acela care a iniţiat primele studii
şi interpretări ale documentelor referitoare la
geneza costumului popular, efectuând cercetări
complexe care l-au dus la concluzia că există
mari similitudini între unele piese de costum ale
dacilor înfăţişaţi pe Columna lui Traian şi portul
popular al ţăranului român.
În cadrul expoziţiilor universale şi-au expus
lucrările şi pictori de seamă ai vremii: Theodor
Aman, Henri Trenk, Carol Popp de Szathmary,
Nicolae Grigorescu ş.a., ale căror opere, pentru
cercetătorii de astăzi ai domeniului, au o deo-
sebită valoare documentar-istorică şi artistică.
Meritul acestor mari pictori este acela de a fi
ştiut să integreze oamenii în mediul lor firesc,
natural, de existenţă, înfăţişându-i în viaţa lor
de toate zilele, la lucru, cu ocupaţiile lor obiş
nuite, dar şi în zile de sărbătoare, când costu-
mul bogat ornamentat. purtat de ei, le conferea Juri şi însemne care au definit esenţa poporului
o deosebită individualitate şi distincţie. român, distingându-l şi demarcându-l de etniile
Trebuie menţionat şi faptul deosebit de rele- înconjurătoare.
vant că, în timpul campaniilor de pregătire şi Vechimea, originalitatea şi autenticitatea
organizare a expoziţiilor universale, s-a pus, artei noastre populare, ca şi varietatea formelor
pentru prima oară, şi problema creării unor sale de expresie s-au constituit în argumente
muzee etnografice, acţiune care s-a concretizat, convingătoare privind originea noastră etnică,
mai întâi, în Franţa, prin înfiinţarea muzeului idee fundamentală pe care s-au clădit conştiinţa
din Palatul Trocadero. de neam şi cea naţională.
Desigur că participările ţării noastre la com- Interesul oamenilor de cultură şi al diverselor
petiţiile universale de mare anvergură nu se societăţi şi asociaţii de stat sau particulare -
putea să nu aibă ecouri dintre cele mai impor- Azilul „Elena Doamna", Societatea „Furnica",
tante şi pe plan intern. Societatea „Albina", Comitetul Reuniunii Femei-
Societatea românească se polarizase în jurul lor Române din Sibiu, Administraţia Domeniului
unor elemente culturale-„cheie", a unor simbo- Coroanei, Societatea „Domniţa Maria" etc. - de
promovare şi conservare a portului popular a
23 Al.I. Odobescu. Artele în România. p. 10. continuat în a doua jumătate a secolului XIX-iea
11t
şi la începutul secolului XX, acestea participând îndeosebi la iveală acele note, care caracterizează
cu colecţii de costume, ţesături şi broderii la traiul specific al poporului român, care formează
expoziţiile universale. chintesenţa individualităţii sale etnice". 24
Multe dintre aceste asociaţii au pus bazele În zilele de 19 şi 20 august 1905, s-au pus
a numeroase ateliere de „costume naţionale", în bazele „Muzeului istoric şi etnografic al Asocia-
cadrul cărora au fost reluate izvoadele strămo ţiunii". Cu această ocazie s-a organizat şi prima
şeşti, ca şi vechile reţete de vopsire a ţesăturilor expoziţie etnografică, un loc important avându-l
pe baza culorilor vegetale. Iniţial, ele au avut un „Tipul şi portul ţărănesc".
rol pozitiv, urmărind stimularea creaţiei artistice Referindu-se la costum, directorul Muzeului,
populare pe linia tradiţiei, ca şi procurarea unor Oct. C. Tăslăuanu, sublinia că acesta constituie
surse de câştig complementare unor categorii trăsătura caracteristică a fiecărui popor, iar cel
ale populaţiei rurale. Executând, însă, şi o serie românesc conservat „[„.] în multe părţi cu în-
de comenzi, aceste ateliere au început să se dărătnicie" reprezintă „[„.] o comoară cu care ne
îndepărteze, cu timpul, de creaţiile valoroase putem mândri".25 De aceea, continua autorul,
tradiţionale.
era necesar să se achiziţioneze toate costumele
Totodată, albumele cu aşa-zisele „motive
vechi, menţionându-se originea şi vechimea lor.
naţionale", diferitele cataloage şi caiete, mostrele
Fotografiile executate de Emil Fischer, aflate
lansate de camerele de comerţ, care circulau în Arhiva Muzeului ASTRA din Sibiu, sunt de o
în acea vreme prin sate, au fost utilizate în unele valoare documentar-artistică incontestabilă
dintre aceste ateliere, contribuind şi ele la dena- pentru noi, specialiştii.
turarea gustului artistic, la degradarea creaţiei
La începutul secolului XX, o generaţie de in-
populare autentice, prin răspândirea unor ele-
telectuali cu un larg orizont umanist întreprin-
mente decorative hibride, ce nu mai respectau
dea o analiză temeinică a manifestărilor artistice
particularităţile zonal-locale.
specifice ţăranului român, bazată pe repere teo-
Un moment de seamă al mişcării de eman-
retice solide. Astfel, într-un articol publicat în
cipare politică şi culturală a românilor tran-
1901, în paginile revistei enciclopedice populare
silvăneni l-a constituit întemeierea, la mijlocul
Albina, Al. Tzigara-Samurcaş, care făcuse studii
secolului al XIX-lea, a ,,Asociaţiunii Transilvane
pentru Literatura Română şi Cultura Poporului aprofundate de muzeografie la Berlin, evidenţia
Român" (ASTRA). cu sediul la Sibiu. Alături de instinctul artistic popular care, sublinia autorul,
argumente istorice, lingvistice, demografice, „[„ .] s-a menţinut şi s-a întipărit în portul, în
ASTRA aducea şi argumente de natură etno- uzurile şi cântecele populare şi în întreaga
grafică, şi anume impresionantul nostru tezaur înfăţişare armonioasă care distinge pe muntenii
etnofolcloric, pentru a demonstra că românii din noştri de vecinii lor de alte naţionalităţi. Poezia
Transilvania sunt primii locuitori ai acestui populară şi arta casnică ţărănească sunt, pe
pământ şi majoritari în raport cu celelalte etnii. lânga credinţa străbună, cele mai preţioase şi
Întemeierea ASTREI a fost benefică pentru curate moşteniri ale noastre„.".26
promovarea costumului popular, societatea Era necesar - consemna Samurcaş - să se
transivăneană desfăşurând o vastă şi fecundă adune toate valorile tradiţionale într-un muzeu,
activitate pe acest tărâm. care însă nu trebuia să fie un fel de cimitir, de
După anul 1900, ASTRA şi-a intensificat depozit al obiectelor achiziţionate, ci o instituţie
acţiunile în vederea atingerii principalelor sale vie, în contact cu publicul „[„.] al cărui gust să-l
scopuri, printre care cel mai important era în- deştepte şi să-l îndrumeze pe adevărata cale".27
fiinţarea unui Muzeu al Asociaţiunii. Primul apel La numai un an după înfiinţarea Muzeului
pentru întemeierea muzeului apare în anul ASTRA, pe 1 octombrie 1906, se puneau bazele
1904, în revista Transilvania, organul de presă Muzeului de Artă Naţională din Şoseaua Kiseleff,
al ASTREI. Se trăgea un semnal de alarmă în funcţia de director ocupând-o acelaşi Al. Tzigara-
sensul că, acum, când înnoirile aduse de civi- Samurcaş. Colecţiile acestui muzeu, îmbogăţite
lizaţia modernă fac să dispară cele mai specifice
mărturii privind modul de viaţă al poporului 24 Anca Goţia, Preocupări de folclor şi etnografie în revista
român, secţiunii etnografice a muzeului îi reve- sibiană «Transilvania>, p. 121.
nea sarcina de a alcătui: „[„ .] o instructivă 25 Ibidem, p. 124.
icoană despre întreaga viaţă actuală a poporului 26 Al. Tzigara-Samurcaş, Memorii, voi. I (1872-1910), p. 142.
nostru în toţi ramii ei de manifestaţiune, scoţând 27 Ibidem, p. 143.
16
ulterior de generaţii întregi de muzeografi şi nime â reconnaître la superiorite des productions
cercetători, vor sta la baza Muzeului de Artă roumaines sur toutes Ies autres qui figurent â
Populară, condus timp de mai multe decenii de cette exposition dont la section roumaine semble
Tancred Bănăţeanu, reputatul teoretician al cul- etre la cle ... ".31
turii populare româneşti, muzeu devenit, în anul Împlinirea visului de veacuri al românilor prin
1990, Muzeul Ţăranului Român. unirea Basarabiei, Bucovinei şi apoi, la 1 decem-
Cea de-a treia sală a Muzeului de Artă Naţio brie 1918, a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi
nală era destinată costumelor populare, aici fiind Maramureşului cu Ţara-Mamă, sub domnia
expuse, totodată, şi planşele talentaţilor pictori regelui Ferdinand I, a schimbat statutul politic
Henri Trenk şi Carol Popp de Szathmary, care-i şi a ridicat prestigiul României între naţiunile
reprezentau pe ţăranii români în costume popu- Europei.
lare, lucrări dăruite de regele Carol I. Înfiinţarea Institutului Social Român, sub
O descriere detaliată a sălii a treia o face conducerea profesorului Dimitrie Gusti, a dat
colaboratorul revistei Viaţa literară şi artistică, un avânt fără precedent cercetărilor de teren
în numărul din 15 iulie 1907: ,,Într-o altă încă întreprinse de specialiştii din diferite ramuri ale
pere sunt aşezate, în aceeaşi desăvârşită ordine, ştiinţelor socioumane, de la geografie şi istorie,
pe ţinuturi şi regiuni, toate porturile naţionale până la muzicologie şi medicină, punându-se
asupra cărora se poate face astăzi un studiu ca bazele metodei monografice, întemeiate pe ob-
lumea, prin uşurinţa ce o ai în orânduirea servaţia vie, directă, nemijlocită a vieţii sociale.
Muzeului. Pe manechine de mărime naturală, Pe plan european, în 1928 a avut loc la Praga,
vezi costume bogate din diferite regiuni aşezate
sub egida Societăţii Naţiunilor, primul Congres
cu grija ce o are directorul, un fin estetician, de
internaţional al artelor populare, la care Româ-
a avea şi aparenţa de viaţă ... ". 28
nia a fost reprezentată de trei mari personalităţi
Ne dăm seama, din aceste rânduri, de con-
ale vremii: Al. Tzigara-Samurcaş, directorul
cepţia expoziţională modernă a lui Al. Tzigara-
Muzeului de Artă Naţională, şi cunoscuţii fol-
Samurcaş, reflectată în modul de expunere a
clorişti Ion Muşlea şi Artur Gorovei.
ansamblurilor vestimentare ţărăneşti.
Manifestările artistice ale popoarelor contri-
Evocând ziua în care Regele Carol I a vizitat
Muzeul, Al. Tzigara-Samurcaş consemna că su- buiau la sporirea şi îmbogăţirea tezaurului spi-
veranul îşi amintea cu plăcere „[ ... ] de bogatele ritual comun al umanităţii, aducând naţiunilor
costume naţionale, care, după exemplul reginei, un prestigiu permanent şi o justificare deplină
fură admise şi la balurile şi la recepţiile oficiale
a dreptului lor la existenţă.
de la Palat, purtate nu numai de soţiile parla- În această etapă au fost inaugurate Muzeul
mentarilor ţărani, dar şi de doamnele din socie- Etnografic al Transilvaniei (1932). condus de
tatea bucureşteană". 29 profesorul Romulus Vuia, Parcul Naţional din
A urmat, în 1909, Expoziţia internaţională Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti (1936). sub
de artă populară de la Berlin, la care România egida profesorului Dimitrie Gusti, care a devenit,
a câştigat locul întâi prin înalta valoare estetică în timp, unul dintre cele mai vestite muzee etno-
a exponatelor sale, costumele populare întru- grafice în aer liber din lume.
nind admiraţia criticilor de artă din Germania şi În 1937, România a luat parte la Expoziţia
Austro-V ngaria. Internaţională de la Paris, de a cărei organizare
Directorul Muzeului, Al. Tzigara-Samurcaş, s-au ocupat Fundaţiile Culturale Regale, în
evidenţia şi el că „[ ... ] în privinţa portului ţără funcţia de Comisar general fiind numit savantul
nesc, nici un alt popor din lume nu ne poate Dimitrie Gusti, personalitate de primă mărime
concura ... ".30 a vieţii culturale din România.
Acelaşi succes remarcabil l-a obţinut Româ- Pavilionul-restaurant ridicat cu această
nia şi la expoziţiile internaţionale de artă popu- ocazie la Paris, după planurile arhitectului
lară de la Amsterdam (1909). Viena (1910). Roma Octav Doicescu, s-a bucurat de un mare succes.
(1911). Barcelona (1929) şi Bruxelles (1935).
Conferinţele susţinute la Berlin şi Amsterdam 28 Al. Tzigara-Sarnurcaş, Memori~ voi. I (1872-1910), p. 233.
de Al. Tzigara-Samurcaş au amplificat succesul 29 Ibidem. p. 247.
românilor. L'Independence roumaine din 26 mai 30 Ibidem, p. 269.
1909 specifica: „La presse hollandaise est una- 31 Ibidem, p. 272.
11
Orchestra condusă de Grigoraş Dinicu, inter- În zilele noastre, cea mai preţioasă sursă de
pretarea la nai a lui Fănică Luca şi cântecele documentare asupra evoluţiei costumului popu-
Mariei Tănase au creat o atmosferă cu specific lar o constituie piesele de port şi ansamblurile
românesc, încântând auditoriul. S-au adăugat vestimentare ţărăneşti conservate în marile
la acestea frumoasele costume populare olteneşti instituţii muzeale, printre care amintim Muzeul
şi munteneşti purtate de studentele românce Ţăranului Român, Muzeul Naţional al Satului
·care-i însoţeau pe vizitatori şi dansul vioi şi rit- „Dimitrie Gusti", Muzeul Etnografic al Transil-
mat al căluşartlor. România a ocupat locul 11 vaniei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Comple-
din 48 de ţări participante. xul Muzeal Naţional ,,ASTRA", Muzeul Banatu-
Demn de subliniat este faptul că, la această lui, Muzeul Porţilor de Fier, Muzeul Olteniei,
Muzeul Bucovinei, Muzeul de Etnografie Braşov,
competiţie internaţională, s-a prezentat, pentru
muzeele de artă populară din Constanţa şi
prima oară, cu produsele sale, Academia de
Tulcea etc.
croitorie şi modă. Ce expunea această instituţie
Colecţiile de costume, tezaurizate în aceste
la Expoziţia universală din 1937, de la Parts? muzee, reprezintă stadiul autentic al vestimen-
Abundau ţesăturile din mătase de borangic taţiei ţărăneşti ajunse la apogeul dezvoltării sale
sau din borangic asociat cu bumbac, de la în perioada cuprinsă între a doua jumătate a
marame, fişiuri, rochii, taioare, până la costume secolului XX şi sfârşitul lui.
naţionale şi piese de port specifice Mehedinţilor, Bazându-ne pe toate aceste surse documen-
Banatului, Argeşului şi Muscelului, ce-au fost tare, pe numeroasele monografii zonale de port
premiate. 32 popular, pe lucrările de sinteză privind tipologia
Şi în anul 1937, ca şi la expoziţiile precedente, portului popular de sărbătoare34 şi pe bogatul
s-a pus accentul pe latinitatea poporului român, material cules cu ocazia anchetelor de teren
în virtutea căreia România era foarte apropiată întreprinse pentru Atlasul Etnografic Român,
de Franţa prin comunitatea de rasă, limbă şi vom încerca, în paginile ce urmează, să analizăm
suflet. În sensul acesta şi-au conceput lucrarea trăsăturile specifice ale costumului popular
Jacques Lassaigne şi Paul Desfeuille, care con- românesc, evidenţiind îndeosebi acele forme
semnau opiniile a 83 de cărturari şi oameni artistice care, în final, converg spre conturarea
politici francezi despre ţara noastră, despre au- viziunii estetice autohtone.
tenticitatea şi prospeţimea vieţii rurale.33
Modernitatea viziunii expoziţionale a profeso- 32 *** Expositiort Internationale des Arts et des Techniques
rului Dimitrie Gusti a stimulat interesul oame- dans la vie moderne - Paris, 1937. Catalogue general
officiel, I, p. 799-803.
nilor de cultură români pentru achiziţionarea şi
33 Laurenţiu Vlad, Imagini ale identităţii naţionale, p. 116.
tezaurizarea valorilor tradiţionale ale satului,
34 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din Romănia;
întemeindu-se, pe parcursul secolului XX, nu- Elena Secoşan; Paul Petrescu, Portul popular de sărbătoare
meroase muzee etnografice zonale şi săteşti. din Romănia.
IA1titatoa şi di11orsitatoa
eost~Ht~IJ~i pop~llar ro11tâ1tose
1'lţ) ricine vizitează satul romănesc în zi de săr Continuitatea unor motive în compoziţia deco-
\W bătoare sau ia parte la momentele solemne rativă a costumului - a căror origine se află în
ale neamului nostru, culminând cu ziua Marii preistorie, fiind legate fie de cultul fecundităţii şi
Uniri a tuturor românilor, 1 Decembrie, are pri- al fertilităţii, fie de cultul solar -. multe dintre
lejul să cunoască la el acasă costumul popular, ele având o circulaţie universală (rombul, cercul,
în toată splendoarea, bogăţia şi diversitatea sa. meandrul, linia în zig-zag, triunghiul, steaua,
În asemenea ocazii, dar mai ales la parada coamele berbecului etc.), este edificatoare pentru
costumului popular, care se desfăşoară simultan evidenţierea unui vocabular plastic, comun spa-
la Alba Iulia şi în principalele oraşe, oamenii ţiului european şi extraeuropean, care a îmbră
ţării îşi etalează cu mândrie veşmintele care i-au cat forme particulare de la o civilizaţie la alta.
însoţit de-a lungul istoriei, până în zorii mile- Străvechile motive geometrice, întâlnite pe
niului al treilea, reflectând o bogată experienţă piese vechi din colecţiile muzeelor, componente
de viaţă colectivă, de simţire, trăire şi sensibili- ale unui alfabet grafic, devin semne, simboluri
tate românească. În ce constă. de fapt, unicitatea a căror semnificaţie magică şi religioasă s-a pier-
şi specificitatea costumului popular? dut, ele nemaifiind pentru noi decât elementele
Fiind, în întregime, produsul industriei cas- plastice ale unor compoziţii în cadrul cărora se
nice textile. ocupaţiile tradiţionale ale poporului combină în moduri infinit de variate.
român - agricultura şi creşterea animalelor - Zig-zag-urile şi meandrele unei grafii ances-
punând la îndemâna locuitorilor materiile prime trale au fost cusute, cu fir de amici, de aur,
de bază necesare confecţionării lui, costumul argint şi mătase, de către mâinile harnice ale
popular se caracterizează printr-o puternică uni- ţărăncii, care a deschis ochii asupra lumii în lea-
tate stilistică, prin conservarea unor elemente gănul dăltuit cu semnul soarelui, a făcut primii
arhaice, din punctul de vedere atât al craiului, al
tehnicilor de cusut, ţesut şi ales în război, cât şi
din punctul de vedere al compoziţiei decorative
şi cromatice.
Utilizarea pe întregul spaţiu etnic românesc
a aceloraşi materii prime (fibre vegetale: cânepă,
in, bumbac: şi fibre animale: lână, borangic), a
sistemelor vechi de croială, la baza cărora se află
principiul tăieturii în foi drepte, precum şi a celor
mai arhaice procedee decorative tradiţionale de
brodat: cusutul urzit pe fir, cusutul urzit pe
creţuri 1 şi cusutul pe dos, ca şi folosirea unui
fond principal, comun, de motive ornamentale,
au asigurat unitatea morfologică şi decorativă a
costumului popular românesc.
I Procedeu decorativ larg răspândit în Europa occidentală

a secolelor XV şi XVI (Spania. Anglia. Franţa, Ţările de Jos.
Germania, Elveţia, llalia). dar utilizat şi în arta populară
din Estonia. Finlanda. Rusia. ca şi pe piesele de costum
din Asia de sud-est: a se vedea. în acest sens: G. Oprescu.
Probleme româneşti ... , p. 175: Nicolae Dunăre, Influenţe
reciproce în portul şi textilele populare„.; Elena Secoşan: e~~e{Ut,~~
Paul Petrescu. Portul popular de sârbâtoare„., p. 56. ~~. "1tit4ăeed, 'ie~
22
paşi pe prispa împodobită a casei, a citit fiorul
dragostei în crestăturile furcii de tors, a ţesut şiruri
de pomi ai vieţii pe scoarţele de zestre, a cusut cu
migală stelele cerului pe cămăşile de nuntă ale co-
piilor şi a pregătit cu grijă „straiele" pentru ultimul
drum, al întâlnirii cu strămoşii.
De multe ori motivele geometrice se asociază, pe
aceeaşi piesă, cu alte categorii de ornamente, simbo-
lico-religioase (cruci, prescuri, pristornice), zoomorfe
(coamele berbecului, cerbul), avimorfe (păsări),
skeomorfe (furci, cârlige, zăluţe, ciuturi), antropo-
morfe (ochi sau ochi cu sprâncene), dar mai ales cu
motive vegetale stilizate (flori, frunze, ramuri, fructe),
asociere care nu este deloc supărătoare, dimpotrivă,
creează efecte plastice cu totul noi, aspect subliniat
şi de filosoful Lucian Blaga: „Sub unghiul dominan-
ţei şi al dozajului, descoperim că, în ornamentica
românească, suveranitatea geometrismului drept-
liniar şi a figuraţiei stilizate e mai hotărâtă decât în
altă parte, iar dozajul între geometric şi motive
organic-stilizate - nicăieri aşa de echilibrat. Arta
populară românească excelează, aşadar, printr-o
consecvenţă stilistică de mare accent". 2
Decorul discret, dispus cu măsură în câmpuri or-
namentale bine delimitate, subliniază liniile croielii,
dar şi pe cele ale corpului uman, căruia îi conferă un
caracter sculptural, de mare distincţie.
Alternarea spaţiilor decorate cu cele libere, lipsite
de orice ornament, succesiunea regulată de plinuri
şi goluri asigură întregii compoziţii decorative ritm
şi expresivitate plastică deosebite.
Dacă principiile construcţiei semnelor, dacă legile
exprimării artistice, ale repetiţiei, simetriei, alternan-
ţei şi ritmului sunt aceleaşi, în schimb modalităţile
de exprimare plastică, felul în care creatoarele popu-
lare ordonează şi combină motivele ornamentale
în cadrul structurii decorative, raporturile pe care
le stabilesc între termenii ornamentali ai compoziţiei
diferă, conferindu-i personalitate şi individualitate
fiecărei piese în parte.
Acelaşi motiv apare în diferite interpretări, pri-
mind alte sensuri şi alte valori, o altă încărcătură
semantică, atât prin redarea lui în tehnici diferite,
cât şi prin locul şi ponderea pe care le capătă în
cadrul compoziţiei ornamentale.
Cromatica este un alt element care asigură uni-
tatea stilistică a costumului. Aceasta are o funcţie
esenţial decorativă, punând în relief întreaga com-
poziţie ornamentală. Creatoarea populară ştie să
asigure compoziţiei unitatea tonală, realizând sub-
tile acorduri. Ea stăpâneşte legile contrastului şi ale
armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic.
~~~di# 11~ {fuuJ. 20}
~~di# ii:?~ (fuuJ. 21) 2 Lucian Blaga, Trilogia culturii, p. 214.
23
Dacă, la decorarea pieselor de port tradiţionale,
culorile de bază folosite au fost roşul şi negrul, la
care au fost adăugate firul de aur şi de argint, cu
timpul, gama cromatică s-a îmbogăţit cu alte culori,
ajungându-se la compoziţii armonioase, de mare
rafinament, prin dozarea accentelor cromatice.
Pentru a evidenţia motivele ornamentale, crea-
toarea populară a recurs la tente de valori diferite
ale aceleiaşi culori: roşu închis, roşu deschis, verde
ca iarba (deschis), verde domnesc (închis), albastru
închis, galen alboi (foarte deschis), galben ca para
(deschis), galben roşietic, galben portocaliu, galben
închis etc.
În comunitatea rurală tradiţională, culorile au
subliniat pregnant diferenţierile de vârstă, de stare
civilă, de ocazii, precum şi diferenţierile zonale şi
etnice. Încărcate cu virtualităţi dinamice, culorile
măresc emoţia estetică, amplificând expresivitatea
plastică a întregii compoziţii.
Fără să considere unitatea structurală a portului
popular un tot static şi rigid, mulţi intelectuali din
a doua jumătate a secolului al XIX-iea - care au
utilizat costumul ca un valoros argument în demon-
strarea vechimii şi continuităţii neîntrerupte a po-
porului român pe întregul teritoriu pe care-l popu-
lează din cele mai vechi timpuri - au sesizat marea
bogăţie şi diversitate de forme morfologice şi decora-
tive zonale, determinate de condiţiile istorice, poli-
tice, social-economice şi culturale diferite, precum şi
de varietatea mediului geografic, care a condiţionat
practicarea diferitelor ocupaţii. „Mai fiecare ţinut
mic - remarca, în acest sens, George Bariţiu -, pe
alocuri mai tot satul îşi are portul său, după care
poţi prea bine distinge pe locuitori unii de alţii. „3
De-a lungul timpului s-au dezvoltat forme de
îmbrăcăminte diferite - „tipuri de costum"-, legate
de anumite locuri şi răspunzând unor condiţii de
viaţă proprii unităţilor teritorial-administrative care
au alcătuit, în Evul Mediu, aşa-numitele tări: ţara
Loviştei, ţara Haţegului, ţara Făgăraşului, ţara
Oaşului, ţara Maramureşului, ţara Zarandului, ţara
Vrancei etc. Din aceste unităţi teritoriale, conturate
în condiţiile economice şi ale relaţiilor sociale din
epoca feudală, s-au format zonele etnografice carac-
terizate prin coeziune, stabilitate şi continuitate
etno-culturală, prin păstrarea trăsăturilor esenţiale
ale fiinţei neamului românesc.
Zonele etnografice au constituit unităţi creatoare,
deţinătoare şi generatoare de spiritualitate, de valori
şi tradiţii, unele cu specific local, altele comune
tuturor ţinuturilor româneşti.
3 ••• Călindarul pentru poporul român, p. 38-39.
Fiecare tip de costum a cunoscut numeroase Prototipul constituie exemplarul schematic,
variante local-zonale, care s-au dezvoltat în con- reprezentativ şi definitoriu, care întruneşte tră
texte politice, istorice, social-economice şi cultu- săturile determinante, esenţiale, din care s-au
rale diferite, care poartă însemnele caracteristice dezvoltat variantele zonale - acestea fiind, de
timpului, locului şi grupului uman ce le-a creat, fapt, doar formele derivative ale prototipului în
între prototip şi variantele acestuia existând o ceea ce priveşte structura morfologică, compo-
strânsă conexiune, o relaţie de interdependenţă. ziţia decorativă şi cromatică. Întotdeauna este
Ansamblul vestimentar care constituie un tip respectată schema structurală a prototipului.
de costum prezintă un caracter de sistem, orice Sintaxa câmpurilor ornamentale este aceeaşi la
modificare survenită asupra unui element con- piesele care compun variantele local-zonale ale
stitutiv al acestui tip atrăgând după sine modi- tipului de costum respectiv, diferite fiind numai
ficarea pieselor care compun variantele tipului particularităţile de exprimare artistică şi opţiu
respectiv de costum. nile coloristice.
Costumul - se specifică în volumul Se vetir La această „schemă" decorativă a contribuit
pour dire (p. 13) - «C'est une totalite qui est fiecare creator, ordonând motivele într-o viziune
plus que la somme de ses elements. C'est un inedită, ţinând seama de tradiţiile estetice, de
ensemble mouvant d'elements interdependants, vocabularul stilistic, de repertoriul tradiţional
car la modification d'un seul element modifie Ies ornamental, de tehnicile de realizare proprii
autres elements, et dane le systeme tout entier." zonei respective, conferind personalitate şi indi-
Variantele local-zonale ale unui tip de costum vidualitate fiecărei variante local-zonale în parte.
trebuie raportate la prototipul care le-a stat la
bază, evidenţiindu-se, pe de-o parte, elementele -7
comune, iar pe de altă parte, trăsăturile proprii, "?~ ea.~ Z>~ s~
particulare, ce le caracterizează. dUt, ~ f?M4 "?~)
1ipollo9ia port~e~; pop~llar la11taiase
fi) iesele care acoperă parţial sau integral determinate de asocierea unor elemente de port
fY poalele cămăşii au un rol determinant în cu altele.
stabilirea tipologiei portului femeiesc tradiţional, Categoria pieselor complementare cuprinde
fapt pentru care au fost denumite, în literatura diverse scheme de organizare a câmpurilor deco-
de specialitate, „piese-cheie" sau „complementare rative, generând o suită de variante ornamentale
obligatorii" .1 şi cromatice.
Forma şi modul lor de purtare - suspendat, Terminologia bogată şi variată care desem-
înfăşurat drept sau încreţit - au generat cele nează piesele purtate peste poalele cămăşii, ca şi
trei tipuri de bază ale veşmântului tradiţional intensa circulaţie a termenilor legaţi de aceste
românesc: costumul cu catrinţă, costumul cu piese, în întregul spaţiu carpato-balcanic, atestă
jotă şi costumul cu vâlnic, la care se adaugă marea lor vechime.
tipul mai nou, cu fustă, celelalte fiind variante Din categoria acoperitorilor parţiale, care lasă
la vedere poalele cămăşii în părţile laterale, o
I Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din România, mare răspândire teritorială (Transilvania, Banat,
p. 69; este prima lucrare de sinteză fundamentală asupra
tipologiei portului popular, întemeiată pe analiza colecţiilor Oltenia, Muntenia, Bărăgan, Dobrogea şi, parţial,
muzeale din ţară şi din străinătate. Moldova) o are catrinţa.
~ Ptnte«-~. ~#~
due ieăe.ăet"et#U {'8a.eit4)
28
Ţesătură cu o formă dreptunghiulară,
cu dimen-
siuni care variază, de la o zonă etnografică la alta,
între 40-60 de centimetri lăţime şi 60-80 de cen-
timetri lungime, catrinţa este purtată pereche, în
sens vertical, fiind susţinută în talie de cingători.
Element arhaic de origine traco-ilirică, răspândit în
lumea egeo-mediteraneană şi în spaţiul carpato-bal-
canic2 (este reprezentată pe figurinele descoperite la
Vinea şi Cârna). catrinţa este cunoscută sub diferite
denumiri- aşa cum relevă materialele de teren con-
semnate cu ocazia aplicării chestionarelor de port
popular pentru Atlasul Etnografic Român (AER)-,
întâlnindu-se uneori, chiar în cuprinsul aceleiaşi
zone, mai mulţi termeni care o desemnează: boscea,
zăvelcă, prestelcă, fâstâc, opreg, foaie, zadie, păs
tură, pânzătură, zapreg, cotreanţă, şurţ, cârpă de
încins, otă, cretincioară etc.
Materiile prime folosite în confecţionarea catrinţei
au fost: lâna şi părul (din lână de cea mai bună
calitate, obţinută cu ajutorul unor piepteni speciali),
cânepa, bumbacul, mai rar borangicul, la care s-au
adăugat, spre sfârşitul secolului al XIX-iea şi înce-
putul secolului al XX-iea, „sârma" - firul metalic -,
mătasea colorată, catifeaua şi postavul.
Ţesută în război, în două sau în patru iţe, catrin-
ţa este ornamentată cu sisteme diferite, care variază,
de la o zonă etnografică la alta, prin modul de orga-
nizare a câmpurilor decorative, maniera de com-
punere şi interpretare a elementelor ornamentale,
tehnica realizării motivelor decorative şi gama cro-
matică utilizată.
O subvariantă a catrinţei o constituie opregul
cu franjuri, răspândit în spaţiul balcanic şi bazinul
mediteranean, alcătuit din două părţi distincte:
partea superioară, ţesută, numită petec (de fapt, o
catrinţă de proporţii reduse), a cărei lungime nu
depăşeşte 30 de centimetri, de care sunt prinşi, sub
forma unor fâşii verticale, ciucurii, lungi de 50-60 de
centimetri, ce cad liber de la petec în jos. Forma
veche de opreg - aşa consemnează informaţiile de
teren şi bibliografia de specialitate - avea petecul
dezvoltat şi ciucurii mai scurţi. Cu timpul, petecul
şi-a redus dimensiunile, în favoarea ciucurilor care
s-au lungit. Raportul între partea ţesută şi lungimea
franjurilor, compoziţia decorativă a petecului şi cea
cromatică a franjurilor sunt semne de recunoaştere
a zonei de provenienţă.
Tehnicile de ţesut şi ales ale petecului, în care
firul subţire de lână alternează cu cel de aur şi
argint, amintesc somptuoasele ţesături orientale.
Aria de răspândire a opregului cu franjuri, atestat
la noi pe unele figurine datând din epoca bronzului,
2 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, p. 293.
29
este limitată la Valea Bistrei, Valea Almăjului, Valea
Jiului şi Haţeg.
Opregul cu franjmi este frecvent şi la românii din
Banatul sârbesc. aria sa de răspândire incluzând şi
alte zone din sud-estul Europei (locuite de albanezi
şi grupuri de aromâni).3
O altă subvariantă a catrinţei e şorţul, care repre-
zintă o dezvoltare a catrinţei, fiind compus, mai rar,
dintr-o singură foaie, dar mai ales din două sau trei
ţesături de catrinţă, unite pe lungime, prin cusă
tură, fapt care a dus uneori la extinderea denumirii
date catrinţei şi la şorţ. Purtat numai în faţă, încreţit
în talie, şorţul are o largă răspândire în Transilvania.
De origine apuseană şi central-europeană, şurţul
a pătruns în portul popular românesc prin filiera
săsească din Transilvania. 4
De la începutul secolului al XX-lea. în multe zone
etnografice ale ţării, catrinţa din faţă a fost înlocuită
cu şorţul ţesut. iniţial din pânză sau lână, iar mai
târziu confecţionat şi din materiale procurate din
comerţ. Generalizarea lui în portul popular din
întreaga ţară s-a făcut treptat în funcţie de puterea
tradiţiei, de contactul mai strâns sau mai slab cu
oraşul. de pătrunderea rapidă a unor materii prime
de provenienţă industrială, cum ar fi joljul. mătasea,
catifeaua şi postavul.
Terminologia şorţului diferă şi ea de la o zonă
etnografică la alta: zadie. şurţ. pestelcă. cătrinţă etc.
Printre acoperitorile integrale, care se poartă peste Şrnţ {~)
poalele cămăşii femeieşti. se numără fota, o bucată
dreptunghiulară de ţesătură, lungă de aproximativ
1,60 metri, lată de 0,80 metri, care înfăşoară strâns
corpul peste brâu, având cele două capete suprapuse
în faţă, piesa fiind susţinută în talie cu bete.
Piesă de port arhaică, având o largă răspândire
în culturile mediteraneene şi egeo-asiatice, preluată
şi de cultura arabă, unde s-a păstrat şi termenul de
fotă, ea apare reprezentată, la noi în ţară, pe unele
metope ale monumentului de la Adamclisi, din
Dobrogea, care înfăţişează două femei dace purtând
această piesă.
Aria de circulaţie a fotei cuprinde Moldova. nor-
dul Munteniei (până la râul Topolog, unde fota co-
există cu catrinţa). cursul superior al Văii Mureşului
(Tulgheş-Topliţa) şi zona Branului. Ea e răspândită
şi în spaţiul nord-est-european (Ucraina), în Orien-
tul Mijlociu şi în sud-estul Asiei (India, Indonezia). 5
3- 4 Elena Secoşan: Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoare.

p. 61.
5 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană. p. 298-299:
Elena Secoşan: Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoare.
p. 62.
ao
În privinţa terminologiei local-zonale a fotei, Ea prezintă diferenţieri în funcţie de numărul
aceasta diferă de la o zonă la alta. În întreaga foilor din care este realizată. Astfel, în Moldova
Moldavă, de-o parte şi de alta a Prutului, fota şi, parţial, în unele zone ale Munteniei, fota este
este cunoscută sub numele de catrinţă, desem- alcătuită dintr-o singură bucată de ţesătură. În
nând, de data aceasta, piesa ce înfăşoară strâns zone precum Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Buzău.
corpul, de la talie în jos, pe lungime, şi nu una Râmnicu Sărat sau Ilfov, fota este compusă din
dintre cele două tăblii, purtate în faţă şi în spate. două foi cusute pe orizontală.
În afara termenului de catrinţă, în Moldova de Modul de dispunere a câmpurilor decorative
nord mai apar, pentru fotă, şi alte denumiri lo- pe cele trei părţi distincte ale fotei - capetele.
cale, cum ar fi prigitoare sau priştoare. Pe Valea denumite, în termenii locali. foi sau pulpane
Mureşului, fota este cunoscută sub numele de (Vrancea). feţe (Rădăuţi). pulpane (Bran. Argeş,
prinzătoare, iar în Buzău şi Vrancea sub denu- Prahova). latu' dinfaţă, părţile sau poala (Har-
mirea de stricătoare şi, mai rar, de catrinţă, în ghita). şi porţiunea din spate, neornamentată,
unele localităţi din Argeş sub numele de vâlnic, întotdeauna neagră, numită dos în toată ţara -
aşa cum relevă informaţiile de teren culese cu a dat naştere la numeroase variante ornamentale.
ocazia aplicării chestionarului de port popular Vâlnicul este o piesă specifică portului de
pentru AER. iarnă, de formă dreptunghiulară, de mari pro-
Ţesută iniţial în patru iţe din păr (urzeală şi porţii, atingând până la 4 metri lungime şi 0,80
băteală) în culoarea naturală a lânii, sau din metri lăţime, datorită cărora se poartă încutat.
urzeală păr şi băteală lână sau din urzeală încreţit sau plisat. El apare ca o fustă neînche-
bumbac şi băteală lână, iar mai târziu în două iată, cu capetele uşor suprapuse într-o parte.
iţe, din strămătură (lână fină, toarsă de fabrică), Terminologia locală a vâlnicului desemnează,
canva (lânică), bumbac, amici, mătase, fir, cu de fapt, diferitele sale variante decorative: opreg
fondul negru şi, mai rar, vânăt, vişiniu, roşu sau creţ, creţ, cătrinţă, zuvelcă, zăvelcă creaţă, ză
cafeniu, sau cu un fond în colorit alternant de velcă mare, opreg, crăţană etc.
verde închis şi roşu închis ori de grena şi verde Ţesut în două iţe, din lână, vâlnicul este
închis etc., fota apare în mai multe variante alcătuit din două foi lungi de ţesătură, aşezate
ornamentale, contribuind la definirea tipului de orizontal.
costum local-zonal. Aria sa de răspândire cuprinde Oltenia şi
Din punct de vedere morfologic, fota cunoaşte parţial Muntenia, de fapt Muntenia dunăreană,
două forme: fota dreaptă. clasică şi fota creaţă. care a avut legături puternice cu Balcanii.
Din cercetările de teren reise că vâlnicul,
purtat în nordul ţinuturilor Gorj, Vâlcea şi
Mehedinţi, a pătruns din sudul acestor
zone, făcând parte din ţinuta de sărbă
toare, deoarece portul vechi din nor-
dul Olteniei era constituit din cele
două catrinţe, purtate perechi.
11pol!o1Jltt port141J14I pop141Jar lo11ttllose 31
Aşa se şi explică de ce locuitorii din nord au Fusta, pătrunsă prin intermediul oraşului,
denumit vâlnicul cu termenul de zăvelcă creaţă, este singura piesă a costumului femeiesc care
ei necunoscând iniţial forma de vâlnic. se abate de la „canoanele" portului popular
Vâlnicul se întâlneşte şi la alte popoare (sârbi, tradiţional, alcătuit, de regulă, din elemente de
bulgari, albanezi), într-o arie cu substrat tracic, formă dreptunghiulară, deschise, fără să fie
întinsă de-o parte şi alta a Dunării. 6 unite printr-o cusătură. Compusă din mai multe
Cele două piese, catrinţa şi fota, cu numeroa- foi de ţesătură, cusute unele de altele şi încreţite
sele lor variante ornamental-zonale, sunt elemen- în talie, fusta, cunoscută local sub diferiţi ter-
tele originare, arhaice, ale portului tradiţional, meni, dintre care mai răspândiţi sunt cei de
care au conferit linii diferite corpului femeiesc, rochie, sumnă ori sucnă, a fost integrată în por-
subliniindu-i rotunjimea şoldurilor neacoperite tul popular femeiesc, generalizându-se, treptat,
de catrinţe sau înfăşurându-le strâns cu ele- la nivelul întregii ţări.
ganta fotă. Tot o fustă este şi androcul, care, spre deose-
Cea de-a treia piesă, vâlnicul - considerat de bire de aceasta, are o circulaţie mai restrânsă
specialişti o formă dezvoltată din fota creaţă 7 - (Bacău, Vrancea, Brăila, Tulcea, Constanţa,
evidenţiază subţirimea taliei, prin amploarea sa Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Călăraşi,
amintindu-ne de zeiţele neoliticului înveşmântate Ilfov, Braşov, Covasna), fiind purtat, mai ales, în
în rochie-clopot. ţinuta de muncă.
Dacă funcţia şi forma acestor piese definitorii
în stabilirea tipologiei portului popular femeiesc
au rămas aceleaşi şi în costumul actual, în
6 Elena Secoşan; Paul Petrescu. Portul popular de sărbă
schimb decorul lor a evoluat de la compoziţiile toare. p. 64.
simple spre cele complexe, ca urmare a perfec- 7 Hedwig-Maria Formagiu. Portul popular din Romănia.
ţionării tehnicilor de cusut şi de ales în război. p. 75.
Pieso eo11tpo1to1tto "'" tAHStAHt0114114i
llosti11to1tt1Ar tr1Adiţio1t1A8 lo11toiose
Găteala capului Integrându-se organic în complexul costumu-

lui popular, găteala capului prezintă un deosebit
~n ansamblul costumului, găteala capului, interes artistic, dovedind, totodată, şi o reală va-
0}J care cuprinde elemente de veche tradiţie, loare istoric-documentară. Privite în evoluţia lor,
transmise din generaţie în generaţie, contribuie, aceste piese de port reflectă, ca şi costumul
alături de celelalte piese constitutive ale portului însuşi, viaţa social-economică, gustul estetic al
popular, la creionarea trăsăturilor particulare epocii respective, întrepătrunderile ori iradierile
specific zonale, la definirea tipologiei portului unor elemente venite din arii de cultură mai apro-
popular local. piate sau mai îndepărtate, preluate şi prelucrate
În mentalitatea comunităţii rurale tradiţionale, în maniera proprie geniului creator autohton.
găteala capului, cu componentele sale: pieptănă O analiză atentă a materialului cules cu prile-
tura, categoriile de piese textile care protejează jul cercetărilor întreprinse pentru Atlasul Etno-
capul, podoabele şi accesoriile destinate împo- grafic Român relevă existenţa numeroaselor
dobirii şi fixării pe cap a acestora, constituia o modalităţi de realizare a împletiturii - începută
puternică marcă diferenţială care indica aparte- fie de la cărare, din dreptul frunţii, fie din partea
nenţa la o anumită comunitate; în acelaşi timp. superioară a urechii, fie de la ceafă - totodată,
era un semn distinctiv al unor importante ocazii, şi existenţa a numeroase variante de dispunere
un semn care indica vârsta, starea civilă, socială a părului: purtat pe frunte, purtat liber, pe spate,
şi materială a purtătoarei. strâns la ceafă, purtat pe creştetul capului sau
Fiecare zonă etnografică a ţării se caracteriza în jurul urechii.
prin „găteli" specifice ale capului, pieptănătura,
piesele textile, ca şi tehnica legării lor fiind de o
mare varietate. l
I Indicăm o bibliografie de specialitate. selectivă: R. Vuia,

Portul popular din Ţara Haţegului. Buc„ 1926: Lucia Apol-
zan. Portul şi industria casnică textilă din Mun(ii Apuseni.
Buc .. 1944: T. Bănăţeanu. Portul popular din Ţara Oaşului,
ESPLA. 1955: C. lrimie. Portul popular din Ţara Oltului,
zona Avrig. ESPLA. 1957: Gh. Focşa. Evolu(ia portului
popular din zona Jiului de Sus, ESPLA. 1957: N. Dunăre,
Portul popular din Bihor, ESPLA 1957: N. Dunăre: Marcela
Focşa, Portul buciumanilor din Munţii Apuseni. ESPLA
1957: C. lrimie, Portul popular din zona Perşanilor. Ţara
Oltului, ESPLA. 1958: idem Portul popular din zona Bra-
nului, Editura Meridiane, Buc., 1960: idem Portul popular
din Ţara Oltului. Zona Făgăraş. ESPLA, 1965; N. Dunăre,
Portul popular din Ţara Zărandului, Cluj. 1966: T. Bănă
ţeanu, Portul popular din regiunea Maramureş. Zonele Oaş,
Maramureş. Lăpuş. Sfatul Popular al regiunii Maramureş,
Casa CreaţieiPopulare, 1966: N. Dunăre. Portul popular
de pe Tămave, Casa Creaţiei Populare a judeţului Braşov,
1968: Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din Romănia,
Muzeul de Artă al RSR, Buc .. 1974: Tancred Bănăţeanu,
Arta populară bucovineană, Centrul de îndrumare a creaţiei
populare„. al judeţului Suceava, 1975.
Fiecărei categorii de vârstă (fetiţe, fete, neveste iar la fete în aceleaşi zone, dar şi în Bihor, a fost
şi bătrâne). care corespunde celor patru etape cea mai cunoscută sub numele de cioc sau
ale vieţii (copilăria, adolescenţa, maturitatea şi chică: părul din faţă, despărţit printr-o cărare ce
bătrâneţea) şi fiecărei etape de evoluţie a portu- pornea de la o ureche la cealaltă, se împletea
lui popular le sunt proprii variante specifice în într-o coadă ce cobora pe frunte, pe sub urechea
ceea ce priveşte pieptănătura şi acoperământul dreaptă, şi se unea cu părul de la ceafă într-o
capului, un rol important în conturarea acestora coadă lasată liber pe spate, în care se prindeau
avându-l normele de ordin practic îndătinate de panglici colorate.
tradiţie şi gustul estetic al purtătoarelor dintr-o Terminologia referitoare la cozi era extrem de
anumită zonă. variată, coexistând, uneori, în aceeaşi zonă, mai
Pieptănătura primului grup de vârstă, care mulţi termeni: chici, cosiţe, plete, moaţe, cojni-
cuprindea fetiţele de până la 14-15 ani, cunoş cioare etc.
tea modalităţi de realizare şi dispunere a împleti- În multe zone, coada împletită în creştetul
turilor care variau de la o zonă la alta. Specifică capului (realizată numai cu părul din faţă) avea
acestei prime categorii de vârstă era maniera aceeaşi denumire de moţ, extinsă uneori la
răsucirii părului, din dreptul cărării, de la întreaga pieptănătură, aşa cum consemnează
frunte, până în dreptul urechii, de unde pornea chestionarele AER în judeţele Caraş-Severin,
împletitura propriu-zisă. Mehedinţi, Dolj, Teleorman, Buzău, Argeş.
O mare frecvenţă au avut-o pieptănăturile cu Vârsta de 14-15 ani coincidea, în majoritatea
părul scurt, retezat pe frunte, cu una sau două zonelor etnografice ale ţării, cu ieşitul la horă şi
cozi lăsate liber pe spate ori cu două cozi aduse, integrarea într-o altă categorie, într-un alt statut
în cunună, pe cap. De obicei, cozile se prindeau social, acela de fată, cu însemne specifice.
la vârf fie cu aţă, fie cu fire de lână de diverse În pragul adolescenţei, pieptănăturii i se
culori, fie cu panglici policrome care atârnau pe acorda o importanţă deosebită, mai ales în zilele
spate sau erau legate în fundă. de sărbătoare; fata purta întotdeauna capul
O pieptănătură veche, având o arie de descoperit, părul, ca podoabă naturală, fiindu-i
răspândire limitată la zonele Haţeg, Pădurenii pus cât mai mult în valoare.
Hunedoarei, Munţii Apuseni2, nordul Moldovei, Modalităţile de dispunere a cozilor - lăsate
liber pe spate, întrepătrunse la ceafă, aduse în
2 Lucia Apolzan. Portul şi industria casnică„ .. p. 99. cunună pe cap, rotite în jurul urechilor, strânse
36
în coc etc. - constituiau numeroase variante Arad şi Prahova): zulufi în părţi. în judeţul Co-
care. alături de celelalte componente ale costu- vasna: onduleuri realizate cu drotul. în judeţele
mului. contribuiau la conturarea trăsăturilor Ilfov. Argeş, Mehedinţi, Covasna, denumite pale
particulare ale portului popular dintr-o zonă. sau valuri; prin împletirea părului în şuviţe
Cea mai mare frecvenţă o avea. la fete. piep- mărunte care se despleteau după aceea, părul
tănătura cu o coadă sau cu două cozi pe spate, rămânând încreţit: prin răsucirea părului ud cu
prinse în zile de sărbătoare cu multe panglici ajutorul unui ac sau cui ijudeţul Caraş-Severin):
colorate. legate de la o coadă la alta şi lăsate să bucle în faţă ijudeţele Botoşani. Covasna. Timiş)
atârne până la mijlocul spatelui. sau cu panglici - constituiau elemente prin care pieptănătura
care se împleteau în cozi şi se înnodau la vârfuri, fetelor se deosebea de cea a fetiţelor.
atârnând liber sau făcute fundă. panglici a căror În Suceava. TeleoL:rnn. Prahova. Argeş.
terminologie - consemnată în materialele de Hunedoara şi Alba - aşa cum relevă cercetările
teren - varia de la o zonă la alta: plăntică, de teren - părul. împletit într-o coadă, era lăsat
petea, primă. primură sau primbură, ţop, corde- despletit de-o palmă, spre vârf. şi legat la vârfuri
luţă sau pleteancă etc. cu o panglică ce atârna pe spate sau era făcută
Alături de panglici. fetele obişnuiau pretutin- fundă.
deni. în zilele de sărbătoare. să-şi împodobească În alte zone din judeţele Cluj. Sălaj. Arad,
cozile cu flori naturale. în timpul verii: muşcate, Caraş-Severin, Timiş, Suceava, fetele obişnuiau
garoafe. micşunele. rotunjoare. busuioc. maghe- să-şi împletească părul într-o singură coadă,
ran. ochiul-boului. trandafiri, sau artificiale în numită tablă în judeţul Timiş şi coada din lat
timpul iernii, precum şi cu o serie de podoabe: în judeţul Cluj. realizată din numeroase şuviţe,
mărgele, ace de os, bolduri cu gămălie colorată, ajungând până la patruzeci.
agrafe din os cu pietre colorate sau piepteni din Dacă părul nu era prea bogat, fetele îşi
os şi aluminiu. îngroşau chicile cu lână vopsită în culoarea
Chiar şi în cazurile în care pieptănătura ca- părului sau cu păr natural căzut, aceste adău
racteristică fetiţelor se menţinea şi la fete, fiind giri purtând diferite denumiri: nadă în judeţul
comună celor două grupuri de vârstă, prin unele Buzău sau pleteri în judeţele Dolj şi Mehedinţi.
însemne specifice. prin elemente estetice pro- O pieptănătură frecvent întâlnită la fete era
nunţate pe care le implica, găteala capului la cea cu coc realizat fie din păr răsucit. fie din păr
fete se diferenţia. constituind un semn distinctiv împletit într-una, două sau mai multe cozi. coc
după care această categorie de vârstă se deose- a cărui terminologie, deosebit de bogată, varia de
bea net, în cadrul comunităţii rurale tradiţionale, la o zonă la alta: canci, cucui. cuc, moţ, colac,
de celelalte categorii. moţoc, coşercuţă, conc, pup etc. Cocul era prins
Astfel, diferitele modalităţi în care părul era cu ace de sârmă, numite: spelci, crăcane, căngi,
pieptănat pe frunte şi în părţi - sub formă de: ghemţari, amoage, amoale, zulufare, igle, haite,
colţi (a căror terminologie varia de la o zonă la acealniţe.
alta - obloane în judeţul Satu Mare, zgarlaonţi O arie întinsă de circulaţie, la scara întregii
în judeţul Teleorman, inele în judeţul Sibiu, ţări,
o avea pieptănătura cu două cozi aduse în
cupe în judeţul Caraş-Severin. colţi în judeţele cunună pe cap - care cunoaşte câteva variante:
36
cu cozile împletite începând de deasupra ure- Conciul constituia un suport confecţionat din
chilor şi aduse pe creştetul capului, cu cozile cele mai variate materiale: crengi de măr, tei,
împletite de la ceafă şi aduse pe creştetul capu- cireş, paltin, trandafir, curpen, nuiele, papură,
lui sau cu cozile împletite deasupra urechilor, tulpină de porumb, mucava, corn de vită, tablă,
aduse pe cap şi înturnate la ceafă. sârmă, os, pânză, dimie, lână, păr nat.ura! căzut
În zilele de sărbătoare, iar în unele zone etno- etc., cu dimensiuni diferite şi o mare diversitate
grafice cu două-trei duminici înainte de nuntă, de forme: circulară, semicirculară, ovală, tri-
pieptănătura se completa cu cununiţe din flori unghiulară, în formă de coarne, tronconică, în
naturale sau artificiale, ori cu „găteli" compli- forma literei V etc. Înveliţi în pânză sau lână,
cate, realizate din panglici, mărgele, oglinzi, ciu- suporţii se aşezau peste părul împletit, de obicei,
curi policromi de lână, pene de păun, monede, în două cozi care se coseau, legau sau răsuceau
podoabe ce constituiau semnul distinctiv al fe- în jurul acestora.
cioriei în cadrul comunităţii rurale tradiţionale. Suporţii - aceste piese intermediare între
Trecerea de la statutul de fată la cel de ne- pieptănătură şi piesele textile care acopereau
vastă avea loc a doua zi după nuntă, în cadrul capul - au avut o largă arie de circulaţie în
ritualului cunoscut sub numele de învelitul sau Banat şi Transilvania, parţial în Oltenia, Mun-
legatul miresei, când tinerei femei i se schimba tenia şi Dobrogea şi cu totul izolat în Moldova. Ei
pieptănătura, aşezându-i-se pe cap conciul, pe erau obligatorii pentru femeia măritată, având
care avea obligaţia să-l poarte din acel moment un vădit scop funcţional, de a strânge părul şi
toată viaţa, până la moarte, conciul şi legătura a nu lăsa să alunece nici o şuviţă, de a-i da
de cap fiind, de fapt, „semnele" care marcau tre- întregului ansamblu al gătelii capului o anumită
cerea femeii de la o stare civilă la alta şi având, formă şi, totodată, de a fixa şi susţine acoperito-
sub acest aspect, un rol de simbol social. rile de cap, femeia supunându-se unor străvechi
31
canoane fixate de tradiţie, potrivit cărora nu mai În mentalitatea comunităţii săteşti, după
avea voie să-şi arate părul, în public, niciodată. vârsta de 40-45 de ani, femeia intra într-o altă
Între pieptănătura propriu-zisă, cu cărare la etapă de viaţă, aceea a bătrâneţii.
mijloc, şi coc, realizat prin împletirea părului în Identică aproape cu cea a nevestelor, piep-
cozi întrepătrunse la ceafă şi legate cu aţe sub tănătura bătrânelor se caracteriza printr-o mai
forma unui coc lunguieţ sau rotund, realizat din mare sobrietate, renunţându-se total la unele
aceleaşi cozi împletite, dispus în creştetul capu- elemente de cochetărie specifice nevestelor, cum
lui, cunoscut în termeni generali sub numele de ar fi bretonul, zulufii, colţii etc.
canci, şi suportul cu aceeaşi denumire, există Întregul ansamblu vestimentar, deci şi ele-
o strânsă interdependenţă. 3 mentele de găteală a capului, marca - prin
Uneori, pieptănăturile erau reliefate şi prin unele detalii de ornamentică şi cromatică (un
utilizarea unor suporţi cu forme speciale. Astfel, decor mai discret, în tonuri cromatice mai
pieptănătura arhaică „cu coame", sub forma închise) şi printr-un accentuat grad de conser-
unor proeminenţe laterale realizate din cozi vatorism, în ceea ce priveşte perpetuarea unor
răsucite deasupra urechilor, era subliniată şi elemente arhaice - această categorie de vârstă.
Pieptănăturile cu cea mai mare arie de răs
prin suportul din sârmă în formă de coame
aşezat deasupra cozilor sau prin piese anexe cu
pândire la bătrâne au fost: cea cu cozile între-
pătrunse una într-alta la ceafă, pieptănătură
această formă, cum este, de exemplu, cunoscuta
denumită cu cosite în Ilfov şi cu berci în Ilfov,
ceapsă cu coarne de Haţeg. Pieptănătura „cu
coarne", consemnată de chestionarele AER Teleorman şi Argeş; cea cu coc, realizat fie
numai din păr natural, fie şi cu ajutorul supor-
numai în judeţele Sălaj, Hunedoara, Alba,
ţilor, înveliţi în pânză sau lână; pieptănătura cu
Suceava, Teleorman şi Vrancea, a avut o arie de
cozile aduse roată pe cap.
răspândire mult mai mare în trecut.4
Dintre pieptănăturile arhaice menţionăm: pe
Chiar şi în cazul în care părul natural era
cea cunoscută sub numele de cioci, chici în-
destul de bogat, normele stabilite în cadrul
groşate cu plete de lână, împletite începând de la
comunităţii tradiţionale şi transmise din gene-
ceafă, aduse peste urechi şi, de aici, pe creştetul
raţie în generaţie cereau ca el să fie îngroşat cu
capului, pentru a forma o creastă accentuată,
păr artificial denumit pletenci, sclebe, pleteri
formă întâlnită în judeţul Alba; pe cea cu coarne,
etc. Cozile astfel îngroşate şi întărite cu plete răspândită în Hunedoara, Alba, Suceava, Vran-
de lână, denumite curmi în localităţi din jurul cea, Teleorman, şi pe cea cu cosiţe, constând din
Caransebeşului, dârlogi în zona Almăjului, cioci două cozi împletite de sub ureche, îngroşate cu
în judeţul Alba, cosite în judeţele Cluj, Alba, sclebe de lână toarsă, rotite în jurul urechii,
Hunedoara, erau aduse în faţa urechii, formând aduse spre ceafă şi întrepătrunse, frecventă în
un fel de semicerc, de unde se întorceau spre judeţele Cluj, Alba, Hunedoara.
ceafă; cele două cozi, petrecute şi legate una de De-a lungul timpului, pieptănăturile au par-
alta, erau vizibile de sub învelitoarea capului. curs - ca şi celelalte elemente componente ale
O altă pieptănătură, des întâlnită în judeţele ansamblului vestimentar-, o continuă evoluţie,
Bistriţa-Năsăud, Sibiu şi Alba, iar sporadic în permanente transformări, adaptări, alături de
multe zone ale ţării, a fost cea cu cozile aduse formele tradiţionale, arhaice, perpetuate prin
roată pe cap, îngroşate cu plete de lână, perfect tradiţie până în preajma primului război mon-
acoperite cu şuviţele de păr natural. dial şi menţinute numai în portul femeilor în
Pieptănăturile nevestelor, mult mai compli- vârstă, apărând şi forme noi, mai simple şi mai
cate decât ale celorlalte categorii de vârstă, unele comode, care treptat le-au înlocuit pe cele vechi,
dintre ele fiind reflexe ale unor rituri mai vechi, răspunzând astfel noilor cerinţe de viaţă.
legate de cultul fertilităţii, subliniau, alături de
piesele componente ale ansamblului vestimen-
tar, notele particulare, specifice, ale zonei etno- Acoperământul capului
grafice respective.
fi) ieptănăturii i se adaugă o serie de piese
3 Jana Negoiţă, Canci, ciupag, opreg„„ p. 57. !.J" textile şi podoabe care fac parte intrinsecă
4 Ion Chelcea, Portul cu coame, p. 107; Georgeta Stoica; din găteala capului, completând-o şi integrând-o
Maria Vâgâi. Arta populară din Cămpia Munteniei, p. 64. stilistic întregului ansamblu vestimentar.
38
În practica de învelire a capului, surprindem
două etape: aceea de susţinere a pieptănăturii
prin folosirea unor piese secundare, anexe, cu
un rol funcţional, care au primit diverse forme şi
denumiri zonale: legătoare, tulpan, fes, meche-
let. ceapsă, căită etc., şi aceea de învelire pro-
priu-zisă, peste acestea, cu o piesă textilă, cum
ar fi ştergarul, marama, basmaua etc.
Sunt elemente care apar în unele zone, cu rol
intermediar între pieptănătură şi acoperitoare
(căiţă, ceapsă). iar în alte zone aceleaşi piese au
rol principal, de învelitori propriu-zise.
Învelitori legate liber la folosire5 sunt şterga
rul, marama (o variantă a ştergarului}, basmaua
şi tulpanul triunghiular (o variantă a basmalei).
Ştergarul reprezintă cea mai simplă formă de
acoperitoare, stând la baza tuturor sistemelor de
învelit capul femeilor în portul popular tradiţio
nal de pe întreg cuprinsul ţării.
Ţesut iniţial din cânepă şi in, iar, odată cu
introducerea bumbacului în gospodăria ţără
nească, şi din diferitele calităţi ale acestei fibre:
ij~ ~ ~ '*" g'~ bumbăcel, a{ă, sacâz, inişor, coton, izmir etc.,
4(.Ut-8~~~)
ştergarul cunoaşte o largă arie de răspândire,
cuprinzând Muntenia, Oltenia, Moldova, parţial
Fiecărei zone etnografice a ţării îi este carac- Transilvania şi izolat Banatul şi Dobrogea.
teristic un mod propriu de îmbrobodire şi, cu Dacă forma morfologică a ştergarului, aceea
toate câ se respectă unele canoane tradiţionale de dreptunghi, este identică în toate ţinuturile
în privinţa învelirii capului, acoperitorile, prin în care se poartă, în schimb dimensiunile, proce-
forma piesei, dimensiuni, materia primă, tehnica deele tehnice de realizare, structura decorativă,
de realizare, compoziţia decorativă şi cromatică, modul de învelire sau de asociere cu alte piese
dar şi prin felul de asamblare, vădesc întotdea- diferă de la o zonă la alta, conturându-se o serie
una multă artă şi ingeniozitate. întreagă de variante.
Dacă iniţial categoriile de piese care acope- Terminologia privind ştergarul e deosebit de
reau capul au avut practic un rol utilitar, de pro- bogată, coexistând, uneori, în aceeaşi zonă, mai
tejare împotriva condiţiilor neprielnice de mediu, mulţi termeni: peşchir, pânzătură, minişter
cu timpul, ele au căpătat şi o valoare artistică, gură, zăbranic, zăbrelnic, năframă, proboadă,
ornamentală. Dincolo de funcţia practic-utilitară tindeu, căpătâi, cârpă lungă, cârpă, felegă etc.
şi de cea estetică, acoperitorile au mai avut şi Iniţial, sistemul compoziţional specific şterga
o pronunţată funcţie socială, ele fiind semnul cel rului a fost simplu, constând doar în ornamente
mai evident de stare civilă a femeii. liniare, vărgi, dispuse în şiruri paralele, pe lăţi
În cadrul ceremonialului de nuntă, învelito- me, perpendicular pe sensul firului de urzeală.
rile dobândeau şi o funcţie ritualică, simbolică, Registrele decorative constând din vărgi simple
de marcă, funcţie care a supravieţuit în unele sau grupe de vărgi la piesele mai vechi, precum
zone etnografice ale ţării până aproape de zilele cele din Argeş, Mehedinţi, Gorj etc., realizate din
noastre. bătaie cu fire de cânepă şi in, iar apoi şi cu fire
Prin diferite elemente - materiale întrebuin- de bumbac alb, mai gros, pentru a ieşi în relief,
ţate pentru confecţionarea lor, structuri decora- se concentrau înspre cele două extremităţi ale
tive şi cromatice, tehnici de legare-, învelitorile piesei, trupul ştergarului rămânând degajat. Între
de cap constituiau un complex de semne care spaţiile decorate şi cele lipsite de decor se realiza
indicau vârsta, starea civilă, socială şi materială
a femeii, adaptându-se, ca formă şi structură, 5 Ne-am însuşit tipologia stabilită de Hedwig-Maria For-
mediului geografic şi ocaziilor în care se purtau. magiu în lucrarea Portul popular din România.
1!ll
m
I
J j
un echilibru perfect, puritatea bucăţii de pânză Marama - variantă a ştergarului - a atins
liberă căpătând virtuţi expresive deosebite. un înalt nivel de realizare tehnică şi artistică
Cu timpul, ornamentica ştergarului având la odată cu utilizarea borangicului în mediul rural.
bază succesiunea ritmică de vărgi a fost îmbogă Aria de răspândire a maramei de borangic, des-
ţită la capete cu intercalări de ajur şi alesături tinată îndeosebi zilelor de sărbătoare, cuprin-
cu motive geometrice, avimorfe, simbolice, skeo- dea Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sudul
morfe şi fitomorfe stilizate. Locul alesăturilor îl Transilvaniei, coexitând în paralel cu ştergarul.
luau , câteodată, în zonele Olt, Argeş, Muscel, Prin ornamentaţia discretă, care se distingea
cusăturile realizate cu lânică divers colorată. compact pe transparent, policrom pe ivoriu , sau
Spre deosebire de ştergarele din celelalte zone strălucitor - metalic - pe văl subţire, marama
ale ţării, ţesute numai în două iţe, ştergarele mol- a atins o valoare artistică remarcabilă. Motive
doveneşti se ţeseau în 3-5-7-9, până la 15 iţe, ornamentale simple, interpretate ca elemente
tehnica cerând multă îndemânare şi pricepere, singulare, repetate sau în diverse combinaţii , au
de aceea numai anumite femei ştiau să le ţeasă. dat naştere la o infinitate de sisteme decorative
În comparaţie cu decorul bogat al ştergarelor în zonele Bran, Buzău, Prahova, Vâlcea etc.
munteneşti, ornamentica ştergarului transil- Pe transparenţa firului de borangic se reliefau
vănean a fost mult mai redusă , limitându-se la motivele geometrice sau floral-stilizate, alese cu
câteva dunguţe în tonuri sobre ori la şiruri de fire mai groase de bumbac, mătase artificială
mici elemente decorative cusute sau alese. sau lână. Rafinamentul coloritului era determi-
Ştergarele bănăţene, confecţionate din fir de nat şi de folosirea pe scară largă a subtilei game
bumbac de cel mai subţire, au o decoraţie con- monocrome , de ton pe ton.
centrată la cele două capete, cusută pe fir, con- În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
stând în flori geometrizate dispuse pe lăţime, în unele zone din Banat, Transilvania şi Moldova,
registre paralele. ştergarul şi marama au fost înlocuite cu basma-
Ştergarul de cap s-a asociat, în unele zone, cu ua procurată din comerţ, ca urmare a influenţei
alte piese precum: fesul, căiţa, ceapsa, basmaua. exercitate de moda orăşenească.
e~cu~de
~~ iL' 4-i ~aed« ~
În cadrul ceremonialului nunţii şi al înmor- "'
mântării, s-a păstrat chiar până în zilele noastre
obiceiul de a se dărui basmale cu o ornamentică
şi o cromatică adecvate împrejurării (Banat şi
Moldova).
O altă utilizare rituală a basmalei a semnalat
Damaschin Bojincă. În momentul în care o fată
intra în joc, după anul de doliu, pentru a scăpa
de răzbunarea mortului, trebuia să aştearnă pe
pământ o năframă, ca jocul să nu pornească
direct de pe pământul în care zăcea mortul. 7
Tulpanul, variantă de formă dreptunghiulară
a basmalei, este o piesă componentă a costumu-
lui popular din zonele de câmpie, fiind răspândit
şi în toată Dobrogea. Confecţionat mai demult
din pânză de cânepă şi in ţesută în casă şi vop-
sită cu coloranţi vegetali, sau din pânză procu-
rată din comerţ (indian, marchizet, nansuc,
madipolon, pănză de gheaţă, pânză înălbită,
pânză topită, aşa-zisa pânză de Iaşi). tulpanul
s-a purtat fie ca piesă independentă, fie pe sub
ştergar sau maramă, având, în acest din urmă
caz, rolul unei piese anexe.
Cunoscut sub diferite denumiri în zonele în
care se poartă - legătură cu şpiţuri, legătoare,
cornurar, colţ, batistă, grimea, diurmea, cârpă,
foiţăde cârpă etc„ tulpanul de sărbătoare se
ornamenta, de jur-împrejur, cu mărgele mici,
Basmaua, cunoscută sub diferite denumiri - viu colorate, cu fluturi metalici, şabac, dantelă,
năframă, chişchineu, dermea, testemel, bariş, precum şi cu colţuri făcute cu acul sau croşeta.
bariz etc. -, s-a generalizat, treptat, în întreaga
ţară, intrând, de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
în componenţa portului popular românesc.
Având forma unui pătrat, basmaua prezintă
o mare varietate, din punctul de vedere al mate-
rialului întrebuinţat la confecţionarea ei (bum-
bac, caşmir, mătase, stofă de lână, catifea etc.),
al dimensiunilor şi cromaticii sale.
Prin modul de oranamentare: imprimate pe
toată suprafaţa sau doar pe margini, sub forma
unui chenar, împodobite cu cusături policrome
dispuse într-un singur colţ sau în toate colţurile,
sub forma unor buchete, oii presărate în mod
uniform pe tot câmpul, plin cromatica folosită şi
plin modul de legare, basmaua marchează şi ea
diferenţieri de vârstă şi ocazii.
Pe lângă funcţia practic-utilitară, basmaua
a avut şi o funcţie simbolică, de ritual, ea fiind
utilizată în cadrul riturilor de trecere. La botez,
era folosită pentru purificarea moaşei şi a na-
şului, obicei consemnat de Emil Petrovici pentru
zona Almăjului. 6
6-7 Apud Aristida Turcuş, Portul popular românesc .. „ p. 19.
,,11~"
di#~?~
După P. Petrescu. G. Stoica. Arta populară romănească. Bucureşti, 1981, p. 106-107.
ţesută
din cânepă în două iţe şi ornamentată
prin tehnica cusăturii sau alesăturii cu bumbac
mercerizat şi cu lânică; ceapsa dreptunghiulară,
cu obadă, răspândită în Valea Bistrei, confecţio
nată din pânză de in sau bumbac, ornamentată,
ca şi ceapsa triunghiulară, cu aceleaşi motive
În unele zone, precum Mehedinţi şi Olt, piesa geometrice, bazate pe romb; ceapsa de formă
a căpătat şi un rol ceremonial, fiind semnul pentagonală, cu obadă, întâlnită la vest de
tradiţional de consacrare a tinerei fete în rândul Caransebeş, înspre Reşiţa şi Bocşa, decorată cu
femeilor căsătorite. romburi în tehnica broderiei; ceapsa cu munună,
O altă categorie de învelitori o constituie for- specifică zonei Oraviţa; ceapsa cu două coarne,
mele fixe, de genul bonetelor: ceapsa şi conciul. răspândită în Haţeg, confecţionată din in sau
Ceapsa, atestată documentar în secolele al bumbac, cusută cu lânică; ceapsa de formă co-
XVIII-lea şi al XIX-lea, a constituit semnul dis- nică, asociată cu cârpa albă de bumbac, tipică
tinctiv de stare civilă al femeii măritate. Ea s-a pentru zona Pădurenilor.
păstrat în portul tradiţional din zonele de munte
ale Banatului, bazinul Haţegului şi Pădurenii
Hunedoarei, până după primul război mondial.
Părţile componente ale cepsei se ţeseau în
război din cânepă, in, bumbac, lână, iar pentru
ornamentarea lor se utilizau fire de bumbac,
lână, mătase, fir metalic, mărgele, paiete, şire
turi şi diferite galoane decorative.
După formă şi croi s-au conturat câteva sub-
variante având un specific local-zonal: ceapsa
triunghiulară, tipică bazinului Bozovici-Almăj8,
8 Eft!miu Lepăduş, Ceapsa şi conciul..„ p. 101.
Conciul, cu variantele sale - conci cu găitan, A treia categorie de învelitori o formează cele
conci cu bani, ·cealma şi tulbent -, a fost carac- compuse dintr-o parte fixă montată şi vălitori
teristic costumului femeiesc din zona de şes a liber aşezate, purtate pe deasupra, ce prezintă,
Banatului, coexistând, în multe zone, cu ceapsa. după modul de asamblare a elementelor compo-
Cercetătorii au fixat perioada de apariţie a nente, mai multe variante: căiţa cu pomeselnic,
conciului - piesă de influenţă orientală şi sud- specifică portului bătrânesc din Făgăraş, com-
dunăreană, adaptată însă specificului portului pusă dintr-o bonetă fixă, asociată cu o formă de
popular românesc - între deceniul al doilea şi ştergar; vălitoarea cu ciurel, caracteristică por-
al treilea al secolului al XIX-lea.9 tului de străveche tradiţie din zona Sibiului,
Confecţionat din bumbac, mătase, fir (mai rar alcătuită dintr-o ţesătură fină, gofrată mărunt,
lână), la care se adaugă monedele din argint, suprapusă roată, în mai multe straturi, şi din
conciul are ca motiv predominant rombul, ală ciurel - o ţesătură de tul, de forma unui pătrat,
turi de care apar şi elemente vegetale stilizate. brodată la colţuri cu fire de mătase sau lânică
Prin fineţea alesăturilor, realizate în tehnica colorată; vălitoarea, răspândită în portul din
folosită la opregele costumului femeiesc, şi a zonele Tâmavelor şi Albei, o singură piesă de
broderiilor, prin asocierea unor materiale fapt, cu o parte fixă, înfăşurată de două-trei ori
diverse - panglici, galoane, dantele, monede, pe un suport circular, cealaltă parte fiind desfă
flori artificiale, bucăţi de oglindă - conciul are şurată liber.
şi rolul de podoabă, armonizându-se, din punct Pălăria constituie al patrulea tip de învelitori,
de vedere decorativ şi cromatic, cu întregul pătrunsă în portul popular femeiesc din multe
ansamblu al costumului bănăţean. zone ale ţării: Argeş, Muscel, Prahova, Dâmbo-
viţa, Bran, Ţara Oltului, Mureş, Tâmave, Sibiu,
9 Eftimiu Lepăduş, Ceapsa şi conciul..„ p. 101. Alba, Cluj, Bihor, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Timiş,
nu numai ca urmare a climei şi a influenţei fesul a constituit şi un semn de distincţie
modei orăşeneşti, ci, în anumite zone, şi datorită socială, prin împodobirea lui pe marginea care
înrâuririlor exercitate de costumul feudal de venea deasupra frunţii, vizibilă de sub ştergar
curte asupra portului popular ţărănesc, aşa cum sau maramă, cu monede din aur sau argint, în
au remarcat, în lucrările lor, istoricii de artă.10 funcţie de posibilităţile materiale ale purtătoarei,
Confecţionate din fetru sau din paie, pălăriile ori cu o bentiţă ornamentată cu paiete aurii,
apar sub câteva variante, determinate de forma imitând monedele, sau cu fluturi şi mărgele.
calotei şi a borului. Ele s-au purtat fie direct pe Fiind purtat pentru prima dată în cadrul
păr, fie asociate cu alte învelitori legate liber la ceremonialului de veche tradiţie cunoscut sub
fiecare folosire: ştergar , maramă, basma, atât în numele de învelitul miresei sau legatul cu fes,
ţinuta de lucru, cât şi în zilele de sărbătoare. fesul a constituit şi semnul de consacrare prin
Toate variantele de pălării erau împodobite cu care tânăra fată intra în rândul femeilor mări
panglici, mărgele, şireturi, ciucuri, flori, galonaşe tate, marcând noul statut pe care aceasta îl
în portul fetelor şi al nevestelor tinere destinat dobândea din acel moment.
zilelor de sărbătoare. Deosebirile de stare materială erau pregnant
Fesul, piesă de origine orientală, pătrunsă în marcate în cadrul acestui ritual în care fetele
portul popular femeiesc din Oltenia, Muntenia, înstărite primeau în dar de la naş fesul, în timp
Dobrogea şi Moldova - aşa cum consemnează ce fetele mai sărace înlocuiau această piesă
literatura de specialitate şi materialul de teren costisitoare cu un gluguş roşu, confecţionat din-
pentru chestionarele AER-, a îndeplinit aceeaşi tr-o bucată de ţesătură de brâu.11
funcţie practică de susţinere a părului , fiind
acoperit întotdeauna de ştergar sau maramă. IO Corina Nicolescu , Istoria costumului de curte.„ , p . 170.
Totodată , în unele zone, cum ar fi Câmpia 11 Georgeta Stoica; Virgil Vasilescu , Portul popular din Gorj,
Romanaţilor, Câmpia Brăilei şi ţinutul Dobrogei, p. 45-46.
Podoabele de cap În nordul Olteniei şi Munteniei, marama se
purta cu fruntare - brodelii, aplicaţii de paiete,
c;f'1 nvelitortle erau completate prtntr-o serte de mărgele, monede din aur sau argint, cusute pe
c!J podoabe, accesorti din metal (argint, alamă, o bucată de catifea ort postav, numite şi legători.
aramă), sticlă, piatră, os etc„ destinate împodo- În Ţara Oltului, învelitoarea tradiţională,
birti şi fixărti pe cap a acestora, care marcau căiţa şi pomeselnicul, se asociau, de asemenea,
efectul decorativ al gătelii capului, conferind un cu fruntarul din pânză neagră, împodobit cu
aspect sărbătoresc, o notă de strălucire şi fast mărgele negre şi colţişort.
întregului ansamblu vestimentar. În ţinutul Dobrogei, baerul cu care se lega
Astfel, în zona Mehedinţi ştergarul se asocia fesul sub bărbie era decorat cu bani de argint,
cu aşa-numitele părăluţe sau scălane - mici iar în partea supertoară a urechilor se prindea
monede de argint înşirate pe lănţişor, care atâr- de fes o floare de bani, compusă din trei bani de
nau în dreptul urechilor.12 aur dispuşi în forma unui triunghi. După ieşirea
Nevestele tinere din ţinutul Harghitei îşi îm- din uz a acestei piese, femeile au continuat să
podobeau ştergarul, în zilele de sărbătoare, cu poarte cordica de bani, pe care o legau sub bărbie
bolduri (ace cu gămălie mare) sau cu stâlce (flori şi, de aici, o prtndeau pe creştet, sub tulpan.15
artificiale), prtnse în formă de cunună pe cap.13 Calota velitoarei de Tâmave era împodobită
Într-un mod asemănător se împodobeau şi de jur-împrejur, formând un fel de cunună, cu
nişte ace cu gămălie decorative, cunoscute sub
femeile din zona Munţilor Apuseni, care purtau
pe cap conciul cumpărat din târg, de forma unei numele de ţânte, de tip săsesc.
pălării din jolj alb, în care se înfigeau câte 11-12
12 Maria Cioară. Contribu(ii la cunoaşterea portului popular
bumbuşte - nişte ace decorative mari din metal
femeiesc„ „ p. 11.
auriu; peste canci, femeile îşi legau năframa, 13 *** Portul popular din jude( ul Harghita .... p. 11.
lăsând vizibile aceste accesorii metalice.14 14 Lucia Apolzan. Portul şi industria casnică .. „ p. 118-120.
În toate zonele, ştergarul şi marama se fixau 15 Elena Secoşan: Steluţa Pârâu. Portul popular romănesc ... ,
pe cap cu spelci - ace cu gămălie colorată. p. 30.
În Banat, ceapsa şi conciul constituiau o podoabă
în sine, prin includerea în componenţa lor a firului
metalic, a dantelei, a mărgelelor. a şireturilor. a
galoanelor ornamentale, ca şi a monedelor - armo-
nizându-se cu celelalte piese ale ansamblului vesti-
mentar femeiesc.
Elementele componente ale gătelii capului au
parcurs, în timp, o continuă evoluţie în formele de
exprimare artistică. o continuă înnoire şi îmbogăţire
ornamentală şi coloristică. alături de formele
tradiţionale. complexe. apărând şi forme noi. mai
simple şi mai comode, care le-au înlocuit treptat pe
cele vechi. răspunzând cerinţelor mereu crescânde
ale omului. Bogăţia şi diversitatea lor zonală sunt
rezultatul unor vechi tradiţii şi practici care s-au
transmis în cadrul comunităţii rurale de la o gene-
raţie la alta.
În această secţiune. am încercat să prezentăm
găteala capului ca pe un ansamblu. un complex, un
întreg al înfăţişării exterioare a individului şi a comu-
nităţii din care face parte şi, totodată, să analizăm,
pe rând, toate componentele sale. precum şi modul
lor de asamblare. Am ţinut, totodată, să subliniem
rolul de puternică marcă diferenţiatoare, în cadrul
comunităţii rurale tradiţionale, al întregului complex
de găteală a capului.
Cămaşa
(V tabilirea unei tipologii a pieselor ce compun

~ un ansamblu vestimentar e necesară pentru
decantarea caracterelor etnice româneşti şi evi-
denţierea trăsăturilor specific-zonale, costumul
fiind un document cu certă valoare istorică şi
artistică şi reflectând modul de viaţă al etniei
care-l poartă.
O piesă de bază a ansamblului vestimentar
femeiesc o constituie cămaşa, care a cunoscut
nenumărate variante morfologice-decorative,
determinate de sistemele de croială, de modali-
tăţile şi procedeele de ornamentare.
Conservând, până aproape de zilele noastre,
atât sisteme arhaice de croială, cât şi străvechi
motive ornamentale, cămaşa a păstrat cel mai
bine trăsăturile specificităţii noastre etnice.
Prin detalii de croială, decor şi cromatică, ea
a marcat, în comunitatea rurală tradiţională,
statutul social şi material al purtătoarei, vârsta
acesteia, ocaziile şi apartenenţa la o anume zonă
etnografică.
Elementul care se ia în considerare pentru
stabilirea tipologiei cămăşii e craiul: atât modul Cămaşa dreaptă aparţine fondului cultural
în care sunt alcătuiţi stanii (piepţii şi spatele), originar al umanităţii, având ca prototip tunica,
cât şi felul de racordare a mânecilor la stani - atestată de mărturiile arheologice pe teritoriul
din umăr sau din gât. Europei centrale încă din epoca bronzului.16
În funcţie de aceste criterii, deosebim în por- Cunoscută la noi, dar şi în dreapta Prutului,
tul popular românesc două tipuri fundamentale sub denumirea de cămaşă bătrânească sau de
de cămăşi: cămaşa dreaptă şi cămaşa încreţită cămeşoi, cămaşa dreaptă prezintă, în tot arealul
la gât, fiecare cu variantele sale. Aceste două românesc, o mare unitate morfologică şi stilis-
tipuri au coexistat pe tot cuprinsul spaţiului ro- tică, pe care i-o conferă atât materiile prime din
mânesc, frecvenţa lor variind de la o zonă la alta care se confecţionează - cânepă, in, bumbac,
borangic-. varietatea şi modalitatea de asociere
a fibrelor folosite, elementele de croială şi termi-
nologia referitoare la ele, cât şi sistemul decorativ.
La cămaşa dreaptă, se respectă principiul
croielii în foi drepte: o singură foaie de pânză, în
care se practică la mijloc o despicătură pentru
introducerea capului, se trece din faţă în spate
peste umeri, alcătuind trupul cămăşii. Mânecile,
compuse fiecare din câte o foaie de pânză, se
prind de stani în dreptul umerilor.
Prin croiala simplă, din trei foi dreptunghiu-
lare, iniţial fără guler, cămaşa dreaptă are va-
loare de document în istoria costumului popular.
Această formă arhaică de croială s-a păstrat
până astăzi la cămăşile moldoveneşti din stânga
şi din dreapta Prutului.
16 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din România,

p. 31.
Dată fiind îngustimea pânzei care se ţesea în
casă şi a cărei lăţime nu depăşea 0,5 metri,
trupul cămăşii a fost lărgit ulterior prin intro-
ducerea în părţile laterale a unor jumătăţi de foi
de pânză, tăiate fie pe lungime, fie în diagonală,
numite clini.
Pentru a-i da braţului o mai mare libertate de
mişcare, a fost introdusă la subsuoară o bucată
de pânză pătrată sau triunghiulară numită
pavă, având latura de 5-8 centimetri.
Mânecile erau fie largi şi libere la extremi-
tatea inferioară, fie strânse pe brăţări de forma
unor bentiţe late de două degete, încheiate cu
nasturi, fie terminate cu volănaşe.
Cămaşa dreaptă a fost iniţial fără guler,
răscroită pe lângă gât, iar mai târziu cu un guler
îngust ca o bentiţă, cu gură în faţă. Vărgile,
prezente în textura pânzei, realizate cu fibre de
diverse calităţi, din care unele, colorate, au con-
stituit, de fapt, primul sistem decorativ.
Decorul geometric sau fitomorf stilizat este
foarte discret, fiind amplasat în acele locuri care
subliniază liniile croiului: la gura cămăşii, în
dreptul umărului, la extremităţile mânecilor, pe
poale şi pe guler, când acesta există.
Cămaşa cu platcă, răspândită pe întregul
areal românesc, este varianta cămăşii drepte
pătrunse în portul ţărănesc din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, sub influenţa oraşului.
Cămaşa încreţită la gât, cunoscută în lite-
ratura de specialitate sub denumirea de tip
carpatic, apare în săpăturile arheologice din
aşezările traco-ilirice, fiind reprezentată şi pe
statuetele descoperite la Cucuteni, judeţul laşi,
la Vădastra, judeţul Olt, dar şi pe cele balcanice
de la Butmir sau Vinea.
Prototipul cămăşii încreţite, întâlnit până
astăzi în portul popular femeiesc, apare pe
Columna lui Traian şi pe Monumentul de la
Adamclisi din Dobrogea, la costumul unei femei
ilire din Croaţia, ca şi pe o stelă funerară din
secolele III-IV d.C„ conservată la Muzeul de
Arheologie din Zagreb.
Cămaşa încreţită la gât continuă, aşadar,
tradiţii morfologice aparţinând culturii iliro-
traco-dacice. Aria de circulaţie a acestui tip de
cămaşă cuprinde ţări din Europa Centrală şi de
Sud-Est (Slovacia, Moravia, sudul Poloniei,
Ucraina transcarpatică, Bulgaria, Serbia).17
Ea se poartă pe întreg spaţiul locuit de
români, cu excepţia Maramureşului, a Dobrogei
şi a estului Bărăganului.
17 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, p. 283.
60
Cămaşa încreţită la gât se croia din patru foi Alte sisteme de ornamentare a mânecilor
de pânză drepte: două pentru stani şi câte una acestui tip de cămaşă sunt caracteristice Tran-
pentru fiecare mânecă. Gura piesei se formează silvaniei şi Banatului.
prin adunarea în creţuri a întregii lăţimi a sta- Atât utilizarea unor fibre colorate cu calităţi
nilor şi a părţii superioare a mânecilor. Forma estetice deosebite, a fluturilor şi a mărgelelor
arhaică a acestui tip de cămaşă o întâlnim şi viu colorate, a firului auriu şi argintiu, pentru
astăzi în spaţiul moldovenesc, din stânga şi din a contura, delimita şi evidenţia porţiunile deco-
dreapta Prutului, creţurile cămăşii fiind strânse rate, cadenţa petelor de culoare ce alternează cu
în jurul gâtului cu o aţă de cânepă sau de in spaţiile albe ale fondului, cât şi dinamica alter-
numită brezărău. Gulerul, îngust ca o bentiţă, nanţei dintre suprafeţele decorate şi cele lipsite
aplicat peste încreţiturile de la gât, a apărut de ornamente amplifică valoarea artistică a
ulterior. cămăşii, fiecare piesă constituind un unicat al
Mânecile erau fie largi, libere la extremitatea tezaurului artei populare româneşti.
inferioară, fie strânse pe aţă, printr-o încreţitură Multiplele funcţii pe care le-a avut cămaşa -
similară cu aceea de la gura gâtului, fie prinse marcă de identitate etnică şi zonală, semn care
într-o bentiţă sau terminate cu volan. indica vârsta, ocaziile, starea civilă, socială şi
Motivele ornamentale erau plasate pe mâneci, materială a purtătoarei, dar şi funcţie simbolică,
în cele trei registre tradiţionale (altită, încret, rituală, în ceremonialul nunţii - reliefează im-
râuri}, pe piepţi (de-o parte şi de cealaltă a gurii portanţa deosebită a acestei piese în complexul
cămăşii), pe spate şi pe poale. ansamblului vestimentar femeiesc.
61
Modalităţide asociere
a pieselor complementare
fi) ategoria acoperitorilor îmbrăcate peste poalele
~cămăşii femeieşti cuprinde un mare număr de
piese şi cunoaşte diferite scheme de asociere.
În structura ansamblului vestimentar femeiesc.
piesele complementare se poartă fie independent, ca
piese de-sine-stătătoare, fie în asociere cu alte piese,
care au, însă, aceeaşi funcţie - de acoperământ al
poalelor cămăşii.
Dacă urmărim modul de asociere a acoperitorilor
la nivelul întregii ţări, constatăm că ele se combină
atât cu piese din cadrul aceleiaşi categorii a învelito-
rilor parţiale (de exemplu: catrinţă cu catrinţă,
catrinţă cu opreg, catrinţă cu şorţ, opreg cu opreg).
cât şi cu piese aparţinând unei alte categorii (aso-
ciindu-se o acoperitoare integrală cu una parţială:
vâlnic cu catrinţă, fotă cu catrinţă, fustă cu catrinţă,
fustă cu şorţ, androc cu catrinţă, androc cu şorţ).
Asocierea pieselor complementare este deosebit
de variată şi structurează, de fapt, variantele local-
zonale ale tipurilor principale de costum.
Catrinţa - acoperitoare parţială - cunoaşte mai
multe forme morfologice: catrinţa compusă dintr-o
singură foaie, catrinţa formată din două foi cusute
pe orizontală şi catrinţa alcătuită din două foi unite
pe verticală, frecvenţa cea mai mare dovedind-o
catrinţa compusă dintr-o singură foaie.
Susţinută în talie de cingători, catrinţa se poartă
fie pereche, una în faţă şi alta în spate, de aceleaşi
dimensiuni sau inegale în privinţa lungimii şi a lăţi
mii (acest mod de asociere cunoscând cea mai mare
arie de răspândire), fie independentă, peste poale, în
faţa acestora (Oaş, Bihor, Arad). fie asociată cu alte
elemente de port, cum ar fi opregul cu franjuri, fota,
vâlnicul, şorţul, fusta.
Opregul cufranjuri, subvariantă a catrinţei, ale
cărui elemente componente - petecul (partea
ţesută) şi franjurii - diferă de la o zonă la alta ca
dimensiuni, compoziţie decorativă şi cromatică, s-a
purtat pereche, în faţă şi în spate, înainte de anul
1900, după care s-a purtat numai în spate, fiind
asociat, în faţă, cu catrinţa Oudeţele Timiş şi Caraş
Severin).
Şorţul, o altă subvariantă a catrinţei, s-a purtat
întotdeauna în faţă, fie independent, ca piesă de-
sine-stătătoare (Satu Mare, Bihor, Sălaj, Arad,
Hunedoara). fie în asociere cu alte elemente de port:
catrinţa, fusta, androcul.
Fota prezintă şi ea forme morfologice diferenţiate:
fota dreaptă, de tip clasic, ce înfăşoară strâns corpul,
şi jota creaţă. Ea se poartă, de obicei, independent
62
în majoritatea zonelor în care este frecventă, dar pe valea Dunării (Vlaşca). ci şi în alte zone, cum
şi în asociere cu catrinţa într-o arie limitată la ar fi Bacăul (Orbeni, Răcăciuni, Scurta). Timişul
judeţele Argeş şi Vâlcea. Atunci când se combină (lângă Timişoara) sau Dâmboviţa (Târgovişte).
cu catrinţa, fota este de dimensiuni mai mici, Trebuie acordată o mare atenţie, deci, pe de
fiind, de fapt, o asociere de strictă dependenţă o parte, terminologiei încetăţenite în literatura
morfologică şi decorativă.18 de specialitate, iar, pe de altă parte, celei uzitate
În privinţa fotelor creţe, ele prezintă câteva pe plan local-zonal, acelaşi termen putându-se
subvariante cunoscute sub numele de fotă de referi, de la o zonă etnografică la alta şi chiar în
Prahova, fotă de Moieciu şi peşteman de Vlaşca. cuprinsul aceleiaşi zone, la piese foarte diferite
Asemănătoare unor fuste creţe, aceste piese se ca structură morfologică şi ornamentală.
integrează îndeosebi portului de iarnă, fiind con- În altă ordine de idei, trebuie să remarcăm şi
fecţionate din una sau două bucăţi de ţesătură faptul că unele variante, cum ar fi costumul cu
dreptunghiulară, încreţite sau plisate. fotă şi catrinţă sau cel cu peşteman şi catrinţă,
Observăm şi în cazul peştemanului - ca şi la sunt mai recente prin modul lor de asociere a
catrinţă şi opreg, care sunt desemnate, uneori,
1 pieselor, o serie de stampe şi desene ce datează
pe plan local, cu acelaşi termen -, că acest din secolele al XVIII-lea şi al XIX-iea prezentând
cuvânt de origine turcă, pătruns şi în celelalte aceste piese fără catrinţc'ţ în faţă.
limbi din sud-estul Europei, indică piese cu o Vâlnicul, un alt tip de acoperitoare integrală
formă şi un decor aparte, circulând nu numai a poalelor cămăşii femeieşti, ce apare ca o fustă
neîncheiată, se poartă fie independent, fie în
18 Hedwig-Maria Fonnagiu, Portul popular din România, combinaţie cu catrinţa, fiind - ca şi în cazul
p. 75. fotei cu catrinţă-, o asociere de strictă depen-
63
denţă structurală şi decorativă ijudeţele Mehe-
dinţi, Gorj. Vâlcea. Dolj. Olt. Argeş) .
Celelalte acoperitori integrale - fusta şi
androcul - care prezintă diferenţieri numai în
privinţa materialelor din care sunt confecţionate.
a modului de ornamentare şi a ocaziilor în care
se poartă (fusta decorată e destinată mai mult
zilelor de sărbătoare. iar androcul constituie. de
obicei, ţinuta de lucru. cu excepţia androcului
din zona Bacău). forma fiind aceeaşi. se poartă
fie independent. fie în combinaţie cu catrinţa sau
cu şorţul.
Aria de răspândire a tipului de costum cu
fustă şi catrin\ă cuprinde - aşa cum relevă
chestionarele AER - judeţele Brăila. Tulcea.
Constanţa. Buzău. Călăraşi. Giurgiu. Braşov.
Timiş. Maramureş.
Fusta asociată cu şorţul este tipul de costum
întâlnit în aproape toate zonele ţării.
Aria de răspândire a costumului cu androc şi
catrinţă se limitează la zonele Tulcea. Constanţa,
Călăraşi. Ialomiţa. Braşov. iar a celui cu androc
şi şorţ. la zonele Covasna. · Braşov , Prahova.
Dâmboviţa şi Buzău.
Există. în costumul popular românesc. şi va-
riante care indică existenţa unor strânse legături
cu popoarele învecinate. a unor influenţe reci-
proce exercitate. pe parcursul timpului. între
costumul popular românesc şi. de exemplu. cel
slovac. din nord-vestul ţării (Oaş. Bihor. Arad).
Astfel. costumul cu poale încreţite şi catrinţă
sau şorţ. purtate numai în faţă, spatele poalelor
cămăşii rămânând descoperit, se abate de la
canoanele stabilite şi transmise prin tradiţie de
la o generaţie la alta. care cereau acoperirea
obligatorie a poalelor cămăşii. atât în faţă, cât şi
în spate. pentru femeile măritate.
O excepţie de la această regulă se întâlneşte
- aşa cum indică materialele de teren-, numai
în portul popular specific fetelor din Ţara Ol-
tului, Sălaj. Vâlcea, dar şi din Banatul românesc
şi sârbesc, fapt care demonstrează că existau şi
norme culturale proprii anumitor zone. care pre-
cizau modalităţile purtării unor piese de către
anumite categorii de vârstă, pentru a le sublinia
statutul în cadrul comunităţii tradiţionale
respective.
Modalităţile de asociere a pieselor care îmbră
cau trupul femeii îi puneau în valoare zvelteţea.
rotunjimea şoldurilor şi gingăşia taliei, creând
rafinate ansambluri vestimentare. cu o evidentă
structură sculpturală.
Podott6ol!o şi 6ii~toriil!o pop~l!ttro
/Îf) are prin câte mâini, ţări şi perioade istorice

~ au trecut preţioasele monede, cu steme şi
efigii de împăraţi, înainte de a fi înşirate pe firul
unei salbe ţărăneşti?
Întotdeauna podoabele au depăşit frontierele
şi stilurile de viaţă care separă diferitele etnii,
conferind ansamblurilor vestimentare femeieşti.
purtate în zilele de sărbătoare sau în ocazii cere-
moniale. o notă de strălucire şi fast.
Podoabele au parcurs un drum lung, de la
valoarea magică la statutul de semn distinctiv.
marcând sexul, vârsta, ocazia şi starea civilă a
celei care le purta.
Diversitatea materiilor prime folosite (aur,
argint. aramă, alamă. cositor. aluminiu, plumb,
bronz, coral, sticlă, piatră, os), ca şi procedeele
tehnologice întrebuinţate. diferite de la un mate-
rial la altul şi de la o categorie de obiecte la alta
(topit. turnat, bătut la rece, bătut la cald. călire,
tăiere. incizare. ştanţare, încrustare în lemn, în
os. combinare cu sticlă, os, mărgele). ne pot da
o idee despre multitudinea produselor create
prin intermediul tehnicilor tradiţionale de către
meşterii populari.
În privinţa metalelor preţioase, aurul şi argin-
tul au fost procurate pe două căi: pe de-o parte,
prin sistemul arhaic, atestat de numeroase docu-
mente, al spălării nisipurilor aurifere de munte
şi al extragerii aurului, iar, pe de altă parte, prin
prelucrarea monedelor de aur şi de argint.
Arta confecţionării şi ornării podoabelor a
evoluat diferit de la o provincie istorică la alta. Disocierea pe care Georgeta Stoica o face în
Dacă în Ţara Românească şi Moldova evoluţia lucrarea ei 1 între podoabe şi bijuterii ni se pare
a fost mai lentă şi axată pe tehnici străvechi, în a fi cea mai operantă când ne raportăm la lumea
Transilvania ea a cunoscut un avânt deosebit, satului care, nefiind unitară în perioada feudală
datorat. printre altele, contactului şi schimbu- şi postfeudală, le-a purtat şi pe unele şi pe altele,
rilor culturale ale românilor cu celelalte etnii. în funcţie de poziţia social-economică.
Şi în lumea satului, podoabele constituiau un Dacă pătura suprapusă şi-a permis să-şi
însemn al opulenţei, marcând poziţia purtătoarei împodobească veşmântul cu bijuterii realizate
pe scara ierarhică a societăţii, apartenenţa ei la din materiale preţioase - aur, perle veritabile,
un anumit grup social. Podoabele au constituit mărgăritare, multe procurate din străinătate-,
semne de recunoaştere, simboluri ale identificării cei cu stare economică mai modestă au imitat
membrilor aparţinând categoriei respective, care
se obligau să le poarte în diverse împrejurări. 1 Georgeta Stoica, Podoabele populare româneşti, p. 6.
66
celor două subzone i-au determinat să recurgă
la materiale de import, podoabe scumpe din aur
şi argint, şi să-şi confecţioneze costume foarte
somptuoase, elegante şi costisitoare, prin care
au încercat să se diferenţieze de ceilalţi locuitori
din Ţara Bârsei.
Astfel, la Săcele şi Şcheii Braşovului, femeile
bogate purtau ghiordanul, o bijuterie compusă
din galbeni mari şi mici înşiraţi pe o panglică de
catifea neagră, cu marginile roşii. Numărul gal-
benilor ajungea până la 16, indicând statutul
social-economic al purtătoarei. 2
Un articol din Gazeta Transilvaniei descria,
în 1929, frumuseţea şi opulenţa portului feme-
iesc şcheian: „O minunată podoabă este acest
port cu rochiile lungi şi din brocate de mătăsuri
grele, cu veste gătite cu bumbi preţioşi, cu
brânele minunate încheiate în paftale de metal şi
semănate cu pietre scumpe, cu salbe de galbeni
la gât, cu mantale de atlasuri grele, gătite cu
blănuri, aşa-numitele malotele".3
Podoabele alcătuite din bani de aur îndepli-
neau funcţii ceremoniale, fiind purtate cu ocazia
nunţii de către mireasă, ele constituind semnul
social cel mai distinctiv care indica statutul
acesteia în cadrul comunităţii respective: „Ca
mireasă, a păşit pragul bordeiului cu salbă cu
şase galbeni la gât. Într-un an, numai într-un
'?eHeete Ue ~ ~. ~~de di,,, an, de la şase, salba a crescut la nouă galbeni.
~ de alU)Uâ (J<Ut4 ~ - '8tUa-t) La casa oricui, necum a unui sărac, salba de
aur e avere, nu fleac. N-are oricine salbă".4 Este
aceste podoabe, confecţionându-le din materiale descrierea relevantă a realităţilor etnografice
teleormănene, pe care ne-a lăsat-o scriitorul
ieftine: aramă, aluminiu, sticlă, os, piatră, lemn,
ceramică. Diferind în privinţa materialelor din
Zaharia Stancu, în romanul său Desculţ.
care erau confecţionate, a formei şi a decorului, Podoabe complexe, extrem de scumpe, alcă
podoabele şi bijuteriile au corespuns, deci, cate- tuite din bani de aur, purtau şi fetele mai înstă
goriei sociale care le purta. rite, începând de la vârsta de 14-15 ani, în satele
Salbele alcătuite din monede de aur şi argint situate mai ales pe linia Dunării.
au fost cele mai preţioase bijuterii utilizate în Meşterii din Turnu Măgurele erau specializaţi
lumea satului, marcând net apartenenţa purtă în confecţionarea unor asemenea podoabe cos-
toarei la o anumită categorie socială. Ele consti- tisitoare, cum a fost conciul de bani. De forma
tuiau valori în sine, menţionate în foile de zestre. unui cerc, înalt de trei degete, confecţionat din
În aşezările rurale de câmpie din sudul ţării, aba şi căptuşit întotdeauna cu un material rezis-
numărul şiragurilor de galbeni care alcătuiau tent, conciul se prelungea la spate în colţ, până
salba de aur indica starea materială a purtă la talie, având cusute pe toată suprafaţa şiruri
toarei. Salba de mahmudele se compunea din de galbeni. Pe marginea din faţă şi pe părţile
unul până la patru galbeni mari, aşezaţi la laterale ale conciului se coseau, de asemenea,
mijloc, şi din icuşari (galbeni mărunţi) în părţi, şiruri de galbeni.
cusuţi pe o panglică neagră sau înşiraţi pe lanţ.
Dacă la origine portul din Săcele şi din Şcheii 2 Moroianu, George, Chipuri din Săcele, p. 10.
Braşovului a fost mai modest şi unitar pentru 3 Cj Georgeta Stoica; Olivia Moraru, Semne de recunoaş
întreaga populaţie, condiţiile materiale mai bune tere .. „ p. 340.
la care au ajuns, cu timpul, unii dintre locuitorii 4 Zaharia Stancu, Desculţ, p. 7.
PodoaOet!e şi Glii.terllt!e pol!_t.t!are 61
Fiind o piesă obligatorte, cu semnificaţie rt-
tuală, conciul de bani avea, totodată, şi o funcţie
social-economică, fiind simbolul avuţiei. 5
Conciul continua să fie purtat şi de femeile
mărttate, la mart sărbătort: „Duminica la horă,
la nunţi ort la botezurt, când îşi îmbrăca straiele
de sărbătoare, bunica purta conci pe cap. Con-
ciul bunicii, bătut în galbeni. Zomăiau galbenii,
când sălta în sbucium, hora. În urechi, şapte
icuşari de-o parte, şapte de alta, înşiraţi în fir de
mătase, îi băteau umeni. Grei icuşarii - aur
curat!''. 6 Informaţia literară vine să completeze,
astfel, matertalele culese de etnografi pe teren,
ofertnd o imagine vie, deosebit de plastică, a efec-
tului vizual şi sonor produs de strălucitoarele
podoabe.
La joc, fata mare din satele româneşti ale Ba-
natului sârbesc purta pe cap o podoabă extrem
de costisitoare şi complexă, în alcătuirea căreia
intrau monede de aur şi argint, paiete, flort na-
turale şi artificiale, panglici lungi de mătase,
menită să-i confere, la acea vârstă, forţă, putere,
vitalitate. Astfel, de moţ (părul din faţă despletit
se strângea în creştetul capului şi se lega cu
fundă) se prtndea aşa-numitul fruntar, confec-
ţionat dintr-o bucată de carton lungă de 15 centi-
metrt şi lată de 5 centimetrt, învelită în somat
(catifea) sau în mătase neagră. Pe mijlocul frun-
tarului se coseau 4-8 galbeni mici sau coroane
de argint, pe margini se fixau ghiocei (paiete).
iar în partea supertoară şi infertoară a acestuia Un bun cunoscător al realităţilor din Munţii
se prindeau flori artificiale. În partea dreaptă Apuseni, B. Havasi (Lukăcs). sublinia, în a doua
a fruntarului se puneau flort naturale: busuioc, jumătate a secolului al XIX-iea, somptuozitatea
gherghine, trandafirt (care trtmit spre un simbol şi eleganţa portului buciumănesc: „.. .femeile cu
vegetal extrem de vechi, pomul vieţii, cu toate catrtnţe de mătase, cu podoabele de aur şi argint
conotaţiile sale magice). iar în partea stângă se la gât şi peste mijloc, cu degetele încărcate cu
fixa un pup - ornament realizat dintr-o panglică inele, cu dantele şi cu mătăsurt peste tot". B
roşie sau roz, încutată {„cu clinurt") şi lăsată Cercetărtle de teren întreprtnse de noi în vara
liberă, fără pături (cute). pe o porţiune de 20 de anului 1988 în Buciumănime au relevat faptul
centimetrt, spre capăt. 7 că femeile mai înstărtte purtau podoabe extrem
La costumul ceremonial de nuntă din ţinutul de scumpe, aduse de la Viena: cercei de aur
Pădurenilor, se purta neapărat baierul cu bani, cu perle verttabile şi cu rubin mare în centru,
o podoabă realizată din monede mart de argint. cercei în formă de frunze sau de strugurt, inele,
Talert din aur şi argint purtau la gât miresele, broşe de aur, lanţurt cu medalioane din aur şi
nunele şi femeile înstărtte din nordul Moldovei. pietre preţioase.
Buciumanii din Munţii Apuseni, prtn modul
de obţinere a mijloacelor de trai, prtn bogăţiile
aurtfere ale subsolului, au cunoscut o evoluţie 5 Maria Cioară-Bâtcă; Vlad Bâtcâ, Zona etnografică Teleor-
man, p. 126.
social-istortcă aparte, care s-a reflectat pregnant
6 Zaharia Stancu, Desculţ, p. 7.
şi în vestimentaţia lor, portul buciumănesc fiind
7 Informatoare Mărioara Sârbu, 70 de ani, Uzdin.
expresia supertorttăţii economice dobândite de 8 Cf Nicolae Dunăre; Marcela Focşa, Portul buciumanilor
locuitorti acestei zone miniere aurtfere. din Munţii Apuseni, p. 8.
68
Podoabele de bani purtate pe cap, la gât, în
urechi, la mână sau sub forma cordoanelor montate
pe un fir metalic, lănţişor, şnur, panglică sau pe un
suport realizat din piele colorată, din catifea groasă
ori din mătase au avut cea mai mare frecvenţă, fiind
generalizate în portul popular, pe tot cuprinsul ţării.
Au excelat, prin bogăţia şi diversitatea bijuterii-
lor confecţionate din monede, asociate uneori şi cu
mărgele veneţiene, plăcuţe de metal, de mărgean
sau de coral, Banatul, Bihorul, Crişana, Oaşul,
Maramureşul, Năsăudul, Pădurenii Hunedoarei,
Moldova de nord, Câmpia Brăilei, Dobrogea, Teleor-
manul şi Oltenia.
Colierele de coral, cunoscute în termeni locali sub
denumirea de „zgărzi scumpe", aduse din Boemia
sau din Austria, erau purtate, în cursul secolului al
XVIII-iea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
în Maramureş şi în Oaş, numai de fetele şi nevestele
de nemeşi - mica nobilime sătească -. iar apoi de
pătura înstărită.
Compuse din 20-30 de şiruri de mărgele, lucrate
din nuclee de corali, ele se montau în inele de argint.
fiecare şir având în centrul său câte un mărgean.
Valoarea unei astfel de „zgărzi scumpe". care
cuprindea şi monede de aur şi argint, echivala cu
"leHU!ie C4'fe ~ tJ. 4aLdd de preţul a câtorva perechi de boi. În nordul Moldovei,
~~e«-~de"e~ în Hunedoara şi în ţinuturile grănicereşti ale Nă
~ o. 4aLdd de aaa ţet, săudului, colierele de coral au fost purtate sporadic,
fiind montate în inele de alamă sau cositor.
Mărgelele de coral se asociau, de multe ori, cu
mărgele veneţiene, rozete şi cruci turnate din bronz,
cu un bogat decor incizat, ori chiar cu bani de argint.
O pregnantă funcţie socială au avut şi mărgelele
veneţiene de sticlă sau de ceramică, originale sau
imitate după cele de Murano, aduse de negustori
din Italia sau Boemia ori lucrate în cadrul manufac-
turilor de sticlă, hutele din Bihor, de către coloniştii
cehi şi slovaci stabiliţi aici. Preţul lor fiind foarte
ridicat, ele erau accesibile numai păturilor sociale
înstărite. În Transilvania, culorile preferate erau ne-
grul, albastrul şi vişiniul, iar în Moldova, galbenul,
albastrul deschis şi albul.
Mărgelele aveau încrustate motive geometrice
(cercuri, puncte) sau fitomorfe, fiind prinse uneori
într-o montură metalică. Pătura avută din Bihor
asocia mărgelele veneţiene cu monede mici de argint
şi cu rozete lucrate din sârmă filigranată.9 Sub
forma unor crenguţe de mărgean (pe un şir sau
două). ele au fost purtate şi în Oltenia, Muntenia şi
Dobrogea.
9 Elena Secoşan; Paul Petrescu, Portul popular de sărbătoare ... ,

p. 67.
69
În afară de bijuteriile confecţionate din metale
preţioase, în unele enclave etnografice din ţară (Hu-
nedoara, zonele subcarpatice ale Moldovei, Bistriţa
Năsăud, Beiuş, Valea Mureşului superior, Vrancea
etc.). prelucrarea artistică a metalelor semipreţioase:
aramă, alamă, cositor şi bronz, sub forma podoabe-
lor ţărăneşti, confecţionate şi purtate de oamenii
locului, a cunoscut, în trecut, o frecvenţă mai mare.
Dintre aceste zone s-au remarcat, până în zilele
noastre, Pădurenii Hunedoarei, una dintre cele mai
originale şi arhaice zone, care s-a specializat în
meşteşugul prelucrării artistice a alamei şi cositoru-
lui. Meşterii locali au confecţionat după o străveche
tehnică o serie de obiecte de podoabă: lanţuri, chei,
inele, ţinte, ace de ceapsă, purtate într-un fel unic
în cadrul costumului femeiesc pădurenesc.
Se poate presupune că aceste podoabe - care
prezintă similitudini evidente cu obiectele din metal
caracteristice epocii dacice - au avut ca prototip
piesele descoperite de arheologi, pe teritoriul ţării
noastre, în tezaurele dacice. IO Legate de mentalităţi
şi credinţe demult dispărute - cultul fertilităţii -,
aceste podoabe şi-au pierdut vechile semnificaţii,
valoarea lor reducându-se la aceea de atribute deco-
rative, de accesorii ale costumului femeiesc.
În partea nordică a ţării (Moldova şi Transilvania) ~dile~('8~)
s-a păstrat doar tehnica confecţionării ţintelor de
cositor care decorau curelele bărbăteşti din piele, a .4dU(au dUe ~
agrafelor de cojoace şi a discurilor care împodobeau
chimirele purtate de ciobani.
Tot din metale semipreţioase se confecţionau şi
inelele bucovinene de logodnă, cu disc, gravate cu
motive geometrice de tipul cercurilor concentrice, al
rozetei solare şi al steluţelor asimetrice.
În ornamentarea obiectelor din metal, s-au con-
servat străvechi motive, simbolice în conţinut, având
la bază: punctul, cercul (ce aminteşte cultul solar),
linii drepte sau curbe care, grupate în unităţi, pot
sugera arborele vieţii. Aceste elemente decorative
formează fondul de bază al vocabularului plastic
comun întregii arte populare româneşti.
Forma obiectelor confecţionate din alamă şi cosi-
tor se obţinea prin procedee arhaice, ceea ce denotă
străvechea tradiţie în prelucrarea metalului de pe
aceste meleaguri. Metalul topit era turnat în tipare
de pământ, respectiv de piatră, apoi obiectele se
scoteau din tipare, se curăţau prin pilire şi se orna-
mentau prin gravare şi incizare cu unelte simple,
rudimentare. Inelele din cositor şi acele de ceapsă se
decorau prin încrustare cu materiale colorate.
10 Elena Secoşan; Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoa

re„., p. 67.
60
Printre cele mai răspândite podoabe, întâlnite la
toate categoriile de vârstă, erau mărgelele realizate
din cele mai diverse materiale: piatră, lemn, os, sti-
clă. Din mărgele mărunte policrome s-a realizat
lătiţarul, zgarda ort zgărdanul, predominante fiind
motivele geometrice: zăluţa, cârligul, furca, coarnele
berbecului, prescura, roata, ciutura.
În satele maramureşene, femeile, indiferent de
vârstă, îşi înfrumuseţează şi astăzi portul de sărbă
toare cu zgărdane din mărgele colorate, înşirate pe
aţe şi împletite artistic. Lăţimea zgărdanelor diferă
în funcţie de model, dar şi de vârsta purtătoarei,
bătrânele având la gât zgărdane închise la culoare şi
înguste, ca şi cele ale fetiţelor (la care, însă, mărge
lele sunt viu colorate). Lătiţarele se poartă, de obicei,
cu marginile drepte. Sunt, însă, şi ţinuturi, precum
Bucovina, Hunedoara şi Bihor, unde fetele şi neves-
tele tinere poartă lătiţare late, cu margini în colţuri.
Spre deosebire de lătiţarele maramureşene, care
au o cromatică vie, podoabele de mărgele din satele
bucovinene - aşa-numitele ghiordane - se carac-
terizează printr-un colorit sobru, dominat de ocru,
negru şi brun închis. Culorile deschise (alb, roşu,
verde, albastru etc.) sunt utilizate pentru reliefarea
7ată- ae. ~ diH- ~ - ~ etUVue, conturului compoziţiei decorative. Predominante
sunt şi aici motivele ornamentale geometrice, cea
mai mare frecvenţă având-o rombul, s-ul şi x-uI.11
Indiferent de forma lor, lătiţarele s-au armonizat,
din punct de vedere decorativ şi cromatic, cu celelalte
piese componente ale ansamblului vestimentar
femeiesc, amplificându-i valoarea estetică.
Fineţea şi frumuseţea decorativă a podoabelor
ţărăneşti reflectă capacitatea creatoare şi măiestria
artistică a meşterilor populari care, în realizarea lor,
au ţinut seama întotdeauna de tradiţiile şi de gustul
populaţiei locale, ca şi de formele ornamentale domi-
nante, la acea epocă, în cadrul comunităţii rurale
respective. Primatul stilului şi, totodată, al valorilor
artistice cristalizate în decursul timpului şi-au pus
pecetea şi pe arta confecţionărti podoabelor.
11 Tancred Bănă\eanu. Arta populară bucovineană. p. 329.
'Jnete 4-i- du diH- ~

tP~?I~)
1ipol!OIJÎa piesei/or eo11tpOHe1tte al/e
a11sa11t61/141/14i 11esti11te11tar 6ăr6ătese
c;f1 n comparaţie cu costumul popular femeiesc, cel

0/J bărbătesc prezintă, în linii generale, o mai mare
unitate atât sub aspect morfologic, cât şi din punct
de vedere decorativ, concretizându-se printr-o struc-
tură simplă, dar nu lipsită de eleganţă, printr-o
ornamentaţie discretă, grupată cu fineţe şi discernă
mânt, printr-o gamă cromatică sobră şi armonioasă.
Costumul bărbătesc s-a dovedit mai conservator
decât cel femeiesc, traversând multe generaţii fără
să suporte modificări esenţiale - un costum
funcţional, perfect adaptat mediului geografic în-
conjurător, care permite identificarea îndeletnicirii
şi, totodată, a apartenenţei zonale a purtătorului,
reflectând într-o mai mare măsură legătura strânsă
cu nevoile practice ale vieţii.
Acoperământul capului
fi) iesele de bază pentru acoperirea capului au
fY fost, în întreaga ţară, căciula (iama) şi pălăria
(vara). elemente componente ale portului bărbătesc
tradiţional care au cunoscut, de-a lungul timpului,
numeroase variante morfologice în funcţie de mate-
riile prime din care au fost confecţionate, de croială
şi de modul de purtare.
Căciulile din blană şi pălăriile din paie erau con-
fecţionate, în genere, de meşterii specializaţi ai sate-
lor, ele fiind lucrate uneori şi în cadrul gospodăriei
ţărăneşti, iar pălăriile din postav erau produsul
industriei manufacturiere, care ţinea cont, însă, de
preferinţele locuitorilor şi de tradiţiile local-zonale.
Pălăriile din paie se confecţionau în gospodărie,
dar existau şi meşteri specializaţi care le lucrau în
ateliere.
În trecut, lungimea şi purtatul părului, forma şi
culoarea pieselor care acopereau capul aveau o sem-
nificaţie socială. Astfel, în timp ce nemeşii din Ţara
Haţegului purtau părul tuns scurt, iobagii îl purtau
lung, împletit din dreptul urechilor în două chici. ~~~.
c:u eă~edă f«9«iată {'8Mă«-)
Pentru a se deosebi de categoria socială a iobagi-
lor, nemeşii purtau iama căciulă din blană neagră
de miel (oile negre erau mai rare). ascuţită, cu moţul +- '8~ c:u ~~di# ~eeedir.
lăsat într-o parte, sau teşită pe mijloc. f?atia,'J~)
Căiţa (căciula) iobagilor era şi albă, şi neagră,
cu fundul mult mai larg decât gura.
Pălăria cu borurile late, întoarse în sus, a fost
semnul distinctiv al nemeşilor. Târziu, după abolirea
iobăgiei, acest tip de pălărie a pătruns şi în portul
ţărănesc, din dorinţa de a şterge simbolul nemeşiei.
Părul, purtat scurt de nemeşi, sub căciula cu
ţuguiul lăsat într-o parte, ca însemn al superiorităţii
sociale faţă de iobagii care purtau întotdeauna părul
lung, în această zonă care a constituit, cu două mii
de ani în urmă, centrul statului dac, seamănă izbi-
tor de mult cu reprezentările nobililor (pileati) şi ale
dacilor de rând (comati) de pe monumentele antice.
Căciula reprezintă cea mai veche formă de aco-
perământ în portul popular bărbătesc, fiind confec-
ţionată, mai ales, din blană de oaie şi miel, mai rar
de capră.
După formă şi croială, căciula cunoaşte mai
multe tipuri: căciula înaltă ţuguiată sau moţată,
căciula joasă (retezată) şi căciula mocănească,
aceasta din urmă fiind considerată de specialişti
o subvariantă a căciulii retezate. I
Căciula înaltă, croită din patru bucăţi de blană
încheiate pe lungime, are cea mai mare arie de cir-
culaţie. Mai ascuţită sau mai rotunjită. mai înaltă
sau mai joasă, căciula ţuguiată îşi schimbă forma
şi în funcţie de modul în care este aşezată pe cap,
variind după vârsta purtătorului şi după tradiţiile
local-zonale: cu vârful lăsat liber, ţuguiat, întors pe
o parte, îndesat egal sau orientat spre spate.
Căciula joasă se croia din două bucăţi: fundul
rotunjit şi marginea, o fâşie dreaptă care se unea
cu fundul pe lungime. Forma străveche a acestui tip
era confecţionat dintr-o singură bucată. În privinţa
căciulii joase, ea cunoaşte o formă mai ridicată în
zonele Buzău, Vrancea şi Prahova şi o formă foarte
joasă în Maramureş.
Căciula mocănească, purtată - aşa cum indică
numele - mai ales de populaţia pastorală (Sibiu,
Prahova, Vrancea, Argeş, Gorj, mai puţin Vâlcea şi
Dobrogea), avea fundul mai mare decât gura, forma
uşor tronconică, evazată, a acestei piese fiind dată
de clinii mici introduşi în partea superioară.
Cu excepţia căciulii albe bănăţene, numită local
clăbăţ (care se purta cu pielea în afară şi marginea
răsfrântă, făcând vizibilă blana) şi a căciulii brumă
rii specifice îndeosebi portului moldovenesc, căciula
bărbătească este, în general, de culoare neagră.
Pălăria, a doua piesă de bază a acoperământu
lui capului la bărbaţi, prezintă o suită de variante
morfologice, determinate de forma calotei, dar mai
.t'i~~eu
~<dă~ ('D~) 1 Hedwig-Maria Forrnagiu, Portul popular din România, p. 112.
66
ales de forma şi dimensiunile borului, care se mo-
dulează diferit de la o zonă la alta, atât în funcţie de
materialele utilizate în confecţionarea ei (fetru, paie).
cât şi de stilul local.
Materialele de teren consemnate în chestionarele
AER menţionează, pentru borul pălăriei, o bogată
terminologie locală: corigă (Cluj). streaşină (Iaşi,
Vrancea, Argeş), pânză (Suceava, Ialomiţa, Mureş,
Braşov). gardină (Bihor şi Alba). aripă (Suceava şi
Argeş), mame (Ialomiţa), roată (Vaslui), buză (Dolj),
veşcă (Sălaj şi Alba), părete (Sibiu), obeti (Timiş).
Varietatea pălăriilor a fost amplificată şi de co-
merţul de la sate, care punea în vânzare produsele
anumitor întreprinderi sau meşteri breslaşi. Pe de
altă parte, desfacerea acestor piese la diferitele
târguri a determinat circulaţia lor în multe zone
etnografice ale ţării.
Dacă pălăriile de fetru - de obicei negre - sunt
purtate în tot cursul anului, cele de paie au întot-
deauna culoarea naturală a materialului, fiind părţi
componente ale portului bărbătesc cotidian în ano-
timpul călduros. Fac excepţie zonele Oaş şi Mara-
mureş, unde pălăriile de paie, bogat împodobite în
zilele de sărbătoare, sunt prezente şi azi în costumul
de iarnă.
Portul căciulii şi pălăriei se află în strânsă inter-
dependenţă cu vârsta şi tradiţiile local-zonale, tinerii
vădind o anumită cochetărie în aşezarea acestor
piese pe cap şi în decorarea lor cu diferite accesorii
în zilele de sărbătoare.
66
Cămaşa La cămăşilede sărbătoare, se folosea pânza
învărgată cu borangic sau cu bumbac creţ. Poa-
fi) ămaşa constituie o piesă de bază a costumu- lele cămăşii erau într-una cu stanii, iar gulerul
~ lui bărbătesc, cu o lungă evoluţie în timp. drept, lat de două-trei degete, se lega cu ciucuri
În funcţie de forma şi de modul de ataşare a la gura cămăşii.
mânecilor la stani, de fel ul cum se structurează Cămaşa lungă cu clini laterali constituie
trupul cămăşii, de forma, numărul şi poziţia cli- o primă variantă a cămăşii drepte, având o mare
nilor şi de lungime, cămaşa a cunoscut, pe plan răspândire pe aproape întreg arealul românesc.
zonal, o mare varietate morfologică. Din tipul de În zonele montane şi colinare, cămăşile erau
bază, cămaşa dreaptă sau „cămaşa bătrânească", lungi până la genunchi sau chiar deasupra lor;
au derivat, în timp, toate celelalte variante: că în zonele de câmpie, joase, lungimea depăşea
maşa lungă cu clini laterali, cămaşa cu barburi, genunchii, ajungând uneori până la glezne.
cămaşa scurtă, cămaşa foarte scurtă, cămaşa În funcţie de forma şi de numărul clinilor la-
scurtă cu fustanelă şi cămaşa cu platcă.2 terali, cămaşa era dreaptă sau evazată la poale.
Cămaşa dreaptă prezintă acelaşi sistem Mânecile, croite ca şi la cămaşa femeiască, din-
arhaic de croială întâlnit şi la cămaşa dreaptă tr-un lat de pânză, un lat şi jumătate sau chiar
femeiască: tăietura în foi dreptunghiulare pentru doi laţi, erau fie largi, libere la extremitatea infe-
alcătuirea stanilor şi a mânecilor, acestea fiind rioară, fie strânse în manşete mai înguste sau
prinse întotdeauna la umăr. mai late, denumite pumnaşi. Subsuoară se
Materiile prime folosite la confecţionarea că introducea pava, care dădea lărgimea necesară
măşii bărbăteşti au fost cânepa, inul, lâna, bum- mişcării braţului.
bacul şi borangicul. Pânza se ţesea în două iţe, Cămaşa cu barburi, specifică populaţiei
fiind ,,limpede" (simplă) sau învărgată din urzea- pastorale de pe ambele versante ale Carpaţilor
lă cu fire mai groase de bumbac alb, care ieşeau Meridionali, prezintă trăsături distincte datorită
în relief, cunoscută sub denumirea de pânză cu
chenare, cu margini, chirachie etc. 2 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular... , p. 50-51.
61
celor opt clini introduşi în componenţa sa: patru nelă este - în opinia specialiştilor - de origine
clini laterali (câte doi în fiecare parte) şi patru iliro-tracică. 4
clini centrali, de formă triunghiulară: doi frontali, Cămaşa cu platcă, o variantă a cămăşii
intercalaţi în mijlocul stanului din faţă şi alţi doi drepte, a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea
dorsali, în mijlocul stanului din spatele cămăşii, şi începutul celui de-al XX-lea, sub influenţa ora-
cu vârfurile ascuţite, prinse în două unghiuri şului, înlocuind, în multe zone ale ţării, cămaşa
alăturate, în forma literei M, clini cunoscuţi sub dreaptă bărbătească, fiind mult mai bine adap-
numele de barburi, de unde provine şi denumi- tată pentru ţinuta vestimentară de lucru.
rea cămăşii. Cămaşa cu platcă cunoaşte două variante: cu
Cămaşa scurtă, cu sau fără clini laterali, platcă dreaptă, cu guler pe lângă gât şi mâneci
s-a asociat fie cu fustanele şi pantaloni, fie doar largi, libere la extremitatea inferioară; cu platcă
cu pantaloni. încreţită, guler răsfrânt şi mâneci largi, strânse
O variantă a cămăşii scurte o reprezintă în manşete.
cămaşafoarte scurtă3, specifică Maramureşului În privinţa decorului, la cămăşile bărbăteşti
şi Ţării Oaşului, având un sistem aparte de cro- el se concentrează pe guler, la gura cămăşii, de
ială: pânza pusă pe lungime, în sens orizontal, o parte şi de cealaltă, la umeri şi la marginea
întinsă peste umeri şi braţe, lasă gol jumătate inferioară a mânecilor, fiind compus din motive
din torsul bărbatului. Ulterior, de această unică geometrice cusute cu fir de cânepă, in, lână sau
foaie de pânză a fost prinsă, tot în sens orizontal, borangic.
dar numai în porţiunea stanilor, o a doua foaie Dungile din bumbac alb, mai gros, introduse
de pânză. Acest tip de cămaşă, caracterizată în urzeală, pe lungime, sau în bătaie, pe lăţime,
prin absenţa clinilor, se întâlneşte şi în spaţiul din amici roşu, mai rar negru, ori cadrelurile
Europei centrale. (pătratele) rezultate din încrucişarea firelor de
Cămaşa scurtă cu fustanelă. În anumite urzeală şi băteală, constituie ele însele un decor
arii, precum Moldova, Curbura Carpaţilor şi zo- care, împreună cu motivele ornamentale cusute,
nele subcarpatice meridionale, poalele se purtau amplifică valoarea artistică a cămăşii.
separat de stani, formând aşa-numita fustă sau
fustanelă, încreţită sau plisată mărunt. Întâlnită 3 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular... , p. 50.
şi la aromâni, greci şi albanezi, cămaşa cu fusta- 4 T. Bănăţeanu, Portul popular din Maramureş, p. 336.
,?'I~~
e«,~~#~
68
Pantalonii Gacii, frecvenţi
în partea de nord-vest a ţării,
denumesc aceeaşi piesă, dar mai scurtă şi având
mantalonii
1..J' nesc
specifici portului popular româ-
s-au dezvoltat pe baza unor forme
o croială foarte largă.
Din categoria pantalonilor de iarnă fac parte:
arhaice. În stabilirea celor două mari categorii cioarecii, confecţionaţi dintr-o ţesătură groasă
de pantaloni, cei de vară şi cei de iarnă, un rol de lână dată la piuă, cu o croială dreaptă sau
important îl deţin materiile prime folosite pentru strâmtă, totdeauna albi, denumiţi iţari sau
confecţionarea lor, adaptate întotdeauna ano- nădragi în Muntenia şi Oltenia mai ales; iţarii,
timpului: cânepă, in, bumbac pentru pantalonii lucraţi dintr-o ţesătură mai subţire decât cea
purtaţi în sezonul călduros şi ţesătură groasă de utilizată pentru cioareci, nedată la piuă, tot de
lână, dată, în general, la piuă, a cărei denumire culoare albă, având o croială mai strâmtă, speci-
variază în funcţie de calitatea stofei şi de zona fici portului moldovenesc; pantalonii, confec-
în care se utilizează: pănură, cioarec, suman, ţionaţi din ţesătură de casă, de culoare închisă,
zeghe, iţari, dimie, aba, postav, şiac etc., termi- cu croială orăşenească.
nologia zonală desemnând, de multe ori, atât În aceeaşi categorie a pantalonilor de iarnă
materia primă, cât şi piesa confecţionată din ea. intră şi cei confecţionaţi din ţesătură groasă, de
Din categoria pantalonilor de vară fac parte: culoare închisă: negru, sein, vânăt, croiţi foarte
iţarii, izmenele, gacii şi pantalonii. larg în partea superioară şi strâmţi de la
Iţarii, confecţionaţi din pânză de in sau de genunchi în jos, apropiaţi de forma şalvarilor,
bumbac năvădită „în ozoare", caracterizează numiţi în funcţie de zona în care se poartă:
portul moldovenesc, fiind purtaţi concomitent nădragi, poturi, ceacşiri, dimii- termeni de sor-
cu iţari din lână şi bumbac sau din lână şi in. ginte turcească -, reflectând contactele cul-
Izmenele, termen utilizat în toată ţara şi de- turale pe care sudul ţării le-a avut, de-a lungul
semnând piesa purtată în anotimpul călduros, secolelor, cu lumea sud-est europeană.
indiferent de craiul drept sau mai larg, sunt con-
fecţionate din pânză de cânepă, in şi bumbac.
//~
~
e«~
~~e« ~
~~#')4d #~
f?evra t)~) {Sueeaua)
Podoa6a1Ja eost~Ht~IJ~i 6ăr6ătase
fi) ostumului bărbătesc de sărbătoare i-au fost şnururi împletite în mai multe culori, fir metalic
~ caracteristice o serie de podoabe şi accesorii auriu, ciucuri policromi, flori naturale.
decorative care au avut - ca şi în cazul ansam- În zona Avrigului, exista obiceiul ca feciorii
blului vestimentar femeiesc -, diferite semni- recrutaţi pentru annată să poarte până la încor-
ficaţii, de la valoare magică, la simbol al poziţiei porare o vâstră mare din pene de păun ca semn
sociale, la semn distinctiv care indica vârsta şi distinctiv.
ocaziile deosebite, dar şi un permanent rol de a În zona auriferă a Munţilor Apuseni, dorinţa
înfrumuseţa şi înnobila ţinuta purtătorului. de afirmare a prestigiului era marcată şi de
În funcţie de anotimp, de tradiţiile locale, de podoabele scumpe, realizate din fir de aur, care
posibilităţile materiale, dar şi de fantezia şi gus- ornamentau calota pălăriilor de pâslă ale feciori-
tul estetic al tinerilor, aceste podoabe, realizate lor şi ale mirilor totodată.
din cele mai diverse materiale, au fost diferite de Cea mai împodobită era pălăria feciorilor din
la o zonă etnografică la alta, mai ales prin moda- Năsăud, care se ornamenta, în zile de sărbătoare
litatea de asociere. sau în cadrul ceremonialului nupţial, cu două
Exista obiceiul, în multe ţinuturi româneşti, sau trei berţiţe realizate din mărgele colorate.
ca fetele să pregătească şi să le dăruiască fecio- Pe partea dreaptă a pălăriei se prindea pana de
rilor dragi podoabele cu care aceştia îşi decorau păun - un semicerc de mari dimensiuni, alcă
acoperitorile de cap. tuit din cinci-şase rânduri de pene de păun
În zilele de sărbătoare, feciorii de pe întreg (până la 500 de pene). O asemenea podoabă era
cuprinsul ţării îşi împodobeau pălăriile sau că apanajul meşterilor locali specializaţi, fiind acce-
ciulile cu flori naturale şi artificiale, cu pene de sibilă mai mult păturii înstărite.
păun, fazan, curcan, cocoş, gaiţă, cu panglici de O altă categorie de podoabe bărbăteşti o con-
mătase multicolore, cu fire metalice aurii, şnu stituiau cingătorile confecţionate din piele.
ruri împletite din fire în mai multe culori, ciucuri Din Transilvania, locul său de provenienţă,
policromi de lână şi mătase, oglinzi, batiste or- chimirul - sau şerparul - a trecut şi în portul
namentate, dar mai ales cu lătiţare din mărgele popular al provinciilor de peste Carpaţi, uneori
mărunte, colorate - însemne decorative simbo- înlocuind cingătorile ţesute.
lizând bărbăţia şi vitalitatea maximă. Confecţionat din piele de vită (toval), chimirul
De multe ori, cu ocazia unor mari sărbători, a primit, cu timpul, calităţi estetice prin diverse
la nunţi sau nedei, aceste podoabe se asociau, moduri de ornamentare: ştanţare cu tipare; bro-
ducând la „găteli" complexe, care amplifi- derie cu şuviţe de piele colorată; broderie
cau efectul estetic al întregului cu fir metalic sau beteală; broderie
ansamblu vestimentar. cu mărgele; aplicaţii cu ţinte.
În zona Avrigului (Ţara Astfel, curelele feciorilor şi
Oltului), feciorii îşi îm- bărbaţilor tineri se ştan-
podobeau piesele pur- ţau cu motive solare, în
tate pe cap cu ciucuri diferite combinaţii, şi
şi barşoane (lătiţare se decorau cu discuri
colorate). în Bihor, cu mari de alamă.
flori naturale, busu-
ioc, flori artificiale,
pene de cocoş şi fazan;
în zona Perşanilor (din
Ţara Oltului), cu panglici,
12
În zilele de sărbătoare, de chimir atârna, ca
element de podoabă, o năframă albă. 2
În comuna Arbore, tot din zona Rădăuţilor,
pungile din piele ale flăcăilor erau dubite, iar pe
baierele lor se înşirau mai multe inele de argint
sau de aramă, după starea materială a purtăto
rilor. La căsătorie, fata avea dreptul să-şi aleagă,
de pe baierele acelei pungi, cel mai frumos inel. 3
În aproape toată Moldova, bărbaţii asociau
cingătorile din lână (brâiele) cu curele ornamen-
tate cu ţinte de cositor sau cu bumbi de aramă.
Împodobit cu prâsnele şi discuri din alamă,
e~ eu motWe ~
executate artistic de meşteri specializaţi, era chi-
~ eu Vikt ~ (S~) mirul purtat de feciori în Câmpia Transilvaniei. 4
O curea lungă de 3-4 metri, numită praşchie,
decorată cu nasturi de aramă, purtau peste brâu
În zona Perşanilor, din Ţara Oltului, tinerii sau peste chimir şi bărbaţii din Ţara Bârsei. 5
bărbaţi asociau şerparul (o curea lată de piele) Şerparul lat cu care bărbaţii din Ţara Oltului
cu o curea mai îngustă şi foarte lungă, încingân- îşi încingeau mijlocul era ornamentat cu motive
du-şi mijlocul de două ori, în aşa fel încât să ştanţate şi cusături realizate cu şuviţe de piele
rămână o porţiune de 35 de centimetri care atâr- colorată. 6 Şi exemplele ar putea continua.
na pe şold. Cureaua se ornamenta cu nasturi La aceste podoabe se poate adăuga categoria
mari de alamă dispuşi pe trei rânduri, în forma însemnelor de vânătoare, alcătuită din cornuri
solzilor de peşte - de unde şi denumirea ei de pentru praf de puşcă şi cornuri de vânătoare.
curea „cu bumbi". 1 O podoabă nelipsită feciorilor din comuna
În nordul Moldovei (zona Rădăuţi Şieuţ, judeţul Bistriţa-Năsăud, când participau
lor), chimirul, denumit şi curea, con- la şezătorile organizate în serile lungi de iarnă,
fecţionat din piele tăbăcită (toval), o constituiau baltagele din aramă. 7
era ornamentat cu diferite ele- Alte accesorii decorative specifice ritului de
mente decorative, obţinute prin trecere, având o arie de circulaţie restrânsă,
;;" /' presare. De chimirul încheiat caracteristice doar anumitor zone, au fost bota
. , cu 3-5 catarame se lega prâs- de lemn, ornamentată şi împodobită cu panglici
. nelul (un fel de rotiţă din multicolore (Hunedoara), toporul de june (Caraş
alamă), iar de acesta se Severin), toiagul de care se prindea o batistă
prindea punga din piele, legată sub formă de pasăre (Bacău), ciocanul de
în care se păstrau nuntă şi taşca din piele „cu capac" (Suceava) -
tutunul şi luleaua. aşa cum relevă materialele de teren consemnate
Lângă prâsnel se în chestionarele Atlasului Etnografic Român.
lega şi suhacul, Podoabele purtate de feciori la sărbători şi
un instrument ocazii ceremoniale subliniau nevoia de prestigiu
pentru des- şi de reprezentare a tinerilor, făcându-i eleganţi
fundat pipa. şi distinşi.
I Cornel lrimie, Portul popular din zona Perşanilor... , p. 16.

2 Maria Cioară, Zona etnografică Rădăuţi, p. 110-111.
3 Ibidem, p. 111.
4 Elena Secoşan; Paul Petrescu, Portul popular de sărbă
toare ... , p. 146.
5 Ibidem. p. 149.
6 Ibidem, p. 150.
7 Informatoare Ioana Socaciu, 72 de ani, Şieuţ, judeţul Bis-
triţa-Năsăud.
Piese eo11ti.1te
port~lli.i le11teiese şi OărOătese
c;f1 n ansamblul costumului popular, există o La alte vartante, compoziţia decorativă bazată
c!J serte de piese comune, dintre acestea un rol pe dungi era dispusă pe toate cingătorile, ampli-
important avându-l cingătortle. ficându-se, cu timpul, prin alternarea dungilor
Dincolo de funcţia lor practic-utilitară, de a cu motive geometrice, fitomorfe stilizate, avi-
strânge mijlocul supus la eforturt în timpul morfe, zoomorfe şi chiar antropomorfe, alese
diverselor activităţi şi de a susţine piesele care „cu mâna" sau „cu speteaza".
acoperă corpul de la talie în jos, cingătortle au Decorul cingătorilor ţesute s-a îmbogăţit prin
avut şi o valoare artistică, generând o suită de folosirea în unele zone din Moldova, Muntenia şi
vartante zonale determinate de matertile prtme, Oltenia a mărgelelor înşirate pe firele de margine
tehnicile de realizare, compoziţia decorativă şi ale urzelii, precum şi prin terminarea lor cu
cromatică, dimensiuni şi modul de purtare. simple franjuri realizate din urzeală, în cazul
Potrtvit tradiţiei locale şi gustului estetic al brâului, sau cu ciucurt şi pompoane de lână
purtătorilor, legarea acestor piese, înnodate şi multicolore, la bete.
cu capetele lăsate libere, îndoite sau ascunse în Cea mai mare arie de circulaţie au avut-o,
straturtle suprapuse ale cingătortlor, îi conferă la scara întregii ţări, cingătorile lipsite de orna-
personalitate portului popular din zona respec- mente, urmate de varianta la care compoziţiile
tivă, individualizându-l.
Brâiele fac parte din categorta cingătortlor
ţesute din fibre animale (lână), care se asociază
uneort şi cu fibre vegetale (cânepă şi mai ales
bumbac). Îmbrăcate plin înfăşurare repetată,
brâiele cunosc cea mai mare arte de circulaţie,
fiind realizate, la început, în culoarea naturală
a lânii - albă sau seină. Ultertor, roşul a devenit
culoarea predominantă în toate zonele etno-
grafice ale ţării.
Betele, spre deosebire de brâie, sunt mai
înguste şi mai lungi decât ele, având un rol de-
corativ mai pronunţat prin ornamentica bogată.
Iniţial, cingătorile ţesute - brâiele şi betele -
nu au fost ornamentate, lipsa decorului dato-
rându-se în primul rând funcţiei lor predomi-
nant utilitare. Pe de altă parte, brâiele femeieşti
erau acoperite cu piesele purtate peste poalele
cămăşii, strânse la rândul lor pe talie cu bete.
Peste brâiele bărbăteşti se înfăşurau bete sau
cingători din piele.
Ornamentul caracteristic cingătorilor ţesute
a fost dunga dispusă pe lungime sau pe lăţime
sau şi pe lungime şi pe lăţime, fie la unul dintre
capete (cel vizibil, care se aşază deasupra), fie
la cele două extremităţi, compoziţia decorativă
fiind, în acest caz, diferită, cele două capete
purtându-se alternativ.
16
liniare erau dispuse pe toată suprafaţa, în alter- dată la piuă. Prin aşezarea
firelor colorate în
nanţe cromatice de o mare diversitate. urzeală sau în băteală ori prin întretăierea aces-
Urmează, în ordinea frecvenţei, cingătorile al tora, se obţinea ornamentul vrâstat sau cu pă
căror decor, format din dungi alternate cu motive trate al obielelor. Cromatica diversă, ca şi modul
ornamentale, era dispus pe toată suprafaţa lor. în care se desfăşurau pe picior, de la genunchi
O frecvenţă redusă au avut-o variantele cu în jos, desemnau vârsta purtătorului şi zona sa
compoziţii lineare dispuse la ambele capete şi de provenienţă.
cele la care dungile alternate cu motive ornamen- Cioarecii din pănură, croiţi cilindric, în
tale apar fie la una, fie la ambele extremităţi. formă de ciorap, lungi până aproape sau peste
În ceea ce priveşte brâul tricolor, el a fost sim- genunchi şi fixaţi cu ,,legători" împletite, se uti-
bolul luptei naţionale a românilor, fiind purtat lizau mai mult de către femei, în anotimpul rece.
cu precădere în zone din Transilvania şi Banat. Pentru că nu îmbrăcau şi laba piciorului,
Cordoanele, realizate din cele mai diverse ciorecii se asociau cu obiele ori ciorapi de lână.
materii prime - mărgele, piele, metal, ţesături Tolobonii, specifici portului de iarnă din
industriale - şi făcând parte din categoria zonele montane, realizaţi dintr-o ţesătură groasă
cingătorilor ce înfăşoară talia o singură dată, au de lână, dată la piuă, spre deosebire de cioareci,
avut o pondere redusă în ansamblul costumului acopereau piciorul în întregime, ca o cizmă
înaltă din pâslă.
românesc.
Marcând talia, cingătorile împart ansamblul
vestimentar în două registre distincte, legând
elementele componente într-un tot unitar prin
acordul decorativ şi cromatic pe care-l stabilesc
cu întregul.
*
O categorie comună portului femeiesc şi băr
bătesc o formează şi piesele care protejează pi-
cioarele - încălţămintea-, cu caractere zonale
specifice, în strânsă dependenţă de condiţiile
geografice şi climatice, de tipul economic de
aşezări şi de ocupaţiile locuitorilor.
Piesele de lână, cânepă sau bumbac, ţesute
ori împletite - obielele, cioarecii şi ciorapii -
îmbrăcau piciorul, asociindu-se cu opincile.
Obielele, de forma unui dreptunghi ce
înfăşura piciorul, se confecţionau din pănură
Opinca, încălţămintea
tradiţională, originară,a cos-
tumului ţărănesc, purtată în
toate anotimpurile, este adap-
tată perfect reliefului zonei,
atât de munte, cât şi de şes.
Plaso eo11t1it1to port~IJi.I lo11tolose şi OărOătose 11
Întâlnită în vaste arii culturale, dar mai ales Sumanul, ale cărui formă, decor, cromatică
în Europa, opinca, croită dintr-o singură bucată şi terminologie variază de la o zonă la alta, a fost
dreptunghiulară, din piele de porc sau de vită, confecţionat din. lână, în culorile sale naturale
cunoaşte, prin structura sa morfologică, tipuri (albă, neagră, seină), ţesută casnic, în patru iţe,
diferite, în funcţie de modul în care se îngurzeşte şi prelucrată apoi la piuă (mai rar la vâltoare).
şi se formează vârful opincii, numit gurgui, de În regiunile de şes, unde nu existau râuri
dimensiunile şi orientarea acestuia, de fel ul cum care să acţioneze pivele, s-a utilizat o tehnică
se modelează călcâiul, de modul de legare a noji- arhaică, aşa-numitul „bătut la gratie", „bătut la
ţelor etc. coate". ,,la lesă" sau „la mână".
În încălţămintea tradiţională de sărbătoare Tehnica respectivă necesita o instalaţie
au pătruns, treptat, sub influenţa oraşului, şi rudimentară, constând din opt ţăruşi bătuţi în
formele meşteşugăreşti: ghetele Uoase şi înalte), pământ, care susţineau o gratie împletită din
cizmele, pantofii, papucii. nuiele de salcie sau de răchită, având lăţimea de
1 metru şi lungimea de 2 metri, alături de un
* cazan mare, aşezat pe pirostrii, în care se în-
Ansamblurile vestimentare femeieşti şi băr călzea apa. Abagiii introduceau ţesătura în apă
băteşti erau întregite, în anotimpurile reci, cu călduţă, apoi o întindeau pe gratie şi o băteau.
hainele groase, realizate din ţesături de lână În timp ce abaua era bătută la gratie, se turna în
(sumane) sau din pielea şi blana oilor (pieptare permanenţă apă caldă pe ea. Postavul obţinut se
şi cojoace). întindea de margini şi în lungime, fiind înfăşurat
Clima ceva mai aspră a ţării impunea uti- strâns pe un sul de lemn. După două zile, abaua
lizarea pe scară largă a ţesăturilor de lână şi a era desfăcută de pe sul şi uscată la soare. I
blănurilor prelucrate în cadrul gospodăriei
ţărăneşti, iar mai târziu, şi de către meşteşugarii I Maria Cioară-Bâtcă; Vlad Bâtcă, Zona etnografică Teleor-
specializaţi. man. p. 77. ·
...
''"" 1n1111111111111111"11 111u111u11 11
o
...o
--
-
„„o
--
„„
-
~
„
-
„
„
o
„„
o
-
„...
o
„„
o o
~ll-~
~~M
"'""'a'a-Hat
18
Prelucrate astfel, ţesăturile se îngroşau şi se Amplasarea decorului în anumite spaţii -
îndesau, căpătând o mai mare rezistenţă şi pe guler, piepţi, clini, extremităţile mânecilor şi
impermeabilitate. marginile poalelor-, deci pe porţiunile cele mai
Având trupul şi mânecile croite din foi drept- expuse vederii, reliefează structura sculpturală
unghiulare, după principiul poncho-ului (al a costumului cu suman. Unele dintre aceste
tunicii drepte), sumanul, lung până mai jos de haine se purtau pe umeri, ca o pelerină,
genunchi, evidenţia liniile definitorii ale siluetei, mânecile având mai mult un rol decorativ; altele
subliniind verticalitatea corpului. se îmbrăcau, ambele categorii conferind siluetei
Dacă în formele sale arhaice, sumanul erau purtătorului o monumentalitate aparte.
lipsit de guler şi clini, ulterior, pentru a-i conferi O notă aparte, prin sistemul de croială, o face
eleganţă şi amploare, creatorii populari au piesa de port cunoscută în aria în care a cir-
recurs la clini plasaţi în părţile laterale, iniţial culat sub diferite denumiri: căbăniţă sau duruţ
dreptunghiulari, apoi oblici, cu vârful ascuţit în Banat, ipingea, imurluc, ghebă sau manta în
introdus sub braţ. Prin intermediul unor pave Câmpia Dunării şi Dobrogea. Este tipul hainei
mari, de formă trapezoidală, clinii se legau de de stepă care se purta în tot sud-estul Europei.
mânecile tubulare, dând lejeritate mişcărilor. Această piesă amplă, de mari proporţii, croită
Pentru împodobirea hainelor lungi de dimie, din patru-cinci foi de ţesătură cusute pe orizon-
se foloseau şireturi, care poartă denumiri tală, lungă până la glezne, cu guler drept pe
diferite (cele mai răspândite fiind saradul şi lângă gât şi o glugă (chepeneag), cu sau fără
bârnaşul), prelucrate manual în cadrul gospo- mâneci, cu clini laterali, era confecţionată din
dăriei ţărăneşti, dar şi aplicaţii cu găitane aba ţesută în patru iţe. Încheiată cu bumbi de
(şnururi împletite din fire de lână, bumbac sau lemn sau cu nasturi de piele şi ornamentată cu
mătase) sau cu postavuri industriale colorate, aplicaţii de postav colorat sau cu găitane multi-
care se combinau cu ornamentele realizate din colore la gură, pe mâneci, pe poale, iar pe glugă
şiret ori cu broderiile artistice policrome exe- cu cusături policrome, ipingeaua era o haină
cutate cu lână, mătase şi bumbac. funcţională, purtată în anotimpul rece, la dru-
19
muli lungi. Datorttă funcţionalităţii sale, a fost

preluată şi purtată de surugiii din sudul ţărti,
devenind simbolul vestimentar, semnul distinc-
tiv al acestei profesii.
Plin robusteţea matertalelor, simplitatea cro-clini, ale căror lungime şi decor vartau în funcţie
ielii şi străvechile motive ornamentale, hainele de sex, vârstă, ocazie şi de tradiţiile locale.
lungi de dimie ne trtmit cu gândul la modelele Cojoacele se deosebesc de pieptare prin
arhetipale, ortginare, transmise peste veacurt, înprezenţa mânecilor şi plin faptul că sunt întot-
vartante şi tipare plastice încărcate de semnifi- deauna deschise în faţă. Plin amploarea craiului
caţii istortce, economice, rttuale şi culturale, şi bogăţia decorului, cojoacele destinate zilelor
de sărbătoare sau ocaziilor ceremoniale devin
având rolul de martort ai spirttualităţii ţărăneşti.
piese extrem de costisitoare.
* Existau o serie de procedee de împodobire
Prtncipiile de croială ale hainelor groase de a pieptarelor şi cojoacelor: de la brodertile poli-
pănură se regăsesc şi la piesele confecţionate crome realizate cu lână, lânică, amici (aţă de
din pielea şi blana animalelor (pieptare şi co- bumbac) şi mătase, brodertile cu fir metalic,
joace). Deşi frecvenţa lor era mai mare în zonele mărgele, paiete, decupajele ornamentale din irhă
montane, cu climă rece şi umedă, şi în acele (fâşii de piele albă, decorate cu cusăturt artistice
ţinuturt în care ocupaţia pastorală juca un rol sau colorate şi aplicate), împletiturtle din irhă,
economico-social predominant, pieptarele şi incrustaţiile cu alte matertale (oglinzi, podoabe
cojoacele au fost general-răspândite în portul metalice), la aplicaţiile de „bumbi", şireturt şi
popular tradiţional de pe întreg cuprtnsul ţărti. ciucurt coloraţi. Se adăugau garniturile din
Pieptarele (piese lară mâneci) au cunoscut blănurt scumpe (dihor, jder, vidră) ort din astra-
două subvartante: pieptarele înfundate, înche- han negru şi brumărtu sau cele realizate cu o
iate pe umăr şi sub braţ, ort numai sub braţ, ţesătură de casă, din lână ort din mătase, care
croială care permitea o amplă desfăşurare a imită astrahanul, denumită în termeni locali
decorului pe toată suprafaţa, şi pieptarele des- prim. Toate aceste procedee amplificau valenţele
picate, cu formă dreaptă sau formă evazată cu plastico-expresive ale pieptarelor şi cojoacelor,
82
care se acordau perfect, decorativ şi cromatic, cu Astfel, Dieta din anul 1650 hotăra că nici un
restul elementelor ce compuneau ansamblurile ţăran, simbriaş sau argat să nu aibă îndrăzneala
vestimentare. de a purta haine de postav, nădragi, cizme, că-
Consideraţia şi prestigiul de care s-au bucu- ciulă dublă sau de un florin, cămaşă de giulgiu.2
rat hainele lungi din ţesătură de lână, ca şi Interdicţii şi mai numeroase hotăra Dieta
pieptarele şi cojoacele de altfel, erau deosebite din 1683: „De acum încolo nimeni dintre ţărani
din moment ce, în foarte multe zone ale ţării, şi slugi plătite, în afară de slugile iobăgeşti şi
aceste piese erau prezente în vestimentaţia cti- dregătorii curţilor, de libertini şi puşcaşi, nici-
torilor ce apar în tablourile votive ale bisericilor decum să nu poarte nici un fel de armă de fier
săteşti. Totodată, ele constituiau şi haine cere- sau ferecată (doar păcurarilor li se îngăduie
moniale, purtătoare de mesaje sociale, rituale şi lancea), căciuli cu blană de jder, de lup, de
estetice, făcând parte în mod obligatoriu din vulpe, cămăşi cusute de giulgiu sau de altele,
ţinuta mirilor chiar în anotimpul călduros, cizme şi haine de postav, în afară de aba albă.
tradiţie păstrată până în zilele noastre. Cei de stare iobăgească să poarte haine de rând,
Piesele componente ale ansamblului vesti- potrivit sorţii lor".3
mentar tradiţional au constituit mărci sociale, Aşadar, oricât de bună ar fi fost situaţia
rituale, ceremoniale şi zonale, indicând, prin materială a unui iobag român - iobagul sas
anumite motive ornamentale şi prin nuanţele având unele privilegii-, el nu avea dreptul să
coloristice, apartenenţa purtătorului la o anume părăsească portul tradiţional care-i marca
categorie socială şi la o anume zonă etnografică. apartenenţa naţională şi aservirea socială.
În perioada feudală, textele di etale din Iobagul român trebuia să încalţe doar opinci şi
Transilvania conţineau numeroase restricţii, niciodată cizme, să poarte numai haine de aba
printre care şi pe cele privitoare la îmbrăcă- albă, care să-l diferenţieze net, prin culoare, de
minte, piesele vestimentare devenind semne dis- - ____________________
tinctive care marcau apartenenţa la o anumită 2 D. Prodan, Supplex libellus valachorum ... , p. 120.
categorie socială. 3 Ibidem, p. 123.
t-
'l'ieptMe de ii:?~ (~
6'0 ~J. ~ (~ 6'0
j-o4-)# ~ (~ 6'1)
83
toţi ceilalţi, săîmbrace numai cămaşa aspră de
cânepă şi in - bumbacul (giulgiul) fiindu-i cu
desăvârşire interzis ca materie primă - şi să se
acopere cu căciula din blană de miel ca semn al
originii sale de „păstor tolerat" printre cele trei
naţiuni privilegiate.
Dacă în Transilvania existau legi pentru a
oprima populaţia românească majoritară, care
dădea numărul covârşitor al iobagilor, dincolo
de Carpaţi tradiţia era cea care diferenţia stra-
turile sociale, culoarea albă fiind şi aici rezervată
celor mai de jos, îmbrăcaţi în „haine albe româ-
neşti" . Este semnificativă, în acest sens, hotă
rârea din 1817 a lui Vodă Caragea care, vrând
să-şi pedepsească un supus. poruncea: „Să-l
rumâniţi întâiu, îmbrăcându-l în haine albe
rumâneşti şi apoi să-l dee pân târg, bătându-l
ca pe un vinovat ca să strige arătându-şi vina
pentru care i se face această osândă". 4
Cea mai gravă şi dezonorantă pedeapsă, în
cazul de faţă, nu era, de fapt, bătaia, ci „osânda
rumâniei", a coborârii pe cea mai de jos treaptă
a societăţii, stigmatizată prin albul veşmântului.
După Marea Unire din 1918 s-a accentuat
stratificarea populaţiei rurale în trei categorii de
ţărani: săraci, mijlocaşi şi chiaburi, întemeiată
numai pe diferenţa de stare materială.
Astfel, în Vrancea, numai femeile fruntaşe
purtau botfori, ciubote roşii. încreţite jos, cum-
părate de la Breţcu: „Rar om care purta ciubote;
trebuia să fie prea chiabur, ori căutând să se
deosebească de alţii". 5
Doar femeile avute se încălţau, în zilele de
sărbătoare, cu cizme înalte vărzărăneşti în
subzona Hălmagiului şi cu cizme scurte abru-
dăneşti în satele din jurul oraşului Brad. Din dorinţa de a se pune în evidenţă, a se
Numai unele categorii sociale din Bistriţa individualiza, a se distinge de categoria oame-
Năsăud îşi puteau permite să comande, la meş nilor săraci, păturile înstărite ale ţărănimii au
terii cojocari saşi din Reghin sau din Bistriţa, adoptat şi piese de factură urbană, văzând în
cojoace bogat ornamentate cu cusături de lână vestimentaţie un mijloc de afirmare a poziţiei lor
şi mătase, cu ciucuri lungi de câţiva centimetri, economice şi sociale. Astfel, în părţile Vâlcei,
realizaţi tot din mătase, prinşi printre florile păturile sociale avute purtau scurteică de catifea
broderiei. Erau şi deosebit de scumpe: „Numai vişinie, îmblănită cu miel, cumpărată de la târ-
care era gazdă mare purta". 6 gurile din Râureni şi Râmnic. 9
Şi în zona Apusenilor, cojocul era una dintre
cele mai costisitoare piese de port, element de
4 Nicolae Iorga, Opere economice. p. 159.
costum fără de care fetele nu se puteau mărita. 7
5 Ion Diaconu. Ţinutul Vrancei. Etnografie-Folklor-Dialecto-
În comuna Rucăr, judeţul Muscel, numai cei logie, p. LIX.
înstăriţi purtau pălării de pluş, cioareci de dimie
6 Lena Constante: Varvara Guşe , Şu.şiţa din Şanţ, p. 36.
albă, mai largi, dar şi pantaloni din şai (postav
7 Teofil Frâncu: George Candrea, Românii din Munţii Apu-
fin, cumpărat), în timp ce bărbaţii mai săraci seni {Mo(ii), p. 12.
purtau pălării de postav şi cioareci strâmţi pe 8 Gh. Pârnuţă , Rucăr, monografie sociologicâ, p. 295 şi 297.
picior. Zeghea, sarica şi cojocul nu se îmbrăcau, 9 Elena Secoşan: Paul Petrescu, Portul popular de sârbâ-
ci se purtau pe umeri de cei avuţi. 8 toare, p. 26.
În comuna Cireşu, judeţul Mehedinţi, numai fetele
şi femeile bogate purtau scurteică, făcută din postav
fin, catifea sau mătase, cunoscută aici sub numele
de dubană. Era căptuşită cu blană de miel, iar la
guler şi mâneci avea aplicaţii din blană de vulpe. Tot
aici, cojoacele amplu ornamentate, foarte costisi-
toare, executate la comandă de cojocarii din Podeni,
le diferenţiau pe femeile bogate de cele sărace. IO
Prin costum, păturile sociale s-au distins, confor-
mându-se atât viziunii estetice a grupului respectiv,
cât şi restricţiilor impuse categoriei aservite şi sărace
de către cea superioară.
Ansamblurile vestimentare tradiţionale femeieşti
şi bărbăteşti se completau, în diferite ocazii, cu o serie
de piese anexe, dintre care o răspândire mai mare
au avut-o năframele şi trăistuţele.
Năframele - folosite la costumul de sărbătoare
şi în contextul unor ceremonialuri precum nunta
sau înmormântarea - erau confecţionate din pânză
de in, cânepă sau bumbac şi bogat ornamentate în
cele patru colţuri cu diferite motive cusute sau alese
în război, cu lânică colorată sau cu amici. Năframele
erau purtate de femei la brâu, de fete în mână, iar de
flăcăi şi bărbaţii tineri la cingătoare, peste şold.
În cadrul ceremoniei nunţii, năframele brodate de
mireasă făceau parte din recuzita obligatorie. Batis-
ta de mire avea o semnificaţie adâncă, fiind simbolul
unirii celor doi tineri.
Trăistuţa, nelipsită din portul vechi, tradiţional,
prezentă şi în portul actual de sărbătoare, şi-a
menţinut de-a lungul timpului atât funcţia utilitară,
cât şi pe cea estetică, conferind întregului ansamblu
o notă extrem de pitorească. Confecţionate din ţesă
tură de pânză ornamentată cu cusături, dar cel mai
7uti4t«ţe de ~ (joto- I). de tJ~ # adesea din ţesătură de lână, în patru iţe, decorată
S«<ea(,14 (joto- 2 ). de Sidiu # '8~ (joto- 3) cu vrâste sau cu pătrate, trăistuţele cunosc o mare
varietate zonală. Baierele acestor piese bogat deco-
rate cu motive geometrice alese cu mâna în război şi
cu canafi (ciucuri) în culorile baierelor, care îm-
podobesc colţurile de jos ale trăistuţelor, le accen-
tuează rolul decorativ. Aceste piese nu lipseau nici-
odată din zestrea fetelor, care se îngrijeau să coasă
din timp năframe şi să ţeasă câte 10-15 coţi pentru
traistele ce urmau a fi folosite în noua gospodărie.
Prezentarea pieselor componente ale costumului
românesc evidenţiază existenţa unei perfecte con-
cordanţe între portul femeiesc şi cel bărbătesc.
Sobrietatea lineară, monumentală, a costumului
bărbătesc este compensată de opulenţa decorului,
cu efect pictural, al celui femeiesc.
10 O. Pemicek, Elementele portului femeiesc din comuna Cireşu.

p. 520.
(/;) n fenomen de cultură - cum este costumul Până în secolul al XIX-iea, costumul popular
(JJ popular - trebuie analizat în cadrul unor transilvănean a fost unitar pe arii geografice în-
mari arii culturale, care au avut o istorie comu- tinse, apoi a început să se diferenţieze ca urmare
nă şi condiţii de viaţă similare, pentru a decanta a schimbării resurselor de trai ale locuitorilor,
caracterele etnice româneşti şi a evidenţia tră a dezvoltării meşteşugurilor artistice (cojocărit,
săturile zonale specifice. sumănărit, tăbăcit, croitorie, cizmărie). precum
Limbajul artistic, turnat în tiparul unui stil şi a intensificării contactelor economice şi cul-
ce configurează, identifică şi delimitează comu- turale cu alte ţinuturi româneşti.
nităţi care au adoptat acelaşi tip de costum, pre- Portul popular transilvănean se încadrează
supune o analogie în privinţa condiţiilor de trai, în tipologia costumului cu catrinţe perechi, ge-
o opţiune spirituală şi culturală comună. neralizat - cu mici excepţii - pe tot teritoriul
O anumită formă de îmbrăcăminte, capabilă României. Ansamblul vestimentar compus din
să genereze o suită de variante morfologico-de- cămaşă cu ciupag şi catrinţă cu trupul vănăt
corative, devine, cu timpul. o emblemă de recu- a fost. timp de mai multe secole, reprezentativ
noaştere. de identificare. o marcă de apartenenţă
etnică a purtătorilor săi, care reflectă concepţii
de viaţă, precepte morale, particularităţi de
tehnică, stil şi expresie artistică.
Iată de ce ne-am propus să prezentăm costu-
mul popular în cadrul marilor provincii istorice,
urmărind coordonatele spaţiale şi temporale ale
unor tipuri de costum, reprezentative pentru
mari arii culturale, ce poartă însemnele caracte-
ristice timpului, locului şi grupului socio-uman
care le-a creat.
(/;) na dintre cele mai frumoase părţi ale

(JJ pământului românesc, Transilvania. adă
posteşte în coroana munţilor săi vestigiile sanc-
tuarelor sacre ale dacilor. dar şi galeriile minelor
de aur şi de sare spre care au pornit legiunile
romane, acoperind teritoriul Daciei cu reţeaua
drumurilor de piatră şi a oraşelor din care au
iradiat cultura şi limba latină.
Leagăn şi stâlp de rezistenţă al românilor.
Transilvania păstrează un impresionant tezaur
etnografic. în care. dacă este cercetat intens, se
poate descoperi sufletul, iscusinţa şi talentul ""'~~„
unui popor care a ştiut să-şi apere identitatea, ~~~#~~~~(~)
credinţa, obiceiurile şi veşmintele moştenite de
la străbuni. ~~~de~~
88
pentru costumul femeiesc în cea mai mare parte a
Transilvaniei. fiind purtat, până spre sfârşitul se-
colului al XIX-lea de către toate categoriile de vârstă,
atât în ţinuta de lucru, cât şi în zilele de sărbătoare.
Prin vechimea şi frecvenţa sa într-o mare arie
teritorială, care a cuprins Mocănimea din Munţii
Apuseni, Ţara Moţilor, Câmpia Transilvaniei,
Bistriţa, Năsăudul, Bihorul, Sălajul, Ţara Lăpuşului
şi zona Mureşului superior, ansamblul vestimentar
femeiesc, în componenţa căruia au intrat cele două
piese esenţiale, menţionate mai sus, reprezintă un
document de mare valoare istorică, etnografică şi
artistică, mărturie a continuităţii şi autohtoniei
poporului român, marca sa etnică, prin care popu-
laţia românescă, originară şi majoritară, s-a indivi-
dualizat faţă de naţionalităţile conlocuitoare stabilite
ulterior pe pământul Transilvaniei.
Analizând aria de răspândire a tipului de costum
compus din cămaşa cu ciupag şi zadia cu trupul
vânăt, constatăm că el s-a suprapus Ţării Ardealu-
lui, formaţiune socio-economică şi politică existentă
în vremea începuturilor de organizare teritorială
prestatală.
În Letopiseţul lui Simion Dascălul, ..Ţara Ardea-
A~~:~e«-~ lului nu e numai ţara însăşi, ci Ardealul se cheamă
4i ~ e«- ~~(~A~) mijlocul ţării. Încă pe la marginile ei sunt alte ţări
mai mici. carele toate de dânsa se ţin şi supt
ascultarea ei sunt, întâi cum îi Maramureşul despre
ţara leşească, şi ţara secuească despre Moldova, şi
ţara Oltului despre ţara muntenească şi ţara Bârsei,
ţara Haţegului, ţara Oaşului".1
Ansamblul vestimentar femeiesc alcătuit din
cămaşă cu ciupag şi zadie cu trupul vânăt a depăşit,
deci, Ţara Ardealului, fiind întâlnit şi în ariile mar-
ginale: Ţara Lăpuşului, zona Meseşului (Sălaj),
Ţinutul Năsăudului. Care sunt notele sale particu-
lare, proprii?
În aria de circulaţie a acestui tip de costum, piep-
tănăturile şi învelitorile de cap au variat de la o zonă
la alta, existând, însă, şi multe elemente comune.
Unul dintre aceste elemente, care a conferit uni-
tate ariei cercetate, l-a constituit, în cadrul comu-
nităţii rurale tradiţionale, obligativitatea utilizării de
către femeia măritată a suporţilor, cu un vădit scop
funcţional: de a da întregului ansamblu al gătelii
capului o anumită formă, de a fixa şi a susţine
învelitorile de cap.
Ca suport, în zona Munţilor Apuseni (Valea Arie-
şului), în Depresiunea Huedin-Călăţele şi în zona
Năsăudului, s-a folosit părul artificial: fire subţiri de
lână (vopsite în gospodărie cu scoarţă de arin, fiartă
~ btadi{ioHat: eădufă, ~ eu ~.
~· ~. ~ (~ r/~} 1 Simion Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei. .. , p. 111.
89
cu galiscău şi cu piatră acră), care întăreau şi groşau şi întăreau cosiţele din păr natural, care
îngroşau părul natural, rezultând suporţii nu- se terminau la capete cu şinor roşu. Cele două
miţi sclebe pe Valea Arieşului şi în Depresiunea cosiţe se treceau în faţa urechii, se îndoiau în
Huedin-Călăţele şi steble în zona Năsăudului, formă de semicerc, fiind duse apoi spre ceafă,
utilizarea acestora fiind obligatorie. unde cea din dreapta se îndoia spre stânga şi
Tot ca suport s-a folosit în zona Năsăudului invers, şinorul de la cosiţa dreaptă, trecut peste
şi a Mureşului un gătej - o bucată de lemn cap, înnodându-se cu cel al cosiţei stângi.2
numită conci, pe după care se răsuceau cozile. Vechea piesă care acoperea capul femeilor
În zona Mureşului, a Lăpuşului, a Huedi- măritate era ştergarul. cunoscut, în aria de răs
nului şi a Buciumului din Sălaj. părul pieptănat pândire a ansamblului vestimentar compus din
cu cărare la mijloc se împletea în două cozi cămaşă cu ciupag şi zadie cu trupul vânăt, mai
întrepătrunse, realizându-se un coc pe creştetul ales sub numele de tindeu.
capului, numit colac, canci sau conc în Mureş, Acest ştergar era ţesut de femei, în casă, din
corcoman în Bucium-Sălaj şi chică în Huedin. cânepă cu bumbac, iar mai târziu numai din
Când cosiţele erau prea subţiri, femeile din bumbac, fiind ornamentat cu vrâste roşii sau
zona Mureşului utilizau o petea denumită, în roşii şi negre la capete, în zona Mureşului. În
termeni locali, răză, care se învârtea pe după Năsăud, tindeul era decorat, la una din extre-
coc pentru a îngroşa părul. mităţi, cu vrâste înguste, iar la cealaltă cu vrâste
În Câmpia Transilvaniei, în zona Năsăudului mai mari şi cu motive geometrice policrome. În
şi în unele sate din Depresiunea Huedinului, Depresiunea Huedinului, ştergarul alb, denumit
femeile se pieptănau cu cărare la mijloc, părul local potelat, ţesut în război, era decorat cu or-
fiind împletit în două cosiţe aduse pe cap şi namente geometrice în tonuri de roşu, negru şi
întoarse spre ceafă, formând o cunună. verde la marginea care venea în dreptul frunţii. 3
Pe Valea Arieşului, frecventă a fost pieptănă
tura cu două cosiţe, realizate astfel: părul se 2 Pieptănătura cu cosiţe sau cioci s-a mai purtat în Bazinul
pieptăna cu cărare la mijloc, împletirea lui Petroşanilor şi pe Valea Tămavei Mari - cf Valeriu Butură,
începând de sub ureche. În timpul operaţiei de Evoluţia portului popular... , p. 236.
împletire se adăugau sclebele de lână; ele în- 3 Aurelia Tiţă. Portul popular românesc .... p. 235.
90
Sub influenţa săsească, tindeul a fost înlocuit În zona Lăpuşului , a Buciumului din Sălaj şi
cu un sistem de acoperământ complex, care a Huedinului, femeile şi-au acoperit capul cu
comporta mai multe piese: unele anexe, cu rol năframa mare de păr sau mătase , înflorată de
funcţional , de susţinere a pieptănăturii , altele, jur-împrejur, cu fondul negru, ornamentată cu
de învelire propriu-zisă a capului. ciucuri pe margini.
În Câmpia Transilvaniei, Mureş şi Năsăud, Şi în celelalte zone ale ariei, rând pe rând,
piesa anexă cu rol funcţional a fost căiţa, cunos- tindeul şi piesele textile care i-au urmat au fost
cu tă în termeni locali sub numele de ceapţa cu înlocuite de năframa industrială care s-a asociat
brusturi, aşezată pe capul tinerei, pentru prima cu ceapsa.
dată la nuntă, de către nănaşă, în cadrul ritua- A existat, peste tot în aria de răspândire a
lului numit învelitul miresei. Ceapsa era confec- acestui tip de costum, obiceiul ca femeile să fie
ţionată din păr, mătase, barşon negru sau din înmormântate cu aceste piese care, în cadrul
postav, fiind cusută cu motive florale policrome ceremonialului nunţii, aveau un rol simbolic, ri-
şi ornamentată cu fluturi şi mărgele mărunte , tual, marcând trecerea tinerei în rândul femeilor
colorate sau cu galoane decorative aurii şi ar- căsătorite .
gintii, denumite local sârmă. Pe margini se Cămaşa cu ciupag respectă, în toate varian-
împodobea cu dantelă neagră, încreţită , numită tele sale local-zonale, „schema" morfologică şi
brusturi, de unde şi denumirea piesei. Se lega compoziţională a prototipului: gura amplasată în-
sub bărbie. În zilele de sărbătoare, de cheutorile totdeauna la spate, dispunerea decorului cusut,
cepsei se prindea peteaua cu ruji - o panglică în mod constant, în aceleaşi spaţii ornamentale,
lată de două degete, confecţionată din păr ori din utilizarea aceloraşi tehnici, diferenţele fiind de
postav, cusută cu motive florale , ca şi ceapsa, ordin secundar şi privind doar amploarea
sau realizată din mărgele cusute pe barşon negru. decorului , diversitatea modalităţilor de asociere
Ceapsa a fost asociată iniţial cu tindeul, apoi a elementelor decorative în compoziţii şi câmpuri
cu piesele textile care l-au înlocuit. ornamentale, precum şi nuanţele cromatice.
Dar ce e, de fapt, ciupagul? Element decorativ
de forma unui trapez, cu latura mică amplasată
imediat sub gulerul cămăşii, cusut printr-o teh-
nică de veche tradiţie , „pe muchiile creţurilor" ,
procedeu larg răspândit în Europa occidentală
a secolelor al XV-lea şi al XVl-lea, dar întâlnit şi
în Estonia, Finlanda, Rusia4, precum şi pe pie-
sele de costum din sud-estul Asiei , ciupagul este
cel mai important câmp ornamental, care a dat
numele său cămăşii.
Dacă tehnica propriu-zisă - „urzitul pe cre-
ţuri" - apare şi la cămăşile româneşti, săseşti şi
maghiare din afara ariei de răspândire a acestui
tip de costum, în schimb ciupagul, ca element
decorativ cusut în această tehnică, este specific
doar populaţiei româneşti transilvănene.
Pânzeturile mai groase sau mai fine din care
se confecţiona cămaşa s-au utilizat în funcţie de
ocazia în care ea se purta: numai din cânepă ,
pentru zile de lucru, şi din cânepă amestecată
cu bumbac ori din bumbac, in sau bumbac aso-
ciat cu in, pentru zile de sărbătoare, existând o
strânsă interdependenţă între materialele între-
buinţate ca fond şi cusăturile aplicate pe ele.
4 G. Oprescu, Probleme româneşti de artă„. , p. 175; Elena

S ecoşan ; P. Petrescu, Portul popular de sărbătoare .. ., p. 56.
91
Din punct de vedere morfologic, cămaşa cu Tehnica de realizare5 era de mare dificultate,
ciupag se încadrează în tipul carpatic, cu stanii presupunând multă îndemânare şi pricepere,
şi mânecile unite şi încreţite în jurul gâtului. drept care nu orice femeie ştia să-l execute.
Deşi în literatura de specialitate s-a încetăţenit Motivele ornamentale cusute pe ciupag au fost
numele de ciupag, terminologia care desemnează întotdeauna geometrice, predominând romburile
acest element decorativ este bogată şi diferă de şi x-urile, alături de care se întâlnesc şi alte
la o zonă la alta în cadrul ariei sale de circulaţie, străvechi elemente decorative ce fac parte din
după datele consemnate în chestionarele AER. repertoriul ornamenticii tradiţionale, comun
Astfel, în nordul zonei Meseş, din Sălaj, ciupagul întregului spaţiu românesc, cu o mare vechime
este numit porlog, în Lăpuş, chiept tras sau şi frecvenţă: motive cosmice (steaua), skeomorfe
chiept pe creţele, în Depresiunea Huedin-Călă (zăluţa, grebluţa,jurca, ciutura). zoomorfe (coar-
ţele, ca şi în Câmpia Transilvaniei, chept, în zona nele berbecului), fitomorfe (craca, frunza). sim-
Năsăudului şi a Mureşului, chept sau chept tras, bolice (crucea).
iar în Munţii Apuseni (Mocănime şi zona Măgu Dimensiunile ciupagului difereau de la o zonă
renilor). ca şi pe Valea Gurghiului, ciupag. la alta, dând naştere multor variante locale; cele
În toată arta de circulaţie a ansamblului vesti- mai mari erau în Munţii Apuseni, în Depresiunea
mentar compus din cămaşa cu ciupag şi catrinţa Huedin-Călăţele.
cu trupul vânăt, partea superioară a cămăşii era Compoziţia decorativă a mânecilor era foarte
cunoscută sub numele de spăcel sau cămeşă, unitară în întreaga arie, excepţie făcând satele
fiind croită separat de poale. Pentru a da lărgime din Depresiunea Huedin-Călăţele, unde mâne-
cămăşii, la subţioară se introducea pava, de for- cile cămăşilor aveau un decor extrem de bogat,
ma unui pătrat sau triunghi. Uneori pava lipsea, intervenind noi elemente ornamentale.
fiind prezent doar clinul introdus într-o parte şi Principalele câmpuri decorative de pe mâneci
alta a cămăşii, începând din talie până sub braţ. sunt: cusăturile dispuse în sens orizontal, în
Principalele câmpuri ornamentale erau, la dreptul cotului (şire, pene sau forme peste cot).
cămaşa cu ciupag, gulerul, ciupagul şi mânecile. brăţara ce desparte mâneca de volanul cunoscut
Gulerul se cosea separat, utilizându-se vechi în toată aria sub numele de fodor, cusăturile de
procedee: pe dos, în cruci, în muşte, pe fir, cu pe marginea volanului.
trăsura. În partea superioară şi cea inferioară, Şirele peste cot şi formele de pe marginea
gulerul se întărea cu cusături care aveau funcţia fodorului se lucrau fie pe dos, fie pe faţă, prin
practică de a-l feri de uzură. cusătura pe fir, care e cea mai veche, dar puteau
Motivele ornamentale care decorau gulerul fi şi alese în război cu bumbac negru şi roşu, iar
erau întotdeauna geometrice. În faţă, se fixa de mai târziu şi cu alte culori. Uneori„ aceste câm-
guler o cheotoare pentru pene, de care femeile puri decorative de pe mâneci erau cusute cu
prindeau flori în zile de sărbătoare. La ciupag se mărgele mărunte policrome.
deosebesc trei elemente principale: tehnica,
motivele ornamentale şi culorile utilizate. 5 Nicolae Dunăre. Influente reciproce .... p. 191-194.
92
Brăţara - denumită lănceţ, trăsură etc. - A doua etapă în evoluţia cămăşii din arie
se obţinea, ca şi ciupagul, prin încreţirea pe a fost mutarea gurii în faţă, dispărând ciupagul.
muchiile cutelor, fiind frecvente aceleaşi motive dar păstrându-se întocmai compoziţia decora-
geometrice care ornamentau şi piepţii cămăşilor. tivă a mânecii, pentru cămaşa cu ciupag: şire
Brăţara, îngustă de un centimentru, se întărea, peste cot. brăţară, şire pe la fodor şi cipcă pe
ca şi gulerul, la marginea inferioară cu o cusă marginea fodorului.
tură practică. Cea de-a doua piesă definitorie a ansamblu-
Fodorul se termina cu un tiv cu găurele şi cu lui vestimentar femeiesc o constituie catrinţa
dantelă numită frecvent cipcă. sau zadia, de forma unui dreptunghi purtat pe
Gulerul, ciupagul şi mânecile se coseau se- verticală, ale cărui dimensiuni au variat de la o
parat, înainte de a se încheia cămaşa. Ulterior, piesă la alta, în funcţie de înălţimea purtătoarei.
se lucrau cheiţele şi brăţara care despărţea Susţinută, în talie, de cingători, zadia cu trup
mâneca de volan. vânăt s-a purtat iniţial pereche, una în faţă şi
alta în spate, iar într-o etapă ulterioară zadia
din spate s-a asociat cu un şorţ în faţă.
Ca şi cămaşa cu ciupag, zadia a cunoscut
numeroase variante local-zonale determinate,
în primul rând, de raportul de proporţionare
dintre cele două câmpuri ornamentale şi cro-
matice: câmpul de sus, denumit în toată aria
trup, într-o singură culoare, vânăt închis la
piesele mai vechi şi negru la zadiile mai noi, şi
câmpul de jos, cunoscut în termeni locali sub
numele de tureac (Lăpuş şi Munţii Apuseni),
toiag (Sălaj). pe la poală (Huedin). capăt sau
tureac (Bistriţa-Năsăud), cu fondul roşu, roşu
vişiniu sau roşu-portocaliu, pe care sunt ampla-
sate registrele decorative orizontale.
În al doilea rând, variantele zonale sunt
determinate de modul de asociere a motivelor
ornamentale în diverse compoziţii, de nuanţele
cromatice utilizate, ca şi de tehnicile variate
folosite în zona decorului - aspecte care au
individualizat zadia, făcând din fiecare piesă
un unicat, cu valenţe estetice deosebite.
La zadia cu trup vânăt. echilibrul compoziţiei
ornamentale se bazează pe o mare suprafaţă de
non-decorativ şi pe contrastul puternic dintre
cele două câmpuri cromatice: vânăt închis şi
roşu. Zadia arhaică s-a confecţionat, până către
mijlocul secolului al XIX-lea, din păr (lână cu
firul lung şi bine răsucit), ceea ce-i conferea un
aspect rigid. Lâna se vopsea în două culori: un
albastru închis, către în violet. numit mnierâi în
toată aria de circulaţie a acestui tip de costum,
obţinut din piatră mnierâie, şi negru, realizat cu
scoarţă de arin ori frunză de nuc şi călican.
Firele de urzeală pentru trupul catrinţei se
vopseau numai în mnierâi la piesele mai vechi,
iar mai târziu şi în negru sau fondul zadiei se
realiza din urzeală neagră şi băteală mnierâie.
Pentru decor, firele se vopseau în mai multe
rl~~„~.~~4iU culori, în funcţie de compoziţia ornamentală,
fu4te eot#~#~ ~~ ~ {"'1fifu<4} tradiţiile cromatice zonale şi vârsta purtătoarei.
93
Din a doua jumătate a secolului al XIX-iea, (pe un şold), de fală. În zona Năsăudului şi în
pentru confecţionarea zadiilor s-au întrebuinţat cea a Lăpuşului, femeile cochete purtau zadia
materiale de târg: bumbăcelul negru pentru din spate ridicată mult peste talie, până aproape
urzeală şi lânica cumpărată, colorată, denumită de mijlocul spatelui, şi-şi suflecau un colţ, îm-
bercă, harast, ponivă, pentru băteală. păturindu-l la brâu.6
În funcţie de dimensiunea trupului catrinţei, În zona decorului, pentru obţinerea alesăturii
ocupând 1I 2 , 3 I 4 sau 4 I 5 din suprafaţa totală propriu-zise se foloseau tehnici diferite: printre
a piesei, s-au conturat o multitudine de variante fire, peste fire, în lătunoi, cu tăieturi, cu dupci. 7
local-zonale cu trăsături particulare, proprii. Cele mai vechi zadii sunt alese în război, prin
Prototipul zadiei cu trupul vânăt se caracteri- acest procedeu fiind obţinute efecte artistice re-
zează printr-o structură simplă şi o împodobire marcabile. Catrinţele cusute cu dupci, cu bercă,
redusă, singurul decor formându-l trei sau cinci sunt de dată mai recentă. Pe aceeaşi piesă s-au
dungi înguste, colorate (verde, galben), numite folosit, adesea, mai multe tehnici de decorare,
coade, denumire care s-a extins asupra întregii amplificându-i-se astfel valoarea estetică.
piese, aceasta fiind cunoscută sub numele de Lăţimea bordurii decorative variază de la o
zadie codită în Munţii Apuseni, în zona Năsău zonă la alta şi chiar de la o piesă la alta. Fondul
dului şi a Lăpuşului. Decorul compus din vrâste cromatic în porţiunea decorului a fost iniţial
transversale, amplasate în jumătatea inferioară roşu, în toată aria, şi se ţesea cu suveica.
a piesei, pe un fond dominant roşu, contrasta Compoziţia decorativă era dispusă în registre
puternic cu trupul monocrom, de culoare vânăt orientate pe axe paralel-orizontale, vrâstele alese
închis, simplu, al catrinţei. alternând cu spaţii libere, colorate în diverse
Următoarea etapă în evoluţia zadiei a fost apa- nuanţe de roşu şi, mai rar, în mnierâu, acestea
riţia motivelor geometrice alese: cruci, potcoave din urmă fiind traversate, la unele piese, de
sau zăluţe, introduse în aceste dungi, care devin vrâste policrome. La alte catrinţe, peste spaţiile
mai late, numindu-se acum zadie cu forme, libere se aplică un şnur meandric cu paiete.
după denumirea dată motivelor ornamentale. Vrâstele se alegeau cu mâna, în degete, iniţial
Cu trecerea timpului, trupul mnierâu al zadiei cu lână toarsă subţire, iar mai târziu cu gheme
s-a restrâns, în Munţii Apuseni şi judeţul Sălaj, de bercă colorată, numite guşe - de unde şi de-
ocupând o suprafaţă sub 15-25 de centimetri numirea de catrinţă guşată.
şi schimbându-şi denumirea în brâu. Roşul din Numărul registrelor care compuneau decorul
zona decorului devine acum un roşu-portocaliu, era întotdeauna impar (3-5- 7 -9), variind ca
vechile vrâste distanţându-se simetric pe câmpul dimensiuni şi model, unele fiind registre princi-
mult extins şi îmbogăţit cu alesături. pale (plasate central, mai late), altele secundare
Modificări în raportul de proporţionare dintre (mai înguste, încadrându-le pe cele principale) şi
cele două câmpuri ornamentale şi cromatice au altele având rol de delimitare, de marcare a cape-
survenit, într-o etapă ulterioară, şi în zona Lăpu telor catrinţei (foarte înguste, simple sau alese).
şului, unde la zadiile de dată mai recentă trupul La registrele alese, modelul putea fi acelaşi
vânăt s-a micşorat în favoarea decorului, care pentru vrâstele principale şi diferit la cele secun-
a luat amploare, porţiunea ornamentată urcând dare şi la vărgile cu rol de delimitare. Registrele
până aproape de jumătatea piesei. decorative, de lăţimi diferite, creează o suită ne-
Schimbarea sistemului ornamental a coincis sfârşită de variante ale compoziţiei: repetiţie,
cu întrebuinţarea altor materii prime atât pentru simetrie, alternanţă şi ritm, specifice întregii arte
confecţionarea zadiei, cât şi pentru realizarea populare româneşti.
compoziţiei decorative. O variantă compoziţională avea alesăturile
Dacă, mai demult, motivele ornamentale aso- amplasate în compartimente dreptunghiulare ori
ciate în numeroase combinaţii se executau cu în pătrate, motivul fiind acelaşi. Se diferenţia
lână de oaie toarsă subţire, ulterior s-au folosit, cromatic numai fondul dreptunghiurilor sau cel
în zona decorului, lânica policromă, firul metalic al pătratelor în care erau înscrise motivele orna-
auriu şi argintiu, paietele (fluturii), precum şi mentale (pomul vieţii stilizat).
mărgelele mărunte, colorate.
Deosebit de interesant este modul de purtare 6 Tancred Bănăţeanu, Portul popular din Regiunea Mara-
a catrinţelor, în zile de sărbătoare şi la joc, în zo- mureş„ .. p. 141.
nele Mureşului şi Năsăudului: pe piciorul drept 7 Malina Marinescu, Arta populară românească, p. 67.
O variantă decorativă mai nouă o constituie Pe piesele vechi, păstrate în colecţiile muzee-
catrinţa cu decor omogen, compact, în care ele- lor, apare un decor exclusiv geometric, complex
mentele ornamentale formau o compoziţie şi diversificat, alături de ornamente cosmomorfe
densă, fitomorfă, modificarea esenţială constând întâlnindu-se motive geometrice abstracte,
în dispariţia vrâstelor. Suprafaţa ornamentată motive simbolic-religioase, motive zoomorfe, avi-
a piesei se festona cu acul de jur-împrejur, morfe, skeomorfe, dar şi antropomorfe. Aceste
cu lânică, în culorile alesăturilor de pe catrinţă. motive geometrice se combină, adeseori pe
De feston se prindeau ciucuri policromi sau, mai aceeaşi piesă, cu alte categorii de motive (mai
rar, cipcă, mai lată pe marginea inferioară şi mai ales cu ornamente vegetale stilizate), asocierea
îngustă pe părţile laterale ale zadiei. La alte lor creând efecte plastice neaşteptate.
piese, porţiunea ornamentată era încadrată, de Fiecare catrinţă este o construcţie de semne
jur-împrejur, cu un galon auriu sau argintiu, grafice şi cromatice, o combinaţie de proporţii şi
care amplifica aspectul decorativ al catrinţei. ritmuri. Dacă motivele ornamentale şi-au pier-
Din punct de vedere cromatic, spaţiile libere dut valoarea magico-religioasă, ele păstrează şi
dintre registrele decorative aveau aceeaşi tonali- azi o semnificaţie decorativă absolută, o frumu-
tate ori se diferenţiau ca nuanţă. Şi benzile orna- seţe intrinsecă, emoţionantă prin simplitate şi
mentale puteau fi dispuse pe un fond diferenţiat spontaneitate, prin acordurile de forme şi culori.
ca nuanţă de la o vargă la alta. Compoziţia decorativă a zadiei cu trup vânăt
nu cunoaşte deosebiri esenţiale de la o zonă la
alta, ci numai deosebiri de limbaj şi particulari-
tăţi de exprimare artistică. Motive ornamentale
care apar pe cămaşa cu ciupag se regăsesc în
compoziţia decorativă a zadiei, ansamblul vesti-
mentar femeiesc compus din cele două piese
definitorii dovedind o mare unitate stilistică.
Culoarea luminoasă a fondului, de un roşu
aprins, pe care se desfăşoară întreaga com-
poziţie decorativă, în contrast cu tonul închis al
trupului catrinţei, conferă acestei piese valenţe
estetice deosebite, ajungându-se la un echilibru
desăvârşit, la o armonie perfectă a elementelor
structurale, decorative şi cromatice. Pe anumite
catrinţe, există o explozie coloristică, de un mare
rafinament prin dozarea accentelor cromatice.
Gama cromatică utilizată a subliniat pregnant
diferenţierile de vârstă, stare civilă, ocazii, dife-
renţierile zonale şi etnice.
Asemănătoare au fost zapregele, cele mai
vechi zadii, purtate în zile de sărbătoare, în zona
de la poalele vestice ale Munţilor Bihorului. Se
ţeseau din lână vopsită în albastru fumuriu sau
negru, iar decorul cusut se concentra în jumă
tatea inferioară a piesei, fiind realizat cu lânică
policromă. Predominante au fost nuanţele de
roz, galben şi verde deschis.
Specialiştii au remarcat marea asemănare a
zapregului cu zadia veche româneascăB, ilustrată
în stampe, în privinţa proporţionării celor două
câmpuri cromatice şi organizarea compoziţiei
decorative: trupul monocrom, albastru fumuriu
8 Valeriu Butură, Evoluţia portului popular ... , p. 232.
96
sau negru, decorul policrom amplasat în
şi său, se cosea o cheiţă trtcoloră. Pe marginea
jumătatea infertoară a piesei. Demn de subliniat infertoară, şorţul se ornamenta, din loc în loc, cu
este faptul că şi la cămaşa costumului bihorean cipcă neagră sau cu galoane decorative argintii
întâlnim la pumnari (manşete) cusătura arhaică, şi paiete, ca şi ceapsa.
realizată pe muchiile creţurilor. Şorţul nevestelor tinere din Mureş şi Bistrt-
Toate aceste aspecte ne fac să emitem ipoteza ţa-Năsăud era împodobit pe poale cu două-trei
că, în trecut, arta de circulaţie a ansamblului rândurt de motive fitomorfe, amplasate ortzon-
vestimentar compus din cămaşa cu ciupag şi tal, cusute cu mătase neagră în Mureş, albă şi
zadia cu trupul vânăt a fost cu mult mai mare, policromă în Depresiunea Şieu-Şieuţ.
portul bihorean fiind, probabil, o altă vartantă Şorţul de lână s-a purtat mai ales în zilele de
zonală a acestui tip de costum. lucru. Pentru zile de sărbătoare, această piesă
În comunitatea rurală tradiţională, modul în s-a confecţionat din materiale cumpărate:
care se purtau unele elemente vestimentare a barşon (catifea), mătase înfundată, uni sau cu
constituit un indiciu al vârstei purtătoarei. flort, anglie (un postav fin), mason (satin gros)
În toată arta de răspândire a acestui tip de ort glot negru.
costum, zadiile au fost purtate, iniţial, pereche În arta de răspândire a ansamblului vesti-
de către nevestele tinere şi bătrâne. mentar femeiesc compus din cămaşa cu ciupag
În schimb, aşa cum rezultă din investigaţiile şi zadia cu trupul vânăt s-au purtat, cu excepţia
de teren şi din bibliografia etnografică de spe- Depresiunii Huedin-Călăţele, doar betele, denu-
cialitate, fetele au purtat zadie numai în faţă, mite în termeni localifrâmbii sau frânghii, iar în
iar când această piesă a fost înlocuită de şorţ, Mureş şi Câmpia Transilvaniei, brăcină. Betele
numai acest element vestimentar s-a purtat, de înguste de 5-6 centimetrt şi lungi de 1,5-2 metrt
către fete, peste poalele albe ale cămăşii. se ţeseau din lână. În Munţii Apuseni, ele se
Interesant de evidenţiat este faptul că unele năvădeau în iţe, fără spată. Ţesătura se bătea
piese, altădată părţi componente ale ansamblu- cu un cuţit de lemn de fag.
lui vestimentar tradiţional, s-au păstrat vreme Betele din zona Lăpuşului se decorau cu
îndelungată, după ieşirea lor din uz, doar în dungi policrome şi cu mici alesăturt dispuse pe
recuzita ceremonială. Astfel, la Sălciua, locali- lungime, iar în Bistrtţa-Năsăud şi Câmpia Tran-
tate situată în bazinul mijlociu al Aiieşului, în silvaniei, cu motiv liniar, de curcubeu. În Mureş
Munţii Apuseni, zadia cu trupul vânăt a devenit s-a purtat şi brăcină trtcoloră de bercă (lâniţă).
o piesă cu funcţie ceremonială. Peste poalele Betele se cumpărau şi de la târgurt, fiind ţe
albe, miresele purtau zadie doar în faţă. 9 sute din bumbac şi purtând numele de brâneţe
Având rosturt rttuale distincte, zadiile s-au în Bistrtţa-Năsăud şi de cingători sau brâu în
menţinut în portul popular al bătrânelor până Munţii Apuseni. Fiind lungi, betele se înfăşurau
în deceniul patru al secolului XX, supravieţuind înjurul taliei de mai multe ort, formând o cingă
în timp cămăşii cu ciupag, ce a ieşit din uz încă toare lată.
de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În Depresiunea Huedin-Călăţele, nu s-au
Înlocuirea zadiei vinete purtate în faţă cu purtat bete, zadiile legându-se în talie cu baere,
şorţul a fost un fenomen general, caractertstic confecţionate din fire multicolore de lână,
întregii arti de răspândire a ansamblului vesti- ataşate de partea supertoară a acestor piese.
mentar femeiesc compus din cele două piese Categoria pieselor care protejează picioarele
definitorti: cămaşa cu ciupag şi catrtnţa vânătă. a fost strâns legată de condiţiile geografice, de
Denumit local şurţ, iar în Depresiunea cele climatice şi de ocupaţiile locuitortlor.
Huedin-Călăţele, zadie, şorţul s-a confecţionat O piesă de veche tradiţie a constituit-o obiala
iniţial din păr (lână) de culoare neagră, lipsit de din lână albă, legată cu aţe din păr de cal ort din
ortce fel de ornamente. Era ţesut în 2-3-4-5 iţe, păr de capră, cu curele de piele ort cu aţe din
se croia din unul, doi sau trei laţi, purtându-se lână neagră. Cu obielele, iar mai târziu cu cio-
drept sau încreţit pe beartă, în talie şi lăsat în rapii împletiţi din lână s-a combinat o altă piesă
cute mart, libere (cu creţe). arhaică, cioarecul, care îmbracă piciorul numai
La tinerele din Mureş, şorţul din lână era de de la glezne la genunchi. În aria de circulaţie
culoare roşie. Pe mijlocul şorţului, de-a lungul a tipului de costum alcătuit din cele două ele-
mente definitorti, cioarecii se croiau din pănură
9 Valeriu Butură, Evolutia portului popular ... , p. 232. albă, acopertnd genunchii femeilor.
96
Încălţămintea tradiţională - opinca - a fost Pantalonii de vară, numiţi gaci, atrag atenţia
croită dintr-o singură bucată de piele. Confec- atât prin lărgimea lor, având aspect de fustă pli-
ţionate din piele de porc sau de vită, opincile cu sată, cât şi prin sistemul de ornamentare, com-
gurgui s-au legat de picior cu curele din piele ori pus din cusături mărunte executate cu bumbac
cu aţe negre din lână, păr de capră sau fuior. şi din ciucuri sau franjuri realizaţi din urzeală.
Femeile înstărite purtau cizme lucrate de meş Cioarecii din pănură albă ţesută în patru iţe,
teri specializaţi. În toată aria, cizmele au avut dată la piuă, au circulat în arie sub două forme:
culoarea roşie şi carâmbul moale, fiind decorate, unii largi, folosind câte două lăţimi de pănură
de cele mai multe ori, pe carâmbi, călcâie şi vâr- pentru fiecare picior, şi alţii strâmţi (Câmpia
furi. Se confecţionau din piele de viţel sau de Transilvaniei şi zona Năsăudului). La cusătura
capră, aveau potcoave şi se ornamentau cu ţinte de unire a foilor, cioarecii erau ornamentaţi cu
galbene, bumbi şi flori pe călcâie. Într-o etapă aplicaţii de postav colorat roşu şi negru. Uneori,
ulterioară, cizmele din piele roşie au fost în- apăreau elemente decorative şi la tivul de jos.
locuite de cele negre. Se procurau cu ocazia târ- Cingătoarea tipică portului bărbătesc a fost
gurilor, cel mai vestit fiind târgul de la Reghin. chimirul, cureaua lată împodobită cu discuri de
Întregul ansamblu vestimentar femeiesc se alamă şi ţinte de cositor, în care bărbaţii îşi păs
completa, în z

Limbă

Maria Batca Costumul Popular Romanesc 2006

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Maria Batca Costumul Popular Romanesc 2006

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC

Colecţia « Albumul de artă populară »

' nd111inistrn"ţin f"ondului c:ulturnl na-t;ionnl

«Albumul de artă populară»

Consultant artistic: Oana-Gabriela Petrică

© Centrnl Naţional pentrn Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2006

ISBN- I O 973-0-04 723-5

/Oxplorarea sistematică a întregului patrimo- Deşi nevoia de îmbrăr.iminte este universală,

Examinarea categoriilor de izvoare privind care demonstrează persistenţa unor elemente de

'Z)etafi«. (;« ţ«ate (& ~ ~"" ~ ~ due g'~ ~ de (.a, ri~

şi munteneşti purtate de studentele românce Ţăranului Român, Muzeul Naţional al Satului

I Procedeu decorativ larg răspândit în Europa occidentală

3 ••• Călindarul pentru poporul român, p. 38-39.

2 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, p. 293.

3- 4 Elena Secoşan: Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoare.

Găteala capului Integrându-se organic în complexul costumu-

I Indicăm o bibliografie de specialitate. selectivă: R. Vuia,

6-7 Apud Aristida Turcuş, Portul popular românesc .. „ p. 19.

După P. Petrescu. G. Stoica. Arta populară romănească. Bucureşti, 1981, p. 106-107.

8 Eft!miu Lepăduş, Ceapsa şi conciul..„ p. 101.

(V tabilirea unei tipologii a pieselor ce compun

16 Hedwig-Maria Formagiu, Portul popular din România,

17 Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, p. 283.

/Îf) are prin câte mâini, ţări şi perioade istorice

9 Elena Secoşan; Paul Petrescu, Portul popular de sărbătoare ... ,

10 Elena Secoşan; Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoa­

11 Tancred Bănă\eanu. Arta populară bucovineană. p. 329.

'Jnete 4-i- du diH- ~

c;f1 n comparaţie cu costumul popular femeiesc, cel

I Cornel lrimie, Portul popular din zona Perşanilor... , p. 16.

muli lungi. Datorttă funcţionalităţii sale, a fost

10 O. Pemicek, Elementele portului femeiesc din comuna Cireşu.

(/;) na dintre cele mai frumoase părţi ale

4 G. Oprescu, Probleme româneşti de artă„. , p. 175; Elena

8 Valeriu Butură, Evoluţia portului popular ... , p. 232.

10 Elena Secoşan; Paul Petrescu. Portul popular de sărbătoa