Definitivat

SUBIECTELE 7-8

In lirica lui Arghezi un loc aparte il ocupa poezia pentru copii. El descrie universul marunt al
vietuitoarelor fara cuvant ( gâze, furnici, flori, catei , pisici găini, rândunici, greieri si furnici)
continuand traditia lui Emil Garleanu si a lui George Topirceanu.
Poeziile cuprinse in volumele “Cărticică de seară”, “Stihuri pentru copii”, “Hore” sau proza
din volumele “Cartea cu jucării”, “Prisaca” sunt doar cateva dintre creatiile indragite si
cunoscute de aproape toti copiii.

ZDREANTÃ- Tudor Arghezi

Zdreanta este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor.
Este o scurtă povestire alegorică în versuri, in care autorul personifica un catel pentru a
satiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula.
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil

TITLUL este o metafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.

CONTINUTUL
Inceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia copilului si a-l
implica sufleteste
L-ati vãzut cumva pe Zdreanta,
Cel cu ochii de faianta?

Urmeaza descrierea catelului: frumos, cret, latos, cu parul care-I acopera ochii de faianta.
Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii:
E un câine zdrenturos
De flocos, dar e frumos.
Parca-i strans din petice,
Ca sã-l tot impiedice,
Ferfenitele-i atarna
Si pe ochi, pe nara carna,
Si se-ncurca si descurca,
Parca-i scos din calti pe furca.
Are insa o ureche
De pungas fãrã pareche.
Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou din cotetul gainilor, sta la
panda pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca.
Da tarcoale la cotet,
Ciufulit si-asa laiet,
Asteptand un ceas si doua
O gaina sã se oua,
Care canta cotcodace,
Proaspat oul când si-l face.
De când e-n gospodarie
Multe a-nvatat si stie,
Si, pe branci, taras, grabis,
Se strecoara pe furis.
1
 Pune laba, ia cu botul
Si-nghite oul cu totul.
Este insa prins de gospodina si pedepsit. Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a pus
in cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l manance s-a fript.
"Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mancat!"
"Stai nitel, ca te dezvat
Fara matura si bat.
Te invata mama minte."
Si i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum I-a imbucat,
Zdreanta l-a si lepadat
Si-a-njurat cu un latrat.
Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l pedepsi te
smercherul catei a dat roade.
Când se uita la gaina,
Cu culcusul lui, vecina,
Zice Zdreanta-n gandul lui
"S-a fãcut a dracului!"
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste.

COMPOZITIE
Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice
− de epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos, carna,
ciufulit, laiet,
− si comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã pareche”
− aliteratii: “ pe branci, taras, grabis,”
− personificare: Zdreanta gandeste si vorbeste in gand
− dialogul:
− interogatia retorica

Versificatia asigura muzicalitate

− Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
− Rima: imperecheata
− Masura: 7- 8 silabe

2
 TALHARUL PEDEPSIT
Talharul pedepsit este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autorul,
personifica unul dintre animalele din universul inconjurator al copiilor (un soricel) si satirizează
deprinderea lui de a fura, cu scopul de a preveni manifestarea unui astfel de prost obicei. Prin
urmare are caracteristicile fabulei ca specie literara
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil

TITLUL este o metafora care sugereaza deznodamantul intamplarii descriese in poezie

CONTINUTUL
Inceputul poeziei fixeaxa locul si timul actiunii: “ Intr-o zi, prin asfintit, “
Poezia descrie in continuare isprava micului animalut: facandu-si socoteala ca este mai mare si
prin urmare mai puternic decat o albina, soricelul a intrat intr-un stup sa fure miere.
Soaricele a-ndraznit
Sa se creada in putere
A prada stupul de miere.

El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina -i
Slaba, mica si putina,
Pe cand el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias.

In stup insa, a dat ochii cu familia albinei, care a tabarat pe el si drept pedeapsa l-a
imbracat tot in ceara
Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.

Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste si
unitatea familiei inseamna putere .
Nu ajunge, vream sa zic,
Sa fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna

COMPOZITIE
− de epitete la constructia portretul fizic al albinei: Slaba, mica si putina,
− personificare: soarecele gandeste
− Versificatia asigura muzicalitate
− Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
− Rima: imperecheata
− Masura: 7- 8 silabe

3
BALADA UNUI GREIER MIC, GEORGE TOPARCEANU

"Balada unui greier mic", publicata în saptamânalul "Lumea bazar", în anul 1923, fiind apoi
inclusa în editia urmatoare a "Baladelor vesele si triste".
Poezia are o structura bine articulata, începând cu sosirea toamnei si încheindu-se cu
monologul greierului prin care "exprima o mare delicatete si duiosie". (C. Ciopraga)
Sosirea neasteptata a toamnei "celei întunecate" este prezentata expeditiv în primele patru
versuri, poetul insistând asupra rapiditatii actiunii, asupra surprizei ("A venit asa, deodata") si a
dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stapânire de anotimp ("Peste dealuri
zgribulite./Peste tarini zdrentuite"). Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin epitetele
zgribulite si zdrentuite care atribuie însusiri celor doi termeni ai enumeratiei peste dealuri, peste
tarini, iar epitetul cea întunecata evidentiaza una din trasaturile anotimpului — atmosfera
mohorâta.
Topârceanu insista apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu lunga, slaba si
zaluda, cu rol personificator, ea aparând asemenea uni duh malefic care lasa în urma sa toate
relele posibile: "Ploi marunte,/ Frunze moarte,/ Stropi de tina./ Guturai./" Enumeratia ploi, frunze,
stropi de tina, guturai între termenii careia se intercaleaza epitetele marunte si moarte reliefeaza
într-un ritm alert fenomenele specifice acestui anotimp si transmite un sentiment de neliniste si
de teama.
Natura reactioneaza diferit în fata toamnei care "|vine de la munte/Blestemând si lacrimând":
cuprinsi de panica, ciulinii "se pitesc prin vagauni", macesii o întâmpina "cu grabite plecaciuni",
iar greierasul îsi face aparitia "pe coasta, la urcus" iesind "din casuta lui de huma". Atât toamna,
care blestema si lacrimeaza (sugestie a vântului si a ploii), cât si celelalte elemente ale naturii
apar personificate prin intermediul unor verbe de miscare: "se pitesc", "întâmpina", "a iesit". Cu o
arta desavârsita de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul zaboveste asupra imaginii greierului
insistând asupra coloritului prin folosirea enumeratiei "negru, mic, muiat în tus..., pudrat cu
bruma". Duiosia si compasiunea cu care Topârceanu vorbeste despre greier, gingasia acestuia
sunt evidentiate atât de enumeratia anterioara, cât si de diminutivele "casuta" si "greieras".
Partea finala, care cuprinde monologul greierului, copleseste prin delicatete si duiosie, depasind
cu mult gingasia existenta în alte creatii, cum ar fi "Rapsodii de toamna". Toamna îl gaseste pe
greier cu camara goala, fapt pe care-l motiveaza prin credulitatea sa izvorâta dintr-un calcul
gresit ("Nu credeam c-o sa mai vii/ înainte de Craciun./ Ca puteam si eu s-adun/ O graunta cât
de mica/"). Drama micii vietati este cu atât mai mare, cu cât posibilitatea împrumutului la "vecina
furnica" este exclusa atâta timp cât orice încercare este urmata de refuz si de bârfa: "Fi'nca nu-
mi da niciodata,/ Si-apoi umple lumea toata/ Ca m-am dus si i-am cerut../". De aceea, în
cuvintele greierului îsi face loc disperarea si resemnarea ("Dar de-acus, [...]/ Dar de-acus s-a
ispravit.../"), singura consolare ramânându-i autocompatimirea: "Cri-cri-cri,/ Toamna gri,/Tare-s
mic si necajit/"
In cuvintele greierului ca si în întregul text îsi face loc umorul, "folosit ca mijloc de transmitere a
duiosiei" (D. Micu), caci scriitorul priveste cu îngaduinta, cu întelegere pasivitatea, neglijenta,
naivitatea, ca atribute specific omenesti. Un rol important în reliefarea atitudinii poetului îl au si
epitetele "toamna gri", glas sfârsit", diminutivul ..piciorus", repetitia "dar de-acus'\ si adjectivele
cu rol de nume predicativ "mic si necajit", care îmbogatesc registrul stilistic folosit anterior.
Prin personificarea greierului "care poate fi totodata un om sarmant, [...] un umil functionar. [...]
un poet necunoscut, neanteles" (D. Micu), prin atitudinea acestuia,

Caprioara
De Emil Garleanu
4
 Aceasta opera literara prezinta o intamplare din lumea animalelor care are valoare de
simbol,pentru ca demonstreaza cat de mult poate sa tina o mama la copilul ei.

Textul este in proza,cult,pentru ca autorul este cunoscut si apartine genului epic pentru
ca un narator povesteste o actiune care este realizata de personaje.

Expozitiunea prezinta personajele si creeaza premizele actiunii:o caprioara trebuie sa se

desparta de puiul ei pentru ca a sosit vremea intarcatului.

Intriga se declanteaza cand caprioara hotareste sa iti lase puiul in munti, pentru ca
acolo, intre stanci, va fi ferit de primejdii.

Desfasurarea actiunii prezinta drumul pe care il face caprioara cu puiul ei,este un drum
plin de primejdii si caprioara incearca puterile iedului,facand salturi puternice.Iedul zburda si
behaie vesel si caprioara intelege ca e pregatit si ca se va putea descurca singur.

Ca sa ajunga la stanci,trebuie sa strabata o padure intunecata si in acest loc se

realizeaza punctul culminal.Iedul o i-a inainte,dar caprioara simte primejdia.

Un lup pandea si e gata sa atace iedul,dar caprioara se sacrifica pentru puiul ei. Zbiara
si se arunca in fata lupului care vede prada mai mare si o sfasie.

Deznodamandul prezinta momentul: caprioara moare fericita,fiindca si-a salvat puiul.

CĂPRIOARA

de Emil Gârleanu

Mizând pe un profund spirit de observaţie şi pe forţa de seducţie a vieţuitoarelor în

lumea copiilor, prozatori precum: M. Sadoveanu, G. Galaction, I. Agârbiceanu, C. Petrescu, I.

Al. Brătescu-Voineşti şi E. Gârleanu au creat adevărate capodopere demne de a sta alături

de scrieri din literatura universală.

Emil Gârleanu este autorul celebrului volum din 1910 „Din lumea celor care nu

cuvântă”, volum alcătuit din mici monografii ale necuvântătoarelor, de la gâze la animale

domestice, până la vegetale, acest parc de vietăţi cuprinde : „Gândăcelul”, „Mărinimie”,

„Sărăcuţul”, „Grivei”, „Frunza”, „Fricosul”, „Căprioara”.

TEMA SCRIERII

5
 Autorul converteşte un instinct din lumea animalelor într-o puternică dragoste

maternă capabilă chiar de sacrificiul suprem.

COMPOZIŢIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR ESTETICE

Creaţia debutează într-o atmosferă de pace care nu părea a prevesti deznodământul

tragic. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muşchiul gros, cald, ca o

blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul, cu botul mic,

catifelat şi umed pe spatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lasă dezmierdat. Căprioara îl

linge şi limba ei subţire alunecă uşor pe blana moale, mătăsoasă a iedului.”

Este o scenă de familie plină de duioşie şi graţie, elemente sugerate prin epitete

duble, triple şi o comparaţie. Armonia, liniştea şi împăcarea sunt punctate pentru a scoate şi

mai bine în relief lupta sfâşietoare din sufletul de fugarnică al căprioarei, care de fapt nu

mai pare să fie un animal ci o mama adevărată, copleşită de milă pentru „fiinţa fragedă

căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă.”

Detaşat de textul schiţei, acest fragment ne duce cu gândul la o fiinţă umană, la

mamă, la eterna noastră mamă.

Acesta este momentul când puiul de căprioară trebuie să-şi ia destinul pe cont

propriu.

„Un muget înăbuşit de durere” puse capăt frământării lăuntrice, şi, învingându-şi

dragostea maternă, căprioara se hotărî să-şi ducă puiul la „ţancurile de stâncă din zări,

unde va fi în afară de orice pericol. Acolo, pe muchiile prăpăstiilor era împărăţia caprelor,

peste care stăpâneau fără nici o grijă, şi acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa.”

Scena moale de până aici se dinamizează, drumul până la ţancuri o impune, singura ei

armă de apărare o constituie mişcarea rapidă, fuga „fulgerătoare”, „salturile îndrăzneţe”

„prin locuri pline de primejdie” şi iedul trebuie să facă dovada că are forţa acestor mişcări.

Iedul, „se ţine voiniceşte” şi „se avântă ca o săgeată” .

Ameninţarea pluteşte în aer, lupul stă la pândă, căprioara simte „conteneşte fuga,

păşeşte încet”. Natura sălbatică, grandioasă şi înspăimântătoare este descrisă admirabil, ca

un drum între viaţă şi moarte. De la luminozitatea poienilor – viaţa, se ajunge în inima

6
întunecată ca un iad a pădurii – moartea. Într-o grandoare impresionantă lumina se

împuţinează şi spaţiul se îngustează treptat. Ieşiră la un alt luminiş şi continuarea drumului

este posibilă numai pentru ied, căprioara se va sacrifica pentru acesta.

Momentul culminant este descris cu măiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice

pentru ca sacrificiul să nu devină patetic. Finalul este magistral, încheind o evocare narativă

prin ochii căprioarei muribunde, în care imaginea realităţii se stinge treptat, ultima fiind

aceea a iedului care „se topeşte în adâncul pădurii” – simbol al salvării.

„Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţul fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre

iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte

durerea, iar ochii i se tulbura în apa morţii.”

Limba folosită de Emil Gârleanu este cu totul potrivită fondului de idei, cu expresii

plastice şi epitete sugestive. Stilul este concis şi redă cu precizie ideea, fiind totuşi bogat

în epitete şi comparaţii. Schiţele lui Gârleanu au o însemnată valoare instructivă şi

educativă. Ele constituie un mijloc de cunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor,

păsărilor, insectelor şi chiar a plantelor, redate într-o formă literară accesibilă. Lectura

acestor schiţe le trezeşte copiilor dorinţa de a observa mai atent viaţa din natură şi

măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului

de observaţie. Prin forma lor artistică, schiţele lui Gârleanu contribuie şi la dezvoltarea

sentimentelor estetice ale copiilor.

Schiţa este o operă epică - o naraţiune – în proză, de mici dimensiuni, în care se

relatează o singură întâmplare semnificativă din viaţa unor personaje. Acţiunea dintr-o

schiţă se petrece într-un interval de timp scut, cel mult o zi, şi într-un spaţiu restrâns.

Pentru ca lectura operei lui Gârleanu să-şi atingă scopul educativ şi, în special, să

contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie, educatorul trebuie să-i stimuleze pe

copii, pentru a observa amănuntele redate de scriitor şi a le putea reproduce.

Dascalita de Octavian Goga

7
 Poezia Dăscălita este realizată în registrul grav, elegiac. Inspirată de elementele biografice
(Victoria, sora poetului, ea însăşi învăţătoare, murise la numai 21 de ani, încât punctul de
pornire al compunerii analizate se află tocmai în acest tragic eveniment de familie) poezia
surprinde portretul complex al unui personaj de prim-rang în viaţa satului românesc.
Poetul creează, la început, un cadru, o atmosferă dominată de tristeţe, în care absenţa soarelui,
simbol al vieţii, lasa loc întunericului ("umbră"), simbol al morţii, în jurul căruia se centrează
însemne funerare precum: „Jalea şi sfială", "cânt pribeag", "să plângă", "risipirea", "eu plâng". Pe
acest fundal se conturează, din aduceri aminte, portretul dăscălitei, atinsă de aripa unui destin
crud.
Trăsăturile fizice sunt doar schiţate ("bălaie", "frunte de zăpadă", ochi "limpezi", "mâini
frumoase"), în prim-plan apărând datele psihologice, în primul rând puritatea morală a tinerei
învăţătoare: "Copil blajin, cuminte prea devreme", "sfielnica", "din leagăn soră cu sfiala", a cărei
puritate, neprihănire ("fecioara", "pe buza ta n-a tremurat ispită") o aşază în rândul sfinţilor.
Dar, ca şi alte personaje din galeria figurilor de seamă ale satului tradiţional ardelenesc
(Dascălul, Lăutarul, Apostolul), "dăscălita" prinde contur mai clar din raporturile pe care le
întreţine cu oamenii de rând din stat: bătrânii care o ascultă cu drag citindu-le din cărţile sfinte
("scriptura", "ceaslovul"), mamele cărora le alina grijă pentru soarta feciorilor "duşi în slujbă la-
imparatul", fetele care învaţă cusături alese de la "domnişoara".
Implnindu-si cu har menirea esenţială de a creşte, de a educa, de a îngriji "copiii altor
mame", fără ca ea însăşi să trăiască bucuria maternităţii, tânara învăţătoare încearcă un
sentiment de zădărnicie, de insatisfacţie, amplificat de ciripitul unui "pui de rândunică".
Finalul reinstaurează atmosfera sumbră, apăsătoare din prima strofă, recurgând la aceleaşi
simboluri (sugestii) ale morţii: "a-murg", "toamna mohorâtă", "podoabă... bolnavă", "cadelniti",
"fumul de tămâie".
Poetul o evoca şi o elogiază pe tânăra învăţătoare, adresându-i-se direct. De observat, în
acest sens, frecvenţă mare a pronumelor de persoana a doua ("tu nu-mi răsai în zare"; "tu eşti
din leagăn..." )
Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creează atmosfera apăsătoare a
tablourilor de început şi de sfârşit "şi surprinde scene semnificative din viaţa satului
transilvănean: credinţele în legătură cu soarta ("ursitoarele") şi cu neîmplinirea femeii care nu
aduce pe lume copii; viaţa spirituală concentrată în cârjile de învăţătura ale bisericii strămoşeşti;
povara serviciului militar făcut de tinerii romani în ţări străine: îndeletnicirile tradiţionale ale
fetelor din sat. Elementele limbajului popular ("blajin , "pribeag", "prinos", "altiţa", "şoptesc",
"ulicioara", "grijind % "frăgar", "sfială") se combină firesc cu lexicul cărţilor religioase ("muce-
iiita", "ispita", "ceaslov", "scriptură") şi cu termeni legaţi de biserică ("strana", "cadelniti",
"tămâie"), fixând cu exactitate un anumit cadru social şi istoric, un anumit orizont de viaţă.
În cadenţă solemnă a versurilor, portretul fizic şi moral al dăscălitei prinde un contur ferm,
înscriindu-se că o efigie luminoasă pe un fundal cenuşiu, de o apăsătoare tristeţe.

SCHITA
“D-l Goe…” de Ion Luca Caragiale

Apartenenta la specia literara schita :

Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) a ramas, pana astazi, cel mai mare dramaturg
din literatura romana, mai ales prin comediile : ‘O noapte furtunoasa’, ‘O scrisoare pierduta’
8
si ‘D-ale carnavalului’, in care prezinta aspecte caracteristice ale lumii romanesti de la sfarsitul
secolului al XIX-lea.
Numele sau este legat si de inegalabilele ‘Momente si schite’, in care prezinta, cu
mijloacele comicului si intr-o viziune satirica, intamplari in care participa personaje
reprezentative din societatea conntemporana autorului.
Schita este o opera epica – o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care
se relateaza o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o
schita se petrece untr-un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un timp restrans.
Tema schitei ‘D-l Goe…’ este prezentarea efectelor unei educatii gresite primite in
familie.
Titlul coincide cu numele personajului principal, caruia autorul ii adauga apelativul
reverentios ‘Goe’, evidentiindu-se contradictia dintre aparenta si esenta prezenta pe parcursul
intregii schite.
Fiind o opera epica, intamplarile sunt povestite de un narator, iar autorul isi exprima
in mod indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al personajelor. Spre
deosebire de alte shite, in care naratorul este personaj, aici naratorul isi anunta de la inceput
intentia de a ramane in afara faptelor relatate : ‘Putin ne importa daca aceste trei dame…’.
Ca orice opera epica, si schita ‘D-l Goe…’ poate fi structurata pe momentele
subiectului.
Intamplarea povestita se rezuma la o calatorie cu trenul, din urbea X pana la
Bucuresti, a tanarului Goe, impreuna cu ‘cele trei dame’.
Intraiga actiunii este constituita de motivul calatoriei anuntat de la inceput : ‘Ca sa
nu mai ramaie repetent si anul acesta’.
Expozitiunea prezinta cele trei ‘dame’, frumos ‘gatite’, care, impreuna cu ‘tanarul
Goe’, asteapta trenul pentru Bucuresti, pe peronul din urbea X.
Goe imbracat cu ‘un frumos costum de marinar’, este nerabdator datorita intarzierii
trenului. Forma corecta a cuvantului ‘marinar’ declanseaza o discutie ‘filologica’, pe care
repetentul o incheie cu obraznicie : ‘Vezi ca sunteti proaste amandoua ?’.
Desfasurarea actiunii debuteaza cu venirea trenului si urcarea precipitata a familiei
in vagon.
Dupa ce se fac locuri pentru ‘dame’, Goe ramane pe corido ‘cu barbatii’. Scoate
capul pe fereastra, iar atunci cand i se spune ca nu e bine sa faca asta, raspunde impertinent si
‘scoate iar capul pe fereastra’. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de
calatorie prins in ‘pamblica palariei’, fapt ce provoaca zbieretele disperate ale copilului. Intre
timp, soseste conductorul pentru a controla biletele si, dupa lungi discutii, doamnele sunt nevoite
sa plateasca biletul ‘puisorului’ si o amenda ‘pe deasupra’.
Suparata, mamitica il zguduie pe Goe, spre supararea lui mam-mare, care ii ia
apararea si il trage in partea cealalta. Din aceste miscari, combinate cu ‘clatinatura vagonului in
alt sens’, Goe isi pierde echilibrul si, lovindu-se la nas, incepe sa urle. Palaria pierduta este
inlocuita de mam-mare cu un beret, iar Goe se va impaca cu mamitica. Cucoanele vor sta de
vorba si, dupa un timp, mam-mare constata lipsa copilului, pe care-l va gasi, blocat in toaleta.
Goe este eliberat cu ajutorul conducatorului si bunica se hotareste sa-l supravegheze.
Punctul culminant este atins atunci cand Goe trage semnalul de alarma si opreste
trenul. Cu toate cercetarile intreprinse de personalul trenului faptasul nu este prins, deoarece
mam-mare doarme cu puisorul in brate.
Deznodamantul este simplu. Trenul ajunge la Bucuresti, iar cele trei cucoane
impreuna cu puisorul lor se suie intr-o trasura si comanda : ‘La bulivar, birjar, la bulivar !...’.
Aceasta opera literara prezinta o singura intamplare, calatoria cu trenul, care
prilejuieste evidentierea lipsei de educatie de care da dovada Goe. Trasaturile sale de caracter
– obraznicia, aroganta, neastamparul – sunt efecte ale lipsei de educatie si a proastei cresteri
oferite de familie. Personajul Goe este construit pe efectele contradictiei dintre aparenta si
9
esenta.
Valoare artistica a operei este data si de talentul autorului de a imbina dialogul cu
naratiunea, moduri de expunere care au rolul de a sublinia trasaturile morale ale personajelor.
Actiunea se petrece in timp scurt, spatiul este restrans, iar numarul de personaje
este redus. Avand aceste trasaturi, opera literara ‘D-l Goe…’ se incadreaza in specia literara
schita.

IN PADUREA PETRISORULUI, MIHAIL SADOVEANU

Opera literara a lui Sadoveanu impresioneaza atât prin volum, cât si prin diversitatea ei tematica
si originalitatea abordarii acestor teme. El a înfatisat trecutul istoric ("Zodia Cancerului sau
Vremea Ducai-Voda", "Fratii Jderi", "Neamul Soimarestilor" s.a..), civilizatia straveche si bogatia
sufleteasca a omului din popor ("Baltagul", "Hanul Ancutei"), viata târgurilor de provincie, dar si
farmecul naturii românesti.

Pe drept cuvânt, Sadoveanu a fost considerat "cel mai de seama poet descriptiv al literaturii
române", caci asa dupa cum se poate observa din carti ca "Tara de dincolo de negura",
"Imparatia apelor", "Dumbrava minunata", "Nada Florilor" care înfatiseaza frumusetea si
varietatea naturii, peisajul apare însufletit, în relatie directa cu omul, cu autorul însusi.

Fragmentul din opera literara în "Padurea Petrisorului" este o descriere literara pentru ca
scriitorul înfatiseaza cu mijloacele literaturii particularitatile unui colt din natura — o padure
impresionanta prin frumusete, prin viata de care freamata, prin colorit, sonoritati si miresme.

Descrierea se deschide printr-o imagine de ansamblu, privita din perspectiva înaltimilor.

Padurea "urca domol coline taraganate" si apoi "se ridica departe într-un pisc prapastios".
Frumusetile, farmecul si viata ei trepidanta ni se dezvaluie când soarele începe sa-i patrunda
ascunzisurile.
Privirile scriitorului se opresc mai întâi "în tihla marunta de la margine, unde "lumina se cernea în
ploaie deasa si calda de raze". Aici se pot vedea roiuri de musculite, granguri si alte pasari
marunte: sticleti, pitigoi si cintezoi care patau verdele padurii cu coloritul divers al penelor si
înfiorau vazduhul cu trilurile lor.

Tot aici este vizibila însa si înfiorarea acestei vieti marunte, miscarea adaugându-se culorilor si
sunetelor:gâzele îsi încruciseaza zborurile, fluturii joaca pe deasupra ierbii dese, iar într-un
culcus sta un iepure roscat.

Privirile scriitorului patrund apoi în interiorul padurii. Aici însa, unde lumina ajunge mai greu, este
înca umezeala, iar miscarea vietii este prezenta "numai ici-colo", sugerata de o "chemare
nedeslusita, moale, stânsa" si de fosnetul unei gârnite.

Descrierea "Padurii Petrisorului" este facuta pornind de la o imagine de ansamblu, directia

observatiei privirii scriitorului fiind de la exterior — de la margine —, spre interior. Cu acest prilej

10
Sadoveanu descompune imaginea de ansamblu în detalii pentru a reliefa particularitatile
peisajului descris, evidentiate prin sugestive imagini vizuale, auditive, de miscare si olfactive.

Imaginile vizuale retin, nu atât formele, cât efectele de lumina: lumina se cernea în ploaie deasa
si calda de raze", "îi sticleau penele ca galbenusul oului", "cu pete de sânge", "cu pene cenusii si
negre", "cu piepturile caramizii", "cu ochisorii stigliti ca vârfuri de ace", "aripi stravezii" etc.
Aceste imagini sunt realizate cu ajutorul epitetelor, cele mai multe cromatice, unele dintre ele
fiind duble, si al comparatiilor si sugereaza o diversitate de culori.

In ceea ce priveste imaginile auditive, asa cum remarca Tudor Vianu, la Sadoveanu "universul
sonor prezinta o mare diferentiere a senzatiilor", notate cu minutiozitate de scriitor. Astfel,
imagini ca "suiet adânc", "fluierari gâlgâite", "rasunet lung", "farâmau melodios chemarile",
"fâlfâiau apoi usurel", "chemare nedeslusita, moale, stânsa" etc. sugereaza sunetul rascolitor si
prelung, gâlgâitul, armonia, freamatul aripilor sau chemarea tânguioasa, îndepartata. Si aceste
imagini sunt realizate tot prin intermediul epitetelor, fie ale substantivelor, fie ale verbelor, uneori
antepuse cuvântului determinat sau organizate în enumeratii.

Miscarea, fie domoala, fie rapida, este pusa în evidenta prin folosirea unor verbe la imperfect
sau la prezent: "se strecura", "se încrucisau", "sa se îngramadeasca", se clatina" etc, iar
mireasma placuta a padurii este sugerata prin epitetul "calde" ("miresme calde").

Evident ca dominanta este "viziunea plastica si colorata", "însa scopul nu-i pitorescul în sine, ci
reprezentarea complexa, implicând o atitudine". (Const. Ciopraga) Prin toate imaginile artistice
folosite, Sadoveanu creeaza si o atmosfera de liniste si pace, de armonie desavârsita, ceea ce
sugereaza si calmul si linistea sufleteasca a autorului în deplina concordanta cu peisajul descris.
Totusi, într-o astfel de atmosfera, "viata izbucneste prin mii de zvâcniri, o multitudine necuprinsa
de soapte si de zvonuri cucereste auzul". (Ov. S. Crohmalniceanu).

Sadoveanu dispune de capacitate uluitoare de a sesiza vibratiile ascunse ale naturii si de a le

evidentia cu mare rafinament artistic, reusind sa-l fascineze pe cititor si sa-i transmita aceste
vibratii pe plan afectiv.

LEGENDA FLORII SOARELUI

Dintre legende, cele mai accesibile si atragatoate sunt cele etiologice. Legendele pasarilor si
plantelor isi au locul in operele unor scriitori care s-au inspirat din creatia populara: V.
Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, M.Sadoveanu Calin Gruia, Al. Mitru.Semnificativa e legenda
Povestea florii-soarelui,
de Calin Gruia, cu ostructura complexa asemanatoare basmului, in care sunt folosite modalitati
artisticevariate pentru a explica originea si trasaturile plantei.Din pdv ideatic, legenda
transfigureaza, prin alegorie, destinul tragic al fetei luiStefan Voda, al omului afectat de lupta
fortelor opuse. Tesatura metaforica si hiperbolicaa motivelor muteniei, blestemului, predestinarii,
Soarelui si Lunii, din perspective realasi supranaturala, reprezinta un pretext pentru a nuanta, in
reverberatii lirice si dramatice,trasaturi general-umane opuse: bine-rau, viata-moarte, bunatate-
rautate, lumina-intuneric.
Legenda florii-soarelui
de Calin Gruia este organizata in episoade narativeintretaiate de pasaje descriptive. Actiunea e
structurata pe doua planuri ce seintrepatrund: planul concret si cel transfigurat, care pastreaza
datele existentiale.Evenimentele se petrec in “ spatiul acestui pamant”, folosindu-se timpul
11
trecut, “ prevremea lui Stefan cel Mare”. Naratiunea legendei incepe firesc, aducand in prim plan
imaginea fetei lui StefanVoda. Fata, desi este de o frumusete unica, e muta, fapt ce provoaca o
tristetecoplesitoare voievodului. Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturarii si invatatii cei
maide seama ai timpului, dar fara rezultat. In cele din urma o batrana aude de necazul celmare
al domnitorului si se prezinta in fata acestuia cu gand sa-l ajute.De la episodul venirii batranei la
domnul intristat intriga se nuanteaza, batrana il povatuieste pe Stefan sa cheme Soarele la un
ospat unde odrasla sa” avea sa prinda graidaca il va saruta pe alesul invitat”.Acest moment
determina imprevizibilul evenimentelor, imprevizibilulevenimentelor si al episoadelor. Sfatul
batranei parea, pentru moment, ca aduce o razade speranta in sufletul voievodului. Dar Piaza
Rea, personaj malefic, forta a raului,simbol al intrigii si vicleniei, prin vorbe mestesugite incurca
si zadarniceste dezlegareafetei de “ blestem”, anuntand Luna de “necredinta SoareluiReactiile
Lunii-zana rea- sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stildirect si indirect , cu
tonalitae de ura-bocet si imprecatie. Scena e tulburatoare: “ Lunase vaita ca n-are parte “ de
barbat” si fericire, isi blestema conditia de zana, nu defemeie, care “i-ar fi adus mai multa
fericire”. Jura, in mania si durerea ei, ca se varazbuna “ nimicind vlastarul indraznetului
voda”.Insusirile supranaturale si contrastante ale personajelor dau pregnanta mesajului,in
gradarea episoadelor, incepand cu “noaptea ospatului”. Astfel, “Luna s-a ascuns subsprinceana
codrului ca s-o zdrobeasca pe fata”, iar “Soarele, un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda si
cu curtenii”.

Punctul culminant al naratiunii se realizeaza suprapunerea planurilor si fortelor conflictuale: “

Cand la sfarsit veni la ospat si fata Domnului, ea cade in genunchi infata Soarelui si ii cere o
gura de mantuire”, dar “Luna furioasa s-a aruncat asupra feteica o ploaie de blestem, si i-a topit
chipul in floarea galbena. Voda si mesenii plang pentru povestea trista a fetei”.Deznodamantul
legendei e infatisat, de asemenea, prin impletirea planuluifantastic cu cel real. Astfel, “ Soarele
furios face vant Lunei, iar pe copila o ia in palmasi o sadeste in gradina”, ca s-o aiba aproape si
ca sa se mai mangaie tatal ei.In finalul legendei cititorul este readus in planul concret,
explicandu-se, cumaxima precizie si simplitate, originea si metamorfoza florii- soarelui,
trasaturile ei:”De atunci, floarea-soarelui, cu fata ei galbena si infiorata de durere, isi intoarce
chipulintristat inspre stralucirea craiului zilei, cerandu-i sarutarea mantuitoare.”.

Legenda Ciocarliei de Vasile Alecsandri

Din vremuri de demult n-a fost fata mai frumoasa ca Lia, fata de imparat. Fata ei alba, ochii albastri si
parul balai, frumusetea trupului ei acoperit de haine scumpe, fermecau inimile tuturor celor care o priveau.
Despre frumusetea Liei s-a dus vestea in lumea intreaga. De peste noua mari si noua tari au venit sa o
peteasca feciori de imparati, mandri si viteji. Au venit imparatul Rosu si Alb imparat si Penes imparatul si
altii, multi ca frunza si ca iarba ... Lia, insa, nu il voia pe niciunul dintre ei.
Lia privea mereu cu drag la Soare si mereu avea ochii plini de lacrimi. Nimeni nu stia de ce, din cauza
luminii Soarelui sau din cauza vreunui dor ascuns. Nu-i cunostea nimeni taina, nici cerul, nici pamantul,
doar umbra ei stia.
12
Cand frumoasa fata de imparat ii spunea Soarelui ca e singura ei dorinta, ca vrea sa il intalneasca si sa-i fie
mireasa, umbra ei suspina si ii spunea ca isi cauta singura pierzania. Lia raspundea ca nu ii pasa, ca va
umbla zi si noapte pana isi va gasi iubitul. Umbra zicea ca nu e bine, dar ca o va insoti oriunde se va duce.
Intr-o dimineata Lia sui pe Graur, calul ei care fugea ca vantul si ca gandul si porni la drum. Mersera pe
sub soare, mersera pe sub stele, strabatura codri si poiene, trecura peste rauri, pana cand ajunsera la malul
marii.
Lia privi cu dor spre insula pe care se afla palatul Soarelui si se planse umbrei ca Graur nu poate sa
mearga si pe pamant si pe apa. Calul spuse ca el nu poate sa mearga pe apa, dar poate fratele lui, cel
nascut in valurile marii. Necheza cu putere si din valuri iesi un cal cu solzi argintii pe spate si copite facute
pentru a inota. Lia sari pe calul marii si porni pe ape, lasand pe mal umbra si pe Graur.
Ajunse Lia pe insula si porni catre palatul minunat. Se imbracase ea la plecare in haine de fecior, dar
mersul ei o arata ca e fata.
La palat ii iesi in cale mama Soarelui. Era oarba, de la atata privit al stralucirii Soarelui. Soarta ei era sa
mai vada numai atunci cand fiul ei ar fi intalnit iubirea. Intreba drumetul daca e fecior sau fata si-i spuse
ca, daca e fata, precum se aude pasul, sa plece iute de acolo.
Cum Lia nu stia ce sa faca, iata ca aparu Soarele. O zari pe Lia, ii ura bun-venit. Fata raspunse cu vorba
duioasa si isi zambira dulce unul altuia. Mama Soarelui simti si hotari sa afle de e fecior sau fata. Avea sa
presare flori albe in patul drumetului, la noapte. Daca dimineata vor fi vestede, inseamna ca e barbat, daca
vor fi mai inflorite, e fata.
Cei doi iubiti petrecura in alinturi toata noaptea. Dimineata, mama Soarelui vazu florile inflorite, caci
vederea ii revenise ca prin farmec, si intelese ca oaspetele e fata. Privi pe cer si isi vazu fiul cu iubita la
pieptul lui. Uitase de toate, chiar si sa tina seama razelor de foc, iar lumea intreaga era cuprinsa de flacari
arzatoare.
Mama o blestema pe Lia si cazu moarta la pamant. Blestemul urca pana la cer si Lia se pravali si ea din
ceruri, prefacandu-se in mica ciocarlie, pasarea care se inalta mereu catre Soare, cantandu-i primavara
cantece de dor. Asa spune legenda ciocarliei ...

Legenda Privighetorii

Odata ... imparatul pasarilor a fost foarte voios si bine dispus ... Voind sa stie care
dintre supusii sai canta cel mai frumos, mai placut si mai fermecator, a dat porunca in toata imparatia, ca
de indata, sa se adune la curtea imparateasca cei mai vestiti cantareti ca sa-i cante la masa.
Cum au auzit pasarile de aceasta porunca imparateasca, indata s-au adunat toate la un loc, au tinut o
sedinta si au ales apoi din mijlocul lor pe trei reprezentanti. Pe acestia i-au trimis la curtea imparateasca.
Au fost alese urmatoarele pasari: gangurul, mierla si privighetoarea. Cele alese nu au stat mult pe
ganduri sa se sfatuiasca, ci se pornira in graba spre curtile imparatesti, fiindca timpul cand trebuiau sa se
prezinte imparatului se apropiase.
Gangurul, ca unul care are imbracamintea cea mai aleasa si cea mai frumoasa, fiind acoperit cu pene
aurii, care stralucesc foarte frumos la lumina soarelui, fu lasat sa mearga inainte. Dar, nu numai ca il
lasara, el singur se puse in fruntea celorlalte doua si nici pe una n-o lasa de fel sa mearga inaintea lui.
Mierla mergea si ea in urma lui, zicand ca ea, ca una care are cioc auriu, ca si penele gangurului, si
13
imbracamintea neagra si stralucitoare ca matasea, trebuie sa mearga in urma lui.
Privighetoarea insa, fiind mai mica la faptura si avand imbracamintea cea mai simpla, ramase in urma si
mergea cu capul plecat si umila spre curtea imparatului.

Cum ajunse gangurul la curtea imparateasca si intra inlauntru, imparatul, vazandu-l ca e asa de frumos
aranjat si ca are o statura foarte impunatoare, il primi cu cea mai mare cinste, il puse apoi in fruntea mesei
si-l pofti sa cante. Gangurul, mandru si plin de fala, incepu a canta. Imparatul fu foarte multumit cu
cantecul lui si-l lauda.
Intra apoi mierla. Imparatul, cum o vazu si pe aceasta, indata ii intinse si ei un scaun poftind-o sa stea
langa masa si sa cante. Incepand sa cante, mierla impresiona mult mai placut si canta mult mai frumos
decat gangurul.
La urma sosi si privighetoarea si se pleca plina de umilinta pana la pamant dinaintea imparatului.
Vazand-o ca e atat de mica, de prizarita, de umila si nebagata in seama, imparatul se mira ce cauta la
curtea lui si de aceea o intreba, cam rastit, cu ce treburi a venit, fara insa sa o pofteasca sa stea, cum facuse
cu ceilalti doi oaspeti care intrasera inaintea ei.
- Inaltate Imparate, zise privighetoarea umila de langa usa, unde ramasese de cand intrase inauntru, sa nu
va fie cu suparare si cu banat, sunt aleasa si trimisa de catre neamurile mele la Inaltimea voastra ca si eu sa
va cant un cantec.
- Canta-mi atunci, zise imparatul zambind, sa te vad si pe tine ce poti.
Privighetoarea, necutezand macar sa-si indrepte privirea spre imparat, isi drese mai intai glasul si apoi
incepu a canta cum stie ea sa cante, nu cum cantasera celelalte ...
Imparatul, cand o auzi cantand, ramase uimit de frumusetea cantecului ei. Un glas asa de duios, dulce,
placut si fermecator n-a mai auzit de cand s-a trezit el pe lume. Privighetoarea, prin cantecul ei, a bagat
sub covata pe ceilalti doi cantareti de mai inainte.

Si dupa ce a sfarsit ea acuma de cantat, imparatul n-o mai lasa sa stea la usa, ci o puse pe dansa in locul
gangurului, in fruntea mesei, totdeodata si „prima”, adica darul cel mai mare, mai frumos si mai pretios,
care era menit pentru cel mai bun cantaret, iar dupa ce s-a sfarsit acuma masa, dupa ce toti oaspetii s-au
sculat de la dansa, ea - privighetoarea - a fost aceea care a pornit prima in fruntea celorlalti doi cantareti,
chiar daca imbracamintea ei e cu mult mai simpla decat a gangurului si a mierlei.
Mierla, care cantase ceva mai frumos decat gangurul, s-a dus in urma privighetorii. Gangurul insa, cu
toata statura lui cea domneasca, cu toata frumusetea imbracamintei sale, ramase indarat si, iesind umilit si
rusinat de la imparatul, se duse acuma cel din urma.

Si de atunci, de cand au fost aceste trei pasari la imparatul lor ca sa-i cante la masa, a ramas privighetoarea
cea mai renumita si maiastra cantareata dintre toate neamurile pasarilor. Fiecare pasare cantatoare trebuie
sa-si plece capul si sa se inchine inaintea ei.

SUBIECTUL 4
Pentru tine primavara- Otilia Cazimir

Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandrina Gavrilescu, cunoscuta

pentru poezia sa plina de sensibilitate si delicatete.
Literatura sa pentru copii este remarcabila. Poeziile sale adresate celor mici, au cateva
caracteristici specifice liricii pentru copii: se adresează afectivităţii copiilor, creand imagini
frumoase despre universul inconjurator, au o tematica variată si produc multă plăcere prin rimă
14
şi muzicalitate.
Poeta observă minuţios anotimpurile, florile, viaţa ce tresare în ierburi, plante, micile fiinţe.
Poezia Pentru tine primavara este un pastel, o poezie descriptiva, in care autoarea isi
exprima trairile sufletesti. Ea este un cantec ce exprima bucuria pe care o traim in anotimpul
primavara.
Compozitional, poezia este formata din 2 parti.
Primele 2 strofe care constituie partea intai sunt formate in principal de enumeratii, care
denumesc aspecte, elemente semnificative ale anotimpului primavara: siruri de cocoare,
ghiocei, flori, crengi de flori pline, albine. Toate aceste elemente compun o imagine de
sarbatoare, asa cum concluzioneaza ultimul vers al primei strofe.
In a doua parte, pe langa imaginile vizuale, tabloul primaverii este completat de imagini
auditive: zumzet de albine, cantecul florilor
De aceasta data, strofa se incheie cu o intrebare, Pentru cine?, al carui raspuns este
chiar titlul poeziei.
Poezia are caracter de oda, inchinat frumusetii anotimpului in care natura se trezeste la
viata, care auduce belsug, flori pe pajisti si cantecele vesele ale copiilor.

Şiruri negre de cocoare,

Ploi călduţe şi uşoare,
Fir de ghiocel plăpând,
Cântec îngânat în gând,
Sărbătoare…

Zumzet viu prin zarzări. Oare

Cântă florile la soare?
Că pe crengi de floare pline
Nu ştii: flori sunt, ori albine?
Pentru cine?...

Pentru tine, primăvară,

Care-aduci belşug în ţară,
Care vii,
Peste câmpii,
Cu bănuţi de păpădii
Şi cu cântec de copii!

LEGENDELE lui VASILE ALECSANDRI

Consecvent promotor al celebrei „ Introducţii” a Daciei literare (1840), el însuşi fondator

alături de Kogălniceanu si Negruzzi , Vasile Alecsandri a considerat ca folclorul si istoria
naţionala ca surse de inspiraţie, dau nota de originalitate literaturii romane atât prin subiect, cat
si prin expresie. In poezia de inspiraţie istorica, poetul roman preia tehnici stilistice si motive de
la romanticii francezi si le autohtonizează. Prelucrând motive din legendele populare romaneşti,
din care percepe o anumita simbolistica, asumându-si tehnici de configuraţie a personajelor din
literatura eroica populara, Alecsandri creează in „Legende” un univers medieval proiectat in mit.
Împreuna cu ciclul „Pasteluri” , volumele „Legende” si „Legende noua” alcătuiesc piatra
15
de rezistenta estetica a liricii lui Alecsandri.
Publicate succesiv, intre 1872 si 1874, legendele au caracter istoric, fantastic sau
etiologic. Chiar printre „Doinele” sale, poetul paşoptist introduce si câteva balade( Andrii Popa,
Groza, Tătarul, Altarul monastirii Putna , Marioara Florioara), la care se adaugă inca cinci in
volumul „Mărgăritarele”. Din 1865, este stăpânit de ideea unui proiect epopeic, după modelul
„Legendei secolelor” de Victor Hugo.
Balade ca „ Stefan-Voda si codrul” sau „Stefan-Voda si Dunărea”(187?) au pregătit
marele poem istoric in 8 parţi „Dumbrava roşie”. Aceasta legenda este „cel mai important
fragment de epopee din literatura romana, superior din toate punctele de vedere fragmentelor
de acelaşi fel ale lui Heliade si Bolintineanu ( Al. Piru, Surâzătorul Alecsandri.).
Acestui poem istoric di eroic, Alecsandri i-a adăugat: Dan, căpitan de plai; Cuza-Voda; Oda statuiei lui
Mihai Viteazul ; Răzbunarea lui Statu-palma; Grui-Sanger; Toamna tesatoare; Pohod na Sibir; Legenda ciocârliei;
Legenda randunicai.

Legenda randunicai
- Scrisa la Mircesti in 1874 si publicata in volumul „Pasteluri si legende” in 1875, este dedicata
d-nei Nyka Petre Gradisteanu
- Prelucrează un text folcloric referitor la metamorfoza unei tinere prinţese in pasare pentru a
respinge iubirea Zburătorului. Ca sa scape de imbratisarea nedorita a făpturii demonice, fata
si-a abandonat vesmântul protector si s-a transformat in floarea denumita „rochita-randunicii”
Explicând regresiunea pe scara biologica a unei fiinţe omeneşti intr-un element vegetal, legenda culta are
un caracter etiologic, ca si basmele prelucrate de Al Odobescu si integrate in structura eseului erudit
„Pseudo-kinegetikos”
Îmbinând mitul folcloric propriu-zis cu cel al eroului supranatural si malefic, Alecsandri le-a
integrat in splendide tablouri descriptive diurne si nocturne, înrudite cu spectaculosul natural din
pastelurile sale.
Legenda este precedata de un moto, care reproduce un fragment de „cântic poporal” rezumând
nucleul epic al intamplarii extraordinare. Poemul legendar evoca, in 4 fragmente succesive, copilăria ,
adolescenta si devenirea spectaculoasa a unei frumoase fete intr-o vietate destinata spaţiului celest. Eroina
este o „copila dragalasa” având un nume predestinat -Rândunica. Perfecţiunea trasarurilor sale o face
comparabila cu „zâmbetul de soare” cu „albul unui crin”, cu strălucirea unei stele pe cer. Ursitoarea ii
menise o soarta exceptionala, ca va ramane veşnic tânăra si fericita, atrăgându-i pe numeroşii muritori prin
farmecele ei. I s-a mai oferit o rochiţa alba, ţesuta din razele lunii si brodata cu stele in forma de „altiţe”.
Cromatica subliniază castitatea si puritatea morala pe care copila le respecta.
Ursitoarea a avertizat-o ca frumuseţea ei va atrage si încercarea malefica a Zburătorului de a-i castiga
iubirea si de a o amăgi prin simularea unei afecţiuni reciproce. Zâna i-l descrie ca pe o făptura
nestatornica, superficiala si infidela, care simulează dragostea, incapabil s-o trăiască de fapt.
Eroul fantastic mimând doar condiţia umana nu are preferinţe sentimentale, ne se poate dărui unei iubiri
unice, nu pretuieste feminitatea in sine, ci in stadiul ei primar, neprihănirea. Copila asculta îndemnurile
protectoarei divine si nu se lasă amgita de inflcarata declaraţie a personajului demonic. Cuvintele lui de
dragoste anticipează, prin impetuozitatea lor romantica si bogata figuraţie retorica, dialogurile erotice din „
Calin (file din poveste)”.
Respins de fata si având un caracter răzbunător, precum cel al zmeului din poveste, Zburătorul
pandeste momentul propice pentru a-i fura fetei ce se scalda in lac rochiţa protectoare.
Pastelistul Alecsandri se vadeste in legendele sale, imaginând un seducător tablou nocturn. Pentru
prima oara in lirica romaneasca, un poet indrazneste sa picteze in cuvinte nudul feminin, trupul fetei fiind
comparat cu „o dalba feerie” si
”divina încântare”. Apariţia ei de vis trezeşte elementele de natura personificate, care se comporta ca nişte
virtuali indragostiti. Natura înzestrata cu atribute senzual-omeneşti ia parte la euforia erotizata.
Ieşind la mal, infioarata de adierea nopţii estivale, frumoasa copila se contempla ca Narcis in
oglinda acvatica. Nemaifiind apărata de haina vrăjita, prinţesa isi pierde unicitatea si „norocul” in lume,
16
 incalcand promisiunea făcuta zânei bune. Când Zburătorul, sigur de izbânda apropiata, a vrut sa o
cuprindă in braţele sale, fata s-a metamorfozat instantaneu intr-o rândunica, scăpând imbratisarii fatale. O
data cu ea, se înalta in vânt si straiul fermecat din care au căzut pe pamant florile ce vor purta de atunci
numele pasării : „Odoare-a primaverei: Rochiti de rândunele!”

Un pedagog de scoala noua

de I.L.Caragiale

Rezumat
Conferință
Domnul Rostogan, ,și-a ȋnceput cariera de pedagog printr-o conferin ță,unde a confirm at
auditoriului că are un șistem de predare deosebit.
El pune ȋntrebări de gramatică,apoi de matematică,la care elevii trebuie să raspundă
corect.După prezentarea procedeului superior,auditoriu l-a aplaudat pe pedagog și ȋn
următoarea zi a devenit profesor.

O inspecțiune
Ziua următoare,la oră,a venit un inspector,și profesorul a ȋnceput să asculte elevii.Primul a
răspus binisor,și inspectorul a fost impreșionat,replica profesorului fiind ca acesta e doar
mediocru.La fel și cu ceilalti,i-a laudat,iar profesorul a sustinut ca aceia sunt deja printre cei
bunisori.
In incheierea orei,inspectorul l-a apreciat pe profesor și a fost absolut multumit de stilul
acestuia,el le-a spus copiilor sa profite de metoda aceea,pentru ca a fost aplicata cu succes, și
rezultatele au dat roade.

Examenul anual
Profesorul i-a ascultat pe elevi.A fost foarte aspru.Mamele elevilor au stat pe scaune uimite.
Dupa ce profesorul l-a ascultat pe Ionescu și pe Popescu,a intrat doamna Ftiriadi cu baiatul
ei,care a raspuns corect la intrebarile profesorului și de aceea baiatul a fost apreciat in fata
clasei de acesta.Doamna Ftiriadi a plecat cu copilul,in timp ce profesorul a fost laudat de dansa
pentru metoda eficienta de predare.

Citate
• “Şcolerul :Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre și
apoi numai doară ghespre metoda intuikivă și ghespre răspunsurile neapărake, ne ță șitake ghe
lojica lucrului, amăsurat inkelijinții școlerului!”
• “Pedagogul :No, acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Școlerul, la
întrebarea aceasta a mea doară, musai să răspunză, ne țăsare, amăsurat priceperii și ră țiunii
sale:
Școlerul: În substankive care se văd și substankive cari nu se văd - re șpeckive concreke și
abstracke!”
17
•”Pedagogul :Ați auzit voi, copii, ghespre jăn? Ce iaște jănul?
Școlerul răspunghe: Jănul e cumu-i lucru: masculin, femenin și ekerojen au neutru, re șpeckive
ghe bărbat, ghe femeie și ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie.”
•Pedagogul: Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul masculin și iapa femenină, neutru-i catârul,
carele nu-i nici cal, nici iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică cor șitură, ghe îmbele jenuri, și
mai gheparke pentru aceea se conzultă zoologhia, care-i o altă știin ță naturale, și doară
naturalia non sunt turpia!...

Caracterizarea personajelor
Pedagogul din aceasta opera este personajul principal.
Acesta se numeste Marius Chicoș Rostogan.El este un distins pedagog,adică o persoană
cu pregatire specială,care se ocupă teoretic si practic cu munca didactică si educativă.
El și-a câstigat dreptul de a fi profesor imediat dupa conferinta tinută in fa ța
“aughitorului”.Acesta a dovedit la conferin ță că ȋntradevăr metoda lui este o inova ție.
Domnul Rostogan are un fel unic de a vorbi,acesta totdeauna înainte de e și i, pronunță pe:
n ca gn franțuzesc, t ca k, d ca gh, g ca j, c ca ș.Câteodata acesta le spune elevilor
„prostovan”sau”bou”.
Atitudinea scriitorului fata de acest personaj este partinitoare.
Elevii din text sunt personaje secundare.
Din acest colectiv de elevi sau “scoleri”,dupa cum obisnuieste domnul Rostogan
copiilor,cunoastem doar doi dintre ei,acestia fiind Ionescu si Popescu,doi elevi
“mediocri”,asemenea tuturor celor din acea clasa.
Domna Ftiriadi este un personaj episodic,aceasta apare doar intr-o parte destul de mica
din acest text.
Aceasta era o doamna din inalta societate,care avea o voce cu un diapanzon foarte
inalt.Ea avea un copil,dar ii se spune Micul Ftiriadi.
Micul Ftiriadi este si el un personaj episodic.
Acesta era fiul unor oameni importanti ai societatii.Acesta era destept,dar si sfios.
Era un copil gras si mops,adica cu nasul turtit.
El ia o nota mare de la profesor si este si laudat in fata “scolerilor”.

LEGENDELE lui VASILE ALECSANDRI

Consecvent promotor al celebrei „ Introducţii” a Daciei literare (1840), el însuşi fondator

alături de Kogălniceanu si Negruzzi , Vasile Alecsandri a considerat ca folclorul si istoria
naţionala ca surse de inspiraţie, dau nota de originalitate literaturii romane atât prin subiect, cat
18
si prin expresie. In poezia de inspiraţie istorica, poetul roman preia tehnici stilistice si motive de
la romanticii francezi si le autohtonizează. Prelucrând motive din legendele populare romaneşti,
din care percepe o anumita simbolistica, asumându-si tehnici de configuraţie a personajelor din
literatura eroica populara, Alecsandri creează in „Legende” un univers medieval proiectat in mit.
Împreuna cu ciclul „Pasteluri” , volumele „Legende” si „Legende noua” alcătuiesc piatra
de rezistenta estetica a liricii lui Alecsandri.
Publicate succesiv, intre 1872 si 1874, legendele au caracter istoric, fantastic sau
etiologic. Chiar printre „Doinele” sale, poetul paşoptist introduce si câteva balade( Andrii Popa,
Groza, Tătarul, Altarul monastirii Putna , Marioara Florioara), la care se adaugă inca cinci in
volumul „Mărgăritarele”. Din 1865, este stăpânit de ideea unui proiect epopeic, după modelul
„Legendei secolelor” de Victor Hugo.
Balade ca „ Stefan-Voda si codrul” sau „Stefan-Voda si Dunărea”(187?) au pregătit
marele poem istoric in 8 parţi „Dumbrava roşie”. Aceasta legenda este „cel mai important
fragment de epopee din literatura romana, superior din toate punctele de vedere fragmentelor
de acelaşi fel ale lui Heliade si Bolintineanu ( Al. Piru, Surâzătorul Alecsandri.).
Acestui poem istoric di eroic, Alecsandri i-a adăugat: Dan, căpitan de plai; Cuza-Voda; Oda statuiei lui
Mihai Viteazul ; Răzbunarea lui Statu-palma; Grui-Sanger; Toamna tesatoare; Pohod na Sibir; Legenda ciocârliei;
Legenda randunicai.

Legenda randunicai
- Scrisa la Mircesti in 1874 si publicata in volumul „Pasteluri si legende” in 1875, este dedicata
d-nei Nyka Petre Gradisteanu
- Prelucrează un text folcloric referitor la metamorfoza unei tinere prinţese in pasare pentru a
respinge iubirea Zburătorului. Ca sa scape de imbratisarea nedorita a făpturii demonice, fata
si-a abandonat vesmântul protector si s-a transformat in floarea denumita „rochita-randunicii”
Explicând regresiunea pe scara biologica a unei fiinţe omeneşti intr-un element vegetal, legenda culta are
un caracter etiologic, ca si basmele prelucrate de Al Odobescu si integrate in structura eseului erudit
„Pseudo-kinegetikos”
Îmbinând mitul folcloric propriu-zis cu cel al eroului supranatural si malefic, Alecsandri le-a
integrat in splendide tablouri descriptive diurne si nocturne, înrudite cu spectaculosul natural din
pastelurile sale.
Legenda este precedata de un moto, care reproduce un fragment de „cântic poporal” rezumând
nucleul epic al intamplarii extraordinare. Poemul legendar evoca, in 4 fragmente succesive, copilăria ,
adolescenta si devenirea spectaculoasa a unei frumoase fete intr-o vietate destinata spaţiului celest. Eroina
este o „copila dragalasa” având un nume predestinat -Rândunica. Perfecţiunea trasarurilor sale o face
comparabila cu „zâmbetul de soare” cu „albul unui crin”, cu strălucirea unei stele pe cer. Ursitoarea ii
menise o soarta exceptionala, ca va ramane veşnic tânăra si fericita, atrăgându-i pe numeroşii muritori prin
farmecele ei. I s-a mai oferit o rochiţa alba, ţesuta din razele lunii si brodata cu stele in forma de „altiţe”.
Cromatica subliniază castitatea si puritatea morala pe care copila le respecta.
Ursitoarea a avertizat-o ca frumuseţea ei va atrage si încercarea malefica a Zburătorului de a-i castiga
iubirea si de a o amăgi prin simularea unei afecţiuni reciproce. Zâna i-l descrie ca pe o făptura
nestatornica, superficiala si infidela, care simulează dragostea, incapabil s-o trăiască de fapt.
Eroul fantastic mimând doar condiţia umana nu are preferinţe sentimentale, ne se poate dărui unei iubiri
unice, nu pretuieste feminitatea in sine, ci in stadiul ei primar, neprihănirea. Copila asculta îndemnurile
protectoarei divine si nu se lasă amgita de inflcarata declaraţie a personajului demonic. Cuvintele lui de
dragoste anticipează, prin impetuozitatea lor romantica si bogata figuraţie retorica, dialogurile erotice din „
Calin (file din poveste)”.
Respins de fata si având un caracter răzbunător, precum cel al zmeului din poveste, Zburătorul
pandeste momentul propice pentru a-i fura fetei ce se scalda in lac rochiţa protectoare.
Pastelistul Alecsandri se vadeste in legendele sale, imaginând un seducător tablou nocturn. Pentru
prima oara in lirica romaneasca, un poet indrazneste sa picteze in cuvinte nudul feminin, trupul fetei fiind
19
 comparat cu „o dalba feerie” si
”divina încântare”. Apariţia ei de vis trezeşte elementele de natura personificate, care se comporta ca nişte
virtuali indragostiti. Natura înzestrata cu atribute senzual-omeneşti ia parte la euforia erotizata.
Ieşind la mal, infioarata de adierea nopţii estivale, frumoasa copila se contempla ca Narcis in
oglinda acvatica. Nemaifiind apărata de haina vrăjita, prinţesa isi pierde unicitatea si „norocul” in lume,
incalcand promisiunea făcuta zânei bune. Când Zburătorul, sigur de izbânda apropiata, a vrut sa o
cuprindă in braţele sale, fata s-a metamorfozat instantaneu intr-o rândunica, scăpând imbratisarii fatale. O
data cu ea, se înalta in vânt si straiul fermecat din care au căzut pe pamant florile ce vor purta de atunci
numele pasării : „Odoare-a primaverei: Rochiti de rândunele!”

Dumbrava minuanta ed mihail sadoveanu

Doamna Mia Vasilian, a doua soţie a avocatului Jorj Vasilian, nu avea decât o supărare, pe
Lizuca, fetiţa de şase ani rămasă soţului ei din prima căsătorie.
După moartea mamei, fetiţa fusese crescută de bunici, părinţii mamei, care trăiau la marginea
târgului. După ce s-a recăsătorit, tatăl ei a luat-o de acolo şi, fiind de acord cu a doua soţie că
fetiţa e prost crescută, nu a mai lăsat-o la bunici.
În timp ce le spunea toate acestea unor musafire, fetiţa se strecurase în salonaş şi mama vitregă
porunci slujnicei să o scoată de acolo.
Slujnica o scoase şi o bătu. Nu era prima oară şi fetiţa i se plânse lui Patrocle, un căţel roşcat, cu
picioarele scurte şi strâmbe. Necăjită că tată-său nu vine mai repede de la Bucureşti şi că nu-i
mai văzuse pe bunici de mult timp, Lizuca hotărî să plece la bunici, împreună cu Patrocle.
Lizuca şi Patrocle trecură printre livezi şi ajunseră la pârâu, apoi în dumbrava de la Buciumeni.
Se înseră şi drumul nu se mai vedea. Găsiră o scorbură unde Lizuca se culcă, se înveli cu
hăinuţa, trase bereta cea roşie pe cap, iar căţelul se ghemui lângă ea. Începură să cânte un
greier, apoi o privighetoare. Fetiţa se gândi că pădurea seamănă cu pădurile din poveştile pe care
i le spunea mama ei. Mai târziu apărură nişte omuleţi mititei. În faţă mergeau un bătrânel şi o
bătrânică, apoi veneau patru omuleţi care purtau un pătuţ cu o domniţă bălaie.
Domniţa îi spuse Lizucăi că, noaptea, dumbrava aceea este o împărăţie fermecată. Bătrânelul îi
povesti fetiţei despre Statu Palmă şi îi spuse că, dacă oamenii nu mai spun poveşti, atunci pier
toţi, şi piticii şi uriaşii şi zânele. Apoi zise că ei sunt fericiţi că au unde trăi, fiindcă tatăl ei nu a
ascultat-o pe mama vitregă şi nu a vândut pădurea.
Începu să povestească şi domniţa. În acea dumbrava minunata trăise o zână frumoasă de se
dusese vestea, zâna închipuirii. Veniseră mulţi să o găsească, feciori de crai cu arme şi oşteni, dar
nu au găsit-o. Făt Frumos veni şi el şi prinse a cânta din fluier pe malul apei. Lui i se arătă zâna,
căci el credea în ea şi o purta în sufletul lui. Ea i-a dăruit iubirea ei, dar el a pierdut-o până la
urmă, căci i-a ascultat pe ceilalţi oameni care s-au străduit să-i dovedească neapărat că ea nu e
decât o închipuire.
Bătrânica povesti şi ea despre o căsuţă din apropierea dumbrăvii, în care trăiesc doi bătrâni.
Acolo fusese şi fata lor, care avea şi ea o fetiţă. Ea îi spusese fetei că nu va mai trăi prea mult şi
când va voi să o vadă, doar să se gândească la ea şi ea va veni. Numai să fie singură.
Lizuca îşi dădu seama că bătrânica povesteşte chiar despre ea şi mama ei. Ca trezită din somn, îl
auzi pe Patrocle lătrând, apoi zări in dumbrava minunata luminile unor felinare şi doi bătrâni
care semănau cu bunicii ei.
Fetiţa adormi la loc şi când se trezi era în pat, în casa bunicilor ei. Din livadă se auzeau glasurile
mamei vitrege, al slujnicei ei şi al bunicului. Mama vitregă îl acuza pe bunic că a ascuns prezenţa

20
Lizucăi la ei acasă şi voia să o ia pe fetiţă imediat de acolo. Bunicul spuse că asta nu se va
întâmpla, că el înţelege că năzuieşte la averea fetiţei, dar s-o lase în pace şi să plece acasă.
Mama vitregă, furioasă, începu să dea din mâini şi fu atacată de albine, căci bunicii aveau stupi
în livadă. Lizuca se bucură şi îi zise bunicuţei că o să-i spună tatei că ea nu mai pleacă de la ei.

LEGENDA CIOCARLIEI
de Vasile Alecsandri

Cu predilectie la Vasile Alecsandri intalnim preferinta sa pentru legendele

etiologice. Din categoria lor autorul prefera sa vorbeasca in versuri despre pasari,
luandu-si de obicei drept moto versuri populare, cum procedeaza si la Legenda
ciocarliei: “ Lie, Lie,/ Ciocarlie/ Zbori in soare/ Cantatoare/ Si revina / pe pamant/
Cu dulce cant.”
La fel ca si in legenda randunicii si aici pasarea era la inceput o fata “
frumoasa Lia, fecioara-mparateasca”. Actiunea legendei se petrece in vremea
cand “lupii erau pastori de oi”, iar “ ursii mancau cirezi de boi”.
Frumusetea fetei este in concordanta cu frumustea naturii: “ luceferii,
vazand-o, mai viu au stralucit”. Fata, o adevarata “ minune vie”, e descrisa folosind
cu migala epitete si comparatii miscatoare. Ea are “ fata alba”, “ ochi albastri ca
floarea de cicoare”, haine scumpe.
Urmatoarele personaje dau farmec si continuitate fireasca legendei: sunt
craiul Rosu, Albul, Penes, imparatul, ce au venit sa o vada auzind ca ea “ fura ochi
si minti”. Ca in basm fata, desi e petita, nu se uita la nici un petitor, ci dimpotriva
plange. Aici ni se pare ca insusi autorul nu stie motivul tristetii fetei. Totusi umbra
ei stie de ce e trista. Taina ei e iubirea pentru astrul ceresc, soarele, fiind din acest
motiv chiar geloasa pe el cand acesta “saruta o floare.” Lia doreste sa mearga
catre soare, chiar daca acesta ii spune ca nu e bine. Incalecata pe calul sau,
Graur, Lia pleaca. Apare si aici, la fel ca in basme, motivul caluluicare zboara “ ca
vantul si ca gandul”, motivul celor trei zile si trei nopti nedormite pentru iubire.
Calul este aici “putin nepunticios”, pentru ca “nu poate sa calce si pamantul, si
marile sa-noate”. Dar tot el, calul, o ajuta, avand un frate ce iese din unda apei .
comuniunea om-natura-animal e prezenta prin tristetea despartirii Liei de calul sau
Graur.
Ajunsa la palatul soarelui o intalneste pe mama acestuia, batrana, care se
mira cum de cineva a indraznit sa calce unde nu a mai fost nimeni. Fiindca nu
21
poate vedea cu ochii, dar aude foarte bine, ii ureaza necunoscutului de e fata sa
fuga pentru ca soarele e fiul ei, fara pacate. Dar pana sa se gandeasca Lia apare
Soarele, venindu-i vremea sa apuna. Versurile “ Durerea omeneasca in veci sa nu
te-ajunga/ si fie-ti scurt necazul si fericirea lunga.” amintesc de Luceafarul lui
Eminescu. Mama soarelui revine cu o incercare pentru Lia pentru a descoperi
daca e fata sau baiat ( ii pune flori albe in pat care nu se ofilesc peste noapte, deci
e fata). Atunci mama soarelui blestemand pe Lia ca i-a rapit fiul moare. Insa
blestemul o ajunge pe Lia, transformand-o intr-o “ mica, voioasa ciocarlie” care
cheama mereu soarele “ cu dulcea ei cantare”.
Legenda, desi se incheie trist, e plina de semnificatii. Automat gandul
cititorului zboara la Catalina lui Eminescu, care iubea astrul noptii, luceafarul.
Versurile “ mare i-a fost visul/ Scurta fericirea” duc cu gandul la marele poet
roman.
Poetul a dezvoltat ideea din cantecul popular, imaginand o intamplare in
care a introdus si elemente ireale pentru a explica modul in care a aparut ciocarlia
si de ce zborul si cantecele sale au particularitati cunoscute.
Legenda contine o varietate de procedee stilistice, printer care epitete:
“anticii codri desi”, “micii Carpati uriesi”, “ vaile profunde”etc; comparatii: codrii
erau “ ca iarba” si “mici ca musuroaie Carpatii”, iar vaile si valcelele apar “ca pe o
apa lina usoare valurele”: metafore: parul, “fuior de aur”etc.
Versificatia se impune prin armonie si muzicalitate. Versul este amplu,
alcatuit din 13-14 silabe, grupate in unitati iambice, despartite prin cezura.

Ispravile lui Pacala

de Petre Dulfu

In volumul ,,Ispravile lui Pacala" , autorul Petre Dulfu a reunit

multe dintre intamplarile acestui personaj, pe nume Pacala, cel mai
mic dintre cei trei frati.

Pacala e un erou al snoavelor populare romanesti, un om poznas,

care trece prin multe intamplari amuzante, fiind un dusman foarte
mare al preotilor, care incearcau sa-i faca rau, Pacala contraataca prin
istetimea sa, nefiind lacom, dar vrand sa fie respectat de cei din jur.

22
 Prin multe intamplari de ale sale, el isi arata istetimea, fiind cea
mai importanta arma, impotriva boierilor si ale popelor care vor sa-l
chinuie, dar pierzand, atat averea, cat si demnitatea.

Prin alte intamplari el si-a aratat prostia: cea mai cunoscuta fiind
caratul usii, dar datorita lui Dumnezeu, care tine cu oamenii cinstiti,
precum Pacala, aceste greseli reusesc sa fie de folos. La fel s-a
intamplat si in intamplarea cu usa, deoarece prin acest fapt a scapat de
moarte, castigand si niste bani.

O alta calitate a lui Pacala era si credinta sa in Dumnezeu, fara de

care nu ar mai fi putut face niciuna din aceste peripetii, care distreaza
din ce in ce mai tare cititorul de la capitol la capitol.

Inspirati de acest volum, satenii unui sat din Olt, si-au numit
satul Pacala. Numele satului Păcala vine de la un om om isteţ, hâtru şi
pus pe şotii, care, potrivit tradiţiei locale, ar fi trăit, cu mulţi ani
inainte, pe acele meleaguri şi, căruia, oamenii i-ar fi zis Păcală. De
aici, mai tărziu, s-a tras şi numele satului: Păcala (satul lui Păcală),
este un fericit caz de asemănare (prin relaţionare) cu celebrul erou
popular, personaj de legendă al snoavelor populare româneşti,
cunoscut pentru umorul şi isteţimea sa, ascunse sub o mască de
naivitate şi simplitate.

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Petre Ispirescu

Basmul “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” se incadreaza in genul epic,iar ca
specie literara este un basm popular cules si publicat de Petre Ispirescu.Impletirea elementelor
reale cu cele fabuloase creeaza fantastical ca specific stravechi al basmelor,insa si in aceasta
creatie populara se manifesta idei filosofice din mitologia romaneasca referitoare la conditia
omului in univers,la viziunea despre viata si moarte. Basmul imbina supranaturalul popular cu
profunde conceptii filosofice si mitologice,de unde reiese originalitatea unica a acestei creatii.
Seminificatia titlului “Tinerete fara batrabete si viata fara de moarte” releva sensuri pline de
substanta ideatica,dubla negatie “fara” reliefand fermitata dorintei omului de a atinge idealuri
superioare,anuland astfel adevaratul universal-valabil ca nu exista nici batranete fara tinerete si
23
nici moartea fara de viata,adica nu poti fi batran daca nu ai fost mai intai tanar sin u poti muri
daca nu ai fost viu. Subtilitatile semnificatiei titlului se regasesc in cuvintele cu care il intampina
zana, cu mila, in tinutul vremii uitate: “-Bine ai venit,Fat-Frumos”- si cele pe care i le spune
Moartea, dandu-i o palma:”- bine ai venit ca de ami intarziai,si eu ma prapadeam.”
Tema este atipica pentru basm,lupta nu se maid a intre fortele binelui si cele malefice,ci
releva dreptul native al omului la fericire si refuzul de a accepta o viata banala,marginita intre
limitele umanului. Se pare ca motivul mitologic al copilului are nu accepta sa se nasca nu se
regaseste in folclorul altor popoare. Deznodamantul constand in triumful legilor universal-
valabile care guverneaza conditia de muritor a omului.
Subiectul ste asemanator basmelor in ceea ce priveste eroii si motivele populare,incipitul
fiind reprezentat de formula initiala tipica “a fost o data ca niciodana ca de n-ar fi nu s-ar mai
povesti”. Neobisnuita este continuarea cu elemente supranaturale ce prezinta relati imposibile
intre elemntele universului,ceea ce at sugera faptul ca aceste inatamplari nu s-au petrecut
nicicand si sunt de neconceput:”de cand facea plopusorul pere si rachita micsunele”,”de cand se
bateau ursii in coade”. Aceasta formula de inceput are menirea de a proiecta evenimentele
narrate intr-un timp fabulos, intr-o ordine stranie,rasturnata a lumii si intr-un spatiu miraculous.
Basmul incepe cu motivul imparatului fara urmas intalnit adesea la aceaste createi
populare. Un imparat si o imparateasa isi doreau copii dar degeaba au umblat pe la vraci si
filozofi pentru ca nu isi puteau indeplinii dorinta. Vrajitorul le da leacurile dar ii avertizeaza ca
aceasta dorinta le va aduce intristare, ca vor avea un singur copil de care insa nu vor avea
parte. Copilul este nazdravan inca de a se naste plangand si refuzand de a venii pe lume,desi
imparatul ii fagaduia “toate bunurile din lume”. Cand acesta ii va promite Tinerete fara batranete
si viata fara de moarte, copilul tace brusc si se naste spre bucuria tuturor. Copilul este istet si
curajos invata intr-o luna cat altii intr-un an atfel ca “imparatul murea si invia de bucurie”iar
imparatia era mandra ca o sa aiba un conducator intelept ca Solomon.
Cand baiatul implinea cinsprezece ani, i-a cerut tatalui sa-si respecte promisiunea, dar
imparatul recunoaste ca n-are de unde sa-I dea tinerete fara batranete si viata fara de moarte si
ca fagaduiala avuse drept scop impacarea lui. Tanarul este hotarat sa plece in cautarea
idealului pentru care se nascuse pe aceste pamant si toate rugaciunile si lacrimile parintilor sau
ale curtenilor de a-l convinge sa renunte la acest scop supreme au fost in zadar. Se manifesta in
aceasta secventa a basmului mitul dorintei imposibile.
Intamplarile urmatoare compun motivul probelor depasite fiind intalnit in majoritatea
basmelor cu scopul de a scoate in relief insusirile exceptionale ale eroului, fie pentru a-si gasi
sotia potrivita,fie pentru a face ca adevaratul sa triumfe. Fat-Frumos isi allege din grajdurile
imparatiei calul cel mai “rapciugos si bubos si slab” pe care il hraneste cu mana lui. Sfatuit de
cal, voinicul cere tatalui “palosul sulita,arcul, toba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era
flacau, ceea ce simbolizeaza intoarcerea la valorile traditionale ca experienta spirituala necesara
in aceasta calatorie.
A treia zii de dimineata voinicul si calul portesc in calatorie insotiti cu merinde si bani si vreo
doua sute de ostasi ,dupa cum poruncise imparatul. Dupa ce ies din imparatia tatalui Fat-
Frumos imparte toata avutia soldatilor apoi o iau spre rasarit si dupa trei zile si trei nopti ajung
intr-o campie plina cu schelete umane. Calul il avertizeaza ca intrasera pe mosia lui unei
Ghenoaie care era atat de rea incat omora pe orcine cuteza sa calce pe pamanturile ei de
aceea trebuia ca Fat-Frumos sa aiba arcul si sageata pregatite iar palosul si sulita la indemana.
Aceasta va fi prima proba pe care voinicul trebuie sa o depaseasca.
Dupa ce au mers “cale lunga si mai lunga” au ajuns pe mosia Scorpiri cu care era sora
Ghenoaia dar fiind atat de rele nu puteau convietui. Voinicul trage cu arcul si sageata lovindu-I
un cap din cele trei, la adoua sageata Scorpia se roaga la Fat-Frumos sa o ierte acesta fiind cea
de-a doua proba.
Aflanduse foarte aproape de palatal Tinerete fara batranete si viata fara de moarte,inconjurat
de o padure deasa unde traiau o multime de fiara fioroase.Pentru ca prin padure era imposibil
24
sa poata trece s-au hotarat sa zboare deasupra padurii, asteptand momentul cand lighioanele
primeau mancare in curtea palatului. Tocmai cand sa coboare atinse cu piciorul varful unui
copac si toate fiarele incep sa urle. Doamne care da de mancare puilor ei ii salveaza orind
dobitoacele si trimitandu-le la locul lor, aceasta fiind a treia proba si ultima pe care o depaseste
voinicul.
Motivul dorintei implinite incepe cu primirea entuziasta pe care le-o face “doamna palatului” o
zana inalta pentru ca pana atunci nu mai vazuse un suflet de om pe la dansa. Ea il priveste cu
mil ape voinic si ii ureaza “bun venit” si confirma faptul ca acolo se gasea tinerete fara batranete
si viata fara de moarte. Stapana mai avea doua surori mai mari, ii face cunostinta cu ele si cu
animalele fioroase petru a se putea plimba in voie. Cu timpul s-au imprietenit iar Fat-frumos s-a
casatorit cu fata cea mica. Va fi prevenit san u mearga in Valea Plangerii. Intr-o zi mergand la
vanatoare si alergand dupa un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu sageata Fat-Frumos nu
baga de seama si trece in Valea Plangerii facandu-i-se dor de casa. Revenirea memoriei si a
dorului de parinti sugereaza reumanizarea eroului si redobandirea conditiei de om muritor.
Insa aceasta secventa se manifesta motivul dorului de parinti asa ca hotaraste sa mearga sa-
si vada parintii apoi sa se intarca inapoi. In zadar sotia ii spune ca trecusera sute de ani si ca
parintii nu ii mai traiau de mult ca va pieri si el daca va pleca dar rugamintile fetelor nu i-au putut
ostoi dorul de casa.
Motivul rentoarcerii la conditia umana este si ultimul ce se destinge in acest basm popular,
calul se invoieste in cele sin urma sa-l dup ace Fat-Frumos dar numai pana la curtea
imparateasca de unde se va intoarce imediat la palat fara sa-l mai astepte. Meleagurile si
oamenii sunt de nerecunoscut, in locul unde fusesera mosiile Scorpiei si Gheonoaiei se ridicau
orase iar locuitorii radea cand ii intreba de ele ceea ce semnifica scurgerea ireversibila a
timpului. Vazand ruinile palatului peste care crescuse buruienile, Fat-Frumos lacrimeza
amintindu-si de copilaria petrecuta cu parintii. Barba ii crescuse pana la genunchi ploapele ii
cazusera incat trebuia sa le ridice cu degetele casa vada ce se afla intr-o ladita de lemn, de
unde “Moartea lui” se ridica si-I trage o palma spunandu-i
cu “glas slabanogit”:”Bine ai venit ca d emai intarziai si eu ma prapadeam.” Fat-Frumos cade
mort si se preface in pamant.
Accentuare ideii ca Moartea lui reliefeaza conceptia ca fiecare om are o singura moarte. In
basmul “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” conflictul nu se manifesta intre fortele
binelui si ala raului intre adevar si mincina ci exista numai lupata omului cu sine insusi pentru a-
si indeplini idealurile superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formula finala acea
zicere devenita celebra:”si au trait fericiti pana la adanci batraneti..” deoarece protagonistul
simbolizeaza motivul reintoarcerii la conditia umana de muritor.
Basmul se termina cu o formula finala tipica:”iar eu incalecai pe o sa si va spusei
dumneavoastra asa”
Voinicul traieste intr-o aparenta fericire in Paradis deoarece aceasta este provocata de
amnezie si de incremeniea timpului se aceea exista si dilema daca nu cumva de fapt Fat-
Frumos si-a ratat viata reala. Revenindu-I memoria se intoarce la conditia de om muritor care se
astfel nu poate intra in vesnicie decat prin moarte.
Susitinand si dezvoltand aceasta idée Mircea Anghelescu remarca:”Aspiratia omului catre
vesnicie in basmul lui Ispirescu trebuie vazuta ca aspitarie catre perfectiune catre purificarea
individului fie si numai in sens moral inar neputinta pastrarii ei,dup ace a fost obtinuta nu este
martuirea unui esec, ci accpetarea destinului a conditiei umane, o data ce aceasta purificare
simbolica a fost realizata.”

25
 FLORIŢA DIN CODRU
Ioan Slavici

Ca şi Eminescu şi Creangă, Slavici a cunoscut încă din copilărie tezaurul folclorului şi a

înţeles concepţia despre lume a poporului din rândurile căruia s-a ridicat.
Slavici aprecia basmul popular ca specia cea mai apropiată de înclinaţiile spiritului spre
fantastic, spre visare, dar care reprezintă şi chintesenţa înţelepciunii şi a năzuinţelor permanente
ale poporului.
Aşadar, Slavici a găsit în folclor izvoare nesecate de inspiraţie, dar el nu a prelucrat
mecanic ceea ce i-a oferit modelul popular. Scriitorul a adăugat elemente noi, îmbogăţind,
prelucrând şi dezvoltând temele şi tradiţiile folclorice şi imprimând poveştilor o amprentă
personală.
O notă caracteristică a unora din poveştile lui Slavici este şi acordarea rolului de personaj
principal fetei viteze şi isteţe. Figura fetei dotate cu calităţi deosebite este pe primul plan în
poveştile: Ileana cea şireată, Limir-Împărat, Floriţa din codru.
În povestea Floriţa din codru, Slavici a abordat un motiv întâlnit nu numai în Transilvania,
ci şi în folclorul unor popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut apoi în culegerile şi
prelucrările multor creatori de basme: Muntenia – Nărămuza, Moldova – Cine-i mai frumoasă?,
Ungaria – Cea mai frumoasă femeie din lume, Albania – Fatime, Portugalia – Regina vanitoasă,
Germania şi Rusia – Albă ca Zăpada.
La Slavici subiectul apare localizat şi apropiat de realitatea satului românesc. Floriţa nu
este fată de ţar sau împărat, ci o fată fără părinţi, găsită în codru. Un crâşmar a plecat într-o
dimineaţă după lemne în pădure şi pe o poiană plină de flori a găsit o fetiţă ce se juca cu nişte
pui de căprioară. Crâşmarul a lăsat lemnele şi a luat fata în braţe, ducând-o acasă. Fata cu cât
creştea, cu atât se făcea mai frumoasă. Oamenii i-au spus Floare.
Dar frumuseţea Floriţei trezeşte gelozia mamei vitrege. Aceasta o pune pe Floriţa la tot
felul de munci peste puterile ei, spre a-i distruge frumuseţea: să măture casa, crâşma, curtea, să
fiarbă mâncare, să taie lemne, de dimineaţă până noaptea.
Ori de câte ori se vestea trecerea fiului de împărat pe la crâşmă, cârciumăreasa, după ce
se gătea, îşi întreba oglinda dacă e frumoasă. Dar, de fiecare dată, oglinda îi spunea că tot mai
frumoasă e Floriţa.
În cele din urmă, pentru a scăpa de ea, mama vitregă trimite pe vrăjitoarea Boanţa, s-o
omoare în codru. Dar viaţa Floriţei este salvată. Baba Boanţa ia ochii de căprioară care

26
căzuseră la Floriţa în poală, şi-i duce cârciumăresei, spunând că sunt ai Floriţei.
Rămasă în codru, Floriţa nu deznădăjduieşte. Ajunsă la casa unor hoţi, îi socoteşte nişte
oameni năpăstuiţi şi caută să le uşureze viaţa: le curăţă coliba, le face mâncare, le coase
hainele, îi îngrijeşte, şi astfel, prin bunătatea ei, reuşeşte să-i transforme. Aceştia se lasă de
hoţie.
Mama vitregă o urmăreşte pe Floriţa şi încearcă s-o piardă prin diferite obiecte vrăjite:
inel, rochie, firul morţii. Hoţii o scapă de la moarte de două ori, dar a treia oară ei nu mai reuşesc
şi rămân lângă sicriul ei, priveghind-o până mor toţi. Aşa o găseşte fiul împăratului, care o duce
la palat. Aici, fetele care aveau grijă de ea, i-au despletit părul şi i-au scos firul morţii. Floriţa
reînvie şi devine soţia fiului de împărat.
Floriţa e personajul principal al basmului, care reprezintă simbolul binelui. Se afirmă prin
frumuseţe deosebită, prin hărnicie, ştie să ia atitudine în lupta cu viaţa, înfruntând greutăţile,
fiind plină de curaj. La început hoţii sunt personaje înfricoşătoare, dar, datorită Floriţei, devin
oameni cinstiţi.
Influenţa pozitivă pe care Floriţa a exercitat-o asupra hoţilor, pune în evidenţă o
însemnată idee etică şi estetică, aceea a eficacităţii exemplului bun, a blândeţii şi gingăşiei în
reeducarea unor oameni nărăvaşi.
Slavici a adăugat noi valori şi semnificaţii substratului etic al creaţiei populare. Sporirea
semnificaţiilor etice se realizează şi prin conturarea unui profil moral, precum şi modul în care
concepe finalul basmelor sale.
Datorită profundului caracter etic, se vădeşte şi valoarea educativă a poveştii Floriţa din
codru. Deosebitele sale calităţi morale sunt modele demne de urmat de cei mici.

Basmul Sarea in bucate

I Basmul a fost cules de Petre Ispirescu din popor.

II 1)-Un imparat avea trei fete si ramanand vaduv trebuia sa le creasca singur.
-Intr-o zi,imparatul fiind curios ,dori sa afle cum il iubesc fetele sale.

2)-Cele doua fete mai mari ii raspunsera ca il iubesc ca mierea si ca zaharul,dar cea mica ii
raspunse ca il iubeste ca sarea in bucate.

3)-Imparatul se supara foarte tare pe mezina si ca urmare o dadu afara din palat.
-Mezina strabatu drumul pana la un alt palat unde se angaja ca ajutor al unei chelarese.
-Fiind foarte desteapta,harnica si cuminte,cu timpul deveni marele ajutor akl imparatesei.
-Imparatul trebui sa plece la razboi si il lua si pe fiul sau,pentru a deprinde mestesugul
27
razboiului.
-Din pacate fiul imparatului fu ranit, iar mama sa incerca cu disperare sa-l vindece.
-Fiica imparatului il veghe zi si noapte si cu dragoste si bunatate i-l vindeca pe acesta.
-Cei doi se indragostira,iar fiul de imparat dori sa o ia de nevasta,la care parintii lui se
impotrivira.
-Pana la urma isi indupleca parintii si imparatul ii logodi.

4)-La nunta celor doi,din dorinta fetei fu chemat si tatal ei.

-Fata pregati bucatele pentru tatal sau,numai cu miere si zahar si porunci ca acestea sa-i fie
puse in fata.
-Tatal miresei gusta si din bucatele celorlalti invitati si constata ca numai ale lui erau dulci,dupa
care ceru socoteala imparatului.

5)-Mezina isi recunoscu fapta si le povesti tuturor mesenilor intamplarea pe cdare o traise.
-Tatal sau dandu-si seama de greseala facuta,ii ceru iertare ficei si nunta avu loc cu si mai mare
bucurie si veselie.

III Povestirea este un basm educativ,deoarece ne invata ca fiecare om isi exprima dragostea in
felul sau si nu trebuie judecat inainte de a-l cunoaste mai bine.

28