Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare

Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa in 1847,
despre mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel pe Stefan, fiul sau,
daca nu este invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa zdrobita si
lupta cu dusmanii, invingandu-i.
Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii,
repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace.
Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui
Stefan cel Mare. Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul,
pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din recuzita romantica: castelul fixat pe
o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o manastire...in aceasta descriere intra si
preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor turbare», «noaptea-i
furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna
este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri.
Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea
jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare
evidenta ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica
necesara demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul
declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie si eroism. Retorica, adesea, goala,
imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama eu»), insa ceva
ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul elementar al
propozitiilor...
Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a
vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica
seaca. Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la
urma sau renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul moral si patriotic).
Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile si sa seduca urechea, un
peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul material dispare
pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal
constituie un nevinovat repertoriu de regie.
Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de surprins o
miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii. Dalbul il
urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa
innobileze o propozitie.

Muma lui Ștefan cel Mare versuri

I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor! "
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă? " zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori! "
III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
 Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu
Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu, este un basm cult, având ca sursă de inspiraţie
basmul popular românesc. A fost publicat în 1870 în revista „Convorbiri literare”, apoi în
volumul postum Versuri şi proză din 1890, ediţie îngrijită de V.G. Morţun. Apariţia, în 1870, a
basmului Făt-Frumos din lacrimă, pe care Mihai Eminescu îl subintitulează Poveste,
inaugurează în literatura română o nouă specie literară, basmul cult sau basmul de autor.
Semnificaţia titlului
În vremuri străvechi, trăia un împărat „întunecat şi gânditor ca miază-noapte” şi o împărăteasă
„tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. De 50 de ani împăratul se afla în război cu
împărăţia vecină şi era sleit de lupte şi de suferinţe. Simţindu-şi sfârşitul aproape, împăratul era
trist pentru că nu avea copii, „se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără - pat
aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat” şi tot „trist mergea la război cu inima neîmblânzită”,
împărăteasa era frumoasă, „cu părul ei cel galben ca aurul”, dar „din ochii ei albaştri şi mari
curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului”.
Într-o dimineaţă, împărăteasa înalţă rugi fierbinţi la icoana Fecioarei Maria şi, la un moment dat
„o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu”, împărăteasa „atinse cu buza ei
seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său”. După nouă luni, împărăteasa a născut
un băiat „alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunei” şi i-a pus numele Făt-Frumos din
lacrimă, care, ca orice erou al basmelor populare creştea „într-o lună cât alţii într-un an”, era-
viteaz şi bun, generos şi inteligent, cum altul nu se mai văzuse.
Construcţia şi momentele subiectului
Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, Făt-Frumos din
lacrimă fiind însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Mihai Eminescu, perspectiva
narativă fiind aceea de narator omniscient.

Naraţiunea la persoana a III-a îmbină fabulosul cu realul, personajele având puteri supranaturale
cu eroi de basm: împăraţi şi împărătese, feţi-frumoşi şi fiice de erai, Muma-Pădurilor sau zmei
înfricoşători. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului
obiectiv, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.
Acţiunea
Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, iar deznodământul constă
totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, în acest basm iubirea învinge toate
piedicile.
Modalitatea narativă
Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
distanţarea acestuia de evenimente. Incipitul îl constituie o idee filozofică şi anume că în vremea
veche oamenii erau numai „în germenii viitorului”, iar Dumnezeu călătorea pe pământ, călcând
„cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului”.
Acţiunea basmului se petrece într-un timp fabulos şi un spaţiu nesfârşit, în acest cadru spaţio-
temporal mitic derulându-se întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele cu puteri
supranaturale. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos
cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit.
Expoziţiunea
Expoziţiunea explică titlul. În vremuri de demult, pe când Dumnezeu mai umbla pe pământ, trăia
un împărat posomorât „ca miază-noapte” şi o împărăteasă veselă „ca miezul luminos al zilei”,
dar erau supăraţi că nu aveau şi ei copii. Împăratul purta războaie cu împărăţia vecină, dar îi
slăbiseră puterile şi „se simţea murind”, fiind mai trist ca niciodată că nu va avea urmaş căruia
să-i lase moştenire ura lui.
Tânăra şi frumoasa împărăteasă a îngenuncheat într-o dimineaţă la icoana „Maicii durerilor” care
s-a înduplecat la rugăciunile ei şi „o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu”.
Împărăteasa a sorbit lacrima Maicii Domnului, iar peste nouă luni a născut un băiat frumos şi alb,
căruia i-a pus numele Făt-Frumos din lacrimă. Bucuria a fost atât de mare, încât chiar împăratul a
zâmbit pentru prima oară în viaţă, ba chiar „soarele surâse” în însângerata împărăţie.
Intriga
Flăcăul creştea ca Făt-Frumos din basmele populare, „într-o lună cât alţii într-un an” şi, când s-a
simţit destul de mare s-a hotărât să se bată el singur cu ostile împăratului cu care se duşmănea
tatăl său. El s-a îmbrăcat în straie de păstor, şi „a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic”. În
acest episod narativ se include o pauză descriptivă prin care naratorul întrerupe firul povestirii şi
descrie natura umanizată (personificată) care se minunează de frumuseţea doinelor cântate de
Făt-Frumos; „Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca
să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul [...] ca să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca
dânsul când vor şopti văilor şi florilor”.
Aruncându-şi buzduganul înainte cale de o zi, Făt-Frumos din lacrimă ajunge a treia zi la
împărăţia vecină, unde este întâmpinat cu urări de bine şi cu bucurie de împărat - „frumos ca luna
unei nopţi de vară”- şi de boierii îmbrăcaţi în haine aurite. Gazda refuză să se bată cu el şi-i
propune să lege „frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi”, Făt-Frumos mărturiseşte că el nu se
teme de nimeni pe lume, în afară de Dumnezeu, dar împăratul recunoaşte că în afară de
Dumnezeu se teme de Mama-pădurilor, „o babă bătrână şi urâtă” care îi năruia împărăţia.
El trebuia să-i dea ca bir „tot al zecilea din copiii supuşilor mei”, iar astăzi urma să vină să-şi ia
plata. Pe la miezul nopţii, când Mama-pădurilor a venit urlând înfricoşător, Făt-Frumos a trântit-
o cu toată puterea şi a legat-o cu şapte lanţuri de fier într-o piuă de piatră, dar baba a luat-o la
fugă, „cu piuă cu tot”, peste dealuri, tăindu-şi cale prin păduri, până s-a făcut nevăzută în noapte.
Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii începe episodul în care Făt-Frumos pleacă pe urmele Mamei-pădurilor,
mergând „pe dâra trasă de piuă” până ce ajunge la o casă frumoasă şi albă care strălucea în
mijlocul unei grădini cu flori. Pe prispă, torcea o fată frumoasă, care-îi urează bun venit lui Făt-
Frumos şi îi spune că gândurile ei „torceau un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine”.
Făt-Frumos se îndrăgosteşte de ea, deşi află că este fiica Mamei-pădurilor. Fata-i propune să fugă
împreună, pentru că dacă află mama ei l-ar omorî „şi dac-ai muri tu, eu aş nebuni ori aş muri şi
eu”. Fata-i spune că mumă-sa se zbuciuma încă în piua în care o încuiase el, încercând să roadă
cu dinţii lanţurile. Împreună cu voinicul, fata schimbă între ele butiile aflate lângă prispă - una
plină cu apă şi alta cu putere, iar când mama ei va vrea să bea putere, ea să ia numai apă, iar el
putere.
Când scapă din piuă, are loc o luptă crâncenă, baba bea apă, iar Făt-Frumos bea putere şi, „cu
braţe de fier, o smuci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pământ până-n gât”, apoi o izbi cu
buzduganul în cap „şi-i risipi creierii”. Lupta şi atmosfera sunt fabuloase: întreaga natură s-a
zguduit, fata a leşinat, dar Făt-Frumos a adus-o la viaţă doinind din fluier şi culcând-o pe
ierburile proaspete şi pe florile înviorate de soarele ce răsărise strălucitor, ca semn al iubirii ce
învinsese toate piedicile.
Voinicul se duce cu mireasa la fratele de cruce, împăratul cel tânăr, care îi spune, cu lacrimi în
ochi, că este îndrăgostit pe viaţă de fata Genarului, „om mândru şi sălbatic ce îşi petrece-viaţa
vânând prin păduri bătrâne”. Atunci, Făt-Frumos, ca un adevărat frate de cruce, îşi ia cai ageri
„cu suflet de vânt” şi porneşte la drum ca s-o răpească pe fata Genarului şi s-o aducă tânărului
împărat, iar pe Ileana, mireasa lui, o lasă plângând cu lacrimi amare de dorul lui.
Ajuns la porţile măreţului castel al Genarului, o fată oacheşă îi deschide porţile şi-i mărturiseşte
că astă-noapte o stea îi vestise că va veni Făt-Frumos, din partea împăratului care o iubea. Un
motan veghea fata şi-l anunţa pe Genar de orice primejdie s-ar fi ivit: „când urla dintr-un cap s-
auzea cale de-o zi, iar când urla din câte şepte, s-auzea cale de şepte zile”. Făt-Frumos ia fata şi
încearcă să fugă împreună, dar Genarul avea un cal năzdrăvan cu două inimi şi îi prinde imediat
pe fugari. Puterea Genarului nu stătea „în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu”, aşadar Făt-
Frumos nu se putea lupta cu acesta, pentru că nu se puteau înfrunta două forţe ale binelui.
După o altă încercare nereuşită, Făt-Frumos este ars de fulgere şi prefăcut în cenuşă, care se
făcuse un izvor limpede „ce curgea pe un nisip de diamant”. Pe vremea aceea, Dumnezeu şi
Sfântul Petre umblau pe pământ şi picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară în apa
răcoroasă a izvorului. Sf. Petre, ascultând „doina izvorului plângător”, îl roagă să facă acest izvor
ce fusese mai înainte. Rostind „Amin!”, Domnul a ridicat „mâna sa cea sfântă”, iar Făt-Frumos
s-a trezit, a văzut „chipul cel luminat al Domnului” şi a înţeles minunea învierii sale. În această
secvenţă narativă se include o pauză descriptivă prin care naratorul întrerupe firul povestirii şi
descrie natura şi atmosfera de basm, pe unde mergea Dumnezeu.
Întorcându-se la castelul Genarului, fata îl preface într-o „floare roşie” în glastră, ca el să poată
auzi taina despre locul de unde acesta îşi luase calul năzdrăvan, metamorfozarea fiind una dintre
trăsăturile fabuloase ale personajelor de basm. Genarul povesteşte că aproape de mare şade o
babă care are şapte iepe, iar cel care se încumete să le păzească timp de un an, care acolo ţinea
numai trei zile, primea drept răsplată, un mânz. Pe cel care nu reuşea, îl omora şi-i aşeza capul
într-un par. Totuşi, vicleana babă scotea inimile din toţi caii şi le punea într-unui singur, astfel
încât cel ce-i păzea iepele alegea aproape mereu un cal fără inimă, care era chiar mai neputincios
decât unul obişnuit.
Făt-Frumos se angajează să păzească iepele şi este sfătuit de tânăra care o servea pe babă ce să
facă pentru a izbuti. Când Făt-Frumos îşi cere răsplata, baba scrâşneşte din dinţi „ca apucată”,
pentru că flăcăul alesese calul cel mai slab, în care ea pusese inimile din toţi ceilalţi cai. Luând-o
pe fată cu el şi urmăriţi de babă, cei doi aruncă în spate o perie, o cute şi o năframă, apoi Făt-
Frumos o izbeşte cu buzduganul şi scapă astfel definitiv de Muma-Pădurilor. Calul cu şapte
inimi îl sfătuieşte pe Făt-Frumos să se oprească pentru odihnă, deoarece treceau pe meleaguri în
care erau îngropate schelete; iar fata moare trecând „în împărăţia umbrelor, de unde venise pe
pământ, momită de vrăjile babei”. În acest episod narativ se include o pauză descriptivă prin care
naratorul întrerupe firul povestirii şi descrie natura înspăimântătoare a meleagurilor de pe alt
tărâm.
Ajuns la castelul Genarului, care era plecat la vânătoare pentru şapte zile, a luat fata pe cal şi
zburau atât de iute, încât calul Genarului, care avea numai două inimi, nu se putea măsura cu
acela al lui Făt-Frumos, care avea şapte inimi. Genarul promite calului lui Făt-Frumos că, dacă-şi
aruncă stăpânul în nori, îl va hrăni cu miez de nucă şi-l va adăpa cu lapte dulce. În schimb, Făt-
Frumos promite calului Genarului că îl va adăpa cu pară de foc şi-l va hrăni cu jăratic. Atunci,
calul îl aruncă pe Genar în înaltul cerului, până în nori, care „înmărmuriră şi se făcură un palat
sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedea doi ochi albaştri ca cerul”; erau ochii
Genarului, care fusese „exilat în împărăţia aerului”.
Punctul culminant
Scăpaţi de Genar, fata şi Făt-Frumos ajung la cetatea împăratului tânăr, care credea că voinicul
murise, de aceea vestea întoarcerii a adus mare bucurie în toată împărăţia. Ileana, care se
închisese într-o grădină cu ziduri de fier şi plânsese „într-o scaldă de aur [...] lacrimi curate ca
diamantul” până orbise, se aruncă de gâtul lui Făt-Frumos, iar el îi spală faţa în baia de lacrimi.
Peste noapte, fata visează că Maica Domnului „desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii
şi i le aşezase pe frunte” astfel că a doua zi tânăra împărăteasă îşi recapătă vederea. Acţiunea
basmului ilustrează, aşadar, conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, iar deznodământul
constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.
Făt-Frumos îl cunună pe împărat cu fata Genarului, iar în ziua , următoare are loc nunta lui cu
Ileana şi întreaga natură vibrează emoţional pentru unirea celor doi, descrierea peisajului
constituind o pauză descriptivă ce întrerupe pentru scurt timp firul narativ. Nunta a fost cea mai
frumoasă de pe faţa pământului, Făt-Frumos şi Ileana au trăit ani mulţi şi fericiţi, basmul
încheindu-se cu o formulă finală tipică pentru basm, din care reiese, de altfel, şi finalul fericit şi
deschis: „iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi
„poate c-or fi trăind şi astăzi”.
Particularităţi ale limbajului artistic
Mihai Eminescu păstrează din basmul popular numai filonul epic şi elementul fabulos, dar spre
deosebire de creaţia folclorică scriitorul foloseşte tehnica detaliului pentru conturarea romantică
a portretelor, pauza descriptivă pentru creionarea peisajelor, precum şi pentru descrierea
palatelor şi castelelor împărăteşti. Personajele basmului eminescian sunt descrise cu detalii
sugestive pentru ilustrarea trăsăturilor, creând portrete literare prin folosirea mijloacelor stilistice
specifice limbajului său artistic.
O atenţie deosebită acordă Eminescu creării personajelor feminine. Astfel, portretul împărătesei
este unul romantic, asemănător cu al altor personaje feminine din creaţia sa, scriitorul zăbovind
asupra trăsăturilor fizice, pe care le descrie detaliat şi care au semnificaţii în stările sufleteşti ale
eroinei: „Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi - şi din ochii
ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului.
Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o
marmură vie”.
Prin pauze descriptive, Eminescu se opreşte răbdător asupra interioarelor palaturilor sau
castelelor împărăteşti; descriind, amănunţit luxul fastuos şi impresionant al acestora: „candelabre
cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea câte o stea de foc [...] sala era naltă, susţinută de stâlpi şi
de arcuri, toate de aur, [...] iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea
roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele”.
Natura este personificată, în totală armonie cu sentimentele şi trăirile eroilor, participând la
emoţiile acestora, fiind ea însăşi un personaj fabulos: „Văile şi munţii se uimeau auzindu-i
cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul ca să-şi
azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca
dânsul când vor şopti văilor şi florilor”.
Limbajul basmului este aşadar artistic, în maniera specific eminesciană, cu metafore şi epitete
surprinzătoare, „Şerpii roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor”, „aurul nopţii”; comparaţii,
„Florile triste şi turburi se nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit”, „Luna limpede înflorea ca o faţă
de aur pe seninul cel adânc al cerului”, „lacrimi curate ca diamantul”. De remarcat şi în acest
basm prezenţa astrului tutelar eminescian, luna, care observă şi participă la toate întâmplările,
ocrotind iubirea, precum şi mitul oniric, „visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două
vinete stele ale dimineţii...” care sugerează starea spirituala superioară a iubirii.
Basmul conţine .şi idei ce ilustrează înalte cugetări filozofice, cu trimiteri la haosul primordial,
„oamenii [...] nu erau decât în germenii viitorului” şi la scurgerea ireversibilă a timpului
individual ori la eternizarea omului prin iubire, „pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte”.
Ca orice basm, Făt-Frumos din lacrimă este o specie epică de mare întindere, o naraţiune cu
întâmplările reale şi fantastice, a căror îmbinare compune principalul mijloc artistic al acestei
creaţii epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt fiinţe imaginare, înzestrate cu puteri
supranaturale, ce întruchipează binele şi răul, din a căror confruntare iese învingător,
întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea
reală şi „tărâmul celălalt”, spaţiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri
magice.
Nicolae Iorga este cel care scrie în 1890 o primă apreciere critică privind basmul eminescian,
afirmând că: „E un juvaer povestea aceasta [...] nicăieri limba românească cultă n-a ajuns la aşa
de mare mlădiere şi plasticitate”, remarcând şi deosebirea faţă de creaţiile populare care constă în
aceea că fantasticul atinge la Eminescu „dimensiuni uriaşe şi n-are nimic a face cu acel al
adevăratelor poveşti”

POVESTEA LUI HARAP-ALB ION CREANGA

Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scrierea unor basme în care
autenticitatea folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea artistică a realităţii, fantasticul
fiind umanizat şi puternic individualizat. Povestea lui Harap-Alb a apărut la 1 august 1877, în
revista junimistă „Convorbiri literare”, fiind apoi reprodusă de către Mihai Eminescu în ziarul
„Timpul”.
Povestea lui Harap-Alb se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult,
deoarece are un autor identificat, pe Ion Creangă.
Fantasticul
Fantasticul este construit prin împletirea elementelor realiste cu cele fabuloase, ca specific
ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această proză narativă, Creangă îmbină supranaturalul
popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc, de unde reiese şi originalitatea a acestei
creaţii. Personajele sunt reale şi fabuloase, iar relaţia acestora cu protagonistul reflectă sprijinul
acordat pentru învingerea răufăcătorilor (personaje antagoniste) şi se numesc donatori (eroi
supranaturali care-i oferă un obiect miraculos pentru a-l ajuta la nevoie) sau ajutoare/mistagogi
(personaje năzdrăvane care-l sprijină necondiţionat).
Protagonistul (personajul principal) este în conflict cu antagonistul (personajul malefic /
răufăcătorul / antieroul) şi iese totdeauna învingător în lupta privind cultivarea valorilor morale şi
spirituale ancestrale ale poporului român. Formulele iniţiale, mediane şi finale, precum şi
obiectele miraculoase argumentează, alături de îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi descrierea,
specia literară a basmului cult.
Povestea lui Harap-Alb poate fi şi un bildungsroman, întrucât fiul craiului evoluează de la
adolescentul naiv, cu încredere excesivă în propriile calităţi, la tânărul chibzuit şi destoinic,
maturizat prin depăşirea tuturor piedicilor ivite în cale şi neapărat necesare dobândirii experienţei
de viaţă.
Semnificaţia titlului
Semnificaţia titlului „Harap-Alb” reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să
intre în fântână: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se
bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experienţă
şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de
slugă a Spânului: „D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu”.
Numele este un oximoron, având sensul de „rob alb”, deoarece „harap” înseamnă „negru, rob”.
Devenit sluga Spânului, îşi asumă şi numele Harap-Alb pe care i-l dăduse acesta, dovedind în
acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-
ţigan (până la jumătatea secolului al XIX-lea în Moldova şi Ţara Românească ţiganii erau robi),
deşi era alb, ajungând în cea mai umilă ipostază umană.
Construcţia şi momentele subiectului
Ca în orice basm, acţiunea se derulează linear, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate
narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică: „Amu cică era odată...”. Povestea
lui Harap-Alb este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva
narativă fiind aceea de narator omniscient (heterodiegetic). Naraţiunea la persoana a III-a îmbină
supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul
natal al autorului. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale
naratorului şi focalizarea „din spate” sau focalizare zero.
Acţiunea
Acţiunea reliefează conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar
deznodământul evidenţiază triumful valorilor pozitive asupra celor negative, toate aceste
elemente fiind specifice basmului.
Expoziţiunea
Expoziţiunea reflectă fabulosul, prin plasarea acţiunii într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări,
la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea
timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: „Amu cică era odată într-o ţară” un
crai care avea trei feciori şi un singur „frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai
îndepărtată”, pe nume Verde Împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se
cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era „tocmai la o margine a
pământului”, iar fratele mai mic trăia „la altă margine”. În acest cadru spaţio-temporal mitic se
derulează - într-o înlănţuire cronologică - întâmplările realiste şi fabuloase în care sunt implicate
personajele basmului.
Verde Împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită „grabnic pe cel mai vrednic” şi viteaz dintre
fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a
vedea care dintre feciori „se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca
aceea”, craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se
sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care, dezamăgit de neputinţa lor, rosteşte
moralizator, „nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine”, ceea ce evidenţiază
elementele realiste ale basmului.
Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină „să plângă în inima sa”. O
bătrână îi cere pomană şi, după ce fiul craiului o miluieşte cu un ban, îl sfătuieşte să ceară tatălui
său „calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, deşi acestea sunt într-o stare degradată, apoi
să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni „la jăratic să
mănânce”. Urmând întocmai sfaturile babei, mezinul pleacă la drum, luând carte din partea
tatălui şi, prin dreptul podului, „numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte”.
Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în
dar, împreună cu sfatul ca în călătoria lui să se ferească „de omul roş, iară mai ales de cel spân”.
Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care fac
posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal. Podul este simbolul trecerii de la
adolescenţă spre maturitate, de la o etapă existenţială la alta, traversarea fiind posibilă într-un
singur sens, fără putinţă de întoarcere. Preţuirea valorilor morale străvechi este ilustrată de
hainele, armele şi calul cu care craiul fusese mire, semnificând faptul că eroul moşteneşte
experienţa spirituală a tatălui.
Intriga
Intriga se defineşte, mai ales, în planul real al întâmplărilor. Fiul craiului şi calul pleacă la drum,
basmul continuând cu formule mediane tipice, „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi
nouă” până când întâlnesc în codru „un om spân” care se oferă drept „slugă la drum”. Voinicul îl
refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale „îmbrăcat altfel şi călare pe un cal
frumos” tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi.
Se poate identifica aici motivul labirintului, încrucişarea încurcată a cărărilor presupune
capabilitatea drumeţului de a găsi calea cea bună, ieşirea la lumină. Deprins să urmeze sfatul
părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi,
el se gândeşte că „aiasta-i ţara spânilor” şi-l angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă
este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce
conturează un peisaj de basm.
Ajunşi la o fântână care „nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la
apă”, Spânul intră înăuntru, umple plosca, apoi îl îndeamnă pe fiul craiului să coboare şi el ca să
se răcorească. Tânărul îl ascultă pe Spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-l
ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, „cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci”, acolo
îi vor putrezi oasele.
Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură „pe ascuţişul paloşului” că va fi sluga supusă a
Spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina „până când va muri şi iar
va învia”, anticipând astfel finalul basmului, procedeu numit prolepsă. Spânul îi dă voinicului
numele Harap-Alb, care-l va sluji cu loialitate, respectându-şi jurământul făcut. Motivul fântânii
situate în interiorul labirintului simbolizează taina naşterii/renaşterii protagonistului care capătă o
nouă identitate: înăuntrul puţului a intrat feciorul de crai şi a ieşit sluga Spânului, pe nume
Harap-Alb.
Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea celor doi eroi la palatul împăratului Verde, unde
Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la
grajduri, să aibă grijă de cal, că altfel va fi „vai de pielea ta”, dându-i şi o palmă - „ca să ţii minte
ce ţi-am spus”-, că altfel „prinde mămăliga coajă”. De remarcat este aici elipsa narativă, adică
trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a Spânului până la împărăţia
unchiului său, naratorul obiectiv sugerând numai că aceasta s-a efectuat.
Secvenţa narativă
Secvenţa narativă care ilustrează şederea la curtea Împăratului Verde este structurată în mai
multe episoade înlănţuite, care, ca în orice basm, se constituie în tot atâtea probe fabuloase la
care este supus protagonistul, într-o zi, având la masă „nişte salăţi foarte minunate”, care se
obţineau cu multă greutate, Spânul îi porunceşte slugii să-i aducă acele bunătăţi din grădina
ursului.
Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi
îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când
împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i
aducă „pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”.
Din nou, Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau
nestematele şi să le ducă Spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă. Prin urmare,
ca în orice basm, eroul principal are ca ajutoare (personaje năzdrăvane care-l sprijină
necondiţionat) pe cei mai buni prieteni, calul fabulos şi Sfânta Duminică. De altfel, fiecare dintre
aceşti doi eroi poate avea şi rol de mistagog (care îndrumă neofitul, maestru spiritual), aşa cum
se relevă în unele exegeze (interpretări) literare .
După un timp, împăratul dă un ospăţ în cinstea nepotului său, la care invită împăraţi, crai,
voievozi „şi alte feţe cinstite”. În timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata
împăratului Roş, Spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că
altfel „te-ai dus de pe faţa pământului”. Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-l dăduse tatăl
său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului:
„parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta”, apoi pornesc împreună
către Roşu împărat.
Secvenţa narativă a călătoriei
Secvenţa narativă a călătoriei, combinând realul cu fabulosul, este alcătuită din mai multe
episoade, în care se manifestă altă trăsătură specifică basmului şi anume aceea a prezenţei
donatorilor. Acestea sunt fiinţe de basm, pe care protagonistul le ocroteşte în calea sa şi care-i
dau un obiect, o unealtă cu efect miraculos, care-l ajută în depăşirea probelor sau chiar îi
salvează viaţa. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să curme
„viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, pentru ca atunci
când va crede că are nevoie de ea să-i dea foc.
După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se
aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşează pe pământ cu gura în sus, iar albinele se
îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un buştean şi le face adăpost, după care crăiasa albinelor îi
dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea îi va veni în ajutor. Regina furnicilor
şi crăiasa albinelor sunt, aşadar, personaje donatori. Acest al doilea pod marchează trecerea spre
o nouă etapă a existenţei şi anume cunoaşterea sentimentului de iubire, experienţă ce se
acumulează prin rezolvarea conflictului cu omul roş şi depăşirea probelor impuse de el.
Ca în orice basm, acţiunea continuă cu formule mediane - „Mai merge el cât merge”- şi Harap-
Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi
este plină de peripeţii, că „pe unde treceau, pârjol făceau”. Harap-Alb le este tovarăş „şi la
pagubă şi la câştig” şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la
curtea împăratului Roş, „un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme”. Flăcăul consideră
că „la unul fără suflet”, cum era împăratul, era nevoie de „unul fără de lege”, sperând că, „din
cinci nespălaţi” câţi erau, i-o veni „vreunul de hac”, conform proverbului: „Lumea asta e pe
dos, / Toate merg cu capu-n jos / Puţini suie, mulţi coboară, / Unul macină la moară”.
Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - secvenţa narativă de la curtea împăratului Roş fiind
introdusă de formula mediană „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”, unde împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în
episoade. Mai întâi, îi găzduieşte într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă
suflă de trei ori, „cu buzişoarele sale cele iscusite” şi casa rămâne „nici fierbinte, nici rece”,
tocmai bună de dormit într-însa.
Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă Ie
fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că „moare de foame” şi celălalt
„că crapă de sete”, spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor. Peţind încă o dată
fata, Harap-Alb este supus unei alte probe, să separe macul de nisip din zece baniţe. Flăcăul îşi
aminteşte de regina furnicilor, dă foc aripioarei şi, într-o clipă, o droaie de furnici, „câtă frunză şi
iarbă”, au ales „năsipul de o parte şi macul de artă parte”, fiind şi aceasta o scenă supranaturală
specifică basmelor.
Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată
noaptea, iar „dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau”, altfel „v-aţi dus
pe copcă”. Cei şase prieteni s-au aşezat de pază, rânduiţi de la uşa iatacului până la poarta
împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi „zboară
nevăzută prin cinci străji”. Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o
aducă înapoi, în odaia ei.
Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fiică adoptată, care seamănă perfect cu fata pe
care o peţea voinicul. Dacă va depăşi această probă şi le va deosebi, „ferice de tine va fi”, dar
dacă nu va reuşi, vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece „nu vă mai pot suferi”.
Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care-l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi
această încercare cu bine, împăratul, „ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine”, îi
urează voinicului să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima.
Fata vrea şi ea să-l supună la o probă fabuloasă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu
turturica ei să aducă „trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă” dintr-
un loc numai de ea ştiut, acolo „unde se bat munţii în capete”. Calul se întoarce primul şi fata
împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, călăuziţi de formula
mediană specifică basmului: „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”.
Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă „şi plină de vină-
ncoace” şi nu ar vrea s-o ducă Spânului, „fiind nebun de dragostea ei”. Probele de la împărăţia
fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri,
trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări
la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă.
Punctul culminant
Între timp, împăratul Verde făcea pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş, pe care,
văzând-o Spânul cât este de frumoasă, se repede să o ia în braţe, dar ea îl respinge şi-i spune că a
venit acolo pentru Harap-Alb, căci „el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de
furie că a fost dat în vileag, Spânul se repede la Harap-Alb „şi-i zboară capul dintr-o singură
lovitură de paloş”, strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci, calul
lui Harap-Alb se repede la Spân, îl înşfacă de cap, „zboară cu dânsul în înaltul ceriului” de unde
îi dă drumul şi acesta se face „praf şi pulbere”.
Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri
miraculoase, pe Harap-Alb. Ea îi pune la loc capul şi, prin ritualuri străvechi cu „cele trei smicele
de măr dulce” şi cu apa moartă, i-l lipeşte de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc,
fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa împăratului Verde ca să primească
binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.
Deznodământul
Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative,
victoria adevărului asupra imposturii, aşa că nunta începe „ş-apoi dă, Doamne, bine!”. S-a strâns
lumea să privească, ba chiar „soarele şi luna din ceriu râdea”. Au fost poftiţi la nunta
împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi,
oameni importanţi „Ş-un păcat de povestariu (povestitor) / Fără bani în buzunariu”. S-au bucurat
şi au petrecut cu toţii: „Veselie mare între toţi era, / Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!”.
Finalul
Finalul este fericit şi deschis, ilustrat prin formula tipică, deoarece veselia a ţinut „ani întregi şi
acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi
mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.
Ca orice basm, Povestea lui Harap-Alb ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind
împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături
de personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii
originalitate inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale ca adevărul, dreptatea,
cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea, generozitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive
şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri sau spâni.
Limbajul personajelor
Limbajul personajelor cuprinde un registru stilistic amplu şi complex, de la duioşie la grotesc.
Harap-Alb, fiind un melancolic, se lamentează, se văicăreşte ori se plânge calului, într-o
exprimare tipic ţărănească: „parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste
alta”. De altfel, aşa vorbesc toţi eroii basmului, craiul îşi mustră fiii mai mari ca un tată
humuleştean: „Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a întâmplat vorba ceea: apără-mă de găini, că de câini
nu mă tem”. Spânul se comportă ca un stăpân absolut, dispreţuind slugile: „Eu ştiu, moşule, că
sluga-i slugă şi stăpânul e stăpân. [...] Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş; când văd că
mâţa face mărazuri, ţ-o strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro...”.
Basmul cult Povestea lui Harap-Alb are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul
păstrează motivele (călătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personajele fabuloase,
ajutoarele şi donatorii, ce contribuie la victoria binelui, formulele tipice şi inovează pentru
basmul cult umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportamentul, gestica, psihologia şi
limbajul personajelor.
Registrul stilistic
Registrul stilistic al basmului Povestea lui Harap-Alb este presărat cu zicători, proverbe şi fraze
rimate, personajele vorbind limba moldovenească autentică, presărată cu multe regionalisme şi
cuvinte / expresii populare: „să-l văd când mi-oi vedea ceafa”, „Poftim, pungă, la masă, / Dacă
ţi-ai adus de-acasă...”; „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă,
nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-
caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.
În concluzie, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pe care a povestit-o
„sub formă de memorial; a învăluit-o în mit şi a sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă
pentru om în genere; şi el a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu
dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a
creaţiei lui artistice”. (Pompiliu Constantinescu)
“Pinocchio”
de Carlo Collodi
-basm modern-

Basmul modern este o specie a genului epic, în proză sau în versuri, de mare întindere, în care se
narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice, primele învingând întotdeauna.
Opera literară “Pinocchio” este un basm modern prin toate trăsăturile specifice speciei.
În basmul modern se regăsesc, mai pregnant, aspecte ale omului contemporan, realist, elementele
fantastice şi cele fabuloase nefiind atât de puternice precum în basmele clasice.
Altă trăsătură specifică basmului modern este aceea că, pe alocuri, sunt marcate mici victorii
ale răului, în final ,tot binele fiind cel care învinge. Aici, răul, la fel ca în basmul popular sau cel
cult, are rolul lui: face necesară maturizarea lui Pinocchio pentru a ajunge un băieţel adevărat,
cuminte şi ascultător.
Printre trăsăturile specifice basmului modern se numără şi dimensiunea amplă a
textului,”Pinocchio” fiind alcătuit din 36 de capitole.
Timpul şi spaţiul sunt nedefinite,precizate vag(“Ţara Neghiobilor”,”Câmpia Minunilor”).
Modurile de expunere prezente în text sunt naraţiunea (persoana a-III-a), dialogul şi
descrierea care se îmbină armonios pentru o bună desfăşurare a acţiunii.
În acest basm, binele este reprezentat de personaje precum Geppetto, Zâna care-l transformă pe
Pinocchio într-un copil adevărat şi câinele Alidor, răul fiind reprezentat de Păpuşarul care voia
să-l arunce pe Pinocchio în foc, cotoiul şi vulpea care îl păcălesc pe acesta. Ca elemente
fantastice amintim existenţa Ţării Jucăriilor, iar ca elemente reale amintim măgăruşul, trăsura şi
balena. Deasemenea întâlnim şi cifra magică trei (“de trei ori se întâlneşte cu Cotoiul şi
Vulpoiul”).
Structura este simplă, marcată de peripeţiile eroului principal în drumul său către maturizare, din
care putem desprinde momentele subiectului.
Expoziţiunea este marcată de prezenţa formulei tipice iniţiale: ”A fost odată ca niciodată...”un
tâmplar pe nume Geppetto care a ciobit un băieţel din lemn pentru că îşi dorea foarte mult un
copil. Când Geppetto dormea, un greieraş spiriduş a suflat peste băiat făcându-l să se mişte.
Geppetto, rămânând mut de uimire când l-a văzut pe băiat mişcându-se i-a pus numele
Pinocchio, considerându-se tatăl lui din acel moment. Pinocchio era neastâmpărat şi era sfătuit
mereu de greiere să-l asculte pe tatăl său.
Intriga basmului o constituie decizia lui Geppetto de a-l trimite pe Pinocchio la şcoală, cu un
abecedar.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde peripeţiile lui Pinocchio.
În drum spre şcoală, băiatul a dat peste nişte păpuşi care dădeau un spectacol şi a fost certat
pentru că i-a întrerupt, dar, fiind tare drăgălaş, a căpătat nişte bănuţi cu care voia să se întoarcă
acasă. Pe drum a fost urmărit de o vulpe şi un cotoi care voiau să-i fure banii. Pinocchio,
înspăimântat, a strigat după ajutor şi Zâna cea bună l-a salvat, ducându-l acasă la ea. Când Zâna
îi punea întrebări el spunea numai minciuni şi, cu fiecare minciună spusă, îi creştea nasul. Zânei
i-a fost milă de el, i-a scurtat nasul şi l-a dus acasă,p romiţându-i acesteia că va fi cuminte.
Dar Pinocchio a uitat promisiunea făcută şi, ieşind la joacă, a dat peste o trăsură trasă de un
măgăruş şi a fost ademenit să meargă în Ţara Jucăriilor, unde a lenevit, uitând de toate grijile.
Pinocchio s-a trezit cu coadă şi urechi lungi ca de măgar. Ei au fost duşi la circ şi munceau din
greu pentru puţin ovăz. Pinocchio a reuşit să scape şi ,de supărare,şi-a pus un bolovan de gât
aruncându-se în apă.
Punctul culminant este marcat de momentul în care băiatul este înghiţit de o balenă ,care, o
dată cu el,a înghiţit şi multă apă. Supriza a fost că, în burta balenei,era şi tatăl său care îl căuta
şi ,prins de-o furtună,a ajuns să fie înghiţit de aceasta.
Deznodământul basmului redă eforturile celor doi de a scăpa din burta balenei.Cei doi
reuşesc să ajungă la mal,ajutaţi de un peşte.
Când au ajuns acasă, Pinocchio l-a îngrijit pe tatăl său care se îmbolnăvise,iar,pentru fapta sa,
Zâna cea bună i-a dat bani şi sănătate pentru Geppetto.
Finalul este unul fericit.Pinocchio este, în sfârşit, un copil cuminte, muncitor,Zâna reuşind să-
l transforme în băiat adevarat.
Basmul “Pinocchio”este un îndemn pentru copii, să-şi asculte părinţii şi să iubească şcoala şi
învăţătura.
Vrajitorul din Oz de Lyman Frank Baum
Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la
cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.
Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce
urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry
si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul
are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un
peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea
vietii!) din tara lui Oz.
 
Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto
o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei.
Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe
Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este
o moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa).
Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.
 
La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si
polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de
cele ale vrajitoarelor rele.
Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin
apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
 
Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de
tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca
natura umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult,
Sperietoarea e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a
recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.
Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup
complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are
creier (gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un
sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar
Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce
lipseste este, deci, constiinta existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru Dorothea, a ajunge
acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a
ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce
poti face cu atuurile de care dispui.
 
Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi,
drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un
adevar: fiecare poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este
decat o parodie cu ,,efect placebo,,.
 
Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a
reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.
 
Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea,
calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-
politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul –
puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au
fost candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in
Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea
lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in criza,, .
Fata babei si fata mosneagului -  Ion Creanga
                    
Fata buna, oropsita de mama vitrega.
 
Acesta este motivul pe care a fost construita povestea Fata babei si fata mosneagului, de Ion
Creanga, motiv intalnit si in basmele populare. Povestea scoate in evidenta antagonismul dintre
oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si cei
clevetitori, rai la suflet si lenesi, care dispretuiesc munca si o fac in sila.
 
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in
evaluare invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la
inima... era robace si rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata
mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit,
in toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea
intr-un ciur plin de fuse”.
 
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la
inima..., cartitoare si nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei,
baba o privea ca pe o „piatra de moara in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand
ca baba si cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in
ochi, porneste in toata lumea”. Calitatile fetei mosneagului sunt puse in evidenta pe masura ce se
deapana firul povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este remarcat de catelusa
bolnava, de fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu
aceleasi cuvinte: „Fata frumoasa si harnica”.
 
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava, curata de mal
fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste lighioanele Sfintei
Duminici. Fiind modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla recompensa. Rasplata
fetei pentru insusirile ei, arata elevilor roadele muncii sarguitoare si constiincioase. Munca face
sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul muncii este painea coapta si tot prin munca se
asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada fermecata din care izvorasc tot
felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi ies
din ea”.
 
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care, invidioasa,
pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea la suflet,
fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea nu
indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand este
pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept rasplata, ea da dovada de lacomie si
alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa.
 
Pedeapsa pe care o primeste mama vitrega si fata ei este binemeritata.
Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu
care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca
munca, sa aprecieze rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea.

Rățușca cea urâtă (daneză: Den grimme ælling) este titlul unei povești scrise de autorul

de literatură pentru copiiHans Christian Andersen, care are drept erou un boboc de lebădă, clocit
de către o rață. Mica lebădă este considerată mai întâi urâtă de către rațe pentru neasemănarea cu
bobocii lor și, cum nici ea, nici rațele nu văzuseră vreodată lebede, mica pasăre se încrede în
părerile auzite. Se va întâlni întâmplător cu un cârd de lebede, care o primesc, recunoscând în ea
un boboc din ai lor.
Povestea poate fi interpretată în mai multe moduri. Regăsirea bobocului rătăcit simbolizează
faptul că există întotdeauna speranțe pentru cineva aflat într-un mediu nepotrivit. O perspectivă
mai largă reclamă acceptarea diferențelor dintre indivizi sau grupuri. Este o poveste pentru copii
mici, care poate fi de altfel și pe placul adulților. Aceasta are ca subiect central o rățușcă, dar
care, de fapt, este o lebădă în devenire. Fiind foarte urâtă, aceasta nu era deloc acceptată în
comunitatea păsărilor de gradină, fiind exclusă.

POVESTIREA

Povestire (specie literară) – specie a genului epic în proză, de dimensiuni reduse, în care
povestitorul, implicat ca participant, martor sau mesager al evenimentelor, relatează din punctul
său de vedere. Nararea se limitează la un singur fapt epic, iar interesul nu se centrează pe
personaj ci pe situaţie.

II TRASATURI ALE SPECIEI

Din definiţie reies caracteristicile cele mai importante ale speciei:
– accentul pus pe întâmplări şi pe situaţii, nu pe personaje;
– acţiune neobişnuită şi exemplară (redă o experienţă umană general valabilă)
– interesul deosebit acordat actului narării (actul relatării precum şi povestitorul sunt bine
evidenţiate în text, ocupând o parte însemnată din text –există un adevărat ceremonial al
povestirii)
– intriga simplă şi personaje puţine (ca amploare, se situează între schiţă şi nuvelă)
– cauzalitatea acţiunii : evenimenţială (şirul evenimentelor este generat de o acţiune) sau
psihologică (o stare sufletească este punctul de pornire)
– în text apar multe indicii despre narator/i şi despre naratar/i – între ei se stabileşte o
relaţie dinamică, ceea ce dă oralitate stilului
– mare implicare a naratorului în evenimentele relatate (naratorul este personaj, martor sau
colportor, ceea ce dă subiectivitate discursului narativ)
– caracterul exemplar/ etic al povestirii (situaţiile relatate au ca finalitate mai mult sau mai
puţin explicită extragerea unei învăţături)
– actul povestirii se desfăşoară într-un spaţiu privilegiat şi ocrotitor, un topos cu semnificaţii,
care adesea devine suprapersonaj (hanul, palatul). In acest cadru povestitorii relatează întâmplări
pilduitoare, după un ceremonial bine stabilit. Interesul se axează în mod special asupra situaţiei
neobişnuite relatate, nu asupra personajelor.

III. CLASIFICARE
1. După formă:
– în versuri
– în proză
2. După conţinut şi destinaţie:
– filosofică
– romantică
– magică
– fantastică
– satirică
– pentru copii

Un tip aparte îl constituie povestirea în ramă – una sau mai multe povestiri de sine stătătoare
(nuclee epice secundare) sunt încadrate într-o altă naraţiune sau într-o situaţie de comunicare
care îi cuprinde pe toţi naratorii (povestirea-cadru).

Povestirea e comparabilă cu anecdota sau snoava (prin caracterul neaşteptat, surprinzător al

faptelor relatate şi prin finalitatea etică) şi uneori cu basmele (prin prezenţa elementelor
fabuloase)

IV. CONŢINUTUL/ DIEGEZA/ ÎNTAMPLAREA PROPRIU-ZISA

UNDE? CAND? (CRONOTOP)

– Evenimentele relatate se plasează într-un trecut îndepărtat. De cele mai multe ori plasarea
specifică este atemporalitatea (timp şi spaţiu nedeterminat, general valabil, mitic), care oferă un
caracter de generalitate întâmplării. Astfel, o anume situaţie devine o experienţă a cunoaşterii de
sine.
– In general, plasarea în timp şi spaţiu are elemente fantastice sau fabuloase, care creează o lume
primordială, fundamental diferită de “prezentul” actului povestirii, atât de diferită încât pare altă
lume. De aici caracterul iniţiatic al povestirii.

CINE?
– Personajele sunt nişte iniţiaţi sau oameni aflaţi într-o etapă a maturizării lor, reprezentaţi
adesea nu prin nume sau detalii ale personalităţii lor, ci prin ocupaţiile lor (pescari, vânători,
păstori, preoţi, ostaşi/războinici, conducători de ţară)

CE?
– Se relatează un singur eveniment (un singur fir epic).
– Întâmplarea relatată este neobişnuită, surprinzătoare.
– Intâmplarea are caracter exemplar (transmite o învăţătură).
– Reprezintă adesea o experienţă iniţiatică, prin care protagonistul capătă o cunoaştere de tip
superior a lumii.
– Se pot identifica toate momentele subiectului.
CUM?
– Evenimentul este de obicei relatat linear (cronologic). Totuşi, organizarea se află la discreţia
naratorului subiectiv, care a participat ca protagonist sau martor, sau care este colportor al unei
poveşti auzite. Naratorul poate organiza momentele subiectului altfel decât cronologic, urmărind
să realizeze suspansul şi gradarea tensiunii pentru a menţine treaz interesul naratarului pe tot
parcursul povestirii.
– Modalitatea folosită este evocarea (analepsa).

V. DISCURSUL NARATIV/ CEREMONIALUL POVESTIRII

– Naratorul într-o povestire este întotdeauna subiectiv. El este fie participant al întâmplării
relatare, fie martor, fie colportor (transmite o poveste pe care a aflat-o dintr-o sursă necredibilă)
– Naraţiunea/ povestirea/ relatarea este modalitatea de expunere specifică.
– Descrierea şi dialogul se îmbină cu naraţiunea.
– In mod specific pentru această specie epică, naraţiunea nu se reduce la simpla prezenţă a unei
voci care spune povestea. În afara de întâmplarea relatată, mai apar în textul povestirii secvenţe
care îi prezintă pe narator/naratori, pe naratar/naratari şi relaţia dintre aceste două instanţe
narative. Astfel, se instituie un adevărat ceremonial al povestirii, în cadrul căruia relatarea
întâmplării este doar o etapă.
Ceremonialul povestirii constă într-un sistem de convenţii care cuprinde momente ca:
– intrarea în scenă a povestitorului;
– motivarea împrejurărilor care declanşează istorisirea;
– rostirea propriu zisă a poveştii;
– comunicarea cu auditoriul;
– pauzele care înteţesc tensiunea aşteptării;
– ieşirea din scenă a povestitorului, acesta având conştiinţa săvârşirii unui act exemplar.

Povestirea în ramă

– Atunci când ceremonialul povestirii capătă substanţă epică (având, la rândul său, cronotop,
personaje, acţiune, o instanţă narativă superioară, care prezintă relaţia narator-naratar), se
identifică în textul povestirii o povestire cadru şi un nucleu epic secundar (întâmplarea propriu-
zisă)
a) Nucleul epic secundar
– reprezintă întâmplarea propriu-zisă (vezi cap. IV)

b) Povestirea-cadru (sau rama)

– se conturează atunci când ceremonialul povestirii (discursul narativ al nucleului epic secundar)
are o dezvoltare epică, în cadrul lui putându-se identifica
A) conţinut/ diegeză, evenimentul povestirii cadru fiind chiar „acţiunea” de a spune o poveste.
UNDE? CAND?
Adesea actul povestirii are loc într-un spaţiu privilegiat, protector, simbolic, care permite
deplasarea intuitivă către vremuri imemoriale (călătorie fantastică, uneori fabuloasă ce se
constituie într-o experienţă a spiritului).
Timpul povestirii este diferit de timpul povestit (timpul rememorării ≠ timpul rememorat)

CINE?
Naratorul şi naratarii interacţionează în cadrul unui dialog, şi sunt individualizaţi prin descrieri
succinte.

CE? Acţiunea povestirii cadru este chiar spunerea poveştii, identificându-se chiar etape ale
acestei acţiuni:
a) un fel de expoziţiune, în care se descrie locul în care are loc povestirea (adesea un topos, un
loc predilect, securizant, un suprapersonaj cu semnificaţii) şi în care se precizează apariţia / locul
povestitorului între naratari;
b) un fel de intrigă, aceasta fiind pretextul sau motivul care declanşează istorisirea (un obiect, o
stare, un schimb de replici între narator şi naratar etc.);
c) desfăşurarea acţiunii, constând în actul spunerii poveştii. Relatarea este un eveniment în sine,
cu etape care devin tehnici ale suspansului, prin care naratorul încearcă să menţină atenţia
ascultătorilor:
– stârnirea interesului ascultătorilor şi solicitarea adresată povestitorului de a-şi istorisi povestea;
– refuzul/ acceptarea provocării, întreruperea, amânarea, reluarea firului relatării ca tehnici ale
suspansului;
d) punctul culminant al povestirii cadru coincide cu punctul culminant al nucleului epic
secundar, fiind, de aceea un moment extrem de tensionat;
e) un fel de deznodământ, în care naratorul şi naratarii comentează evenimentele relatate
B) discurs narativ
– relaţia dintre narator şi naratar este prezentată de o a treia instanţă narativă, un alt narator.
– la rândul său, acest narator poate folosi tehnici ale suspansului, întrerupând relatarea pentru a
realiza descrieri, dialoguri între povestitor şi ascultători, reflecţii generale asupra lumii şi a vieţii,
înfăţişarea comportamentului povestitorului sau a ascultătorilor etc.
– Oralitatea stilului este trăsătură stilistică fundamentală a speciei, motivată prin destinaţia către
un ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant. In virtutea acestei trăsături, textele sunt
presărate cu mărci ale oralităţii:
– pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, substantive în vocativ, interjecţii, vorbire directă, verbe
la imperativ, propoziţii exclamative şi interogative, sintaxă afectivă (inversiuni, propoziţii
neterminate), adverbe deictice (aici, acolo, ieri, mâine, aşa etc)

Prin această dezvoltare a discursului narativ, spunerea poveştii capătă un caracter aproape
ritualic, autonom, repetabil.

Funcţiile povestirii:
– de abolire sau relativizare a spaţiului şi timpului (un bun povestitor face timpul să treacă mai
repede, sau să stea pe loc, creând impresia de atemporalitate – prin talentul povestitorului,
ascultătorii au impresia ca sunt martori ai evenimentelor relatate, evenimentele fiind plasate într-
un timp mitic/imemorial/ primordial/arhetipal)
– estetică (povestirea încântă, vrăjeşte, produce bucurie estetică, arta povestitorului fiind
sincretică – reuneşte moduri de expresie specifice mai multor arte: literatură, teatru, poezie,
muzică)
– iniţiatică (povestirea a fost din toate timpurile o parte esenţială a ceremonialurilor sacre, care
permit omului să intre în legătură cu lumea sacră)
– de supravieţuire ( prin actul povestirii, naratorul, dacă este şi personaj al întâmplării relatate, se
transformă pe sine în personaj legendar, care poate sfida trecerea timpului; povestirea este aşadar
secretul nemuririi pe care oamenii îl caută de la începuturile lumii. Fireşte, secretul este
imperfect, abolirea timpului nu este definitivă) – funcţia este cel mai bine ilustrată de
Şeherezada, din 1001 nopţi

CĂPRIOARA
de Emil Gârleanu
Mizând pe un profund spirit de observaţie şi pe forţa de seducţie a vieţuitoarelor în lumea
copiilor, prozatori precum: M. Sadoveanu, G. Galaction, I. Agârbiceanu, C. Petrescu, I. Al.
Brătescu-Voineşti şi E. Gârleanu au creat adevărate capodopere demne de a sta alături de scrieri
din literatura universală.
Emil Gârleanu este autorul celebrului volum din 1910 „Din lumea celor care nu cuvântă”, volum
alcătuit din mici monografii ale necuvântătoarelor, de la gâze la animale domestice, până la
vegetale, acest parc de vietăţi cuprinde : „Gândăcelul”, „Mărinimie”, „Sărăcuţul”, „Grivei”,
„Frunza”, „Fricosul”, „Căprioara”.
TEMA SCRIERII
Autorul converteşte un instinct din lumea animalelor într-o puternică dragoste maternă capabilă
chiar de sacrificiul suprem.
COMPOZIŢIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR ESTETICE
Creaţia debutează într-o atmosferă de pace care nu părea a prevesti deznodământul tragic.
Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muşchiul gros, cald, ca o blană a
pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul, cu botul mic, catifelat şi
umed pe spatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge şi limba ei
subţire alunecă uşor pe blana moale, mătăsoasă a iedului.”
Este o scenă de familie plină de duioşie şi graţie, elemente sugerate prin epitete duble, triple şi o
comparaţie. Armonia, liniştea şi împăcarea sunt punctate pentru a scoate şi mai bine în relief
lupta sfâşietoare din sufletul de fugarnică al căprioarei, care de fapt nu mai pare să fie un animal
ci o mama adevărată, copleşită de milă pentru „fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-
o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă.”
Detaşat de textul schiţei, acest fragment ne duce cu gândul la o fiinţă umană, la mamă, la eterna
noastră mamă.
Acesta este momentul când puiul de căprioară trebuie să-şi ia destinul pe cont propriu.
„Un muget înăbuşit de durere” puse capăt frământării lăuntrice, şi, învingându-şi dragostea
maternă, căprioara se hotărî să-şi ducă puiul la „ţancurile de stâncă din zări, unde va fi în afară de
orice pericol. Acolo, pe muchiile prăpăstiilor era împărăţia caprelor, peste care stăpâneau fără
nici o grijă, şi acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa.”
Scena moale de până aici se dinamizează, drumul până la ţancuri o impune, singura ei armă de
apărare o constituie mişcarea rapidă, fuga „fulgerătoare”, „salturile îndrăzneţe” „prin locuri pline
de primejdie” şi iedul trebuie să facă dovada că are forţa acestor mişcări. Iedul, „se ţine
voiniceşte” şi „se avântă ca o săgeată” .
Ameninţarea pluteşte în aer, lupul stă la pândă, căprioara simte „conteneşte fuga, păşeşte încet”.
Natura sălbatică, grandioasă şi înspăimântătoare este descrisă admirabil, ca un drum între viaţă şi
moarte. De la luminozitatea poienilor – viaţa, se ajunge în inima întunecată ca un iad a pădurii –
moartea. Într-o grandoare impresionantă lumina se împuţinează şi spaţiul se îngustează treptat.
Ieşiră la un alt luminiş şi continuarea drumului este posibilă numai pentru ied, căprioara se va
sacrifica pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu măiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca
sacrificiul să nu devină patetic. Finalul este magistral, încheind o evocare narativă prin ochii
căprioarei muribunde, în care imaginea realităţii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului
care „se topeşte în adâncul pădurii” – simbol al salvării.
„Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţul fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi
numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii
i se tulbura în apa morţii.”
Limba folosită de Emil Gârleanu este cu totul potrivită fondului de idei, cu expresii plastice şi
epitete sugestive. Stilul este concis şi redă cu precizie ideea, fiind totuşi bogat în epitete şi
comparaţii. Schiţele lui Gârleanu au o însemnată valoare instructivă şi educativă. Ele constituie
un mijloc de cunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor, păsărilor, insectelor şi chiar a
plantelor, redate într-o formă literară accesibilă. Lectura acestor schiţe le trezeşte copiilor dorinţa
de a observa mai atent viaţa din natură şi măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor,
contribuind la dezvoltarea spiritului de observaţie. Prin forma lor artistică, schiţele lui Gârleanu
contribuie şi la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.
Schiţa este o operă epică - o naraţiune – în proză, de mici dimensiuni, în care se relatează o
singură întâmplare semnificativă din viaţa unor personaje. Acţiunea dintr-o schiţă se petrece
într-un interval de timp scut, cel mult o zi, şi într-un spaţiu restrâns.
Pentru ca lectura operei lui Gârleanu să-şi atingă scopul educativ şi, în special, să contribuie la
dezvoltarea spiritului de observaţie, educatorul trebuie să-i stimuleze pe copii, pentru a observa
amănuntele redate de scriitor şi a le putea reproduce.

Povestirea Puiul
Povestirea Puiul  face parte din volumul În lumea dreptăţii (1906), apărut în colecţia Povestind
copiilor, şi conţine povestiri şi schiţe având ca temă lumea copiilor, a animalelor şi a păsărilor.
Ioan Al. Brătescu-Voineşti este un povestitor sentimental, mişcat de dramele umane, de viaţa
măruntă, lipsită de orizont şi perspective. Marcat de orientarea poporanistă, personajul prozelor
sale va fi fiinţa neînsemnată, fără apărare sau neînţelesul şi inadaptatul.
Sociologic, opera sa este populată de slujbaşi umili, copii săraci, bătrâni maniaci, boieri
scăpătaţi, cu toţii stârnind compasiunea şi înţelegerea. Învinşi în viaţa socială, ei vor fi purtătorii
mesajului moral al autorului prin onestitatea, distincţia şi delicateţea lor. Aceleaşi convingeri
regăsim şi în prozele despre micile vieţuitoare, o modalitate pentru autor de a exprima indirect
refuzul prezentului social. Unele povestiri şi schiţe sunt adevărate fabule deghizate prin
transpunerea psihologiei umane într-o istorie animalieră (Bietul Trie,Privighetoarea, Moartea
lui Castor etc.).
Puiul, văzută şi ca o veritabilă fabulă cu morala antepusă - datorită moto-ului „Sandi, să asculţi
pe mămica!” - redă povestea tragică a puiului care ispăşeşte prin moarte curiozitatea şi
neastâmpărul. A fost văzut ca un dublu prototip: cel al copilului neascultător, cât şi al omului mai
puţin înzestrat, pe care societatea şi viaţa îl elimină. Titlul şi moto-ul trimit amândouă la registrul
uman, „puiul” fiind o formulă de alint, în limbajul mamelor, din aceeaşi sferă cu expresiile „a-şi
lua zborul”, „a se desprinde de cuib”, „a ieşi de sub aripa mamei”, „a i se frânge zborul”; cum şi
despre mamă se spune că „se comportă precum o cloşcă”.
Povestirea începe cu un peisaj de primăvară, în care o prepeliţă care îşi construieşte cuibul după
trei săptămâni din „ouăle mici ca nişte cofeturi au ieşit nişte pui drăguţi... Îmbrăcaţi în puf
galben... parcă erau şapte gogoşi de mătase”. Prepeliţa le aduce mâncare şi puii fiind ascultători
şi cuminţi asemenea unor copii - neştiind încă să zboare - veneau imediat la chemarea prepeliţei,
într-o zi, o întâmplare neobişnuită tulbură viaţa prepeliţei şi puilor ei: ţăranii au venit să secere
grâul şi puiul cel mare, neascultând chemarea prepeliţei, este prins de un flăcău sub căciulă.
Când scapă, doar datorită unui bătrân milos, fuge speriat la prepeliţă, care îl dojeneşte cu
blândeţea specifică mamei: „Vezi ce va să zică să nu mă asculţi?... eşti mic, să nu ieşi niciodată
din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău”.
Prepeliţa îi învaţă să zboare, pregătindu-i pentru marea călătorie ce-i aşteaptă când o trece vara.
Dar o întâmplare tristă le tulbură toată liniştea şi bucuria lor. Într-o zi de august, a venit un
vânător. Prepeliţa a înţeles primejdia şi le-a poruncit să se pună jos, lipiţi cu pământul. Spre a-şi
feri puii de primejdie, ea s-a prefăcut rănită, zburând ras cu pământul la doi paşi de botul
câinelui, pentru ca vânătorul să nu poată trage, de frică să nu-şi împuşte câinele. Nesocotind
sfatul mamei, puiul cel mare, în loc să stea nemişcat, la fel ca fraţii lui, a zburat. Vânătorul l-a
auzit, a tras şi alicea i-a atins aripa şi l-a rănit.
Prepeliţa l-a găsit acolo în lăstar şi a înţeles că puiul e pierdut, dar şi-a ascuns durerea. Finalul
este sfâşietor: în sufletul prepeliţei se dă o luptă aprigă, dar, pană la urmă, pentru că zilele erau
tot mai mici şi mai înnourate, a început să cadă şi bruma, a luat marea hotărâre: a preferat să
sacrifice doar unul, şi, fără a mai privi înapoi, a zburat cu puii sănătoşi spre ţările calde.
Prepeliţa îşi creşte puii în legea speciei, pregătindu-i pentru o viaţă pe propriile lor picioare.
Puiul cel mare, ca şi iedul cel mare al caprei, are veleităţi de lider şi nu învaţă ce trebuie din
lecţia mamei, cum nu învaţă nici din cea a vieţii. Experienţa anterioară, care i-a arătat că,
ignorând regulile, îşi poate pierde viaţa, nu este luată în serios, aşa că, în logica naraţiunii,
destinul său tragic devine obligatoriu pentru ilustrarea unei teze morale ce mizează pe sublinierea
efectelor neascultării de părinţi. Din acest punct de vedere, oricât de impresionabil ar fi, cititorul
trebuie să recunoască că puiul îşi merită soarta, iar atitudinea mamei care ar fi vrut să se rupă în
două  rămâne ireproşabilă.
Florica Bodiştean remarcă faptul că povestirea poate fi citită şi dintr-o altă perspectivă, şi atunci
mesajul ei se complică până într-atât, încât el va rămâne oricând deschis: „textul ne permite să
vedem în puiul cel mare pe individul mai puţin adaptat la viaţă, care, fie din teribilism, fie din
lipsa instinctului de conservare pe care ceilalţi, mai puternici, îl au din plin, ajunge un infirm,
dependent de alţii”. Scena care ne poate dezvălui mobilurile gestului său: surprinşi în mirişte de
sosirea vânătorului, prepeliţa le cere puilor să stea nemişcaţi, lipiţi cu pământul, căci care zboară
e pierdut, în timp ce ea face o diversiunea, atrăgând atenţia asupra ei.
„- Nu va mişcaţi, le şopteşte prepeliţa si se strecoară binişor mai departe.
Câinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa de
aproape de ei, încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima.
După câteva clipe, prepeliţa zboară ras cu pământul, la doi paşi de la botul câinelui, care o
urmăreşte; vânătorul se depărtează strigând: „înapoi! înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-şi
împuşte câinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preţ s-
o prindă; iar când socoteşte ea ca e în afară de bătaia puştii, zboară repede spre lăstar”.
Această atmosferă de tensiune, datorată vecinătăţii pericolului, pare să fi fost insuportabilă
pentru puiul cel mare, mai slab de înger, singurul care nu-şi poate controla stăpânirea de sine şi
explodează. Din această perspectivă, gestul său nu survine din pornirea de insubordonare, ci doar
din neputinţă. El nu rezistă încercărilor vieţii, e mai puţin dotat, mai slab, mai expus. Iar drama
sa se naşte din aceea că ajunge să realizeze că astfel de indivizi nu au ce căuta în lume, căci până
şi fiinţele cele mai apropiate, mama în speţă, se dezic de ei, supuse instinctului de conservare
care îi împinge să meargă înainte, chiar călcând peste cadavre.
Florica Bodiştean vede aici două perspective: cea a prepeliţei, pentru care drama puiului este
consecinţa propriilor greşeli; şi a doua, a puiului, care, poate, s-a purtat aşa pentru că n-a putu
altfel. Oricâte justificări ar avea prepeliţa de a-şi însoţi puii sănătoşi, pentru cel sortit morţii, ea
nu mai este mamă. Rana morală pe care o trăieşte puiul abandonat este mult mai cumplită decât
rana fizică, iar povestea lui devine nu doar impresionantă, ci cutremurătoare.
Opera depăşeşte astfel intenţiile creatorului, prin deschiderea ei către o morală socială, deasupra
celei individuale. A rămâne în urma celorlalţi, la marginea lăstarului, a încerca, rănit fiind, fie
dintr-un accident, fie din neputinţă, fie chiar din propria greşeală, să te târăşti după cei puternici
şi a rămâne cu ochii aţintiţi în zarea pustie este la urma urmei un tragic aspect social, generat de
indiferenţa oamenilor - vânători, părinţi, semeni - faţă de cei slabi, neajutoraţi, împovărători.
Singurătatea în care moare puiul de prepeliţă cu degetele împreunate ca pentru închinăciune  este
singurătatea absolută, comparabilă doar cu singurătatea fetiţei cu chibriturile, un alt marginalizat,
o altă victimă a indiferenţei.
Proiectarea acţiunii pe fundalul anotimpurilor permite stabilirea echivalenţelor simbolice:
primăvara-naştere, vara-creştere, toamna-maturizare, iarna-moarte. Valoarea instructiv-educativă
a povestirii reliefată foarte bine în motto: „Sandi, să asculţi pe mămica!” constă tocmai în
avertismentul pe care autorul vrea să-l dea în legătură cu consecinţele care decurg din
neascultare, din nesocotinţa sfaturilor pe care părinţii le dau cu atâta dragoste copiilor, iar
consecinţele refuzului sunt de cele mai multe ori iremediabile.

Domnul Goe- I.L. Caragiale

Povesti despre copilarie
I.L. Caragiale a rămas, până astăzi, cel mai mare dramaturg din literatura română, mai ales prin
comediile: O noapte furtunoasă,  O scrisoare pierdută şi  D-ale carnavalului, în care prezintă
aspecte caracteristice ale societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Numele său este legat şi de inegalabilele Momente şi schiţe, în care prezintă, cu mijloacele
comicului şi într-o viziune satirică, întâmplări la care participă personaje reprezentative din
societatea contemporană autorului. Schiţa este o operă epică - o naraţiune - în proză, de mici
dimensiuni, în care se relatează o singură întâmplare semnificativă din viaţa unor personaje.
Acţiunea din schiţă se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi, şi într-un spaţiu
restrâns.
În opera literară D-l Goe..., care este o schiţă, I.L. Caragiale evidenţiază efectele nocive
(dăunătoare) pe care educaţia greşită din familie le are asupra comportamentului copilului.
Titlul
Titlul schiţei este alcătuit din numele personajului principal, Goe, precedat de abrevierea
apelativului ironic „Domnul”. Întâmplările narate evidenţiază contradicţia dintre esenţă şi
aparenţă, deoarece comportamentul copilului este o parodiere a conduitei civilizate şi mature.
Alăturarea substantivului „domnul” diminutivului „Goe”, precum şi punctele de suspensie din
titlu dezvăluie intenţia satirică a lui Caragiale.
Fiind o operă epică, autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile şi sentimentele prin
intermediul acţiunii şi al personajelor. Întâmplările sunt povestite prin intermediul naratorului
Spre deosebire de schiţa Vizită..., în care naratorul este şi personaj, aici naratorul îşi anunţă de la
începutul schiţei intenţia de a rămâne în afara faptelor relatate la persoana a III-a: „Puţin ne
importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în capitală numai de
hatârul fiului şi nepoţelului lor”.
Intriga acţiunii
Ca orice operă literară epică, schiţa D-l Goe... poate fi structurată pe momentele subiectului
întâmplarea povestită se rezumă la o călătorie cu trenul din urbea X până la Bucureşti a tânărului
Goe, împreună cu „cele trei dame”: mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa. Motivul călătoriei, care
constituie şi intriga acţiunii, este anunţat de la început: „Ca să nu mai rămâie repetent şi anul
acesta”.
Expoziţiunea
În expoziţiune sunt prezentate cele trei „dame”, care, „frumos gătite”, aşteaptă împreună cu
„tânărul Goe”, pe peronul gării din urbea X, trenul ce urma să le ducă la Bucureşti, Goe,
îmbrăcat cu „un frumos costum de marinar”, îşi manifestă impacienţa (nerăbdarea) cauzată de
întârzierea trenului. Tot acum, în urma unei discuţii „filologice” privind forma corectă a
cuvântului „marinar”, repetentul îşi dezvăluie obrăznicia, trăgând o concluzie categorică: „- Vezi
că sunteţi proaste amândouă?”.
Desfăşurarea acţiunii
Venirea trenului şi urcarea precipitată a familiei marchează începutul desfăşurării acţiunii. După
ce se fac locuri pentru „dame”, Goe rămâne pe coridorul vagonului „cu bărbaţii”. Scoate capul
pe fereastră, iar atunci când i se atrage atenţia că nu e bine să facă asta, răspunde impertinent şi
„scoate iar capul pe fereastră”.
Urmarea neascultării este pierderea pălăriei şi a biletului de călătorie, care era în „pamblica
pălăriei”, întâmplare ce provoacă zbieretele disperate ale copilului. Între timp, soseşte
conductorul pentru a controla biletele şi, după lungi discuţii de mahala, cele trei doamne sunt
nevoite să plătească biletul „puişorului” şi o amendă „pe deasupra”.
Enervată, mamiţica îl zguduie pe Goe, spre supărarea bunicii, care-i ia apărarea şi-l trage în
partea cealaltă. Din aceste mişcări bruşte, combinate cu „clătinătura vagonului în alt sens”, Goe
îşi pierde echilibrul şi, lovindu-se la nas, începe să urle. Pălăria pierdută este înlocuită de bunica
prevăzătoare, cu „un beret”. Mamiţica îi dă lui Goe „ciucalată” pentru a se împăca şi, în timp ce
cucoanele stau de vorbă, copilul dispare pe coridor.
După un timp, mam’mare constată absenţa băiatului, pe care-l găseşte, după momente de
disperare, blocat în „compartimentul unde nu intră decât o persoană”. Goe este eliberat cu
ajutorul conductorului şi bunica se hotărăşte să rămână cu el pe culoar pentru a-l supraveghea.
Punctul culminant
Acum acţiunea atinge punctul culminant, deoarece, în ciuda sfaturilor bunicii, Goe trage
semnalul de alarmă şi opreşte trenul. Cu toate cercetările întreprinse de personalul trenului, care
„umblă forfota”, făptaşul nu este prins, deoarece „mam’mare doarme în fundul cupeului cu
puişorul în braţe”.
Deznodământul
Deznodământul este simplu. Trenul ajunge la Bucureşti, iar cele trei cucoane însoţite de
„puişorul” lor pornesc spre „bulivar” într-o trăsură.
Personajele
Personajele acestei opere literare sunt: Goe - personaj principal - şi cele trei dame, mam’mare,
mamiţica şi tanti Miţa - care nu se individualizează prin comportament.
În această operă literară este povestită o singură întâmplare, călătoria cu trenul din urbea X până
la Bucureşti, care prilejuieşte evidenţierea lipsei de educaţie de care dă dovadă Goe. Toate
trăsăturile sale de caracter - obrăznicia, aroganţa, neastâmpărul - sunt efectele lipsei de educaţie,
subordonându-se proastei creşteri. Cele trei cucoane dovedesc incultură şi lipsă de educaţie.
Asupra aspectului fizic al personajelor naratorul nu se opreşte, ci sugerează, printr-un singur
aspect vestimentar, pretenţiile de a aparţine înaltei clase sociale, care sunt contrazise de realitate.
Valoarea artistică a operei este dată şi de talentul lui Caragiale de a îmbina dialogul cu
naraţiunea, care au rolul de a evidenţia trăsăturile morale ale personajelor, caracterizate prin
fapte şi limbaj. Prin ceea ce fac şi prin felul în care vorbesc, ele stârnesc râsul, ceea ce
evidenţiază, o dată în plus, inegalabila capacitate a lui Caragiale de a realiza comicul de situaţie
şi de limbaj.
Deşi la începutul schiţei naratorul îşi comunică în mod direct indiferenţa faţă de faptele ce
urmează a fi relatate, tonul său ironic este evident, iar ridicolul cu care îşi acoperă personajele
demonstrează intenţia sa critică.
Acţiunea se petrece într-un interval de timp scurt - pe durata unei călătorii cu trenul -, spaţiul de
desfăşurare este restrâns - peronul şi coridorul vagonului, iar numărul de personaje este redus.
Având aceste trăsături, opera literară D-l Goe... se încadrează la specia literară numită schiţă.

Mos Ion Roata si unirea

Povestiri istorice
În data de 24 ianuarie 1859 a avut loc un eveniment remarcabil în istoria țării noastre: Unirea
Principatelor Române, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Printre cei care au participat activ
la acest episod se numără și Moş Ion Roată, protagonistul operei „Moș Ion Roată și Unirea”,
scrisă de Ion Creangă. Acesta este autorul primelor lucrări literare care îl evocă pe bătrânul țăran:
cele două povestiri istorice, „Moş Ion Roată şi Unirea” şi „Moş Ion Roată şi Vodă Cuza”. Cea
dintâi a apărut la Iaşi, în data de 4 mai 1880, urmând a fi retipărită în revista „Convorbiri
literare” în 1885.
Povestirea lui Creangă începe cu pregătirile pentru Unire, când boierii liberali au chemat câțiva
țărani fruntași în primul Divan ad-hoc al Moldovei, în 1857. Acestora li se explică de ce au fost
chemați și li se prezintă, în termeni simpli, situația politică. Moș Ion Roată se numără printre cei
81 de deputaţi care au salutat rezoluţia Unirii Moldovei cu Ţara Românească. 

Ion Roată (cunoscut în literatura română sub numele de „Moș Ion Roată”) a fost un țăran
român, precum și unul dintre deputații din cadrul Divanului Ad-hoc. Susținător convins al
Unirii Principatelor, el a pledat în favoarea reformei agrare din Principatele Unite ale Moldovei
și Țării Românești. Ion Roată a fost surprins cu măiestrie de către Ion Creangă în povestirile
intitulate „Moș Ion Roată și Unirea” și „Moș Ion Roată și Vodă Cuza”.

În „Moș Ion Roată și Unirea”, Ion Creangă realizează cu ingeniozitate portretul bătrânului

țăran. Personaj principal, masculin și individual, acesta este caracterizat atât în mod direct (de
către autor, autocaracterizare), cât și în mod indirect. Caracterizarea indirectă este cea
dominantă, întrucât trăsăturile protagonistului se deduc în special din comportamentul și
vorbele acestuia. Totuși, în mod indirect, moș Ion Roată este caracterizat drept un om
îndrăzneț („– Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înțeles! cică zise cu îndrăzneală unul
dintre țărani, anume Ion Roată”), dar umil și modest („Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne
povațuiți și pe noi, prostimea…”). Nu ştia nici să scrie, nici sa citeasca.

Ion Creangă – Moş Ion Roată şi Unirea. -povestire- 2

Trecutul istoric si faptele stramosilor nostrii reprezinta o tema interesanta pentru copii ajutand la
familiarizarea acestora cu evenimente din trecut, cunoasterea de catre acestia a luptei poporului
romane pentru libertate, cunoasterea calitatilor poporului, dragoste de patrie, harnicie, bunatate,
vitejie, cinste etc. Parcurgerea operelor ce evoca trecutul istoric si figurile legendare ale acestuia
stimuleaza dorinta copiilor de a-si insusi si manifesta anumite calitati morale. Tema are un
puternic character instructive-educativ cultivand sipritul patriotic, dragostea pentru bogatia
folclorului, obiceiurilor si traditiilor romanesti. Faptele trecutului sunt prezentate de cele mai
multe ori prin legend, povestiri si schite in care autorii impletesc naratiunea cu descrierea si
dialogul, realul cu fantastical pentru a crea opera de seama. In literatura romana evocarea
trecutului istoric a aparut odata cu publicarea in anul 1865 a volumului “Legende istorice” de D.
Bolintineanu. In literature pentru copii ii amintim pe Dumitru Almas cu volumul “Povestiri
istorice”, pe G. Cosbuc cu volumul “Cantece de vitejie” sip e Ion Creanga.

Ciclul Moş Ion Roată, din Povestirile lui Ion Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion Roată
şi Vodă Cuza), surprinde atitudinea principalelor categorii sociale a ţărănimii şi a boierimii faţă
de evenimentele istorice ale vremii respective. Ciclul are in centru o lume crezand in mituri şi
credinţe populare, , in care Moş Ion Roată este exponentul omului din popor,reuşind să
prelucreze transformările sociale şi politice aduse de efervescenţa evenimentelor istorice,
culminand cu Unirea de la 1859. Valorile general umane in care crede acestea sunt comparabile
cu cele ale lui Moromete, ambii fiind preocupaţi de destinul lor şi cel colectiv, pe care le discută
in piaţă (vezi poiana lui Iocan), pledând pentru iubirea de muncă, capacitatea de a vedea dincolo
 de aparenţe, pentru spiritul ironic şi fin in critica unor aspecte negative. “Mos Ion Roata si
Unirea” este o povestire istorica, o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul
de vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ,
accentul cade pe intamplari, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita.
Acţiunea povestirii e simplă, naraţiunea realizandu-se printr-o economie maximă de fapte. Unul
dintre boieri primeşte răspunderea de a explica grupului de ţărani sensul şi importanţa Unirii şi
incearcă printr-o suită de argumente, in vederea secării Milcovului şi a realizării infrăţirii,
―dorită de strămoşii noştri, dar pe care ei nu au putut să o facă in imprejurările grele de pe
atunci‖. Afirmaţiile sunt acceptate de grupul de ţărani, cu excepţia lui Moş Ion Roată, care se
arată nedumerit şi de aceea, boierul recurge la o demonstraţie faptică, prin pilda cu bolovanul, pe
care unul singur nu il poate ridica, dar mai mulţi, da. Boierul incearcă să ii demonstreze că
puterea se constituie prin unirea forţelor, in final insă faptele primind o altă semnificatie, care
răstoarnă sensul aparent, demonstrând inteligenţa lui Moş Ion Roată, şi realitatea că el inţelesese
cu adevărat evenimentele: ―iar de la bolovanul dvs am inţeles aşa: că pană acum noi ţăranii am
dus fiecare cate o piatră mai mare sau mai mică pe umere; insă acum suntem chemaţi a purta
impreună tot noi, opinca, o stancă pe umerele noastre‖…

Personajele sunt construite cu deosebită măiestrie. La inceput, ţăranii, uimiţi de atenţia ce li se

acordă, lasă impresia că acceptă explicaţiile boierului ca pe nişte lucruri fireşti. Apoi din grupul
lor se desprinde Moş Ion Roată, simbol al ţărănimii din acel moment istoric,caracterizat prin
inteligenţă, spontaneitate, hotărare şi umor. Acesta se preface că nu inţelege explicaţiile date de
boier. Dincolo de umorul personajului se simte insă o adancă amăraciune, generată de
inţelegerea faptului că ţărănimea, in fond, contiună să rămană o categorie oprimată, in ciuda
promisiunilor de tot felul. Ca in toată opera lui Creangă, stilul se caracterizează prin oralitate şi
expresivitate, fapt exemplificat prin prezenţa masivă a dialogului, a maximilor, locuţiunilor şi a
expresiilor populare, a regionalismelor, vocativelor şi interjecţiilor.

ROMANUL DESPRE COPIL SI COPILARIE

Opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, apare în revista „Convorbiri literare” astfel: în
1881, ianuarie, partea I, în aprilie partea a II-a şi în 1882, martie, partea a III-a, ultima parte fiind
publicată postum, în 1892.
Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării personalităţii unui tânăr şi
un bildungsroman, care prezintă procesul educaţiei şi al experienţei dobândite de Nică, Ion
Creangă fiind scriitorul care realizează „primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura
noastră.
Definiţii
 Bildungsromanul este romanul devenirii, al creşterii şi formării unui personaj, urmărit în
evoluţia lui, pe fundalul unor medii sociale diferite, realizând uneori şi un tablou al epocii.
Termenul de „bildungsroman” vine din germană şi înseamnă „roman al unei formări”.
 Amintirile sunt o specie literară epică în proză, în care autorul descrie fapte din propria
viaţă, autobiografice, impresii, întâmplări trăite, aparţinând literaturii memorialistice. În
relatarea amintirilor, expunerea se face cu subiectivitate, artistic, fără a urmări cuprinderea
întregii vieţi. Se prezintă cu discontinuitate anumite momente din viaţa scriitorului. Termenul
„amintiri” vine de la verbul „a aminti” şi înseamnă „a aduce în memorie”.
Tema
Romanul Amintiri din copilărie are ca temă evocarea vieţii satului românesc din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu oamenii lui „gospodari tot unul şi unul”,
mediu social în care Nică evoluează de la copilărie la adolescenţă. Întâmplările şi evenimentele
nu sunt relatate într-o ordine cronologică, ci sunt selectate fapte ce devin momente de referinţă în
conturarea eroului, a „copilăriei copilului universal”. (George Călinescu)
Operă a maturităţii scriitoriceşti a lui Creangă, Amintirile aduc în atenţie o galerie bogată de
figuri omeneşti, o serie de întâmplări povestite cu umor, ce sunt posibile oriunde şi oricând,
urmărind evoluţia lui Nică a lui Ştefan a Petrei, nu neapărat în ordine cronologică, de la copilărie
până la tinereţe.
Opera este epică, principalele modalităţi de expunere sunt naraţiunea şi dialogul, iar personajele
sunt numeroase şi participă în mod diferit la desfăşurarea acţiunii. Întâmplările sunt narate la
persoana I de către autor, din perspectiva omului matur, care se întoarce în copilărie prin
intermediul amintirii (prin memorie afectivă), deoarece opera a fost scrisă de Creangă în ultima
parte a vieţii sale. Dintr-o altă perspectivă, povestirea păţaniilor şi a faptelor relatate este făcută
de Nică, aflat la vârsta copilăriei, care este în acelaşi timp personaj al acţiunii.

Structura operei şi construcţia subiectului

Partea I
Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe povestirea amintirilor din propria
copilărie, a întâmplărilor petrecute cu mult timp în urmă într-un spaţiu drag, satul natal
Humuleşti: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile
noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în
satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care
se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.

Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti şi timpul, vârsta fericită a
copilăriei. Naratorul continuă evocarea universului mirific al Humuleştilor, „sat mare şi vesel,
[...] sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu
flăcăi voinici şi fete mândre care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica [...] cu biserică frumoasă şi
nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”.

Şcoala din Humuleşti

Şcoala ridicată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu adunase o mulţime de băieţi şi fete,
printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”. Copiii nu
înţeleg rostul şcolii, sunt îndărătnici şi de aceea părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”, le
aduce ca „dar de şcoală nouă”, pentru a-i sili spre învăţătură, „Calul Bălan” şi pe „Sf. Nicolai”.
„Calul Bălan” era un „scaun nou şi lung”, iar „sfântul Nicolai” fusese botezat, după hramul
bisericii, un „biciuşor de curele, împletit frumos” de moş Fotea, cojocarul satului.
Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultaţi la lecţiile predate în
săptămâna respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie „mângâiaţi” cu sfântul Nicolai, în
funcţie de greşelile făcute. Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs la auzul grozavei
prescripţii şi este imediat poftită pe Calul Bălan, deşi fata „plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa
de pe dânsa”. Ca urmare, toţi şcolarii s-au apucat să înveţe „şi treaba mergea strună”.

Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele (...) câte zece-două zeci de
suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile însângerate, „ne pofti pe fiecare la
Bălan şi ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi a cuvioşilor
bondari”.

Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are să treacă vodă pe
acolo. Bădiţa Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de ajutor. Această acţiune nu fusese decât un
pretext pentru a-i lua pe flăcăi în armată, pe care-i prindeau cu arcanul, le puneau cătuşe şi-i
duceau la Piatra Neamţ.

Bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi, în zadar umbla părintele Ioan să găsească alt
dascăl, unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare” n-a mai aflat. Pentru a
urma şcoala, Nică este împins de mama sa, Smaranda, care „era în stare să toarcă în furcă şi să
învăţ mai departe”, deşi Ştefan a Petrii era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi [...], n-ar
mai ave cine să ne tragă ciubotele”.

Şcoala de la Broşteni
Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la şcoala lui Alecu Baloş
din Broşteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului. Călătoria a avut loc într-o
dimineaţă de iarnă, în care „era un pui de ger de crăpau lemnele” şi-l transportă pe Nică într-o
lume complet nouă, necunoscută, căreia copilul nu i se adaptează deloc, având loc o serie de
întâmplări inedite: căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la Irinuca, unde se umple
de râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă cu pluta pe Bistriţa.

În ziua de Paşti, Nică a cântat la biserică „îngerul a strigat!”, învăţată la şcoala din Broşteni, spre
uimirea tuturor celor din Humuleşti. Dar faptul că fusese tuns chilug este un prilej de distracţie
pentru fetele „mai drăcoase”, care strigau după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după dânsul!”.

Partea a II-a
Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă
gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega
mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, [...] parcă-mi saltă şi acum
inima de bucurie. [...] Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în
turbarea sa”.

Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „ştia a face multe şi mari
minunăţii”, despre întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea
singură e veselă şi nevinovată”. După o ploaie îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să râdă la
soare ca să se îndrepte vremea, iar naratorul comentează cu umor, prin autopersiflarea,
supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”. În această parte, naratorul
povesteşte întâmplări celebre şi de referinţă pentru copilăria lui Nică a lui Ştefan a Petrei,
episoade cunoscute sub numele de „la cireşe”, „pupăza din tei”, „la scăldat”.

Prin adresare directă, personajul narator îndeamnă cititorul să ia aminte la întâmplările copilăriei:
„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi nevinovată”. Poate că
nicio altă operă literară nu defineşte mai bine joaca din vremea copilăriei, aşa cum este ea
conturată în Amintiri, ca perioadă lipsită de griji, când neajunsurile şi greutăţile nu au pentru
copii niciun fel de importanţă.

Singura preocupare la această vârstă fericită este, aşadar, joaca, inventată şi imitativă: „Copilul
încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă cu
voie bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-
ţi ia auzul, şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea
cuvântului. Nepăsători faţă de oboseala părinţilor, copiii făceau gălăgia cea mai mare tocmai
când mama voia să se odihnească puţin sau le ardea dejoacă în toiul nopţii, când tatăl se întorcea
îngheţat de la pădure. Cu toate acestea, proverbul rostit de Ştefan este un argument în plus pentru
„copilăria copilului universal”, pentru vârsta fericită a oricărui om: „Dacă-i copil, să se joace;
dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească...”.

Smaranda îi povesteşte, amuzată, bărbatului ei „câte drăcării le vin în cap”: Zahei şi Ion se joacă
imitând toaca de la biserică şi cântatul preotului, cu un text original şi plin de umor: „Doamne
miluieşte, popa prinde peşte”. Tatăl ia apărarea copiilor şi o ironizează pe Smaranda: „tot eşti tu
bisericoasă de s-a dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici, pe loc”. Seara târziu,
după ce mama le făcea „câte-un şurub, două prin cap” ori le dădea „câteva tapangele (lovituri
date cu palma) copiii adormeau, dar dimineaţa o luau de la început, că vorba ceea: „Pelea rea şi
răpănoasă, ori o bate, ori o lasă”.

La cireşe
Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireşe şi se hotărăşte să se ducă la fratele tatălui său,
moş Vasile, care avea un „cireş văratec” ea să fure cireşe. Băiatul se furişează din casă şi
plănuieşte ca mai întâi să întrebe de vărul lui, Ion, prefăcându-se că venise să-l ia la scăldat. Află
de la mătuşa Mărioara că Ion era dus cu tatăl lui la Condreni, aşa că îşi ia rămas bun şi se preface
că pleacă. Bucuros că nu-şi găsise vărul acasă, Nică se strecoară pe furiş „în cireşul femeii” şi
începe a „cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau”.

Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireş, se enervează îngrozitor şi, pentru că băiatul nu se dădea jos
din pom, începe să arunce în el cu bulgări de pământ. Speriat, Nică sare, pe neaşteptate, chiar în
„nişte cânepă care se întindea de la cireş înainte, şi era crudă şi până la brâu de înaltă”. Mătuşa
Mărioara începe să-l alerge pe băiat prin cânepă, „şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până
ce dăm cânepa toată palanca (culcată) la pământ”. Drept urmare, cele zece-douăsprezece prăjini
de cânepă „frumoasă şi deasă cum îi peria” au fost complet distruse. Sprinten, Nică sare peste
gard, se duce acasă şi este „foarte cuminte în ziua aceea ...”.

Seara, a venit la Ştefan a Petrei să reclame paguba moş Vasile, însoţit de vornic (primar) şi-i
impută cânepa şi cireşele. Moş Vasile era un „cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză ca şi mătuşa
Mărioara”, pentru că a tunat şi i-a adunat. Nică primeşte „o chelfăneală” zdravănă de la tatăl său
pentru stricăciunea făcută şi pentru banii plătiţi ca despăgubire. Drept urmare, Nică învaţă din
această păţanie că „Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag” şi-i era ruşine să mai dea
ochii cu băieţii şi fetele din sat, mai ales duminica la biserică şi la horă.

Pupăza din tei

Nică nu sfârşise bine ruşinea cu cireşele, că face altă boacănă şi mai mare. Într-o dimineaţă,
Smaranda îl trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui, când era somnul mai dulce, ca să nu-l
spurce „cucul armenesc” şi să-i meargă prost toată ziua. Toată vara pupăza cânta dis-de-
dimineaţă „de vuia tot satul”. Smaranda îl trimite pe Nică să ducă mâncare oamenilor angajaţi la
prăşit, tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţa. În drumul spre ţarină, băiatul se abate pe la
teiul în care îşi avea pupăza cuib scorbura, se urcă în copac, bagă mâna în scorbură, prinde
pupăza şi, pentru că nu mai văzuse niciodată o astfel de pasăre, se sperie şi-o scapă. Pune în gura
scorburii o lespede, duce apoi mâncarea lingurarilor, cărora „li se lungise urechile de foame”.

La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă de un picior şi o
ascunde în pod, într-o putină. După două zile, vine mătuşa Măriuca la Smaranda şi-l acuză pe
Nică de furtul pupezei, fiind foarte mâhnită că nu mai are cine-i trezi dis-de-dimineaţă. Speriat să
nu fie demascat, Nică ia pupăza din pod şi se duce cu ea la iarmaroc, cu gând s-o vândă. Ajuns în
târg, băiatul se plimba „ţanţoş printre oameni de colo până colo”, până când se apropie de el „un
moşneag nebun”, care-l întreabă dacă este de vânzare „găinuşa ceea”.

Luând-o în mână ca „s-o drămăluiască”, moşul dezleagă pupăza, care „zbrr! pe-o dugheană”,
apoi ia drumul în zbor spre Humuleşti. Foarte supărat, Nică îl ia pe moşneag de piept,
pretinzându-i bani pentru pasărea care scăpase din mâinile lui. Moşul îl recunoscuse însă pe băiat
şi-l ameninţă că o să-l spună lui Ştefan a Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl văzuse umblând prin
târg. Auzind acestea, Nică se furişează printre oameni şi o ia la fugă spre Humuleşti, uitându-se
înapoi cu frică şi bucuros că scăpase de moşneagul buclucaş.

Ajuns acasă, fraţii îi spun că părinţii sunt plecaţi la târg, iar mătuşa Măriuca ridicase tot satul din
pricina pupezei. Dar tocmai atunci, se aude pupăza, care cânta „pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-
pup!” şi a doua zi mătuşa Măriuca îi spunea Smarandei cu indignare, ce răi sunt oamenii, care
vorbesc vrute şi nevrute şi acuză persoane nevinovate.

La scăldat
Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea „o mulţime de trebi” şi-l
roagă pe Nică, cel mai mare dintre fraţi, s-o ajute. Ea îi promite, drept răsplată, să-i cumpere de
la Fălticeni o pălăriuţă şi un chimir. Nică promite să stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte să
plece la scăldat, deoarece „era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să
te scalzi pe uscat ca găinile”.

Smaranda, văzând că băiatul nu mai este acasă, se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea goală
pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele, îl lasă în pielea goală şi-i zice cu
mâhnire: „îi veni tu acasă, coropcarule (vagabond), dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom
avea altă vorbă”. Fetele care erau la scăldat au început a-şi da coate şi a chicoti, amuzându-se
despre cele întâmplate. Nică se gândeşte cum să facă să ajungă acasă fără haine, o ia prin păpuşoi
(porumb\  prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi ajunge, cu chiu şi vai, în ograda casei sale.
Nică se uita cu milă la mama lui, „cum se dă în vânt după trebi”, se apropie umil, îi ia mâna s-o
sărute şi-o roagă scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai
dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!”. După întâmplarea asta, Nică devine ascultător şi
harnic „ca o fată mare”, până când, impresionată, Smaranda îl iartă şi băiatul lăcrimează de
bucurie, dar şi din cauză că-l mustra cugetul pentru supărarea pricinuită mamei.

Finalul acestui capitol este memorabil prin celebra autoironie: „Ia, am fost şi eu în lumea asta un
boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la 20 de ani, nici
cu minte până la 30 şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac, ca în anul acesta, ca în
anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.

Partea a III-a
Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget încărcat de
aceeaşi autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice
cugetul meu”, prilej cu care Creangă descrie satul Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând
referiri şi la istoria acestor locuri, cu domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul
Moldovei” şi care „au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti”.

Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi pe cele
de la Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o perioadă mai
lungă, urmărind procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu noii colegi de
şcoală, între care Ion Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună cu care stătea
în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă şi se îngrijeau iarna de lemne de
foc.

Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din Fălticeni, spre
deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau monahale, spre manualele şcolare
aride şi spre învăţarea mecanică, un „cumplit meşteşug de tâmpenie”, care dau tabloului o
imagine realistă asupra şcolii româneşti din acea perioadă .

Partea a IV-a
Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeţii eroului care, „în toamna anului 1855”, este silit
să -şi părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola: „Cum nu se dă scos ursul
din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa
nu mă dam eu dus din Humuleşti când veni vremea să plec la Socola după stăruinţa mamei”. La
începutul acestui capitol se fixează timpul desfăşurării acţiunii, toamna anul 1855 şi spaţiul, satul
Humuleşti. Nică se simte puternic legat de „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca
cristalul”, de familia lui şi de obiceiurile tradiţionale ale satului natal, care făceau să-i salte inima
de bucurie.

Nică lua parte cu însufleţire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, ştia cântecele
lui Mihai scripcariul (lăutarul) pe care toţi băieţii le fredonau cu veselie, de parcă tot anul ar fi
fost zi de sărbătoare. Cu umorul său binecunoscut, Creangă apelează la o zicătoare care le plăcea
humuleştenilor şi pe care o spuneau cu voioşie: „Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători şi numai o
zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. La toate minunăţiile acestea ar fi trebuit să renunţe
Nică, dacă era silit să se ducă la Socola şi pe el nu-l lăsa „pârdalnica (afurisita, blestemata) de
inimă” să plece printre străini şi să-şi părăsească prietenii şi satul natal.
 Dorinţa Smarandei este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă ca el să plece la Seminarul
de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge împreună cu Zaharia lui Gâtlan
şi-i va duce până acolo moş Luca, megieşul (vecin) lor, „cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei”. Nică
încearcă să scape, ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul mamei, că o să moară printre
străini, îi dă exemple de alţi băieţi care se lăsaseră de învăţătură, dar totul este în zadar. Când
băiatul îi spune că atâţia oameni trăiesc „fără popie”, mama îl ameninţă cu facăleţul, considerând
că se sclifoseşte.

Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta are argumentul
banilor, pe care nu-i culege din pomi, „de la trunchi, ca surcelele”. Tatăl se gândeşte şi la cei şase
copii care rămân acasă şi care trebuie întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege ceva bun de
Nică şi „vreodată va fi şi el sprijin pentru iştialalţi”.

Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor,
ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea eroului „hotărâtă cine ştie pentru câtă
vreme”. Văzând că nu se poate aşeza împotriva dorinţei părinţilor, Nică se gândeşte cu
amărăciune la necazul care venise pe capul lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul nu
poate dormi deloc, frământându-se în fel şi chip, căutând o idee prin care să-şi înduplece mama.
În zorii zilei, Moş Luca şi venise cu căruţa şi caii înhămaţi, aşa că Nică sărută mâna părinţilor şi
îşi ia rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi.

Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu satele de câmpie şi
până la „rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor”. Sosirea la Socola, într-un târziu, noaptea” şi rămânerea
în căruţa trasă „sub un plop mare”, deci sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care
urmează să intre Nică şi în care se simte stingher.

Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce se scurge

ireversibil, lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui
public care ascultă şi nu cititorilor.

Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:

 dialogul: „- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu? -
Numaidecât popă, zise tata.”
 folosirea dativului etic: „cât mi ţi-i gliganul”;
 exclamaţii, interogaţii, interjecţii: „- Ei, ei! Acu-i acu, măi, Nică!”, „iaca”;
 expresii onomatopeice: „şi pupăza, zbrr, pe o dugheană!”;
 imprecaţii: „mânca-i-ar pământul să-i mănânce”;
 autoadresare: „Apoi lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du
în loc strein şi aşa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă!”;
 adresare directă: „Şi, după cum am cinstea să vă spun...”;
 diminutive: „drăguţă de trebuşoară”; „clăcuşoară”;
 formule specifice oralităţii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie”, „vorba
unei babe”;
 proverbe şi zicători: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”;
 versuri populare sau fraze ritmate: „Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare.”
 cuvinte populare, regionalisme: a foşgăi, a clămpăni, a găbui, a se trage la carte, a
boncălui etc.
Umorul în proza lui Creangă
Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a naratorului, de
jovialitatea, verva şi plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Absenţa
satirei deosebeşte, în principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având
o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi
vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor umane.

Modalităţi de realizare a umorului

Modalităţile de realizare a umorului sunt următoarele:

 exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te

amuzi: „Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai apoi, pentru că aşa am fost
eu, răbdător şi statornic la vorbă în feliul meu;”
 combinaţii neaşteptate de cuvinte: „He, he! Bine ai venit, nepurcele”, „cinstita de holeră”,
„slăvit de leneş”;
 caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fetele sunt „zgâtii”, „drăcoase”, iar
băieţii sunt „ticăiţi”, „mangosiţi”, „prostălăi”, „hojmalăi”;
 vorbe de duh: „Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi n-o pot
scoate”;
 autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”;
 ironia: „- Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu-i ieie vântul; că laşul ista-i
mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!...”;
 caracterele personajelor: Nică este leneş, comod: „Dimineaţa, până-l scoli, îţi stupeşti
sufletul. Cum îl scoli, cere demâncare. Cât îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată ziulica
bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani şi să-mi deie ajutor la trebi...”;
 poreclele personajelor: Trăznea, Mogorogea, moş Chioperc, Torcălău;
 situaţiile şi întâmplările în care sunt puse personajele: povestirile cu cireşele, cu pupăza,
cu scăldatul, păţaniile din timpul şcolii etc.;
 diminutive cu valoare augmentativă: „băuturică”.
George Cosbuc - Iarna pe ulita
                 
 Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru prima
oara in revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort,
Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte,
Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante; este
un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii, o retraire a
unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil.
                 
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri
antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor.
„Iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici,
iarna apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria i le-a
transmis in harjoana nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in George Cosbuc, Opere alese,
Bucuresti, 1972).
                 
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita nu este
o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor. Doar
primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o
serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa
introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al copiilor care se bucura de venirea
iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbola) este
trimis de mama sa in sat dupa treburi.
                 
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea tarziu.
Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum vrea
sa ii vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa
sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota
de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / - Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu,
auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.
                 
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta
copilariei. Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este o vorba:
„Daca-i cal sa traga, daca-i copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la Blaga, intr-o
aforistica formulare a primei din cele Trei fete: „Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea este
jocul”. Acesta este sensul falsei suparari din final, o suparare care ne aminteste de Smaranda din
Amintiri din copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde afectiunea si dragostea fata
de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara poate sa judece
cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata grija, observare fina
si precizie minunata sunt zugravite toate amanuntele” (Studii critice, 1956).
                 
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele
versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma,
parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt
iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand
dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-
ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se
innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger,
prapaditi de foame...”.
                 
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am
ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de
noi, doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului,
Anton ...” (Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)
La oglinda – George Cosbuc
 
                  
George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al
XX-lea.Multe dintre textele sale poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt
scriitorii care au surprins atat de autentic spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De
aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
                 
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a poetului
ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al
dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce
acest joc apartine fetei.
                  
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata. Acest
sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii,
pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in
spirit biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome
ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea
cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un vers
memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.
                
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare importanta.
                 Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
                
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda. Fata
profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin
inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
                   
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona ca e si
voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se
impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
                  
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza pe
omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
                  
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam la un
proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt
interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
                  
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos! Si-n
cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
                 
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
                  In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima
imperechiata, iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4
silabe.
                 
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului observam
ritmul trhaic.
                  Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative,
inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici
litereari conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor
poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere
din literatura universala.

REVEDERE- MIHAI EMINESCU

POEZII DESPRE NATURA
Poezia Revedere, de Mihai Eminescu, a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, la 1
octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu câţiva ani înainte. Sursele de inspiraţie sunt doinele culese
de poet în peregrinările sale prin ţară, în care codrul este simbolul universului, al regenerării
veşnice. Creaţie de maturitate, această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare a
folclorului, ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu profunde gânduri filozofice.
Tema
Tema romantică a poeziei ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu
perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului
exprimată prin condiţia efemeră, de muritor a omului aflată în relaţie de opoziţie cu eternitatea
universului. Elementul de recurenţă prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic
al codrului, ca imagine lirică a universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă
antiteza. Ideea exprimă melancolia şi tristeţea poetului pentru viaţa trecătoare a omului şi
admiraţia pentru veşnicia naturii.
Semnificaţia titlului
 
Titlul Revedere atestă ambiguitatea poeziei şi sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un
prieten de care i-a fost dor, cuvântul având, din punct de vedere semantic, rezonanţe afective,
implicând totodată şi sensul de scurgere a timpului.
Imaginarul poetic
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică, a cărei interpretare
eminesciană implică reflectarea profundă asupra ideii filozofice a timpului, stare emoţională
proprie omului de geniu, ilustrată prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.
Poezia Revedere este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra timpului este
elementul de referinţă care domină întreaga poezie. În concepţia lui Eminescu, timpul filozofic
are două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marchează prin
curgerea sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul universal, care semnifică
eternitatea, veşnicia proprie numai firii Universului.
Structura textului poetic
Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul uman
şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi celor două
răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de vocativul
afectuos, sentimental - „codrule” - reluat de diminutivul „codruţule”.
Prima secvenţă poetică
Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în care se
simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie pentru acesta, precum şi bucuria revederii,
concretizată prin diminutivele care sugerează un ton familiar: „- Codrule, codruţule, / Ce mai
faci, drăguţule”. Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”, cu
sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a simţit departe de cei dragi.
A doua secvenţă poetică
Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular,
începând cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind
sugerată aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult / [...] Vara doina
mi-o ascult”. Trăinicia şi forţa de rezistenţă a naturii este dată de asprimea gerului în timp de
iarnă - „Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările
/ Şi gonind cântările;”-, iar armonia afectivă perfectă dintre om şi natură este ilustrată prin
bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult / [...] Împlându-şi cofeile /
Mi-o cântă femeile”.
A treia secvenţă poetică
Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a poetului, în care conceptul filozofic al
timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă a
timpului însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire: „Tu din tânăr
precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Poezia capătă aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca
simbol pentru natură, devine un simbol al întregului Univers.
A patra secvenţă poetică
Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul „-
Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice
şi perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia
în faţa timpului, a cărui trecere ireversibilă nu-l atinge: „Că de-i vremea rea sau bună / Vântu-mi
bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea / Mie-mi curge Dunărea.”
În antiteză cu natura, omul este supus sorţii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil şi
implacabil: „Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”, pe când firea este veşnică, eternă:
„Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem”.
Finalul
Finalul poeziei ilustrează, prin câteva elemente-simbol cu rol de metaforă, alcătuirea
Universului, ca ultim argument pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în care se
înscriu: „Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”.
Acestea sunt şi principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice
eminesciene.
Timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de
opoziţie. Astfel, eul poetic se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin
această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figură de stil este personificarea: răspunsul codrului, care „ascultă” viscolul, doinele şi
care gândeşte, conştientizează dăinuirea, statornicia naturii: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am
fost aşa rămânem”.
Limbajul şi expresivitatea textului poetic
Limbajul
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalităţi expresive:
 diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului
pentru codru: „codruţule”, „drăguţule”;
 expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu fac ce fac de mult”,
„Iar noi locului ne ţinem”;
 cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmbiat”, „împlându-şi”;
 dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-
mi bate”, „frunza-mi sună”;
 „şi-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac...”, „Şi de-i vremea...!”;
 structura prozodică ilustrează forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8
silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;
 motivul codrului, ca fiinţă mitică, fiind un prieten apropiat al eului liric, este simbolul
armoniei desăvârşite a omului cu natura.
Expresivitatea
Expresivitatea poeziei se defineşte prin timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile
poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul liric se proiectează în timpul
trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul
etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am văzut”, „au trecut”, m-am depărtat”, „am
îmbiat” în relaţii de opoziţie cu „fac”, „ascult”, „cântă”, „scânteie”, „bate”, „sună”, „ne ţinem”,
„rămânem”.
Poezia cultă este reprezentată de:
  prezenţa ideii filozofice a Timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru
Univers;
 viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul;
 sentimentele de tristeţe, de melancolie, specifice elegiei filozofice; Influenţa populară
este, aşadar, evidentă, întâlnind şi aici armonia inconfundabilă între glasul poetului şi
acela al poeziei populare, fapt care face ca George Călinescu să afirme: „Cea mai mare
însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a
coborî la acel sublim impersonalism poporan”.
Registrul stilistic
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de
modalităţi expresive, conferind limbajului oralitate:
 diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului
pentru codru: „codrule”, „drăguţule”;
 expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu face ce fac de
mult”, „Iar noi locului ne ţinem”;
 cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmblat”, „împlându-şi”;
 dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-
mi bate”, „frunza-mi sună”;
 „şi”-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac...”, „Şi de-i vremea...”;
 structura prozodică respectă forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe
asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;
 motivul codrului, ca fiinţă mitică şi prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei
desăvârşite a omului cu natura.
Prezenţa ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers,
viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul, precum şi
sentimentele de tristeţe, de melancolie ale geniului, specifice elegiei romantice configurează
valenţa filozofică a poeziei, care se defineşte prin registrul stilistic al limbajului cult, într-o
exprimare nuanţată a ideilor abstracte ce caracterizează concepţia romantică eminesciană.
Sugestia textului liric
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de diminutivele populare
- „codruţule”, „drăguţule” -, de epitete - „râuri line”, „vremea rea sau bună”, „vremea bună rea”.
Principala figură de stil este personificarea codrului, prin care se defineşte ambiguitatea textului
liric, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt.
Codrul semnifică atât natura terestră aflată în armonie desăvârşită cu omul, el „ascultă” viscolul,
doinele, conştientizează propria dăinuire şi statornicie: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost
aşa rămânem”. Cealaltă accepţie personifică Universul ca ansamblu existenţial, alcătuit din
principalele sale simboluri: „Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, /
Codrul cu izvoarele”.
În concluzie, influenţa folclorică, trăsătură a romantismului, excelează prin armonia
inconfundabilă între glasul poetului şi acela al poeziei populare, evidenţă care l-a determinat pe
George Călinescu să afirme: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie
populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”.

PASTELURI- MIEZUL IERNEI

VASILE ALECSANDRI
Ciclul Pasteluri, de Vasile Alecsandri, grupează 40 de poezii, dintre care 32, primele 30 şi
ultimele 2, cuprind remarcabile imagini ale priveliştilor patriei, în cea mai mare parte a
priveliştilor de la Mirceşti, în diversele ipostaze ce se înfăţişau în cele patru anotimpuri ale
anului.
Pastelurile au fost publicate în revista „Convorbiri literare”, majoritatea lor în intervalul 1868-
1869. Pentru prima oară ele au fost grupate în ciclu, în ordinea ce ne este astăzi cunoscută, la
1875, singura dată în timpul vieţii scriitorului, în ediţia Opere complete, Poezii, III, Pasteluri şi
legende.
Vasile Alecsandri, reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori de la mijlocul secolului al
XIX-lea, a abordat, în creaţia sa, o mare varietate de specii literare, între care un loc aparte îl
ocupă pastelurile, al căror creator este.
Pastelul este specia lirică, în care poetul descrie un tablou din natură, apelând la imagini vizuale,
motorii, olfactive, auditive, precum şi la figuri de stil şi motive literare care compun armonizarea
planului terestru cu cel cosmic. Eul liric îşi exprimă direct sentimentele faţă de peisajul conturat
prin descriere.
În pastelurile sale, Vasile Alecsandri ilustrează natura cu toate frumuseţile ei, în toate
anotimpurile, realizând un adevărat calendar în versuri, „o lirică a liniştii, şi fericirii rurale”.
(George Călinescu)
Pastelul Mezul iernei, de Vasile Alecsandri, a apărut în revista „Convorbiri literare” la 1
februarie 1869.
Titlul
Titlul semnifică esenţa pastelului, descrierea anotimpului friguros, deja instalat şi în plină
manifestare, zăpada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele sălbatice cutreierând nestânjenite
alba întindere pustie.
Structura, semnificaţiile şi limbajul artistic
Pastelul Mezul iernei este alcătuit din patru catrene (strofe de câte patru versuri), dispuse
succesiv, conform celor două planuri: prima şi ultima strofă aparţin planului real, iar strofele a
doua şi a treia ţin de planul transfigurat.
Vasile Alecsandri
O trăsătură specifică tuturor pastelurilor, care se manifestă şi în Mezul iernei este îmbinarea
spaţiului terestru cu spaţiul cosmic, Alecsandri compunând tabloul anotimpului descris prin
imagini vizuale, imagini auditive şi figuri de stil care-i particularizează lirismul creaţiei.
Prima strofă
Prima strofă ilustrează planul real, alcătuit din elemente terestre şi cosmice. În primele două
versuri propoziţiile sunt scurte, sacadate, pentru a exprima concentrat caracteristicile anotimpului
hibernal, conturând o natură statică, încremenită, într-o noapte foarte geroasă: „În păduri trăsnesc
stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit”.
Poezia începe cu un complement circumstanţial de loc - „în păduri” - pentru a fixa spaţiul
peisajului hibernal şi a exprima atitudinea de contemplaţie obiectivă a eului liric, care
înregistrează ca spectator şi descrie pentru cititor tabloul naturii. Elementele terestre - pădurile şi
„stejarii” - se îmbină cu cele cosmice - „stelele”, „cerul” - formând o imagine vizuală unitară
prin manifestarea gerului şi a zăpezii care acoperă întreaga natură.
Forţa gerului este susţinută de imagini auditive, redate prin verbe auditive - „trăsnesc”, „scârţâie”
- şi epitetul dublu „amar, cumplit”. Semnele exclamării din primul vers sugerează emoţia
puternică a eului liric, atitudinea de uimire şi încântarea care îl cuprind în faţa frumuseţii acestei
naturi încremenite de gerul aspru.
Următoarele două versuri amplifică viziunea eului liric, deschizând mai larg spaţiul către
imensitate prin întinsele „câmpii strălucitoare”. Albul, culoarea specifică iernii, este sugerat de
neaua care acoperă întreaga fire - „zăpada”, de epitetele „cristalină” şi „strălucitoare”, precum şi
de metafora „lan de diamanturi”.
Comparaţiile din versul al doilea - „Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit” - completează
imaginea anotimpului geros care a cuprins deopotrivă teluricul şi cosmicul. Imaginea vizuală a
tabloului din prima strofă este dominată de o lumină ireală, fascinantă, făcând trecerea de la
planul real la planul transfigurat din strofele următoare.
Strofa a doua
În strofa a doua, se compune o imagine vizuală monumentală a iernii, conturându-se un tablou
măreţ prin enumerarea detaliilor cu efect fabulos, exprimate prin epitete sugestive: „Fumuri
albe”, „văzduhul scânteios”. „templu maiestuos”, „bolta [...] senină” şi epitetul în inversiune
‘înaltele coloane”.
Trăsătura dominantă a tabloului este lumina strălucitoare, ireală care îmbracă deopotrivă teluricul
şi cosmosul - cerul îşi sprijină boita pe fumurile care ies din hornurile caselor - „Şi pe ele se
aşază bolta cerului senină”, iar luna, personificată, străluceşte misterios peste întreaga fire:
„Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină”.
Prezenţa oamenilor este numai sugerată în cadrul acestei naturi feerice, prin fumurile albe ce se
înalţă în văzduh din hornurile caselor, imaginea fiind construită printr-o comparaţie: „Fumuri
albe [...] / Ca înaltele coloane”.
Strofa a treia
Strofa a treia debutează printr-o interjecţie urmată de semnul exclamării - „O!” - sugerând
sentimentele de admiraţie şi uimire ale eului liric în faţa acestui tablou ireal şi încântător,
exprimate printr-un epitet dublu: „tablou măreţ, fantastic / ...”.
Emoţia eului liric este accentuată prin semnul exclamării şi punctele de suspensie, care îndeamnă
la meditaţie şi reflecţie, evidenţiind extazul în faţa măreţiei naturii. Dimensiunea cosmică a
peisajului este redată prin strălucire cerească, imagine vizuală realizată prin epitetele „Mii de
stele argintii” şi „nemărginitul templu”, ultima fiind şi o metaforă sugestivă pentru imensitatea
bolţii cereşti.
Comparaţia „stele argintii [...] ard ca vecinice făclii” şi metaforele „Munţii sunt a lui altare” şi
„codrii organe sonoare”, compun o imagine sacră (sfântă), creând o stare de religiozitate eului
liric, în faţa acestui tablou al naturii. Liniştea încremenită de gerul nemilos este străpunsă de
şuieratul crivăţului, care, personificat prin verbele „pătrunde” şi „scoţând”, realizează o imagine
auditivă impresionantă prin epitetul „note-ngrozitoare”.
Ultima strofă
Ultima strofă reia imaginea din strofa întâi, aceea a naturii statice, încremenite - „Totul e în
neclintire” -, realizată printr-o enumeraţie gradată ascendent - „fără viaţă, fără glas”; „nici un
zbor [...], nici un pas”.
Peisajul îngheţat este dinamizat în finalul poeziei prin prezenţa unei fiinţe care s-a încumetat să
iasă din adăpost, stârnind uimirea şi teama eului poetic: „Dar ce văd?... În raza lunei o fantasmă
se arată... / E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată”.
Imaginea motorie este introdusă de interogaţia retorică „Dar ce văd?...”, sugerând uimirea eului
liric în faţa tabloului fabulos, cauzată de ivirea unui lup, care, în închipuirea sa, este exprimată
prin metafora „o fantasmă”.
Prozodia
Poezia Mezul iernei are ritm trohaic, rimă împerecheată, iar versurile sunt lungi, ca în majoritatea
pastelurilor sale, de 15-16 silabe.
Imaginea naturii este construită cu o adevărată „tehnică picturală”, Alecsandri reuşind să ajungă
prin pasteluri „la gradul cel mai înalt de artă şi la culmea talentului său”.
Deoarece Vasile Alecsandri creează un tablou în versuri al naturii feerice, faţă de care eul poetic
îşi exprimă propriile sentimente de încântare şi admiraţie pentru măreţia acesteia, poezia Mezul
iernei este un pastel.
George Toparceanu – Balada unui greier mic
 
                  
In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un pretext pentru
exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti in
literatura universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua
ipostaze de viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul
iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o
morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca
mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica).
                 
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii, acordand
greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur, o rasplata
pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist /
Impartind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria
mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi
eu am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
 
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil ironic,
despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in natura, cu
urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini
zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea
intunecata”, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al
dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, /
Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei
departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
                 
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al
vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, /
Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe
campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala,
doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi
pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in „casuta lui
de huma”.
                 
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o
imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect
de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii
/ Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut /
La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus
si i-am cerut…”.
                 
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de tristete,
greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna
gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al
imposibilitatii de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg,
conditia artistului in societate.

ELENA FARAGO

Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade, a ramas
legat pentru totdeauna de poezia pentru copii.
Pornind de la simpla observare a cotidianului, poeta a creat mici poezii, captivante prin
muzicalitatea lor si prin puterea de adaptare la intelegerea copilului.
"Gindacelul", "Catelusul schiop", "Intr-un cuib de rindunica". Pedeapsa mâţei, Doi fraţi
cuminţi” si multe altele sunt poezii indragite si cunoscute de aproape toti copiii.
Poezia Elenei Farago este de o factura deosebita, poate datorita faptului ca de la anii
adolescentei a fost mama propriilor frati orfani si datorita experientei pe care a acumulat-o in
anii in care s-a aflat in preajma unor copii aflati in dificultate fiind inspectoare a azilurilor pentru
copii din Craiova.
Ea dezvăluie dragostea poetei pentru copii, carora le descrie cu gingăşie, prospeţime si
delicateţe lumea care ii inconjoara: gâze minuscule, păsări felurite (cocoşi, rândunele, vrăbii,
lăstuni, etc.), patrupedelor casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc.)
Creatia Elenei Farago este speciala pentru ca ofera copiilor mici posibilitatea de a cunoaste si
intelege corect si profund situatii delicate de viata si militeaza pentru nonviolenta, ducand
tema in lumea vietatilor dragi ( "Gindacelul", "Catelusul schiop) Ea raspunde nevoii
emotionale a copiilor si are puternice valente educative
Adresandu-se copiilor, poeziile Elenei Farago au cateva caracteristici specifice liricii pentru
copii
o se adresează afectivităţii copiilor, creand imagini frumoase despre universul
inconjurator
o au o tematica variată oferind informatii despre comportamentul si calitatile
fiintelor, plantelor, lucrurilor care fac parte din universul copiilor, modele de
acţiune
 o produc multă plăcere prin rimă şi muzicalitate
o redau fapte, idei, tablori si sentimente intr-o forma foarte concisa
o au mesaj bine construit, o concluzie usor de retinut si cu valente educative
 Elena Farago a selectat pentru aceasta poezie un personaj care face parte din lumea
gospodariei in care copilul ocupa un loc foarte important
 Este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor

CATELUSUL SCHIOP
INCADRARE
 Catelusul schiop este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autoarea,
personificând unul dintre animalele care populeaza universul inconjurator al copiilor (un
catel) prezinta drama lui generata de faptul ca are un piciorus bolnav
 Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
TITLU
 este simplu, si sintetizeaza imaginea si starea sufleteasca a personajului principal al actiunii
lirice
TEMA - vietati din universul apropiat al copiilor

CONTINUT
 Inceputul poeziei este o prezentare pe cat de scurta pe atat de edificatoare a principalului
personaj si are scopul a capta atentia copilului si a-l implica
Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă misc: top, top,
 Continutul poeziei este concis si descrie drama sufleteasca a catelului: faptul ca rad
copiii de el, il poreclesc, "cutu schiop", sta singur pentru ca nu se poate juca
 Catelusul este constient ca asa va fi toata viata: schiop si trist
Si plâng mult când mă gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să traiesc
 Versurile urmatoare sunt o induiosatoare redare a dorintei micului catel care isi doreste
lucruri firesti , dar pe care el nu le poate face
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!...
Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea să stau cu dansii,
Să mă joc si să-i ascult!

 Prin urmare, desi se refera la lumea animalelor, poezia vorbeste despre drama, despre situatii
dificile in viata, despre nevoia de sprijin a celor aflati in dificultate, despre integrarea in
colectivitate, bunatate si intelegere
 Mesajul poeziei este unul implicit, referitor la modul in care trebuie sa privim semenii nostri
aflati intr-o situatie dificila fara voia lor,
 Este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a copiilor fata de
durerea vietatilor care ii inconjoara si are un puternic caracter educativ

COMPOZITIE
 Compozitional poezia de bazeaza pe monolog
 Are la baza personificarea
 formele verbelor conditional optativ “ M-as juca”, “ as latra” – sugereaza dorinta
catelusului
onomatopee: “top, top”- creaza o imagine auditiva care sensibilizeza ascultatorul
 Versificatia asigura muzicalitate
 Ritm:
 Rima:
 Masura: alterneaza versul cu 8 silabe cu cel cu 7 silabe

Eu am numai trei picioare,

Si de-abia ma misc: top, top,
Rad cand ma-ntalnesc copiii,
Si ma cheama "cutu schiop".

Fratii mei ceilalti se joaca

Cu copii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua

Si plang mult cand ma gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am sa traiesc.

Si cand ma gandesc ce bine

M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copii de pe drum!...

Cat sunt de frumosi copiii

Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea sa stau cu dansii,
Sa ma joc si sa-i ascult!

Dar copiii rai la suflet

Sunt urati, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din rautate

Cu o piatra in picior,
Si-am zacut, Si-am plans atata,
De credeam ca am sa mor...

Acum vine si-mi da zahar

Si ar vrea sa-mi fie bun,
Si-as putea sa-l musc odata
De picior, sa ma razbun,

Dar il las asa, sa vada

Raul, ca un biet catel
Are inima mai buna
Decat a avut-o el.

GÂNDĂCELUL
INCADRARE
 este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autoarea, personificând unul
dintre animalele care populeaza universul inconjurator al copiilor (un catel) incearca sa
sensibilizeze copii in legatura cu violenta, care poate fi o drama
 Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil

TEMA - vietati din universul apropiat al copiilor; universal minuatural

CONTINUT
 intrebarea retorica de la inceputul poeziei are scopul a capta atentia copilului si a-l implica
De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

 Continutul poeziei
 este concis
 descrie pledoaria unui copil “ gandacelul”, catre alt copil, pentru a nu il maltrata
 gandacelul ii sugereaza micutului care-l strange in pumn sa se puna in situatia lui si a
constientizeze durerea lui si a familiei sale

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,
Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!…

 poezia continua cu parerea de rau tardiva a copilului: gandacelul murise deja pentru ca il
stransese prea tare in pumnul sau si nu-l mai putea invia
Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,

 in final, poezia contine un indemn , firesc catre copil: sa-si recunoasca fapta rea in fata
parintilor si sa promita ca va fi bun cu orice vietate, indiferent cat de mica sau neinsemnata
ar fi
Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!
 Mesajul este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a
copiilor fata de durerea vietatilor care ii inconjoara si are un puternic caracter educativ

COMPOZITIE
 Compozitional poezia de bazeaza pe monologul gandacelului
 Are la baza personificarea
 Versificatia asigura muzicalitate
 Ritm:
 Rima:
 Masura: vers cu 8 silabe

- De ce m-ai prins în pumnul tau,

Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot

Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel

In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie

Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea

Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

1. CREAŢIA POPULARĂ

a) Genul liric – lirica populară

Genul liric –gen literar ce cuprinde opere literare in care sunt exprimate in mod direct gandurile,
ideile si sentimentele autorului prin intermediul eului liric. Lirica populara este constituita din
totalitatea operelor lirice transmise de-alungul timpului prin viu grai. Folclorul literar reprezintă
totalitatea operelor poetice (literare)orale, create sau însuşite de popor şi care au circulaţie orală
în rândul poporului. Trăsătura fundamentală a literaturii populare este caracterul oral, anonim
( atunci când creaţiile folclorice nu pot fi atribuite unui autor cunoscut) sau colectiv. Creaţiile
folclorice păstrează anumite formule narative, o compoziţie specifică, preferinţa pentru anumite
figuri de stil, aşadar au un caracter tradiţional Lirica populara prezinta urmatoarele note
definitorii:

 caracter oral – transmiterea prin grai viu a creaţiilor populare, din generaţie în generaţie; 
caracter tradiţional – conferă conservarea tiparelor ancestrale, concepţia de viaţă, simţirea şi
spiritul românesc care definesc specificul naţional;  caracter colectiv – dat de contribuţia mai
multor creatori, fiecare generaţie adăugând câte ceva acestor creaţii;  caracter anonim – nu se
cunoaşte autorul individual al creaţiei literare;  caracter sincretic – împletirea armonioasă a
cuvintelor cu melodia şi cu mişcarea (dansul), mai ales în crearea obiceiurilor populare;

Creaţia lirica populară cuprinde:

 poezia obiceiurilor: de Crăciun şi de Anul Nou (colinde, Pluguşorul, Capra etc.), de primăvară
(Vergelul, Junii, etc.), rituri de invocare a ploii (Paparudele), obiceiuri de seceriş (Cununa,
Drăgaica);  poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de cele mai importante
momente din viaţa omului: naştere, nunta, moartea;  poezia descântecelor: de deochi, de
dragoste, de boală;
 creaţia lirică în versuri: doina, cântecul propriu zis şi strigătura;  creaţia epică în versuri:
balada populară (fantastică vitejească, pastorală, familială);  creaţia epică în proză: basmul,
legenda, snoava;  creaţia aforistică şi emignatică: proverbe, zicători, ghicitori.

COLINDA

Colinda se incadreaza in cadrul creatiilor lirice populare, mai exact in poezia obiceiurilor.
Aceasta este o creatie lirica foarte veche care a conservat o sumedenie de secvente mitice.
Colinda s-a nascut ca o expresie a nazuintelor de bine si frumos, de belsug si implinire in planul
familial. Specia cunoaste o mare diversitatea tematica si este raspandita pe tot cuprinsul spatiului
romanesc cu particularitatile regionale ale fiecarei zone geografice. Ca specie, conserva
fragmente de cantec epic (pe structura de balada) si motive legendare ce trebuie interpretate in
functie de grupurile umane (varsta gospodarilor care sunt colindati, statutul lor familial, statulul
social in cadrul satului, etc.). Orice colinda prezinta atat ceata de colindatori cat si pe gospodarii
carora acestia le colinda. Textul colindei se prezinta ca o urare si se constituie ca o creatie
poetica de tip descriptiv care primeste o trasatura individualizata in functie de gazda sau uratori.
Ceata de colindatori adreseaza cuvinte ritualice pentru belsugul holdelor, pentru abundenta in
gospodarie, pentru sanatate si viata tihnita. Pavel Ruxandoiu in Folclorul literar in contextul
culturii populare romanesti clasifica colidele astfel:  Colinde de copii- urari directe, scurte,
urmate de cererea darurilor si de versuri satirice;  Colinde de ceata – interpretate de flacai mai
mari, acestea contin urari elaborate si descrieri ample ale satului arhaic

Termenul de colinda este o derivatie din termenul latin „calendae”, facandu-se referire la anul
nou sarbatorit de romani, iar peste vechiul ritual s-a inradacinat semnificatia religioasa a nasterii
lui Iisus Hristos, ceea ce a generat de-a lungul timpului nasterea colindelor crestine practicate de
colindatorii copii pentru a vesti nasterea celui ce ne-a salvat din pacatul stramosesc. Termenul
provine şi de la slavul Koleda (de unde şi colinda, corinda, formă ce pare a fi mai nouă, regionala
– conform Al. Rosetti, Colindele religioase la români).

Obiceiul se desfăşoară pe parcursul a 2,3 zile, cu începere din după- amiaza zile de 24 decembrie
sau în preajma Anului Nou, colindându-se la fereastră, afară în curtea gospodarului sau în casa
acestuia. Textele poetice sunt deopotrivă profane şi religioase. Cele mai vechi sunt colindele
laice, care indirect, în mod hiperbolic, prezintă aspecte legate de munca şi viaţa unei familii.
Aceste texte
sunt individualizate, diferenţiinduse după: vârstă (colinde de copii, de tineri, de bătrâni), sex(de
faţă, de băiat), profesie (de vânător, cioban, agricultor, pescar, militar, etc), categorii sociale
(preot, notar, primar, văduvă, tineri căsătoriţi, gospodar, logodnici, etc). Câteva teme literare
întâlnite în colinde amintesc de vechi legende (legenda celor 9 fraţi metamorfozaţi în cerbi,
legenda soarelui care şi-a peţit sora, etc), basme, teme de balade (Nevasta fugită, Soacra cea rea,
Mioriţa, Şarpele, Pintea haiducul, Meşterul Manole, etc). Versurile colindelor se înrudesc cu
cele de nuntă, desfăşurarea epică fiind concentrată pe aspectul de urare, care apare de regulă la
sfârşitul versurilor, tema poetică constituind doar pretextul pentru înfăţişarea celor colindaţi.
Colindele religioase au origine mai nouă, fiind influenţate de cărţile apocrife, textele lor fiind
adaptate la melodiile de colindă.

Cunoasterea de catre copii atat a colindelor laice cat si a celor religioase, a semnificatiilor
simbolice si alegorice asigura transmiterea valorilor traditionale precum si insamantarea valorilor
morale si cognitive ale literaturii populare, constientizarea a ceea ce reprezinta un bun crestinin
raport cu membrii familiei si cu intreaga colectivitate in care se dezvolta.

Bibliografie Pavel Ruxandoiu , Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti, p. 242-
271, Folclor poetic, 1979

- Proverbe, zicători, ghicitori

Stilul aforistic este subordonat, in general, in literatura de specialitate, liricii populare si este
reprezentat de proverb, zicatoare si ghicitoare Daca primele doua este nevoie sa fie accesibilizate
pentru a fi folosite in prescolaritate sintetizandu-se caracterul moralizator al textelor, ghicitorile
sunt prin excelenta texte asociate varstei copilariei, jocului numirii lumii in forma sa cea mai
simpla.

Proverbul

Reprezinta un text scurt cu valoare aforistica si caracter moralizator reprezentand o cugetare

incheiata. Pe langa termenul consacrat de „proverb” mai intalnim si termenii „vorba din batrani”
si simplu „vorba” ( exista o vorba). Vorba aceasta din batrani exprima continutul experientei
inaintasilor, un adevar universal valabil. Ele exprimă adevăruri general umane observate într-o
anume împrejurare, dar cu o capacitate de repetabilitate, ceea ce le conferă caracter de explu sau
pildă. Lucian Blaga in Elanul insulei considera proverbul o creatie ce inmagazineaza
„intelepciunea omului patit, iar mai simplu a omului cu experienta, care priveste lumea ca
spectator” (L. Blaga, Elanul insulei, Cluj-Napoca, 1977, p.56)
Ovidiu Papadima le socoteste „invataturi ce sunt ca toate celelalte forme de arta populara, forme
de viata. Dar, mai mult decat celelalte sunt esente de viata. Ele formeaza in modul cel mai
concentrat si mai pregnant posibil o multime aproape infinita de situatii de viata” (O. Papadima,
Proverbul ca forma de intelepciune in Literatura populara romana, Bucuresti, 1986, p. 598) Irina
Petras, considera proverbul sinonim cu dicton, fiind „o formula fixa, in general metaforica,
exprimand un adevar rezultat din experienta, un sfat, aceatsa formula fiind cunoascuta de toti
membrii unui grup social. (I. Petras, Teoria literaturii, Cluj-Napoca, p.182) Actul de interpretare
si analiza a proverbului trebuie sa se raporteze la relatia contextuala. In literatura pentru copii
gasim adeseori proverbe ce au drept scop inglobarea ideii principale a continutului povestit, spre
exemplu in „Danila Prepeleac”, fratele mai mare „harnic, grijului si chiabur” si cel mic „ sarac si
lipsit de noroc” sunt asociati unor neveste pe masura: nevasta celuui mic era „muncitoare si
buna” si a celui bogat „era pestrita la mate”, dupa vorba veche „tot un bou si-o belea”. Astfel
facand uzura de un proverb „frate, frate dar branza-i pe bani” nevasta celui mare si bogat isi certa
barbatul pentru ca isi ajuta fratele. Ajungand in situatii complicate Danila Prepeleac isi face curaj
prin proverbul „nevoia invata pe caraus”, astfel el pune la cale un mod ingenios prin care ii
invinge pe dracii din padure. De asemenea despre povestea „Capra cu trei iezi” reprezentativa
pentru literatura pentru copii, putem afirma ca este construita pe structura proverbului „lupul isi
schimba parul, dar naravul ba”, intrucat desi era cumatrul caprei si ii promisese acesteia ca nu se
va atinge de iezi, cum i se iveste ocazia acesta profita si face tot posibilul pentru a-i manca. In
desfasurarea poestii Creanga foloseste nenumarate proverve, spre exemplu cand capra a plecat in
padure si si-a sfatuit iezisorii sa stea incuiata in casa, autorul introduce proverbul „Peretii au
urechi si ferestile ochi” anuntandu0ne astfel ca subiectul povestii se va complica si ca in viata un
secret nu poate fi acoperit pe vecie. Dupa ce lupul a mancat iedul cel mare si a stranutat, cel
mijlociu ia urat „sa-ti fie de bine, nanasule” descoperind astfel lupului locul in care era ascuns.
Momentul este epic, iar Creanga intervine din nou pentru a-l motiva si explica tot printr-un
proverb „Ca toata pasarea pe limba ei piere” intreaga opera a lui Creanga este presarata cu
proverbe menite sa-si exercite caracterul moralizator asupra cititorilor. Basmele populare si
scriitori precum I. Creanga, A. Pan, M.Sadoveanu, C. Negruzzi, I. Agarbiceanu folosesc
proverbul ca pe un mijloc de extensie literara deoarece poseda structuri artistice indelung slefuite
de multimea anonima si isi bazeaza continutul pe experienta individuala.
Zicatoarea

Ca tipologie lingvistica zicatoarea esre o expresie, o locutiune proverbiala, care nu se constituie

intr-un text incheiat, de sine statator.
In timp ce proverbul este o ecuatie independenta, zicatoarea se asociaza in propozitie sau fraza,
introducand atitudini fata de comportamente sau situatii particulare. In opinia lui Pavel
Ruxandoiu „zicatorile nu au continut ideistic, ele neformuland adevaruri general valabile,
precum proverbele, ci numai atitudini sau sublinieri prin metafora ale unor fapte naturale si
umane.”(P. Ruxandoiu, Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti, p.387) Fiecare
zicala poseda o expresivitate „sui generis”, o nota de spontaneitate. O aluzie inseamna „ a bate
saua ca sa priceapa iapa”, o localitate cu oameni indiferenti fata de avutul lor este „ un sat fara
caini”, o persoana zapacita pare „ ca lovit cu leuca”, daca cineva a dat gres se zice ca „ a nimerit
ca Ieremia cu oistea0n gard”, mai multe necazuri pe capul unui om sunt explicate ca fiind
„pacate de la noua neamuri”, un indivit capabil, dar dezinteresat de sine este sanctionat prin
zicatoarea „branza buna in burduf de caine”, un timp friguros, dar cu soare inseamna „soare cu
dinti” etc. In Capra cu trei iezi, Creanga incarca textul cu o multime de zicatori pline de efect :
iedul cel mare il ironizeaza pe cel mic „cand a ajuns coada sa fie cap...”. Cand lupul nu vede
niciun ied se asaza ca sa se odihneasca pentru ca „nici acasa, n-am de coasa”. In Danila
Prepeleac, personajul dupa ce schimba capra pe-un gansac si acesta faca galagie, atunci exclama
„na ca am scapat de Dracul si am dat de tata-sau”/ Dintr-o pereche de boi frumosi Danila se
alege cu o punga pe care „ o suceste si-o invarteste si-apoi zice: Na-ti-o franta, ca ti-am dres-o”.
Nici ca se putea o mai aspra ironie fata de prostia omeneasca sanctionata ca autoironie. Zicatorile
subliniaza marea bogatie expresiva a limbii romane, nuanteaza literatura pentru copii, stimuland
imaginatia si dezvoltand limbajul copiilor.

Ghicitoarea Este o creatie populara ( mai rar culta – Alfabet – de T. Arghezi) in versuri, ce
prezinta sub forma metaforica si/sau alegorica un anumit element, fiinta, fenomen, raspunsul
implicand identificarea acestora prin asocieri logice. In planul continutului ghicitoarea se
constituie printr-o modalitate de incifrare a realitatii, a elementelor acesteia. In planul formei
ghicitoarea reprezinta o constructie unitara, afirmativa sau interogativa, simetrica si ritmata. In
Mic dictionar indrumatorn in terminologia literara de C. Fierăscu si GH. Ghița ghicitoarea este
„ o specie a literaturii populare, in versuri sau in proza, cu caracter alegoric, metaforic, in care se
dau trasaturile fundamentale ale unei fiinte, lucru fenomen ce urmeaza a fi ghicite”(p.230) Pavel
Ruxandoiu considera ghicitorile „ un fel de joc colectiv, menit sa puna la incercare istetimea si
abilitatea mintii. Pe literat il intereseaza acest joc oentru ca merge frecvent la metafora si
alegorie, acuzand o foarte bogata imaginatie” .”(P. Ruxăndoiu, Folclorul literar in contextul
culturii populare romanesti, p.391)

Ghicitorile sunt practicate in cadrul satului arhaic la claca si sezatoare ca manifestari folclorice si
in scoala si familie pentru educarea copiilor. Ghicitorile pot fi clasificate astfel:  Simpla
-Stergar vargat/ Peste deal aruncat  Enumerativa – La cap mare/ La trup mare/ La mijloc / Ca
un fir de busuioc  Contrastiva – (binom contrastant) Are coarne, nu e bou/ Are sa, nu e cal 
Narativa – O fata tanara trece in zori/ Si-si varsa lacrimile peste flori  Dialogata – Buna ziua,
omule cu omoaia!/-Multumim dumitale! /Dar nu suntem omul cu omoaia/ Mama lui e soacra
mamei mele/ Ghici ce rude suntem?  Onomatopeica – Toata ziua cioca, cioca/ Vine seara
boca,boca

Ion Creanga introduce ghicitoarea in povestea Stan Patitul ca moment proba in a dovedi
inteligenta lui Chirica.” Lata – peste lata, peste lata- imbujorata peste imbujorata, cracanata peste
cracanata – maciulie peste maciulie – limpezeala peste limpezeala- galbeneala si peste
galbeneala hudulet” Raspunsul lui Chirica „in fata casei, vatra, focul, pirostriile, ceaunul, apa
dintr-insul, faina si culeserul sau melesteul” (I. Creanga, Povesti, Amintiri, Povestiri, Bucuresti,
1975, p.65-66) Pentru ca cere un efort considerabil de gandire si imaginatie, pentru calitatea
metaforelor sale, pentru modul cum se raporteaza la o lume a miracolelor, ghicitoarea trebuie
valorificata permanent in cadrul activitatilor realizate cu copiii deoarece aceasta contine ample
valente formative.

- Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)

Folclorul copiilor constituie o suma de creatii literare asociate varstei copilariei, jocurilor si
educatiei primite de copii in familie. Particularitatile de continut si forma sunt generate de insesi
particularitatile de varsta ale copiilor carora li se adreseaza. Tratatul de Istoria literaturii romane,
vol. I, Editura Academiei Bucuresti din 1964 consacra un intreg capitol acestei categorii de
folclor pe care-l considera „ un fenomen viu, in continua transformare, ce poseda acea viata
clocotitoare, multilaterala si dovedeste o capacitate uimitoare de ecuatie artistica si lingvistica”
(p.182) Caracteristicile fundamentale ale folclorului copiilor sunt:  Simplitatea textelor ce se
manifesta atat la nivelul continutului limbajului cat su la buvelul formei – avand dimensiuni
reduse;  Mizicalitatea acestor texte este realizata prin valorificarea de versuri scurte, continand
multe structuri repetitive;
 Plasticitatea deosebita a textelor este datorata figurilor de stil si imaginilor artistice
valoroficate imbinand elementele reale cu cele fantastice.

Speciile subsumate folclorului copiilor sunt:

 Recitativa numaratoare – text utilizat in jocurile copiilor pentru desemnarea celui ce va

indeplini un anumit rol intr0-un context.Se concretizeaza, de obicei, in constructii ritmate, cu sau
fara continut semantic, valorificand succesiunea numerelor cunoascute de copii.
Exemple de recitative numaratoare: „Are tata patru boi/ Si din patru vinde doi/ Face rochie cu
volan/ Si i-o vinde lui Ghivan/ Lui Ghivan cu nasul rosu/ Bata-l focul mincinosu’ „
Unu, doi, trei, patru, cinci,
Tata cumpără opinci,
Sora scrie cu cerneală
Peste tot pe pardoseală,
Ieşi pe uşă tu afară!

Una mia suta lei

Ia te rog pe cine vrei
Din gramada cu purcei
A lui Moş Andrei!
Dacă n-ai pe cine,
Ia-mă chiar pe mine!

Şade
Turcu pe saltea,
Porunceşteşte o cafea,
Când se uită în caimac,
Hopa, cade un gândac!
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10
Şi-un pahar cu apă rece,
Toţi gândacii să se-nece,
Numai unul să rămână,
Să se facă praf-tămâie,
Praf-tămâie-cozonac,
Ieşi afară, măi gândac!
 Cantecul formula-text ce-si are originea in ritualurile de influentare a fenomenelor naturii.Se
constituie intr-o forma ludica de invocare a unor elemente apartinand planului real sau ireal.

Exemple de cantece ritual: „Iesi, soare, din nour/ C-am sa-ti dau un puisor / Puisorul satului/ In
curtea bogatului”

„Iesi, soare, din inchisoare/ Ca te-asteapta o fata mare/ Cu cercei cu ghiocei/ Cu salba de noua
lei/ Iesi, soare, din inchisoare/ Ca te tai/ C-un moi/ C-un pai/ Cu sabia lui Mihai”

„Luna noua, luna noua/ Taie painea-n doua/ Si ne da si noua/ Ti ejumatate/ Mie sanatate.”

„Sac, cucane, n-ai margele/ Rosii c-ale mele/ Sac ca n-ai oprege/ Cin’ te mai alege? „

 Cantecul joc – constructie simpla, continand de obicei un referen, asociata unei linii melodice,
insotind unele jocuiri de miscare.

Exemple de cantece joc – Taranul e pe camp; Batistuta; Podul de piatra; Ursul doarme;
Albinuta; Fluturasul etc.

 Framantarea de limba – text de dimensiuni reduse, constituit din succesiuni d ecuvinte,

sintagme care prezinta similaritati la nivelul structurii fonetice si fac parte, in unele cazuri, din
aceeasi familie lexicala. Framantarile de limba au rolul de a dezvolta memoria si capacitatea
copiilor de a pronunta corect, reprezentand adevarate exercitii de dictie. Exemple de framantari
de limba utilizate in mediul prescolar:

Ariciul
Un arici cu tepii mici
Si un bot catifelat
Langa gard s-a tupilat
Necajit si suparat
Ca l-a plouat.
Mai arici cu tepii mici
Hai in casa la caldura
Unde nimeni nu te fura
Sus dupa cuptor sa stai
Sa nu capeti guturai

Lucica
In gradina e Lucica
Zi de zi cu galetica
Cu grebla si lopatica
Ingrijeste floricica.

Pisicel
Vezi ce are pisicel
Are ceai de musetel
Si friptura de purcel
Invelita-n servetel

Creatia folclorica a copiilor deosebit de bogata se de expresiva trebuie sa fie cat mai mult
valorificata in cadrul activitatilor instructiv-educative din gradinita deoarece aceasta dezvolta
holistic copilul oferindu-i tot o data o bucatica din memoria colectiva a folclorului, slefuita de-a
lungul epocilor.
GREUCEANU
– basm popular “Greuceanu” este un basm popular ce apartine ca specie genului epic, acesta se
caracterizeaza ca fiind o naratiune in proza, transmisa prin viu grai de-a lungul timpului, avand o
vechime ce se pierde in negura veacurilor. “Basmul popular este o compunere literara populara
al carei subiect, cu substrat folcloric, este o impletire de intamplari supranaturale, cu eroi ireali
sau fantastici” (Dictionarul limbii romane moderne, Bucuresti, 1958). Numele personajului
principal “Greuceanu” este o derivatie a adjectivului “greu” caracteristica ce ecplica inca de la
inceputul basmului calitatile protagonistului. Tema basmului – Lupta dintre bine si rau-
disparitia lunii si a soarelui de pe cer si recuperarea acestora de la rapitori. Evolutia subiectului
–“niste zmei furasera luna si soarele de pe cer” din imparatia imparatului Rosu, iar acesta
promite mana fiicei sale celui ce il va scapa de acest necaz. La curtea imparatului Rosu s-a
prezentat Greuceanu “ cu vorbe mieroase” catre imparat pentru aI cere permisiunea sa plece in
cautarea celor doi astrii. Voinicul porneaste la drum alaturi de fratele sau, acestia se opresc la
Faurul pamantului pentru a discuta cum vor proceda in continuare. La o rascruce Greuceanu si
fratele sau se despart. Eroul ajunge la casa zmeilor si dup ace afla unde erau zmeii se lupta cu
acestia si ii ucide pe rand. Inainte de a-l ucide pe tatal zmeilor afla unde sunt ascund cei doi astrii
ceresti ( intr-o cula din Codrul Verde) si ii elilbereaza. In drum spre casa acesta se lupta cu mai
multe zmeoaice metamorfozate in par, apa si floare, dar si cu zmeoaica cea batrana prefacuta in
nor. Trupul mort al zmeoaicei se transforma intr-un munte de fier. Un sfetnic viclean de-al
imparatuluui Rosu s-a dat drept eliberatorul astrelor pentru a se casatorii cu fata de imparat, dar
adevarul este descoperit si Greuceanu este cel care se casatoreste cu aceasta.

Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza basmul Greuceanu in specia literara basm
popular mentionam:

-=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate

=>existenta palosului fermecat fara de care eroul ar fi fost „un om ca toti oamenii”
=> Greuceanu este inzestrat cu puteri supranaturale, acesta reuseste sa invinga zmeii si are
capacitatea de a se metamorfoza intr-o pasare gingasa sau in buzdugan de otel, atunci cand
elibereaza cei doi astrii ceresti : a luat in mana dreapta soarele si in cea stanga luna si le-a aruncat
pe cer”
=>intalnim motive specifice basmului -calatoria eroului, dorinta acestuia de a ajunge imparat,
probe, obstacole la care acesta este supus;
=>autorul popular imbina armonios naratiunea cu descrierea si dialogul
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii –Faurul pamantului face
chipul lui Greuceanu din fier pe care il tine in foc zi si noapte, acesta il va ajuta sa invinga pe
zmeoaica cea batrana si drept rasplata va ava fier pentru totdeauna deoarece zmeoiaca se
transforma intr-un munte de fier, corbul ce ii aduce „un cioc de apa” in timpul luptei cu zmeii –
Greuceanu ii va da la schimb starvul zmeilor, caii si caruta lui Greuceanu care erau mgice – erau
cu totul de fier
=>fiind un basmul popular intalnim numeroase formule tipice (initiale, mediane si finale). Prin
intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o conventie potrivit careia in basm
totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin formula de final.
=> aparitia cifrei magice 3 – Greuceanu, fratele sau si Faurul pamantului formeaza gruparea de 3
eroi ai binelui, ei s-au sfatuit „trei zile si trei nopti”, ca sa se transforme in porumbel Greuceanu
s-a dat de trei ori peste cap, zmeii aveau „trei fii si trei nurori”; atunci cand s-a transformat in
buzdugan de fier Greuceanu s-a dat de asdemenea de trei ori peste cap; nunta eroului cu fata de
imparat a durat trei saptamani;
=> textul cuprinde o multime de formatiuni lingvistice specifice liricii populare – „puse la cale”,
„mersera cale lunga si mai linga”,: se facu calea crucii”, „unde-si intarca dracul copiii”,
:manca=iar lupii carnea calului”, „c-o falca-n cer si cu una-n pamant” etc.
Basmul, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la inceput pana la final
cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile ei.
Tipologia protagonistului Greuceanu este eroul cu puteri supranaturale ce infatisaza binele si
restabileste ordinea normal a lucrurilor. Trasaturile sale de character – bunatatea, curajul,
intelepciunea, rabdarea, devotamentul, ingeniozitatea sunt insusiri “exceptionale” caracteristice
protagonistului basmului popular. El este intotdeauna ajutat de prieteni credinciosi ( fratele sau
si fratele sau de cruce – Faurul pamantului, corbul care-I aduce apa, caii care-l aduc la imparatie.
Raul este reprezentat de familia zmeilor care cu toate viclesugurile nu reuseste sa invinga binele.
Asa cum soarele si luna sunt eliberate si lumineaza cerul, asa si binele nu va putea fi pus sub
obroc caci intotdeauna va iesi la suprafata sa-I lumineze pe cei buni. Basmul Greuceanu este o
creatie alegorica care exprima crezul povestitorului popular despre viata si ale sale lupte.

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Basmul “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” se incadreaza in genul epic,iar ca
specie literara este un basm popular cules si publicat de Petre Ispirescu. Impletirea elementelor
reale cu cele fabuloase creeaza fantasticul ca specific stravechi al basmelor,insa si in aceasta
creatie populara se manifesta idei filosofice din mitologia romaneasca referitoare la conditia
omului in univers,la viziunea despre viata si moarte. Basmul imbina supranaturalul popular cu
profunde conceptii filosofice si mitologice,de unde reiese originalitatea unica a acestei creatii.
Seminificatia titlului “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” releva sensuri pline de
substanta ideatica,dubla negatie “fara” reliefand fermitata dorintei omului de a atinge idealuri
superioare,anuland astfel adevaratul universal-valabil ca nu exista nici batranete fara tinerete si
nici moartea fara de viata,adica nu poti fi batran daca nu ai fost mai intai tanar si nu poti muri
daca nu ai fost viu. Subtilitatile semnificatiei titlului se regasesc in cuvintele cu care il intampina
zana, cu mila, in tinutul vremii uitate: “-Bine ai venit,Fat-Frumos”- si cele pe care i le spune
Moartea, dandu-i o palma:”- bine ai venit ca de imi intarziai,si eu ma prapadeam.”
Tema este atipica pentru basm,lupta nu se mai da intre fortele binelui si cele malefice,ci releva
dreptul nativ al omului la fericire si refuzul de a accepta o viata banala, marginita intre limitele
umanului. Se pare ca motivul mitologic al copilului care nu accepta sa se nasca nu se regaseste
in folclorul altor popoare. Deznodamantul constand in triumful legilor universalvalabile care
guverneaza conditia de muritor a omului. Subiectul este asemanator basmelor in ceea ce
priveste eroii si motivele populare, incipitul fiind reprezentat de formula initiala tipica “a fost o
data ca niciodana ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti”. Neobisnuita este continuarea cu elemente
supranaturale ce prezinta relati imposibile intre elemntele universului,ceea ce ar sugera faptul ca
aceste inatamplari nu s-au petrecut nicicand si sunt de neconceput:”de cand facea plopusorul
pere si rachita micsunele”,”de cand se bateau ursii in coade”. Aceasta formula de inceput are
menirea de a proiecta evenimentele narate intr-un timp fabulos, intr-o ordine stranie,rasturnata a
lumii si intr-un spatiu miraculous. Basmul incepe cu motivul imparatului fara urmas intalnit
adesea la aceaste creatii populare. Un imparat si o imparateasa isi doreau copii dar degeaba au
umblat pe la vraci si filozofi pentru ca nu isi puteau indeplinii dorinta. Vrajitorul le da leacurile
dar ii avertizeaza ca aceasta dorinta
le va aduce intristare, ca vor avea un singur copil de care insa nu vor avea parte. Copilul este
nazdravan inca de a se naste plangand si refuzand de a venii pe lume,desi imparatul ii fagaduia
“toate bunurile din lume”. Cand acesta ii va promite “tinerete fara batranete si viata fara de
moarte”, copilul tace brusc si se naste spre bucuria tuturor. Copilul este istet si curajos invata
intr-o luna cat altii intr-un an atfel ca “imparatul murea si invia de bucurie” iar imparatia era
mandra ca o sa aiba un conducator intelept ca Solomon. Cand baiatul implinea cinsprezece
ani, i-a cerut tatalui sa-si respecte promisiunea, dar imparatul recunoaste ca n-are de unde sa-I
dea tinerete fara batranete si viata fara de moarte si ca fagaduiala avuse drept scop impacarea lui.
Tanarul este hotarat sa plece in cautarea idealului pentru care se nascuse pe aceste pamant si
toate rugaciunile si lacrimile parintilor sau ale curtenilor de a-l convinge sa renunte la acest scop
suprem au fost in zadar. Se manifesta in aceasta secventa a basmului mitul dorintei imposibile.
Intamplarile urmatoare compun motivul probelor depasite fiind intalnit in majoritatea basmelor
cu scopul de a scoate in relief insusirile exceptionale ale eroului, fie pentru a-si gasi sotia
potrivita,fie pentru a face ca adevaratul sa triumfe. Fat-Frumos isi alege din grajdurile imparatiei
calul cel mai “rapciugos si bubos si slab” pe care il hraneste cu mana lui. Sfatuit de cal, voinicul
cere tatalui “palosul sulita,arcul, toba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era flacau”, ceea ce
simbolizeaza intoarcerea la valorile traditionale ca experienta spirituala necesara in aceasta
calatorie. A treia zi de dimineata voinicul si calul portesc in calatorie insotiti cu merinde si
bani si vreo doua sute de ostasi, dupa cum poruncise imparatul. Dupa ce ies din imparatia tatalui
Fat-Frumos imparte toata avutia soldatilor apoi o iau spre rasarit si dupa trei zile si trei nopti
ajung intr-o campie plina cu schelete umane. Calul il avertizeaza ca intrasera pe mosia unei
Gheonoaie care era atat de rea incat omora pe orcine cuteza sa calce pe pamanturile ei de aceea
trebuia ca FatFrumos sa aiba arcul si sageata pregatite iar palosul si sulita la indemana. Aceasta
va fi prima proba pe care voinicul trebuie sa o depaseasca. Dupa ce au mers “cale lunga si mai
lunga” au ajuns pe mosia Scorpiei cu care era sora Gheonoaia dar fiind atat de rele nu puteau
convietui. Voinicul trage cu arcul si sageata lovindu-I un cap din cele trei, la a doua sageata
Scorpia se roaga la Fat-Frumos sa o ierte acesta fiind cea de-a doua proba. Aflanduse foarte
aproape de palatul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte,inconjurat de o padure deasa
unde traiau o multime de fiare fioroase.Pentru ca prin padure era imposibil sa poata trece s-au
hotarat sa zboare deasupra padurii, asteptand momentul cand lighioanele primeau mancare in
curtea palatului. Tocmai cand sa coboare atinse cu piciorul varful unui copac si toate fiarele
incep sa urle. Doamna care da de mancare puilor ei ii salveaza oprind dobitoacele si trimitandu-
le la locul lor, aceasta fiind a treia proba si ultima pe care o depaseste voinicul.
Motivul dorintei implinite incepe cu primirea entuziasta pe care le-o face “doamna palatului” o
zana inalta pentru ca pana atunci nu mai vazuse un suflet de om pe la dansa. Ea il priveste cu
mila pe voinic si ii ureaza “bun venit” si confirma faptul ca acolo se gasea tinerete fara batranete
si viata fara de moarte. Stapana mai avea doua surori mai mari, ii face cunostinta cu ele si cu
animalele fioroase petru a se putea plimba in voie. Cu timpul s-au imprietenit iar Fat-frumos s-a
casatorit cu fata cea mica. Va fi prevenit sa nu mearga in Valea Plangerii. Intr-o zi mergand la
vanatoare si alergand dupa un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu sageata Fat-Frumos nu baga
de seama si trece in Valea Plangerii facandu-i-se dor de casa. Revenirea memoriei si a dorului de
parinti sugereaza reumanizarea eroului si redobandirea conditiei de om muritor. Insa aceasta
secventa se manifesta motivul dorului de parinti asa ca hotaraste sa mearga sa-si vada parintii
apoi sa se intarca inapoi. In zadar sotia ii spune ca trecusera sute de ani si ca parintii nu ii mai
traiau de mult ca va pieri si el daca va pleca dar rugamintile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de
casa. Motivul rentoarcerii la conditia umana este si ultimul ce se destinge in acest basm
popular, calul se invoieste in cele sin urma sa-l duca pe Fat-Frumos dar numai pana la curtea
imparateasca de unde se va intoarce imediat la palat fara sa-l mai astepte. Meleagurile si oamenii
sunt de nerecunoscut, in locul unde fusesera mosiile Scorpiei si Gheonoaiei se ridicau orase iar
locuitorii radea cand ii intreba de ele ceea ce semnifica scurgerea ireversibila a timpului. Vazand
ruinile palatului peste care crescuse buruienile, Fat-Frumos lacrimeza amintindu-si de copilaria
petrecuta cu parintii. Barba ii crescuse pana la genunchi ploapele ii cazusera incat trebuia sa le
ridice cu degetele casa vada ce se afla intr-o ladita de lemn, de unde “Moartea lui” se ridica si-I
trage o palma spunandu-i cu “glas slabanogit”:”Bine ai venit ca de mai intarziai si eu ma
prapadeam.” Fat-Frumos cade mort si se preface in pamant. Accentuare ideii ca Moartea lui
reliefeaza conceptia ca fiecare om are o singura moarte. In basmul “Tinerete fara batranete si
viata fara de moarte” conflictul nu se manifesta intre fortele binelui si ala raului intre adevar si
mincina ci exista numai lupata omului cu sine insusi pentru asi indeplini idealurile superioare.
Este singurul basm care nu poate avea ca formula finala acea zicere devenita celebra:”si au trait
fericiti pana la adanci batraneti..” deoarece protagonistul simbolizeaza motivul reintoarcerii la
conditia umana de muritor. Basmul se termina cu o formula finala tipica:”iar eu incalecai pe
o sa si va spusei dumneavoastra asa” Voinicul traieste intr-o aparenta fericire in Paradis
deoarece aceasta este provocata de amnezie si de incremeniea timpului se aceea exista si dilema
daca nu cumva de fapt Fat-Frumos si-a ratat viata reala. Revenindu-I memoria se intoarce la
conditia de om muritor care se astfel nu poate intra in vesnicie decat prin moarte.
Sustinand si dezvoltand aceasta idee Mircea Anghelescu remarca:”Aspiratia omului catre
vesnicie in basmul lui Ispirescu trebuie vazuta ca aspiratie catre perfectiune catre purificarea
individului fie si numai in sens moral inar neputinta pastrarii ei, dupa ce a fost obtinuta nu este
marturia unui esec, ci accpetarea destinului a conditiei umane, o data ce aceasta purificare
simbolica a fost realizata.”
Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica imposibilitatea omului de a-si schimba
conditia existentiala. Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in discutie sunt:
formulele de inceput, de incheiere si chiar de interior, cu rolul de a ne introduce in lumea
fabulosului,
pentru ca in final sa ne readuca la realitate. Peisajelor le lipsesc determinarile geografice precise;
palatele, zanele sunt descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu putine amanunte
vestimentare. Exista fiinte -himerice- ce comunica cu omul dar nu sunt oameni, si care il ajuta pe
viteazul din basm in depasirea incercarilor. Aceste fiinte au o mare forta fizica si un simt
extraordinar, prevestind si preintampinand intamplarile nefavorabile eroului principal. Calul
nazdravan este un alt protagonist al basmului care "strabate fulgerator spatiul". Este relevanta
limba folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile populare, proverbele, expresiile
locutionale, interjectiile cu valoare onomatopeica, prezente in text. Se folosesc ca moduri de
expunere: naratiunea, dialogul, descrierea, monologul interior. Semnele de punctuatie au valori
expresive superioare. Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze speciala, oglindind
viata in mod fabulos. Semnificatiile textului, dealtfel numeroase, ni se pot dezvalui, urmarind
evolutia narativa a basmului, structurata pe motive: 1. motivul imparatului fara urmas 2. motivul
dorintei imposibile 3. motivul probelor depasite 4. motivul dorintei implinite 5. motivul dorului
de parinti 6. motivul reintoarcerii la conditia umana

PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR

- basm popular -
cules de Petre Ispirescu

Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente, „Taranul
roman” si „Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se
deruleaza in jurul a doua motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al
tradarii de frate.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata de
supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o
rasplata substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care
isi incearca norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios
chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor numai feciorul
cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul vrajii care ii
impiedica pe ceilalti viteji sa vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa nu-l lasa
sa adoarma. Plecat in urmarirea hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se
lupta cu zmeii, elibereaza trei fete surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur.
Dupa aceste ispravi care ii probeaza vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe
taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit printre oameni cu ajutorul unui zgriptor caruia ii
salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai
mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita,
tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare simbolica: o furca cu caierul si fusul cu
totul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea ofera fetei obiectele solicitate si face
astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se casatoreste cu fata care l-a asteptat
cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste doua
conflicte: prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea
fratilor tradatori. Daca pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei
devenind victimele justitiei divine nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in
capetele adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-un
fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie.
Seria probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este
deschisa de mitul marului Afroditei. El este exemplificat in probele depasite mai intai in gradina
tatalui, apoi pe taramul zmeilor si, in cele din urma, printre oameni, cand revine printre ai sai.
Eroul infrunta cu istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti, fiinte fantastice, frati
tradatori si invidiosi. El traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial familiei
sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta
zmeii si se salveaza datorita calitatilor morale deosebite: generozitate si curaj.
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite motive
literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena si
Hera, mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii
(de arama, de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al
petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise, Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb,
zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza atributiile femeii in familie si in
gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur.
Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care protagonitul le
depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru conditia
morala a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi secvente
narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au
valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in prim-plan protagonistul
naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara
pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic,
Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te,
si anul acesta, sa-mi incerc si eu norocul. – Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai
mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un
mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji. –
Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate
sa-ti aduca nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” .
 O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita pentru a
conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si se
luptara,/ zi de vara/ pana seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.