Barbu Delavrancea

Revista nouă
Apare pe 15 decembrie 1887, își propunea a „îmbrățișa tot ce merge la inima și la
mintea poporului, tot ce se poate spune astfel încât lumea să înțeleagă și să guste tot ce învață
plăcând și place învățând”. Îi are ca redactori pe Delavrancea, Vlahuță și pe Victor
Bilciurescu. Se adaugă D. Racoviță, G. Ionescu-Gion.
Delavrancea este unul din principalii exponenți ai Revistei nouă a lui Hașdeu, e un
idilic cu înclinare spre policromie. Delavrancea, care suferă de o psihoză a veacului,
recunoaște răul ca principiu al istoriei, vede în faună și în floră un câmp al luptei pentru
existență
Viața lui Delavrancea se desfășoară în exterior, ca a unui actor, legat de rolurile
sale. Este într-adevăr un astfel de actor, fiind „cel mai strălucitor orator al României
contimporane” după opinia lui Maiorescu.

Patriotismul oferă mijloace mari. Făcând aluzie la Ardeal, evoca copiii din basm
prefăcuți în scânduri de pat, unul ținând pe împărat, altul pe mașteră, unul simțindu-se bine,
altul simțind povară: „...Uite, așa stă poporul român, ca două scînduri însuflețite, de-o parte și
de alta a Carpaților. De una e bine, căci stă cine trebuie să stea, de alta e greu și dureros, căci
o apasă cine n-ar trebui s-o apese!”

„Sultănica” se deschide cu un peisaj hibernal de un colorit fantastic, într-un alb

violent, floral. Un țăran are „fața conabie ca sfecla”, Sultănica are „gene de catifea”, „răsuri
pe obraji”, părul lins, buze rumene. Mahalaua cultivă florile cu tonuri vii, mușcate și paleta
scriitorului e plină de vopselele lor.

E începutul lui decembrie.

A dat Dumnezeu zăpadă nemiluită; şi cade, cade puzderie măruntă şi deasă, ca făina la
cernut, vânturată de un crivăţ care te orbeşte. Muşcelele dorm sub zăpadă de trei palme.
Pădurile, în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzări şi de corcoduşi.
Vuiet surd să încovoaie pe după dealuri şi să pierde în văi adânci. Cerul e ca leşia. Cârduri de
corbi, prididite de vânt, croncăie, căutând spre păduri. Viscolul să înteţeşte. Vârtejele trec
dintr-un colnic într-altul. Şi amurgul serei se întinde ca un zăbranic sur.

Râul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vâjâit mânios înecat în glasul vântului, şi
izbeşte sloiuri mari de gheaţă şi butuci groşi de meterezele podului.

În nuvelistica lui Delavrancea e o intenție de verism, proza e patetică, stilizată într-un

chip ce devine nota esențială și manierismul scriitorului. Dialogul e sacadat, artificial, plin de
simetrii verbale cu ajutorul cărora el a scris câteva basme și amintiri de neuitat. Aparența e
adesea de realism, dar e o iluzie. Domnul Vucea, cu fizionomia lui de păpușă, e tipul omului
rău din poveste.

1
 Din Hagi-Tudose, Delavrancea a scos o comedie greoaie, prea pitorească, în care
hangiul frecventează pe foștii lui stăpâni Matache și Jojtera Profirel, și cade într-un havuz,
întâmplare din care i se trage boala și moartea. Harpagon avea pudoare și simț al confortului.
Tudose e un curat nebun. Avariția lui e demonică, iar fantezia lui economică, absurdă. El se
privează de hrană și vrea să taie coada cotoiului ca să scurteze timpul deschiderii ușii: “Să-i
tai coada! Să-i tai coada! Are o coadă de-un stânjen; până și-o isprăvește prin ușe se răcește
odaie. Să cheltuiesc și pentru el? Unde e toporul? Unde e toporul? Am să i-o tai cu l”.
Zgârcenia lui delirantă e împinsă până la pierderea instinctului de conservare. Este un basm în
decoruri bogate, dominat de turlele unei minuscule biserici de mahala. Vițiul hagiului este
desfăcut de individualitate, redus la o caricatură simbolică, Tudose reprezintă setea de
agonisire.

A doua conștiință este o piesă modernă, repezită de o distinsă banalitate. Avocatul

Rudolf, adorator al Giocondei lui Leonardo da Vinci, crede în două conștiințe, „una a lui și
alta a geniului, apăsând peste a lui”, respective a lui Da Vinci. Când o întâlnește pe Melanie,
tânăra văduvă cu părul roșcat, a doua conștiință intră în funcție și, recunoscând pe fatidica
Gioconda, se sinucide într-un moment de exaltare pasională.

Dintre povești, Norocul dracului e cea mai realistă. Producerea imaginilor e

fantastică, structura lor e materială. Un țăran a furat o pungă diabolică din care ies avuțiile de
îndată cee se gândește la ele. El a cultivat și idilicul cu aceeași metodă a vibrației retorice în
surdină. Omul- „abia se descurcă din turmele, cirezile și hergheliile sale”, are tălpile crăpate
de pietre și plutește pe apă ca „o bășică umflată”.

Basmele lui Delavrancea sunt teroriste și delirante la modul înfocat. Scriitorul a

cultivat și idilicul. În Bunicul, Bunica, fericirea apare ca o euforie, inocența oamenilor e
alimentată cu vibrații retorice surdinizate și totul e văzut ca printr-un ochi excitat de opiu.
Bunicul, căzut într-o stare de dulce imbecilitate, se scarpină fără gânduri printre flori.

Din toată activitatea dramatică, s-a menținut Apus de soare, care e drama autocratului
și senilului, gelos de prestigiul lui și peste marginile vieții. Trăiește prin realitatea tipologică a
personajului principal. Interesul depăsește simpla originalitate a subiectului și atinge valoarea
unei creații de întindere universală. Ca tată, ca domn, ca bătrân, Ștefan a atins limita de sus a
autorității, zdrobind orice independență, devenind obiect de cult. Lumea îi zice „slăvitul”,
„sfântul”, „împăratul” și tremură numai la ideea ivirii lui. Ștefan nu abdică până la sfârșit la
niciuna dintre prerogativele sale, pe care caută a și le prelungi prin dispoziții
testamentare, și lupta până la ultima energie cu moartea anulatoare a voinței sale. O
bună parte din lupta domnului în pragul morții cu conștiințele e simulată, intră în joc
psihologia senilului. Tendința e spre colorare, lexicală și vizuală, și e de mirare cum
dramaturgul a putut absorbi în evocarea Moldovei atâtea muntenisme ( numa, dada,
ăsta).
În Apus de soare, dezlănțuirea oratorică este extraordinară, sunt părți de înaltă și
sublimă elocvență, la nivelul poeziei lui Victor Hugo și a lui Eminescu. Enumerarea, simetria,
sacadarea, năvala periodică înfăptuiesc o superbă atmosferă epică. Este o capodoperă a
dramaturgiei poetice și oratorice, o dramă de observație a tipicului, singura din literatura
noastră în care toate aceste asepecte se îmbină armonic.
"Viforul" ne înfățișează un epigon al marelui Ștefan, pe Ștefăniță, blazat, apăsat de
memoria moșului, invidios de slava lui postumă. Delavrancea l- a făcut pe Ștefăniță

2
sarcastic, crud. Ideea pare preluată de la Eminescu. Eroul principal se pierde într-o
învălmășire de personagii șterse, din care se salvează doar Arbore. Retorica și-a pierdut
echilibrul, a devenit o seacă manieră, toate personajele vorbesc „poetic” și biblic cu o
nesuferită afectare.
În "Luceafărul", Delavrancea face greșeala de a voi să trateze biografic toată viața
lui Petru Rareș, în loc să își aleagă un monument caracteristic. Domnul încetează a mai fi
un om, devenind o virtute întrupată, înconjurată de o ceată de alte virtuții, care sunt
boierii. Marele patriotism al lui Petru Rareș, urletele continui de vitejie ale credincioșilor
săi purtați pe felurite câmpuri de bătaie nu izbutesc să convingă. Afectarea, dulcegăria,
sentimentalismele artificializează piesa, iar cadențele oratorice degenerează în goale
scheme. Trădarea boierilor anticipează tema din Letopiseți de M. Sorbul.

Scriitorii ieșiți din mahalaua bucureșteană vor dovedi întotdeauna, contrariu reputației
de vulgaritate, o mare predispoziție romantică și o iubire neacoperită de suburbie. Departe de
a fi epici, observatori ai violenței, ai patimei populare, ei se vor cufunda în idilă și amintire.
Întâiele nuvele ale lui Delavrancea zugrăvesc mahalaua în acest spirit de fabricant de
tulpanuri imprimate cu suc de buruieni și cu imaginația lui V. Hugo. Căci mahalalele acestea
răspund spre bărăganuri, șesuri pierdute în albeața colburilor producătoare de miraje. Omul de
munte, mărginit de concretețea stâncilor, e pozitiv și cel mult păstrător de mituri, cel de la
câmp amețit de monotonie, e un arab vizionar.

Delavrancea începe să sufere de un rău al secolului („ești fiul veacului”) împrumutat

de la Eminescu, însă utilizat artistic, făcut proză. Noul romantic e un „trubadur”
schopenhauerian, detestând din reveria lui contingentul. Natura e rea, fățarnică. “La rădăcina
unei sulfine un furt, supt o cicoare un omor și pretutindeni supt velințele ei înflorite, ură
neîmpăcată pe veci”. Trubadurul se trage ca și Dionis către un interior putred în care într-o
„liniște de cimitir se odihnesc toate lucrurile, între tavanul cu grinzi negre și cărămizi reci pe
jos” și vede în somn o imitație a nimicului. E somnambul, absorbit de vis, obsedat de mistica
numerelor: „Soarele nu arde ca să se mistuie vreodată. E o nerozie științifică că soarele ar fi
un colos înflăcărat”.