Balada 

populară Mioriţa  - VIAŢA ŞI MOARTEA ÎN LITERATURĂ

Balada populară Mioriţa abordează tema filozofică a morţii prin atitudinea ciobanului

moldovean în faţa acesteia.

El nu fuge de moarte, o acceptă ca pe un final firesc al vieţii. El vede moartea ca pe o nuntă,

la care participă toate elementele naturii.

Soarele şi luna au fost naşii, brazii, păltinaşii au fost simpli nuntaşi, păsărelele erau lăutari.

Un ritual foarte vechi de înmormântare e bocetul, în balada populară Mioriţa, acest ritual este
pus pe seama celor trei fluiere: de soc, de fag şi de os ce ilustrează în baladă dragostea
cibănaşului pentru cântecul popular.

Moara cu noroc de Ioan Slavici -Familia/banul in literatura romana

Imaginea familiei apare prin evoluţia conflictului în Moara cu noroc de Ioan Slavici.
În începutul nuvelei, familia lui Ghiţă locuieşte într-un sat ardelenesc în care Ghiţă este un
cizmar care nu poate oferi soacrei, soţiei şi copilului un trai fără griji. Dovedind spirit de
iniţiativă, Ghiţă se hotărăşte să ia în arendă Moara cu noroc pentru câţiva ani, până va reuşi
să-şi facă un atelier cu zece calfe. În ciuda avertizărilor soacrei, ei hotărăsc să se mute la han.

Viaţa familiei cunoaşte, în acest nou loc, două etape. Prima durează până la apariţia lui Lică
Sămădăul şi reprezintă o perioadă de calm, bunăstare şi prosperitate, astfel încât toţi se
bucură de banii strânşi şi chiar şi jandarmul Pintea recunoaşte că venirea lui Ghiţă acolo a
sfinţit locul.

Odată cu venirea lui Lică Sămădăul, familia intră într-o nouă etapă, cea a destrămării şi a
înstrăinării.

Moara cu noroc de Ioan Slavici -TEMA IUBIRII

Ghiţă este căsătorit cu Ana şi are doi copii. Relaţia celor doi este pusă la început sub semnul
iubirii sincere. În discuţia iniţială dintre Ghiţă şi soacra sa, Ana nu intervine, părând să
accepte fără rezerve deciziile soţului ei. Astfel, Ana se lasă în grija soţului, care afişează
mereu un spirit protector. Ghiţă apreciază calităţile soţiei sale şi se bucură de atenţia ei:
”inima îi râde când Ana cea înţeleaptă şi aşezată, deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă
răsfăţată asupra lui, căci Ana era tânără şi frumoasă. Ana era fragedă şi subţirică, Ana era
sprintenă şi mlădioasă.”

Dorinta de M.Eminescu

În poezia Dorința, tema naturii se împletește cu cea a iubirii, cele două fiind nedespărțite. 
Iubitul îşi cheamă iubita într-un peisaj ocrotitor, intim.

Natura izolează îndrăgostiții, fiind ca o aură protectoare, având rolul de a-i insufla siguranța.
 Valoarea omului Prințesa Fluture de I. Hasdeu

Prințesa se naște spre a încununa fericirea părinților ei, dar și pentru a reprezenta un ideal de
perfecțiune. Cele șapte zâne îi dăruiesc cele mai alese haruri: frumusețe fermecătoare,
înțelepciune neasemuită, bunătate, istețime pătrunzătoare, talent în toate artele, modestie,
gingășie. Astfel prințesa dobîndește, conform cifrei magice – șapte, cele mai nobile calități.
Acum însă ea trebuie să susțină un permanent examen în fața tuturor: să demonstreze că le
merită, că le aplică în folosul oamenilor și nu în interesul ei egoist. Dintre toate calitățile sale,
prințesa apreciază cel mai mult modestia. Basmul ne face să înţelegem ideea că în realizarea
sa omul are nevoie de un „buchet“ de însușiri, fiecare dintre ele fiind foarte importante. Însă
omul mai trebuie să aibă dorință interioară, acea mare iubire, care pune în armonie toate
însușirile lui. Iubirea este puterea, este lumina, este dăruirea generosului suflet uman.
Preschimbată în fluture, simbolul sufletului, prințesa a fost gata să se jertfească pentru a fi
alături de alesul inimii sale, prințul Viteaz. Portretul ei din finalul fragmentului este un
portret simbolic al ființei desăvîrșite, un ideal spre care poate tinde fiecare om.

Binele și răul

„ISTORIA UNUI GALBEN“ de V.Alecsandri – „O CĂLĂTORIE“ ÎN LUMEA

BINELUI ȘI A RĂULUI

Purtându-l pe galben prin buzunarele și mâinile celor mai reprezentative tipuri umane
1.boiernașul (a stat ascuns în ciubota lui și călcat în picioare ca un ban de nimica, pentru că
boierul se temea de tâlhari),

2.directorul de tribunal (buzunarul arată omul; buzunarul directorului nu avea nici margini,
nici fund…),

3.jucătorul de cărți, zaraful, haiducul, ispravnicul și alții), autorul reușește să scoată în relief
cele mai sumbre realități sociale și cele mai decăzute moravuri.

Opera conține ideea că banii „desuflețesc“ oamenii și devalorizează societatea. Nici un

personaj nu câștigă, de fapt, galbenul în urma muncii sale. Autorul a reușit, de asemenea, să
evoce dramatismul destinelor umane.

Unicele figuri luminoase în operă sunt țiganii Zamfira, tânără de vreo șeisprezece ani, și
Nedelcu, un flăcău țigan, nalt, sprinten, voinic, cu ochii mari și negri, cu părul lung și negru,
cu fața arsă de soare, dar frumoasă și vioaie. Nedelcu era, lăutar vestit, ce îți rupea inima
”când trăgea din arcuș un cîntic de jale și care te făcea să gioci fără voie cînd suna o horă. El
se iubea cu Zamfira din copilărie și după multe necazuri și chinuri ce suferiseră amîndoi de
ceea parte de Milcov, izbutiseră a scăpa din ghearele unor stăpîni nemilostivi și a trece în
Moldova, unde trăiau în pace împreună de vro șase luni. Astfel de viață petrecea Zamfira cu
Nedelcu, cu astă deosebire, însă, că pe dînșii nu-i fura somnul îndată ce răsăreau stelele,
pentru că ei se iubeau cu tot focul tinereții și le plăcea lor mult a să plimba împreună pe
lună”.Tinerii ce se iubesc mult și se ajută, dar devin jertfe nevinovate ale legilor crunte şi ale
oamenilor fără suflet.
Nedelcu era prins, ferecat, judecat și spânzurat. În ceasul când iubitul ei se zbătea în ștreang,
sărmana leșină lângă spânzurătoare și își perdu mințile pentru totdeauna.

Concluzia este că o societate cu o morală decăzută nu are viitor.

„MEȘTERUL MANOLE“ balada populară – UN SIMBOL AL SACRIFICIULUI

ÎN NUMELE ARTEI

Ea povestește peste veacuri despre marea jertfă a unui meșter neîntrecut, Manole, care,
împreună cu ajutorii săi, și-a zidit în peretele mănăstirii iubita lui soție pentru a putea duce la
bun sfîrșit construirea frumosului locaș sfînt (обитель, храм). Cei „nouă meșteri mari“ în
frunte cu Manole au fost angajați de domnitorul Negru-Vodă care, orgolios, vroia să fie
ctitorul celei mai frumoase zidiri. Imaginea ei o cunoștea însă numai meșterul Manole, căci
ea devenise visul creației lui. Autorul anonim a reușit să exprime zbuciumul creatorului, care,
în fiecare dimineață, își vedea zidurile dărâmate, iar visul spulberat. Motivul surpării
zidurilor accentuează conflictul psihologic. Suferințele meșterului Manole vor crește și după
ce ieșirea din impas îi va fi sugerată în vis: condiția de a o zidi pe „cea-ntâi soțioară, cea-ntâi
sorioară“. Meșterii vor trăda jurământul, iar credincioasa lui soție va trece obstacolele.
Astfel, Manole este nevoit să-și jertfească cea mai scumpă ființă în numele idealului creator.
În finalul baladei apare și un conflict etic: domnitorul nu-i în stare să înțeleagă idealul artistic
și adevăr ul că cele mai mari opere de artă nu pot fi niciodată depășite. Sortit la pieire,
Manole a încercat să găsească o soluție, demon strînd inventivitate (ingeniozitate) și tărie de
caracter: a imitat zborul păsării spre pământ. Motivul lui Icar îmbogățește sensul baladei,
susține valoarea jertfei în numele creării unei opere ce întruchipează un vis, o frumusețe
veșnică.

Moartea din „Meșterul Manole“ este creatoare, ca orice moarte rituală... Românul nu caută
moartea, nici n-o dorește – dar nu se teme de ea.“ Mircea Eliade

„Destinul lui Manole este cel al tuturor creatorilor: de a-și realiza opera prin zbucium și
suferință și de a fi ucis chiar de acest ideal. Prin moarte, Manole continuă să rămînă alături
de biserica lui și reface, în eternitate, căsnicia cu Ana.“ Cecilia Stoleru

Alexandru cel Bun din cartea Nasc și la Moldova oameni de Nicolae Dabija

Alexandru cel Bun a fost unul dintre cei mai importanți domnitori pe care i-a avut Moldova
de-a lungul istoriei sale. El a cârmuit țara cu înțelepciune și blândețe: El a lãsat în urma lui o
țarã întinsã și înfloritoare. Alexandru-Vodã a fãcut multe lucruri bune pentru poporul sãu: a
încercat sã stabileascã legãturi cu toate țãrile învecinate cu Moldova, a ridicat cetãți din ruini,
a contribuit la înflorirea țãrii: A zidit cetãți și biserici. A deschis școli și biblioteci. Pe timpul
domniei sale se dezvoltã orașele: A întemeiat sate și târguri. Pentru faptele lui mãrețe
poporul i-a zis „cel Bun“: A știut sã facã dreptate tuturor.

Alexandru cel Bun era și un om muncitor: Alexandru cel Bun nu se rușina sã-și lucreze
pãmântul: sã-l are, sã-l semene și sã strângã roada.
El putea să muncească în rând cu țăranii săi: Mãria sa Alexandru-Vodã tocmai secera un lan
de lângã cetate. Când au venit solii din Polonia s-au mirat că domnitorul țării prelucrează
pământul: Cine e acest bãrbat care taie spicele și le adunã în snopi? Solii s-au apropiat de
el, l-au salutat și i-au strigat fãrã sã descalece: — Spor la lucru, Mãria Ta. — Poftim, le-a
rãspuns voievodul și și-a continuat lucrul.

Cămășile de Gr. Vieru

În poezia Cãmãșile poetul Grigore Vieru redă profundul sentiment al dragostei materne.
Feciorul nu s-a întors din rãzboi, dar mama continuã sã-l aștepte, cu o speranțã nemãrginitã.

În fiecare sãptãmânã mama vine la izvoare cu gândul că fiul ei se va întoarce: Ci maica lui/
De ani prea lungi de-a rândul/ Tot vine la izvoare: Ea și gândul.

Speranța mamei cã fiul ei se va întoarce de la rãzboi este redat în versul Cãci mâine/ Fac
bãieții horã-n sat,/ Și fete multe-s: Câte-n flori albine./ Și-atunci bãiatul ei, cel drag bãiat,/
Cu ce se-mbracã, bunul,/ Dacã vine?.

Feciorul ei nu se va întoarce niciodatã — aceasta este realitatea dureroasã de la care a pornit

poetul. Dar mama nu învinuiește pe nimeni, nu blestemã, ci repetã cu răbdare nesfârșită
ritualul pregãtirii fiului pentru hora din sat.

Mă rog de Gr. Vieru

Fiul se adreseazã la stihiile și elementele naturii — ploaia, codrul, iarba, muntele — s-o
apere sau sã o ajute la momentul oportun.

Fiul roagã s-o apere pe mama de sete Stropește gura mamei, de boalã, de vifor, de moarte
Sãrutã ochii mamei.

Fiul manifestã o grijã deosebitã fațã de mama sa Mã rog de tine, iarbã, Mângâie-i talpa
goalã.

Nuvela Odihna de Ion Druțã -Munca, hărnicia

Nuvela Odihna de Ion Druțã e despre o mãtușã din satul Nãdușita, trimisã la o casã de
odihnã. Însă o femeie care a muncit toatã viața nu poate sta sã nu facã nimic. Mãtușa își cautã
în permanențã o ocupație: mãturã ograda, udã florile, curãțã cartofi. Mãtușa reprezintă miile
de femei din satele noastre. Femeia este personajul principal al nuvelei. Prin felul ei de a se
manifesta, Ion Druțã glorificã munca omului de la țarã. Josuțã, cu basma albã pe umeri,
timidã, stingherită, cã, uite, e încã voinicã, dar au trimis-o la odihnã. Mãtușa nu putea sta fãrã
lucru. Ea nu înțelegea de ce o certau lucrãtorii de la casa de odihnã cã plivește, de exemplu,
florile. Pentru ea a sta pe scaun și a curãța cartofi este o odihnã. Dacã nu muncește într-o zi,
socotește cã a pierdut ziua. Mai mult decât atât, mãtușa declarã cã pleacã acasã, cã nu mai
poate dormi nopțile, cã prea s-a odihnit — ea „doarme bine numai când e truditã“...Iar
expresiile: „Auzi, mata, m-au trimis cu o hârtie, bat-o pustia; Maica Domnului, d-apoi ce
fãceam eu“... denotã simplitatea și felul de a vorbi ale mãtușii din Nãdușita.

Bãtrânețe, haine grele de Ion Druțã

În Nuvela Bãtrânețe, haine grele, badea Cireș, o viațã întreagã le-a demonstrat consãtenilor
cã bãtrânețile nu au ce cãuta în ograda lui. Dar, într-o bunã zi, când voia sã mai glumească cu
vecina Mãriuța, a simțit deodatã cã i s-au luat picioarele, apoi mâinile... și badea Cireș s-a
prãbușit la pãmânt. Și în ceasul de pe urmã, „ultima frânturã de gând pe care a mai putut-o
depãna a fost cã, totuși, a amãgit el satul, fãcându-i o bucatã bunã — de când era bãtrân și nu
l-a știut nimeni...“ Badea Cireș toatã viața sa i-a ajutat pe sãteni cum a putut, îndeosebi cu
sfaturi. Glumele lui au înfrumusețat viața sãtenilor. Badea Cireș este o fire poeticã, el trãiește
intens bucuriile și durerile vieții, apreciază vorbele de duh, are simțul umorului și frumosului,
este plin de demnitate și voie bunã. Toate acestea le putem desprinde din descrierea celor trei
chipuri ale lui badea Cireș:glumeț, gospodar, vier, ce formeazã un tot întreg — un om de
omenie. Badea Cireș este un glumeț fãrã pereche. În nuvelã o semnificație deosebitã o are
mărul pãdureț, sãdit de badea Cireă cãtre sfârșitul vieții sale. De altfel, pentru el, orice copac
sãdit este legat de un anumit eveniment din viața sa: Nucul cel bãtrân din fundul grãdinii l-a
sãdit în dimineața zilei când a furat-o pe Ilinca, Cei trei perjari i-a sãdit când s-a dus cu
bãieții la rãzboi. Pãdurețul a rezistat vânturilor puternice, înghețurilor, zãpezilor mari, la fel
cum badea Cireș a înfruntat problemele vieții. Dar primãvara pãdurețul a înflorit... Cele
câteva flori ne duc la gândul cã și sfârșitul vieții lui badea Cireș e aproape.

„BACALAUREAT“ – O TREAPTĂ CE-ȚI ASIGURĂ SUCCESUL ÎN VIAȚĂ

„Omul poate deveni om doar prin educație. El este ceea ce face din el educația.“ I. Kant

Titlul operei indică realitatea și anume, școala și problemele ridicole și condamnabile:

trecerea exam enului prin protecție. Tema este familia românească de la sfîrșitul sec. al XIX-
lea. Subiectul este mode lul de creștere, educare a unor personalități monstruoase. Ovidiu
Georgescu învață de mic să fie leneș, obraznic, lipsit de principii morale, de aceea în mod
semnificativ a luat nota 3 la Morală. Madam Caliopi Georgescu, spre deosebire de matroana
romană din antichitate care le spunea fiilor săi „cu scut sau pe scut“, chiar a doua zi,
dimineața apelează la ajutorul naratorului, cerînd insistent să obțină nota 6 pentru odrasla sa,
astfel oferindu-i lecția traficului de influență. Numele celor 3 fii ai „matroanei“, care au
numele a 3 mari poeți antici: Virgiliu, Horațiu și Ovidiu, subliniază nivelul de decădere a
societății în contrast cu principiile morale. Mentalitatea îngustă și interesul egoist sînt
sugerate și de utilizarea cuvintelor și a expresiilor: bacaloriat, s-a înţepenit la Morală, să-i
zdrobească băiatului cariera, e în stare să se prăpădească ș.a. Ele accentuează efectul comic
al situ aţiilor. Modul de comunicare, dialogul caracterizează personajele schiţei. Povestitorul
este calm, căutînd să respecte politeţea etichetei. Madam Georgescu e foarte „emoţionată”,
energică și hotărîtă în soluţionarea problemelor sale. Ovidiu este caracterizat de mamă-sa
„ambiţios”, ceea ce-i permite să se lipsească de morală. El nu face nimic, fiindcă reprezintă
clasa socială parazitară. „Masa splendidă” din finalul schiţei și mai ales ultima frază a
protagonistei „Am dat și bacaloriatul ăsta!” sînt caracteristice pentru realităţile de acest tip.
Astfel proza lui Caragiale este izvorîtă din indignarea scriitorului faţă de această societate
fără de principii și fără de morală, care își va asuma dreptul de a dirija destinele oamenilor
simpli, producători ai avuţiei naţionale.