Pe drumuri de munte

de Calistrat Hogaş

Date biografice

Calistrat Hogaş (n. 19 aprilie 1847, Tecuci — d. 28 august 1917, Roman)

a fost un prozator român.

În această povestire Calistrat Hogaş spune că mergând pe jos poţi vedea

tot ce vrei. Aşadar, porni la drum peste munţi, de la Piatra până la Dorna, cu un
tovarăş de călătorie. Aveau ca ajutoare de nădejde: câte un revolver la şoldul
stâng şi câte un baston sănătos în mâna dreaptă. La bariera oraşului câinii lătrau
uimiţi de straiele de sublocotenent ale tovarăşului de drum şi opincile, bastonul
şi bocceaua.
Cei doi au pornit la drum. Cerul  era senin, iar picăturile de rouă
străluceau ca nişte mărgăritare. Pe drum s-au întâlnit cu un preot, cunoscut al
scriitorului, însoţit de un ţăran care era ajutor de primar al comunei sale.
Au urmat drumul spre Almaş, urmărind cu privirile colinele care se
schimbau în dealuri, iar acestea, în depărtare, deveneau munţi. Aici au poposit
peste noapte la un mic schit de călugăriţe. De aici au primit călăuză pe maica
Filofteia. Seara au ajuns la mânăstirea Horaiţa, aflată în linişte şi singurătate,
unde se auzeau numai lăstunii ţipând. A doua zi de dimineaţă au plecat spre
Văratic.
Drumul ducea pe sub nişte fagi şi paltini cât lumea de bătrâni. Când au
ieşit din pădurea cea bătrână, soarele i-a întâmpinat cu o ploaie de foc. La apa
Cracăului şi-au astâmpărat setea, apoi au străbătut un şir de coline lutoase
acoperite cu aluni, mesteceni şi arini. În depărtare se vedeau munţii Neamţului,
alături de care stătea parcă nemişcată şi gânditoare Cetatea Neamţului.
 Au poposit la mânăstirea Văratic pentru două zile. Apoi au plecat către
Sihla, având drept călăuză pe dascălul Alecu din Văratic. Natura devenea mai
aspră: un covor de frunze uscate lua locul florilor, fagul sau bradul pe al
mestecenilor, copacii erau mai deşi, lumina mai puțină.
Singurul călugăr care trăia acolo i-a dus să vadă întâi peştera sfintei, o
scobitură în stânca muntelui în care se spunea că ar fi trăit sfânta timp de 60 de
ani. I-a dus apoi la fântâna sfintei, o scobitură în piatră, în vârful muntelui,
deasupra prăpastiei.
Au urcat la Stânca Căprioarei, unde au scos merindele, pâinea și rachiul,
din care sfinția sa s-a împărtăşit cu mare poftă.
Au plecat apoi spre mânăstirea Săhăstria. Natura nu era acolo aşa aspră ca
la Sihla, dar pustietatea părea şi mai mare.
După două ore de mers, au ajuns şi la mânăstirea Secu, bine păstrată
unde mai trăiau câțiva călugări bătrâni.
Călătorii au plecat de la Secu spre mânăstirea Agapia pe o cărare care tăia
de-a curmezişul un lanţ de coline verzi şi însorite. Pe aici vântul era blând, aerul
era cald, plin de stoluri de fluturi, spre deosebire de drumul sălbatic de la Sihla
și Săhăstria.
La Agapia–Veche, cea întemeiată de Petru-Şchiopul la 1585, au dat de
cucoane şi duduci, venite în gazdă, care culegeau flori de prin grădini. Au trecut
spre Agapia-Nouă şi în drum s-au oprit la Piatra lui Aron. Se spune că Aron-
Vodă şi-ar fi petrecut copilăria la Agapia-Veche, pe lângă un călugăr bătrân,
rudă cu el. Sătul de asprimea vieţii călugăreşti, copilul a fugit de la mânăstire,
dar călugărul l-a găsi şi i-a dat o bătaie straşnică, chiar în locul unde acum era
piatra. Mai târziu, când a ajuns domnitor, a puse piatra acolo, în semn de
amintire.
Au ajuns la Agapia–Nouă unde au vizitat interiorul unde pictura a fost
făcută de Nicolae Grigorescu.
A doua zi de dimineaţă au pornit prin pădure şi au ieşit la şosea, în
drumul mare al Pipirigului, la Dumesnicu.
S-au oprit la un han pentru a se odihni. Aici un moşneag l-a recunoscut pe
scriitor, pe care l-a văzut la Piatra Neamț cu ocazia alegerilor parlamentare.
Moșneagul voia neapărat să îi cinstească şi autorul nu a scăpat până nu şi-a
înmuiat buzele în băutura infectă.
Ca să scape de o nouă cinstire, au pornit iar la drum. Drumul era lung,
soarele ardea pe dinafară şi rachiul pe dinăuntru. 
Cei doi călători au pornit mai departe, spre muntele Hălăuca. Era după
cum îl arăta numele, înalt şi deşirat, arătând ca o scară întinsă de la pământ la
cer. Pe cât era de cald la poalele munţilor, pe atât era de frig pe culmea
Hălăucei.
Când erau pe cale să se adăpostească în vreo văgăună, au auzit lătrând
nişte câini. Au ajuns la o stână. Înăuntru, totul era murdar, afumat şi unsuros şi
mirosea tare a brânză. Ciobanii au pus masa, cu mămăligă fierbinte şi toate
felurile de brânză. Călătorii au scos rachiul şi tutunul, fără de care autorul nu
pleca la drum, căci le deschideau toate ușile.
După ce au mâncat, călătorii obosiţi s-au culcat.
După ce au atins ultima culme de pe Hălăuca, au început să coboare. Era
cald când au ajuns la pădurile de mesteceni și fagi.
Pe o căldură copleşitoare, cei doi călători, conduşi de un băietan, au ajuns
în Valea Sabasei, lăsând în spate muntele Hălăuca. Tovarăşul de drum al
autorului era necăjit că i s-au rupt opincile. Autorul l-a liniştit, spunând că vor
găsi altele şi a fost de părere să se scalde, iar băiatul le-a aratat un loc numai
bun. Au pornit iar la drum şi au ajuns, pe la apus, la casa băiatului. Mama
băiatului, o femeie înaltă și arătoasă, arătând mai mult a târgoveaţă decât a
ţărancă, le-a aşternut două lăvicere curate pe prispa casei.
După ce a glumit puţin cu femeia şi cu băieţelul de opt ani, autorul
contemplă apusul soarelui după înălţimile munţilor. L-a întrerupt chemarea la
masă şi s-a mirat de tacâmul complet pus pe faţa de masă, de îmbelşugarea
mâncării şi de curăţenia desăvârşită a tuturor lucrurilor.
Au pornit mai departe în valea Sabasei, printre munţii împăduriţi cu brazi
şi cu mesteceni. Au ajuns la Borca, unde Sabasa se varsă în Bistriţa.
Ca să ajungă la Şarul Dornei, călătorii au hotărât să taie peste Cerbul şi pe
Sestina. Pentru asta, însă, le trebuiau cai. Au luat cai de la gospodăria unui om,
iar tânăra nevastă a acestuia, Axinia, avea să le fie călăuză şi să se întoarcă
înapoi cu caii.
Muntele Cerbu era abrupt şi golaş, cu vegetaţie puţină. Poteca era aşa de
povârnită, încât călătorii se temeau că aveau să cadă pe spate, cu cai cu tot.
Călăuza, care mergea pe jos, trebuia să se ţină de coada unui cal ca să poată
urca. Ajunşi pe culme, au intrat într-un mestecăniş des, din care abia puteau
vedea tulpanul galben-verzui de pe capul Axiniei.
S-a făcut noapte când au pătruns din mestecăniş pe Sestina,  platou ierbos
întins şi în lungime şi în lăţime. Apoi au ajus până la cârciuma lui Avrum, care
le-a adus o conservă de peşte veche şi duhnitoare, apoi o fâşie de pastramă
neagră-verzuie şi pâine neagră şi uscată. Sura, nevasta lui Avrum, voia morţiş
ca Axinia să doarmă afară. Autorul, milos, i-a spus că o să îngheţe şi a adus-o să
în cameră cu ei.
Dimineaţă au început să coboare pe Sestina, spre Neagra Broştenilor.
Axinia mergea din ce în ce mai repede, căci a văzut semne că va ploua. După ce
ploaia s-a opri şi-au continut drumul până la Mârcu, în valea Negrei Broştenilor.
Călare pe cai şi călăuziţi de Axinia, călătorii au ajuns la hanul Mârcu, pe
valea Negrei. Au întrebat femeia crâşmarului dacă nu au vreo odaie unde să
mănânce şi să se odihnească. Cârciumarul a trimis-o pe jupâneasa Zamfira să îi
servească în odaie. Zamfira avea vreo 25 de ani, ochi căprui şi păr castaniu,
pielea albă şi obrajii rumeni cu gropiţe, arătând cu totul altfel decât femeile de
prin sat.
A doua zi de dimineaţă călătorii plecară. Cârciumarul şi cârciumăreasa le-
au urat drum bun. Cei doi călători şi Axinia au ajuns la locul unde Dârmocsu,
un pârâu, se varsă în Neagra Şarului. Chiar acolo se afla o crâşmă. S-au oprit
acolo şi au trimis-o pe Axinia după crâşmar, dar ea a venit speriată şi a spus că
Ion Rusu e acolo.
Crâşmarul a adus de mâncare, dar Axinia nu-şi potolea spaima de Ion
Rusu. Când să termine de mâncat, a apărut un ditamai voinicul, numai muşchi,
de vreo patruzeci de ani. Se vedea că nu s-a întrecut cu băutura, ci doar cu chef.
Era Ion Rusu, căruia i-a mers vorba că e un om rău.
El nu i-a lăsat să plece până nu au trecut şi pe la el pe acasă.
Ca să-l ţină liniştit pe Ion Rusu, autorul s-a prezentat ca inginer de
drumuri, iar pe tovarăşul său, drept paznic la subprefectura poliţiei. După ce i-a
zis şi acestuia nişte înjurături, a adus un cocoloş de unt în nişte frunze şi l-a
trântit drept dar în mâinile paznicului. I-a îmbrăţiat, cu acea prietenie produsă de
băutură, apoi i-a cerut inginerului, când va face noul drum, să dărâme colţul
dealului care stătea să cadă peste casa lui. Autorul s-a prefăcut că notează
dorinţa omului şi în timpul acesta tovarăşul lui de drum a încălecat şi s-a
îndepărtat repede, după ce a lăsat untul pe prispă.
Autorul a strigat Axiniei să fugă şi a încălecat şi el repede, ocolindu-l pe
Ion Rusu. Mergând prin lumina roşiatică a apusului, au întâlnit pe badea
Gheorghe, cunoscut de Axinia. Acesta i-a trimis să înnopteze la lelea Catrina,
nevastă-sa.
Nevasta lui Gheorghe nu i-a primit, ei au făcut un popas la doi flăcăi.
Unde, a avut loc un atac al unei armate de poşniţe.
Au plecat dis de dimineaţă, prin negura rece. Pe la amiază au ajuns la
Neagra-Şarului sau Dorna românească. Aceasta era ţinta călătoriei lor. Aveau
treabă cu un negustor din Piatra, aflat vremelnic la Şar. Au mai făcut deci un
popas la Halunga. Acesta, cu felul său laconic de a vorbi, înţeles perfect de
autor, vechi prieten, i-a spus tot ce trebuia să ştie despre plutărie.
Duminică, au mers împreună la cârciumă, nu pentru a bea, ci pentru a-i
vedea adunaţi pe toţi ţăranii muntelui. Ghinionul lor să dea peste ei Ilie Marcu,
personaj cunoscut, al cărui cal rodea pastramă, bea rachiu şi cunoştea muntele
ca nimeni altul. Ilie Marcu a vrut neapărat să le facă cinste şi autorul a întâlnit
iar rachiul infect pe care a mai fost nevoit să-l bea nu demult. Ameţiţi rău, au
plecat la gazdă care le-a pus la cap legături udate în apă rece şi le-a dat cafea
neagră şi amară.
După ce au dormit câteva ceasuri, au început să vorbească despre
întoarcere. Tovarăşul de drum nu voia nicidecum să se întoarcă de la Dorna la
Piatra pe acelaşi drum, ci voia să se întoarcă cu pluta, pe Bistriţa.
Halunga, în câteva cuvinte, le-a demonstrat cu ajutorul lucurilor din jur, o
basma, un carnet, încălţările şi pălăria, pericolele drumului cu pluta, căci a fost
secetă şi Bistriţa era mică. Făcând haz de această demonstraţie, au hotărârt
totuşi să se întoarcă cu pluta.