Caracterizarea personajului.

Moara lui Călifar

Moara lui Călifar este o nuvelă fantastică, cu un final moralizator, prin intermediul
căruia ni se transmite idea eronată a îmbogăţirii subite, dominate de anumite impulsuri sau
avânturi ale tinereţii şi nu numai.
Tema nuvelei este cea a pactului omului cu necuratul, tocmai din această dorinţă de
,,proslăvire’’, în nuvelă fiind integrate diverse simboluri din domeniul fantasticului, cu scopul
de a reliefa, cât mai mult, constrastul dintre real și imaginar.
Narațiunea începe prin descrierea locurilor, locuri care, prin măiestria autorului, sunt
pune în corelație cu imaginea personajelor aflate în raport de opoziție. Fiind asemenea unui
basm, parcursul narativ al nuvelei fantastice vorbește despre un protagonist: Stoicea și un
antagonist: moș Călifar.
Inițial se prezintă cele două spații la limita dintre real și imaginar, și imaginea lui
moș Călifar în relație cu necuratul, așa cum, moșnegii din Alăutești, își amintesc. Acesta este
descris direct, prin intermediul naratorului: moș Călifar își vânduse sufletul Satanei,
conturându-i-se un portret moral, care îl încadrează în tipologia antagonistului, dar și un
portret fizic: barbă sivă, sprâncene de mușchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie. Descrierea
morii și personificarea acesteia, trimit cu gândul la un tărâm al fabulosului în care acțiunile
sunt imposibil de explicat.
Personajul care cade în capcana iluziilor deșarte este Stoicea, prezentat în mod direct
de către narator: în port, oțel în braț, isteț cât vrei; însă copil din flori, biet Stoicea: nici tu
tată, nici tu mamă, nici tu stare părintească. Acesta îi constuiește un portret fizic care-l
aseamănă cu Făt-Frumos din basme și, totodată, unul moral, care, prin faptele sale, îi arată
îndârjirea și dorința neastâmpărată de a-și duce visul la bun sfârșit. Neavând un echilibru
familial sau vreun model de urmat, Stoicea cade în nefericita capcană a iluziilor procopeselii,
iluzii pe care moş Călifar se spunea că le poate da. Această împlinire iluzorie a dorinţelor lui
Stoicea care se află în pielea protagonistului, se săvârşesc în vis, date de apa fermecată a
iazului lui Călifar, ca metodă de a trece într-o altă dimensiune spaţio-temporală: ,,îşi făcu
pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece şi, scoţându-i plini de apă şi de murmur, îi azvârli
pe obraji”. Dorinţa nestăvilită de a ajunge la îmbogăţirea subită este dată, prin intermediul
caracterizării indirecte, a faptelor şi a gesturilor lui Stoicea care trădau nerăbdarea de a ajunge
bogat, fără vreun efort considerabil.
Parcursul pe care Stoicea îl urmează este unul precum celui din basm, izbindu-se de
diverse piedici necesare în drumul său spre avuţie, astfel, protagonistul o salvează pe Tecla,
fiica boirului Rovin, devenind astfel, ginerele său. În această nouă dimensiune, Stoicea își
atinge scopul, toate mergându-i ca pe roate, stare descrisă în mod direct, de către narator, cea
care îi construiește un nou portret, aflat în opoziție cu cel de la începutul nuvelei: boierit de
vodă, cinstit de o lume întreagă, iubit de nevastă, norocos în copii, norocos în roadele
pământului, norocos în toate celea, ca în poveste! Căci copiii lui Stoicea creșteau bărbaţi și
mândri: căci văcăria lui păștea în suhaturi pe care de‐abia le înconjurai în trei zile de
umblet; căci oile lui albeau izlazul până în zare, ca omătul. Și zilele lui Stoicea treceau
voioase, pline, limpezi, dar repezi ca unda pârâului de munte și ca visul.
Așadar, sub impulsul necugetat, Stoicea face un pact cu necuratul reprezentat prin
imaginea lui moș Călifar și, într-un univers al visului și al iluziilor deșarte, are parte de toate
bogățiile lumești. Dar cum acest pact nu durează o eternitate, Stoicea primește zvonul unui
atac al tătarilor, atac care îl va azvârli pe Stoicea în lumea realului, lângă moș Călifar,
zdruncinat de acest vis și felul în care acesta se spulberase. Deznădăjduit de faptul că
înflorirea socială și materială nu se poate înfăptui cu ajutorul pactului, Stoicea îl ucide pe
Călifar, scăpându-l de blestemul de care era cuprins de trei sute de ani și se aruncă în adâncul
străveziu.
Finalul este tragic şi moralizator, de unde se desprinde învăţătura că oricine îşi
vinde sufletul diavolului nu poate avea parte decât de bucurii trecătoare şi iluzorii şi niciodată
nu-şi va găsi pacea interioară.Morala: bogățiile lumești sunt trecătoare,sufletul care se lasă
ispitit de diavol va plăti crunt pentru aceasta greșeală, mijloacele, resursele pe care le are la
îndeamnă necuratul sunt multiple și neașteptate.